Institutul de Deshumare a Victimelor Comunismului în România

Institutul de Deshumare a Victimelor Comunismului în România
16Feb10

6 Votes




Aşa s-ar traduce în viziunea lui Marius Oprea, actualul director al IICCR (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România) menirea instituţiei pe care în acest moment o conduce. Polemica iscată în jurul IICCR s-a centrat în jurul acuzelor de schimbare pe criterii politice a lui Marius Oprea, lăsând oarecum impresia de către susţinătorii săi că nu ar exista nici un fel de motive profesionale. În fapt, ele au fost expuse destul de clar de către Vladimir Tismăneanu sau Mihai Neamţu: anume complexitatea unui fenomen ca istoria comunismului în România, miza enormă pe care o presupune înţelegerea sa cât mai adâncă, nu poate fi redusă la o orientare unidimensională. Cu atât mai puţin cînd aceasta presupune aproape exclusiv excavarea de oseminte sau afişarea de liste cu fişe matricole penale, nume de torţionari sau de securişti. Empirismul haotic şi fără metodă, neputinţa teoretică şi conceptuală, nu pot substitui cercetarea istorică autentică. Ele pot cel mult s-o arunce înapoi la stadiul de istorie cronicărească medievală.

Trecând în revistă punctele de vedere exprimate, am ajuns şi la interviul dat de dl. Marius Oprea în Academia Caţavencu. Las la o parte exprimările de genul „căcaţii de comunişti –căcaţi de la guvernare”. Nu ştiu de ce un om ca Marius Oprea se vede silit să recurgă la astfel de mijloace verbale. Ele sunt de obicei apanajul celor slabi, ce pun semnul egal între exprimarea vulgară şi tăria de caracter. Dacă vorbeşti ca-n curtea autobazei, se cheamă că eşti un om dintr-o bucată care nu se-ncurcă-n vorbe. N-ar trebui să fie cazul lui Marius Oprea, caracterul şi dârzenia sa fiind un fapt arhicunoscut. Nu cred că are nimic de demonstrat în acest sens, apelând la vocabularul de băiat de cartier care-şi marchează teritoriul. Dar asta e mai puţin important.

Faptul care m-a surprins de-a lungul interviului a fost poziţia de pe care a încercat să apere activitatea Institutului. M-aş fi aşteptat să iasă în faţă cu realizările şi cercetările de până acum. Nu sunt puţine şi nici neînsemnate. Aş aminti aici cartea lui Alin Mureşan publicată sub egida IICCR – „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”, sau volumul II al Anuarului IICCR pe 2007 cuprinzând o serie de studii dedicate elitelor comuniste înainte şi după 1989. Pentru Marius Oprea însă se pare că sunt mai puţin relevante. Ceea ce consideră el că justifică existenţa Institutului, punctul forte şi singura activitate care contează, sunt săpăturile pentru exhumarea rămăşiţelor celor ucişi clandestin înainte de 1989. Declară că s-a săturat de teorii şi de literatură, de fandoseli academice. Tot ce doreşte este să trântească pe masa procurorilor sacii cu resturile umane. Asta este istoria în esenţa ei pură, nu preţiozităţile teoretico-intelectuale.

Ironia sorţii, anti-comunistul Marius Oprea nu pare să realizeze că recurge la arsenalul de clişee populist – anti –intelectualiste al celor pe care doreşte să-i combată. Din vorbele sale transpare gândirea minerist–imeghebistă şi dispreţul faţă de filfizonii bibliotecilor: noi muncim, nu gândim; noi săpăm, nu teoretizăm. Imaginea burjuiului care n-a mâncat salam cu soia în exil este înlocuită de cea a lui Vladimir Tismăneanu care n-a cotrobăit în viaţa lui cu mâna printre coastele unui mort. Fără să-şi dea seama, Marius Oprea îşi auto-proiectează o imagine-clişeu desprinsă parcă din recuzita literaturii realismului socialist din anii ’50: activistul de partid aproape de oameni, de suferinţele lor. N-aş vrea să-mi fac păcate; sunt convins că nutreşte o compasiune sinceră faţă de victimele asasinatelor şi faţă de familiile lor. Am însă sentimentul că această imagine pe care o opune într-un mod antitetic celei a savantului izolat în turnul său de fildeş păcătuieşte prin falsitate. Şi prin manipulare emoţională grosieră.

Ce nu pare domnul Marius Oprea să înţeleagă, este că înaintea craniilor pe care le găseşte în pământ a existat o poveste. Şi că istoria comunismului nu poate fi redată doar de expunerea unei căpăţâni pe masa procurorului sau aiurea. Pentru a înţelege şi a avea o imagine cât mai veridică trebuie să pătrundem şi în interiorul altor capete, nu doar să ne mulţumim a contempla craniul victimei. Trebuie să încercăm să pătrundem în capetele oamenilor vii, ale celor care au ţinut mâna pe trăgaci, ale celor care au dat ordinele, ale noastre, ale tuturor care am făcut din aceasta normalitatea de fiecare zi. Şi trebuie să ajungem acolo pentru a surprinde ideile; ideile din care unele duc lumea înainte, iar altele provoacă infecţia spiritului, care îmbolnăvesc şi ucid. Ceva îngrozitor trebuie să se fi petrecut mai înainte ca oameni nevinovaţi să fie ridicaţi în miez de noapte şi ucişi la marginea drumului. Pentru ca cineva să fie convins că exterminarea unor semeni, indivizi sau grupuri etnice şi sociale, reprezintă etapa obligatorie către realizarea binelui comun, a binelui suprem, trebuie ca anormalul să fie adânc cuibărit în mintea şi inima sa. Pentru ca o întreagă societate , de la prim-secretar la cel mai umil muncitor să fie prizoniera minciunii ideologice, să fie conştientă că trăieşte în minciună, şi să nu poată face nimic pentru a se elibera, undeva în spiritul nostru trebuie să se fi produs o teribilă fractură. Este semnul unei boli necruţătoare, a unui mod total deformat de a se raporta la sine, la Dumnezeu şi la cei din jur. Nu existenţa lui Lenin şi a sectei bolşevice e tulburătoare, ci succesul ei, faptul că ea a devenit religia şi speranţa unei părţi însemnate din omenire. În cuvintele lui Alain Besançon „carenţa sa de fiinţă a devenit carenţa noastră, a milioane de fiinţe umane”. Osemintele pe care le caută cu asiduitate dl. Oprea nu reprezintă decât punctul terminus al unei veritabile drame a umanităţii cu stupiditatea şi inocenţa ei deopotrivă, cu speranţele şi bucuriile ei, cu actele de sacrificiu şi laşităţile care au însoţit-o. Ori pentru a reda această frescă vie, mi-e teamă că săpăliga arheologului nu e de ajuns.

Nu ştiu dacă în fruntea Institutului va ajunge Vladimir Tismăneanu. Pot să afirm însă cu riscul de a-mi atrage oprobriul celor care nu-l agreează că-mi doresc acest lucru. Am văzut care este viziunea dlui Marius Oprea privind investigarea istoriei comunismului şi nu mă convinge. Nu cred că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului trebuie să devină Institutul de Criminalistică a Comunismului. Din punctul meu de vedere focalizarea exclusivă pe o direcţie secundară, o fundatură, s-a dovedit falimentară şi reprezintă o invalidare a perspectivei dlui Oprea. Deşi s-au produs lucrări valoroase, totuşi raportat la fondurile substanţiale alocate IICCR, rezultatele sunt mai degrabă dezamăgitoare. Instituţia în fruntea căreia s-a aflat dl Oprea este debranşată de la reţeaua academică internaţională şi nu reprezintă o prezenţă semnificativă pe piaţa internaţională a dezbaterilor de profil.

Nu cred că dl Oprea are anvergura academică şi intelectuală pentru a conduce o asemenea instituţie. Nu este un atac la persoana domniei sale, nici o referinţă peiorativă la calităţile sale intelectuale. Marea majoritate (în care mă auto-includ) nu ajungem să fim deschizători de drumuri în domeniile în care activăm. Este o simplă constatare: dl Tismăneanu corespunde profilului de „fiară de catedră” devoratoare de biblioteci, este creator de paradigmă în domeniul în care activează, dl Oprea –nu. Simplu ca bună-ziua. În opinia mea, directorii acestui gen de instituţii ar trebui să fie oameni al căror nume spune ceva catedrelor marilor universităţi. Din nou, dl. Tismăneanu bifează fişa postului, dl. Oprea nu. La fel de simplu.

Marius Oprea a dovedit în raportarea sa la regimul comunist şi la problema deconspirării Securităţii coloană de granit şi hotărâre de oţel. Cu tot respectul însă, nu cred că sunt calităţi suficiente pentru a-l recomanda pentru o asemenea funcţie.

Nu înseamnă că direcţia pe care o reprezintă Marius Oprea n-ar trebui să aibă drept de cetate într-un asemena institut. Trebuie însă s-o spun clar şi răspicat din capul locului, consider că o asemenea direcţie nu poate fi decât secundară. Nicăieri în lume un asemenea institut nu are ca obiect principal de activitate scormonirea osemintelor. Istoria reprezintă un efort de auto-înţelegere mediat de interpretare şi nu de transferul brut al documentelor în coperţile unei cărţi, sau al capetelor de femur în arhivele virtuale ale internetului. Ierarhia trebuie stabilită fără echivoc: stiloul comandă hârleţului şi nu invers.
Bogdan Ivascu