Daniel CONSTANTIN. GLORIA VICTIS
Data publicării: Miercuri, 26 august 2009
Topic: Memoria
«Textul de fațã e închinat soldaților români, sutelor de mii de soldați români fideli pânã la ultimul sacrificiu datoriei lor naționale, și care n-au știut, nu aveau cum sã știe, cã jertfa le-a fost nu o datã ignoratã, disprețuitã, pusã în cumpanã de manevrele de culise ale unor carieriști nemeritându-și nici mãcar buletinul de identitate…»
Daniel CONSTANTIN.
Poetul român Daniel Boc, cunoscut publicului francez sub pseudonimul Constantin de Chardonnet, a plecat dintre noi nu demult. În urmã cu câțiva ani decisesem împreunã cu Dan sã discutãm liber dar nedezlânat despre toate cele, poezie, boalã, moarte, familie, patrie, exil. Inregistrãrile, netranscrise, se aflã în arhiva mea, un fragment a fost dãruit unei persoane la care poetul ținea, pe care o frecventa dupã boala chinuitoare și moartea soției sale, ziarista Antonia Constantinescu, cea care redactase ani de zile Lupta, ziar de exil susținut, editat de Mihai Korne, la Paris.
Daniel Constantin este numele cu care prietenul a decis sã semneze acest text despre rãzboi și despre netrebnica zi de 23 august. Poetul se dovedește un analist sever, bun cunoscãtor al istoriei. De aceea, fãrã a mai aștepta operele complete ale scriitorului care nu trebuie uitat, public acest text care mi se pare, cu asupra de mãsurã, în deplinã actualitate, la 23 august, vãleat 2009.
Dan Culcer
Mulțumesc Danei P. pentru ajutorul prietenesc la scanarea orginalului dactilografiat și la corectarea versiunii de dupã recunoașterea opticã a caracterelor.
GLORIA VICTIS
Daniel CONSTANTIN
Calificam într-un interviu ziua de 23 august '44 drept o netrebnicã zi, socotind cã descreșterea identitãții noastre a debutat atunci.
O simplã afirmație își cere, hotãrât, argumentele. Semnificativ în primul rând faptul cã, în jurnalele de actualitãți americane si englezești, lovitura palatistã nu e menționatã cu nici o silaba. De ce ? în cursa cãtre Berlin a aliaților momentului, România așterne la picioarele armatei roșii un „salt" de 700 km, — egal cu ceea ce anglo-americanii cuceriserã pâna atunci pe frontul de vest. (Lucrurile erau si așa net defavorabile spațial occidentalilor, într-o proporție de 1 la 6, si episodul Ardennes încã nu survenise…)
însuși fostul rege se grozãvește în Convorbiri cã 23 august a scurtat ostilitãțile cu 200 de zile. Așadar, în absenta armistițiului (citește : capitulãrii) de la București, rãzboiul s-ar fi prelungit pânã în noiembrie-decembrie '45.
Spun nu putini istorici militari occidentali cã o rezistența româneascã ar fi încurcat planurile sovietice privitoare la Balcani. E un cadou probabilist - si atât. Dar oftarea vreunora dintre noi dupã neacordarea statutului de cobeligeranțã mi se pare lipsitã de onoare, când am contribuit atât de grațios la implantarea puterii moscovite pâna-n miezul Europei… Am fost obligați, capitulând, sã-i acompaniem pe ruși, dar a pretinde și rãsplatã pentru asta înseamnã a ne coborî la nivelul unor mercenari.
E cazul, aici, sã semnalez o ciudãțenie : șefii partidelor istorice au reproșat sistematic mareșalului angajarea armatei române dincolo de hotarele țãrii, pânã la Stalingrad și în Caucaz. Aceiași mari politicieni n-au avut însã nici o obiecție la ducerea ostașilor noștri în Ungaria, Cehoslovacia, Austria. Li se pãrea dlor. luliu Maniu si Bebe Bratianu mai normala frãția de arme sovieto-româna, cu toate consecințele-i nefaste decât ceea ce-si propusese Antoneseu, și anume lichidarea definitivã a primejdiei bolșevice ?
Altceva. Sã zicem cã regele nu-l putea grația pe mareșal în 1946. Sã zicem. Dar, arestându-l în 1944, maiestatea sa n-a gãsit de cuviința decât sã-l predea PCR-ului, care l-a expediat la Lubianka ! ªi, apoi, același Mihai I a inaugurat un parlament al fraudei electorale, a permis desființarea partidelor democrate și întemnițarea liderilor opoziției, l-a decorat pe mãsluitorul Petru Groza cu ordinul „Serviciul Credincios" în gradul de Colan pentru (citez din decretul regal) „cã a mobilizat forțele de producție (sic) ale națiunii… și… și mã întreb dacã, nealungat de pe tron, n-ar fi deschi (inaugurat) șantierul canalului Dunare-Marea Neagra ? !
(Simplific ? Schematizez ? Las uitãrii momentele de tensiune din epocã ? Drama era în marș, întãritã de iscãlitura monarhului pe cîteva decrete-legi de pominã. Greva regalã ? Cînd te-ai urcat în trenul în care nu trebuia sã te urci, nu mai folosește la nimic sã alergi în sens contrar de-a lungul vagoanelor. în Convorbiri, Majesticã exploateazã din nou credulitatea omeneascã, gãsind alte circumstanțe atenuante pentru nefãcutele anilor '44 — '47…, în loc sã mãrturiseascã rãspicat : da, am greșit, am fost un mare naiv înconjurat de sfetnici oportuniști care, zãdãrându-mi resentimentele și vanitatea, m-au atras într-o capcanã, barem de dragul onoare ! nu trebuia sã mã desolidarizez de Antonescu, formula mareșalului, „eu țara pe mâna rușilor nu o dau !", se cuvenea sã fie și a mea.)
Corneliu Coposu, apologet al rãsturnãrii de atunci, noteazã în Armistițiul din 1944 și implicațiile lui (ed, Gândirea Româneascã, 1990) cã „departe de a fi înfrântã, armata românã ar fi putut opune o rezistențã dârzã, care ar fi întârziat sfârșitul rãzboiului cu cel puțin 10 luni, soldate cu pierderi inconsiderabile pentru armata sovieticã în ofensivã."
Pãi dacã așa se prezenta situația, rãmâne de neînțeles de-a pururi și faptul și modul în care ne-am predat URSS-ului cu arme (162 000 de prizonieri pe 24 si 25 august, fiindcã așa-zisul armistițiu era unilateral, „pe calea undelor" și neiscãlit ; se va iscãli peste 3 sãptãmâni !) și bagaje, rãmâne ca o sinistrã farsã gloriosul august 23 !
Cã a fost din partea României o capitulare necondiționatã, recunoaște chiar luliu Maniu (v. Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 15 septembrie 1944). Dar sfinxul de la Bãdãcin, maestru al chibițãrii, suferea de o bine precizatã amnezie : de câteva ori, pânã și-n pragul fatalei zile de 23 august, Antonescu i-a propus sã preia cârma statului, așadar sã încheie dsa. rãzboiul și toate armistițiile imaginabile… (N.B. în septembrie '40, toate partidele, toți fruntașii politici s-au dat la o parte, copleșiți. Au ieșit din expectativã patru ani mai târziu, când în lume începea sã miroasã din nou a pace și pertractãri, și s-au pus pe fapte mari, cu rezultatul cunoscut.)
Nu se putea altfel ? Era în pericol de moarte însãși existența ca stat a României? Hai sã fim serioși. Hai sã nu ne mai gargarisim cu fraze adhoc. Serbia în 1915, Polonia de câteva ori, etc. au dispãrut de pe hartã, dar un foc interiorizant a fãcut posibilã renașterea. Hai sã nu mai dãm vina pe așezarea geograficã ori conjuncția planetelor. într-un cuvânt, hai sã nu mai pavoazãm acomodarea și lașitatea și demisia în eroism.
Dar cine au fost fãptașii acelui fiasco botezat Victorie ? Un rege complexat, exponenții partidelor burgheze în dezagregare încã din timpul lui Carol II, câțiva generali chinuiți de invidie și parvenitism, elementele de coloanã a cincea ale PCR. Combinație mai falimentarã nici cã se putea imagina l Ca respectiva zi de negurã sã fi fost 45 de ani zi de sãrbãtoare naționala era în ordinea turpitudinii…
Sunã bizar, bizar pânã la rãstãlmãcire, sub iscãlitura lui Maniu, Coposu ș.a., afirmația cã, între 1940 și 1944, România nu era sub ocupație germanã sau invective precum „sângeroasa dictaturã antonescianã" și, respectiv, prezentarea unui act de înrobire drept „eliberarea țãrii", când se știe cã, în anii guvernãrii sale, Antonescu le-a permis tot ce pofteau sã-și permitã (inclusiv transmiterea de informații cu caracter militar anglo-americanilor, care le comunicau rușilor !) și când, odatã fixați la putere, prima grija a comuniștilor a fost exterminarea tovarãșilor de Bloc National Democrat. Sunã bizar pâna la nãucire și, finalmente, invitativ la nepãsare, mai ales în mintea tinerilor…
Nu-i politica o problemã nici foarte simplã nici foarte curatã, dar cu adevãrul cum rãmîne, domnilor ? La urma urmei, ce diferențã e între cum înfãțișați dvs. evenimentele și manualele din RPR ? O tragere a spuzei de pe o turtã pe alta, și gata.
Regimul era bineînțeles autoritar, situația generalã o impunea, nici pomenealã însã de totalitarism. Un singur exemplu : Hitler, alertat de poznele cam extravagante ale opoziției (opozitie cu voie de la „dictaturã" !), l-a sfãtuit pe Antonecu s-o neutralizeze, ba chiar sã-i aresteze pe cei prea zburdalnici, act de neconceput pentru spiritul democrat al mareșalului. Au putut face, din pãcate la umbra gratiilor, și Coposu și destui din autorii lui 23 august, un paralelism între „dictatura antonescianã" și „dictatura proletariatului", de fapt a regimului la a cãrui înscãunare au larg contribuit. De aici slãbiciunea pentru alde Bodnaraș, Pãtrașcanu, Pârvulescu et comp. (omagii negru pe alb în cartea Seniorului), slãbiciune perpetuatã, vai, pâna-n anii porecliți „de tranziție" pentru urmașii celor sosiți cãlãri pe katiușe ori extrași direct din pestilența conjuncturii, spioni și sabotori și agenți de influențã. De aici și înverșunarea constantã a domniilor lor împotriva mareșalului. Când ai comis o gugumanie, o gugumanle cu repercusiuni multiplu tragice, e obligatoriu sã nu te dezminți, s-o ții ca gaia mațul, nu-i așa ? (Hilaritate maxima, 23 august se sãrbãtorea și-n exil, iar fețele politice scãpate de tãvãlugul comunist vorbeau și scriau despre „cãlãul Antonescu" !)
Vor, apoi, niște comentatori sã ne convingã, cu lux de amãnunte înfricoșãtoare, despre urgia care s-ar fi abãtut asupra țãrii în ipoteza rezistenței plãnuite de Antonescu…, așadar încã o data cât de binevenit, de salvator a fost actul cedãrii, agitarea post-factum a gogoriței dezastrului nu urmãrește decât spãlarea conștiinței celor implicați si e deplin neîntemeiatã din punct de vedere politico-militar.
Rușii erau zoriți sã ajungã în inima Germaniei. Nu și-ar fi mãcinat absurd forțele, nu erau nebuni sã-i lase pe aliați sã înainteze pânã cine știe unde — și joncțiunea sã aibã loc pe Siret (nu pe Elba cum, din mãrinimia româneascã, a avut loc). Rușii ar fi procedat ca în cazul Finlandei. Lovindu-se de o rezistențã exemplarã, iar frontul finlandez nefiind, cum si cel românesc, pe direcția centralã de pãtrundere, sovieticii au oferit condiții acceptabile de armistițiu (fãrã ocuparea teritoriului și obligativitatea cooperãrii militare).
La noi s-a întâmplat pe dos. Camarila de la palat și partidele istorice, dupã ce au sabotat cu ticãloasã râvnã frontul (faptul a culminat prin cererea expresã adresatã sovieticilor sã declanșeze o puternicã ofensivã în Moldova în sincron cu urzelile dumnealor, de parcã soldații și ofițerii din tranșee nu erau români ci extratereștrii…), s-au aruncat orbește în brațele inamicului. Citez din mesajul regal : „Primiți cu încredere pe soldații Uniunii Sovietice" (omoarã și jefuiesc admirabil). Ce ar mai fi de adãugat pentru ca perplexitatea sã fie completã ? Poate frazele unde C. Coposu (v. Dialoguri, ed. Anastasia, 1991) spune cã vinovãția occidentalilor nu a fost cã ne-au vândut sovieticilor ci, pasãmite, cã „n-au avut loialitatea sã ne punã în cunoștința de cauza cu soarta pe care ne-au croit-o." „Uniunea Sovietica ar fi fost foarte bucuroasã ca în loc sa fi întâmpinat ostilitatea partidelor politice românești, sã fi gãsit o tendințã de înțelegere… „Stalin și Kremlinul ar fi fost mult mai bucuroși (înduioșãtor câta grija are Seniorul pentru bucuria dușmanilor ! n.m.) sã poatã colabora în condiții oneste (s. m.), facând anumite concesii bineînțeles, cu partidele politice din România, în loc sa încerce sã înființeze aici un partid comunist." Visãtorie, sau obsesia soluțiilor tranzacționale ? proprie clasei noastre politice laminatã de Carol II în anii de iarmaroc al tuturor deșucherilor.
Dar întrebarea care într-adevãr se impune e alta : cum se face cã, în vreme ce România (regatul România !) are încã din 6 martie '45 un guvern comunist, în Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia (aceasta da-abia în 1948) acapararea puterii a fost mai lentã, mai anevoioasã ? Nu cumva tocmai faptul ca ne-am oferit pe tavã sovieticilor (care au folosit menținerea monarhiei ca diversiune) a funcționat ca un catalizator ?.., „Germania a pierdut rãzboiul. E cazul acum sã nu-l pierdem si noi pe al nostru." (Antonescu dupã ultima întrevedere cu Hitler, 7 august '44).
Un rãzboi „al nostru" în cuprinsul (mai exact, la sfârșitul) unei conflagrații mondiale — în care am fost nevoiți sa mergem alãturi de Germania ca urmare a defecțiunilor occidentale (nota Marii Britanii cã nu își va onora garanțiile militare fațã de România e din decembrie 1939 !).
Acest rãzboi de rezistențã nu era o invenție antonescianã. El venea din arta militarã (ergo : voința de libertate) a marilor noștri voievozi, care au știut cã suveranitatea țarii se decide nu prin promisiunile altora, schimbãtoare ca vântul, ci întâi si întâi prin ținerea la respect a dușmanului.
Acest rãzboi al demnitãții n-a mai avut loc, substituindu-i-se capitularea, compromisul, contrariul absolut la declarația mareșalului (din martie 1944 în aula ªcolii Superioare de Rãzboi) cã el „nu poate intra la braț cu comunismul în Europa".
ªtiu, orice comparație șchioapãtã, dar îndrãznesc a-l compara pe Antonescu cu mareșalul Mannerheim, de fapt, sã-i alãtur. Cu o precizare : în situații perfect identice, finlandezul a avut alãturi de el întreaga clasã politicã, în vreme ce mareșalul român a fost trãdat.
latã, din atari „detalii" istorice — nefigurând pe arcul de triumf — consider 23 august o foarte pocitã zi, ziua începerii declinului moral al României.
în septembrie 1939, Germania și URSS își împart frãțește Polonia. Franța și Marea Britanie se declarau în rãzboi cu Germania, deloc cu URSS. între noiembrie '39 si martie '40, URSS face tentativa de invadare a Finlandei. Nicio reacție occidentalã, exceptând câteva proteste platonice și… felicitãrile pentru „marele eroism al micuțului popor finlandez". în iulie 1940, URSS sfeterisește libertatea Estoniei, Lituaniei și Letoniei. Tãcere occidentalã.
Din ce rațiuni marile puteri apusene (inclusiv SUA) au sprijinit atât de prompt, de generos, de fãrã condiții, de… imoral URSS în 1941 ? E logica terțiului de netolerat ! Cum globul terestru nu are decât doi poli, și ideologic el trebuie sã aibe numai douã focare… între denumitele sisteme „capitalist" și „comunist" funcționa dupã 1920 o stare de echilibru pseudoconflictualã : ne spionãm, ne înarmãm și, în fapt, ne pregãtim (antrenãm) în așteptarea celui de al treilea — nul si neavenit acesta.
ªi a apãrut, contravenind statuquo-ului, al treilea Reich — cu pretenția de a stãpâni singur lumea.
Dupã izgonirea pretendentului la dominație unicã, jocul de-a sferele de influențã și-a reluat cursul.
Acțiunea militarã și a României în URSS s-a numit „cruciada contra comunismului", titlu desigur grandilocvent dar acoperind o necesitate vitalã pentru soarta continentului. Interese si ambiții partinice (obiectivele Germaniei naziste erau îndeosebi economice și prea deloc eliberatoare ; obiectivele apusenilor se orientau strict pragmatic ; obiectivele politicienilor din țãrile mici reflectau paraponul celor lãsați pe tușã de evenimente…) au conlucrat la zãdãrnicirea respectivei operații de salubritate. Spasiva, tovarișci !
Vinovãția puterilor occidentale, a SUA mai ales, în triumful Internaționalei și înrobirea atâtor popoare este imprescriptibilã, imprescriptibilã numai gândindu-ne la milioanele (contabilitãțile, aici, nu-s doar derizorii ; sunt o impietate…) și milioanele de victime. Cã faptul acesta monstruos, unic în analele planetei, a fost cu putințã din inconștiențã ori s-a petrecut în mod deliberat, cade în seama istoricilor si deopotrivã a psihiatrilor sa-l explice…
Ravagiile nazismului au durat 12 ani. Satrapia comunistã s-a lãțit pe trei sferturi de veac. Despre nazism se poate vorbi, se vorbește non stop. Subiectul comunism e, însã, un tabu politic. De ce, domnilor cenzori ? Cumva dintr-un ereditar sentiment de culpabilitate ?
(Hora vicioasã în care e prinsã acum România n-ar trebui sã mire pe nimeni. Tentativa de conducere a țãrii și de necomunlsti, așa-numita „schimbare" — cu falimentul ei cu tot — a fost moșitã de oameni politici provenind din complotiștii de la 23 august '44. Unde schimbarea ? Piesa era ineditã, dar personajele aveau metehne vechi…)
Daniel CONSTANTIN
P.-S. Ofițer de rezervã, tatãl meu trebuia sa plece pe front în dimineața de 24 august. Pare-se cã s-ar cuveni sa fiu recunoscãtor capitularii și, totuși, nu. Tata a rãmas inginer într-o schelã petroliferã pânã la sfârșitul rãzboiului. Dar a urmat : asasinarea tatãlui tatei la colectivizare și purtarea prin închisori a cinci bãrbați din familie… Cã se fudulesc albii sau roșiii cu lovitura de stat e același drac.
Vodã si camarila vroiau sã treacã în mai '44 linia frontului c-o naframã-n vârf de bãț, propunând sovieticilor un armistițiu sui generis. I-a întors din drum generalul Sãnãtescu (v. Jurnalul, ed. Humanitas, 1993). Ce rezulta din nãzbâtia asta concoctatã la Peleș e clar si pentru lipsiții de imaginație… O ultimã nedumerire : Suveranul (vorba sa fie !), «de țarã (citește : castele) iubitor și-apãrãtor de țarã», chiar nu era conștient, așteptându-și în mândrie și onor mãtrãșirea, cã devenise o simplã fotografie (și aceasta întotdeauna alãturi de cea a lui Stalin ori a Anei Pauker) pe zidurile instituțiilor, inclusiv la Ministerul de Interne unde Nikolski și ai sãi torționari lucrau din plin încã din 1945 ? Aserțiunile unor istorici, potrivit cãrora, un rege frumos și curajos a restaurat valorile democrației și parlamentarismului repunând în vigoare Constituția de la 1923, cea mai avansatã si poate cea mai democraticã…, par inspirate de Urmuz.
Armistițiul… Antonescu și opoziția tatonau simultan terenul întru obținerea unor condiții favorabile. Se pare cã le-a obținut mareșalul. Lucid, el considera însã actul irealizabil în plinã bãtãlie. Trebuia în mod obligatoriu gãsit (provocat) momentul de stabilizare a focului. De aici planul rezistenței pe aliniamentul Focșani-Galați. Dar niște veleitari erau foarte zoriți sa intre în scenã. Iatã motivul arestãrii mareșalului Antonescu. Restul e basm apocrif, dovadã contradicțiile dintre mãrturiile pãrtașilor la complot :
cã Antonescu nu dorea sã se rupã de nemți sau dorea numai sã-i înștiințeze ; cã Antonescu nu a solicitat el audiența la palat ci a fost convocat expres de rege ; cu alte cuvinte, ori cã (versiunea cea mai frecventã) Antonescu s-a invitat la rege pentru a expune soluția sa în ceea ce privea armistițiul, ori cã (versiunea regelui,- vezi Convorbiri, ed. Humanitas, 1991), panicați de ipoteza unei rezistențe militare, palatiștii au devansat cu trei zile lovitura pusã la cale inițial pentru 26 august…, soarta lui Antonescu era fixatã ; cã gl. Sãnãtescu a voit sã-l elibereze pe mareșal, cerându-i scuze, de vreme ce „s-a oferit sã încheie armistițiul", dar s-au opus vehement Stârcea, Niculescu-Buzesti și gl. Aldea ; cã vreunii preferau o moarte în picioare iar vrealții o supraviețuire în genunchi, cã, surprizã a surprizelor, în noaptea premergãtoare lui 23 august, Ion Mihalache a declarat mareșalului cã liderii PNț „s-au înșelat, au crezut în sprijinul anglo-americanilor, însã și-au fãcut convingerea definitivã cã aceștia sunt total nepregãtiți de a indispune pe ruși si cã suntem lãsați la totala lor discreție" (v. „Magazin Istoric" nr. 8, 1990), declarație care arunca o lumina sinistrã asupra faptelor : deci se știa ce i s-a hãrãzit României, cãpeteniile politice se dumiriserã, dar — blestem mioritic ! — cursa cãtre prãpastie continua.
Textul de fațã e închinat soldaților români, sutelor de mii de soldați români fideli pânã la ultimul sacrificiu datoriei lor naționale, și care n-au știut, nu aveau cum sã știe, cã jertfa le-a fost nu o datã ignoratã, disprețuitã, pusã în cumpanã de manevrele de culise ale unor carieriști nemeritându-și nici mãcar buletinul de identitate…
Daniel Constantin
22 iunie 2001
* Glorie victimei!
Acest articol este publicat de Asymetria. Revistă de cultură, critică și imaginație
http://www.asymetria.org/
URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=813
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu