Radu Mares. Zece însemnari despre Soljenitîn
Memoria. După colosala breşă în zid pe care o realizează cu O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Soljeniţîn trece la proiectelesale mari şi grele. Între acestea, Pavilionul canceroşilor e o carte de răscruce care merită un plus de atenţie.
Radu Mareș
Zece însemnări despre Soljeniţîn ( Pavilionul canceroşilor )
I. De la marii înaintaşi, pe care orice scriitor rus de după 1900 îi ştie pe de rost, Soljeniţîn a învăţat cum trebuie să sune începutul romanului: „Pavilionul canceroşilor avea chiar numărul treisprezece.” Nu altfel începe Arhipelagul Gulag , cu toate că acolo e o proză de altă factură. Primul paragraf relatează evenimentul excepţional al descoperirii unei fosile cu valoare de unicat. Locul e Siberia cu solul ei veşnic îngheţat (permafrost) în care cadavrul nepreţuit s-a conservat perfect de-a lungul mileniilor însă descoperitorii sunt deţinuţi lihniţi de foame care, după o clipă de ezitare, îşi devorează descoperirea. Cine sunt aceşti sălbatici? sună implicit întrebarea care va pregăti inserţia supratemei acestei cărţi fundamentale. Pentru că între ei se află şi un savant renumit, care a identificat imediat colosala importanţă ştiinţifică a descoperirii. Cine sunt aceşti supravieţuitori paradoxali ai unei subspecii umane ignorate? Astfel începe, magistral, Arhipelagul Gulag. Răspunsul la întrebări e o reconstituire de o anvergură urieşească, cu numeroase etaje, plină de labirinturi şi subterane de care lume a cea mare, conştiinţa civilizaţiei moderne în orbirea ei refuza cu îndărătnicie să ia cunoştinţă. Şi dincoace e la fel. Numărul 13, ca peste tot, trimite la maledicţiune. Nici autorul-narator, nici personajele romanului nu vor insista însă într-un fel sau altul în această direcţie, e un detaliu peste care se sare. însă pentru cititor, cel care, la lectură, şi-a activat şi subcortexul, e prima notă şi ecoul ei va stărui şi-l va însoţi până la capăt. În ambele exemple, prima frază aduce, în materia încă necunoscută a structurii opace care e romanul abia deschis, la prima filă, o incizie, pe cât de precisă, pe atât de elegantă. Un semnal de atenţionare. Prea multe nu se pot spune dintr-odată într-un roman care presupune desfăşurări în succesiune, în paşi care se adaugă după un anume ritm şi cu o logică specială, ca şi cea a muzicii. Din cauza asta, necesitatea unui semnal de atenţionare. ( El poate fi şi o ieroglifă.) Oricum, astfel se trasează un contur, se-nfige un prim jalon.
II. Până în 1990, cărţile lui Alexandr Soljeniţîn, al cărui nume era la noi pomenit în şoaptă, puteau fi procurate doar în traduceri aduse pe fundul valizei din străinătate. A fost publicată la noi o singură povestire a sa în anii 60, în revista Secolul XX . Circula în schimb pe sub mână – eu am avut-o – O zi din viaţa lui Ivan Denisovici , copie dactilografiată, în traducerea unui poet prieten, bun cunoscător de limbă rusă. La puţin timp apoi am obţinut, tot aşa, pe încredere, ediţia franceză de buzunar a prozelor scurte dar şi Ivan Denisovici -ul, editat în volum separat , reuşind să-mi fac o idee prin comparaţie. Traducerea românească fusese făcută în vederea publicării dar, se spunea, fusese respinsă în ultimă instanţă, în legătură cu intrigile care duseseră la debarcarea lui Hruşciov, marele protector al scriitorului. Amintesc toate astea din următorul motiv: în dactilograma citită de mine lipseau exact rândurile unde apare un deţinut român (moldovean), episod cu puţine cuvinte dar cu un ecou special pentru noi (în ediţia franţuzească există). în 1990, aceeaşi traducere, semnată nu ştiu de ce cu pseudonim, tipărită la o editură obscură, s-a găsit în librării şi s-a vândut într-o clipă – cred că a fost primul Soljeniţîn în româneşte. Am cumpărat-o şi am controlat: pasajul cu pricina lipsea şi dincoace. Cu asemenea lecturi „pe furate” şi fatalmente nesistematice, cunoscut altfel decât din auzite nu de foarte mulţi, lui Soljeniţîn i se aducea totuşi până în 1990 obiecţia că e un produs al războiului rece, al contrapropagandei şi că gloria sa e fabricată. Efectul produs de cărţile sale ar fi , prin consecinţă, al depoziţiei, al documentului şi nu al artei, adică al scandalului planetar conceput, susţinut şi dirijat de la pupitrele invizibile... Că Nobelul cu care a fost distins e, şi el, gest politic...Etc. (M-am certat o noapte întreagă – încă există martori! – cu o foarte importantă figură a literelor noastre care susţinea toate astea...) Pe partea cealaltă existau şi există şi îndrăgostiţi, efectiv îndrăgostiţi de proza lui Soljeniţîn. Teza acelora dintre ei care cunosc cum stau lucrurile şi printre care sunt şi excelenţi ştiutori de ruseşte e că Soljeniţîn pierde foarte mult în traduceri, prin definiţie mutilante, simplificatoare în raport cu originalul. Proza lui are o luxurianţă lexicală colosală, întâlnită rar la moderni. Cuvinte neuzitate din vocabularul tehnic-ingineresc sunt folosite abundent în romanele sale cu numeroase personaje care sunt savanţi sau ingineri, sau tehnicieni de toate felurile, dar şi cu subiecte care implică privirea dinăuntru în domenii de activitate pretinzând o terminologie specifică. Soljeniţîn mai foloseşte, de fapt dă la iveală şi vocabularul rusesc vechi – afirmă aceiaşi –, cel al credinţei, tradiţiilor, al lumii ţărăneşti, „limba vechilor cazanii”, cum am spune noi, în general neglijată, dacă nu repudiată în proza modernă. în fine, cunoscătorul de rusă care-l poate citi în original e sedus de fraza sa cu sunet plin, miezoasă şi multicoloră, şi care, după marii ruşi ai secolului XIX, dă cititorului revelaţia regăsirii a ceva uitat sau pierdut. Nu intru în detalii, care sunt toate superlative. În traduceri, de obicei făcute „la normă”, de salahori industrioşi, această calitate soljeniţîniană a prozei se volatilizează, zice-se. Ajung cu asta la experienţa personală a lecturii Arhipelagului ... Am citit de două ori, prima oară contra-cronometru, pe nemestecate, ediţia franţuzească a acestei cărţi-document, unde revelaţia şi şocul produse de
informaţia năucitoare te fură şi nu mai a corzi o importanţă prea mare fra zei ca atare, pentru care orice prozator are un organ special. Abia a doua oară, la relectură , am citit cum trebuie: se recunoaşte imediat – în aceeaşi ediţie – „gheara leului” , forţa de tanc, torenţială a marelui scriitor, suflul teribil, arta portretului, acuitatea observaţiei mărunte dar şi profunzimea, vastitatea tabloului care nu apare decât dacă faci un pas înapoi şi dacă totuşi izbuteşti să-l cuprinzi într-o privire, ceea ce e aproape la limita imposibilului... Ei bine, Arhipelagul ... a apărut şi la noi cu chiu, cu vai, abia în 1997, în trei volume masive, carte subvenţionată de Renate Weber de la Soros, dar – ciudat – la un preţ de vânzare în librărie la vremea aceea prohibitiv. Deşi tardiv (fragmente fuseseră publicate în Tribuna încă din primele luni ale lui 1990!) şi pentru cititorii ne-săraci, gestul era superb, prea frumos, îmi vine să zic, parcă trebuind să fie un pic virusat...! Căci pe mâna cui dai la tradus un mare scriitor? E o iluzie că un asemenea text de multe sute de pagini grele în traducere „brută” poate fi dres la mâna a doua sau, cu un termen din jargonul redacţiilor, „stilizat”, ceea ce înseamnă dregerea topicii frazei, ici-colo, sau jongleria cu sinonime când sunt repetiţii supărătoare. O traducere defectuoasă nu poate fi reparată în editură, cu oricâtă bunăvoinţă , ea rămâne iremediabil proastă. Chiar de la primele pagini ale Arhipelagului ... românesc şochează o proză care aduce senzaţia de nisip între dinţi. Nu ştiu cine este Iliescu-traducătorul şi nici nu am posibilitatea confruntării frază rusească, limbă pe care n-o cunosc, cu frază românească. Nu-mi dau seama ce a intervenit. Mă tem însă că o peraţiunea lecturii-confruntare, pentru edificare, n-a fost făcută în editură de un redactor care să aibă habar de Soljeniţîn – pentru asemenea lucruri nu e niciodată timp...! Pe scurt, această carte fundamentală pentru secolul XX e tradusă la noi nu prost ci îngrozitor. Traducerea e de aşa natură încât exasperează, lehămeteşte şi pe cel mai bine intenţionat. Am, aici, o bănuială... Pe care, totuşi, o las nespusă, ştiind că nu mai e nimic de dres. Formulez însă câteva întrebări in petto şi le pun iarăşi într-o sticlă pe care o arunc în ocean. Asta, după ce am constatat, cu dezolare, că şi în colecţia „Cotidianul”, în noua ediţie a Arhipelagului ..., cea din 2009, apare acelaşi Iliescu-traducător. Se cumpără, aşadar, şi azi cărţi fără a mai fi citite? (Cum se cumpăra, în prostie, stându-se la coadă sau activându-se pile peste pile, Heidegger în vechiul regim?) Se citesc cărţile doar în diagonală, pentru luarea la cunoştinţă? Orice carte? Sau să spun altfel: t inde a deveni lectura un act mecanic, din pur snobism, fără becul de control al simţului critic, ca şi mâncarea de la fast food? Şi până la urmă, contează atât de puţin Soljeniţîn, la noi, pentru intelectualul român încât să nu sesizeze calitatea compromisă a unei traduceri care probabil va rămâne aşa cum e de-a pururi? Contează (Soljeniţân) mai puţin decât avalanşa, potopul de prostii corecte politic şi de neorealist-socialisme de tarabă ? Pe scurt, schimbările care au intervenit în ultima vreme sunt uluitoare, îmi vine să cred că gustul, spiritul de fineţe, în fond, s-a u detracat. Pot să evaluez şi să mă pronunţ în teritoriile romanului, unde am o oarecare capacitate de expertiză. Aşadar, starea de uluire...! Un poet în care credeam, cu care am schimbat multe cărţi interzise până în 1990, câteva soljeniţînuri, strâmbă din nas, astăzi, când scrie şi publică un articol despre Soljeniţîn care a decedat şi a reintrat astfel în atenţia presei mondiale. Trec peste amănunte. Autorul n-a recitit nimic, scrie din amintiri. A uitat însă sau îşi reneagă vechile opinii despre marele rus, foloseşte altă cerneală şi îl tratează îngăduitor şi de sus cu un ifos care, cunoscând bine omul, mă stupefiază. Soljeniţîn , zice el, a devenit reacţionarul, slavofilul, romanicerul expirat cu tendinţe antisemite. (Bineînţeles, scrie asta fără să fi citit Două sute de ani împreună , fără măcar să fi răsfoit cele două volume masive.) Pe de altă parte, ca lucrurile să fie într-adevăr clare, acelaşi nu-şi găseşte destule superlative când comentează proza lui Huellebeque, sau pe cea a lui Beigbeder sau mai ştiu eu ce alt postmodern. N-are importanţă identitatea autorului. Nici trimiterea b ibliografică pentru confruntare: înafară de mine, întâmplător avizat şi interesat, articolul cu pricina nemaifiind citit de prea mulţi. însă c eva nu e cum trebuie şi repet: ceva s-a detracat. Nu există nici o explicaţie raţională – în mintea mea, cel puţin – pentru asemenea renegări, care sunt mult mai numeroase decât se pare, mai subtile şi mai perverse.
III. După colosala breşă în zid pe care o realizează cu O zi din viaţa lui Ivan Denisovici , Soljeniţîn trece la proiectele sale mari şi grele. între acestea, Pavilionul canceroşilor e o carte de răscruce care merită un plus de atenţie. Scriitorul Soljeniţîn debutase cu un succes ieşit din comun cu O zi ..., nuvelă tipărită într-o revistă, Novîi mir , unde i se mai publicaseră apoi câteva povestiri. Fusese tradus şi occidentul receptase unda de şoc a acestei noi voci care făcea auzit un mesaj tulburător, neobişnuit. În Rusia, proza sa stârnise acelaşi entuziasm şi acelaşi interes faţă de noutate. Pentru receptare, în această ţară care i-a produs, începând cu Gogol, pe câţiva scriitori de vârf ai lumii, exigenţele sunt însă speciale, foarte drastice pentru că ierarhiile se construiesc acolo în raport cu Cehov, cu Dostoievski, cu Tolstoi. (Vreau să zic: nu ca la noi.) Mărturiile care ne stau azi la îndemână arată că abia cu Pavilionul canceroşilor , roman de răscruce, care, multiplicat incredibil (are, totuşi, circa 1000 de pagini) prin dactilografiere , circulă şi e citit de mii, poate de sute de mii de oameni, succesul scriitorului Soljeniţîn devine fenomen de masă şi dă seama de apariţiei marelui urmaş al clasicilor din manualele şcolare. Revin: la Pavilionul canceroşilor Soljeniţîn scrie patru ani, între 1963 şi 1967. Înainte, cât stătuse în lagăr dar şi după aceea, în deportare, se produsese gestaţia, probabil şi unele încercări de a fixa pe hârtie idei, teme, personaje etc., deşi orice filă scrisă implica mari riscuri pentru un om de condiţia lui. Vin însă eliberarea, întoarcerea la Moscova, contactul cu cei de la Novîi Mir , debutul, mare le succes. Romancierul Soljeniţî n face primii paşi sub această conjuncţie favorabilă a tuturor astrelor iar Pavilionul canceroşilor e fructul unei uriaşe energii descătuşate şi, în egală măsură, al oportunităţilor oferite de soartă sub semnul liniştii şi păcii care stau bine cu scrisul, chiar şi atunci când sunt obţinute cu oarece sacrificii. Cu morala zek-ului şi disciplina de anti-risipă, la care va face adesea referire în textele sale, el îşi balizase strict competenţele, interesele, temele, forţa de drămuit, timpul din calendar . Avea în urmă un cancer vindecat miraculos. După Siberia îl chinuiau şi tot felul de reumatisme. Deschisese deodată mai multe fronturi de lucru, scria roman, proză non-fictivă, scenarii, piese de teatru, adresa „scrisori deschise” mai marilor zilei şi coresponda cu sute de persoane şi instituţii, răspundea la atacuri, polemiza, se ţinea la curent cu actualitatea din U.R.S.S. şi din lume, citea enorm . Pentru a rezista, evident, era obligat la o rigoare extremă. Despre urgenţele necruţătoare ale destinului şi cazul unui tânăr genia loid bolnav de cancer e aproape tot capitolul 19 din Pavilionul ... De subliniat e că, totuşi, din toat e servituţile existenţei , scriitorul îşi distila, aş zice, natural , o voluptate incredibilă, cumva egoistă dar continuă, infisurabilă, trăită cu hârtiile lui la masa de scris. în anii faşti (pentru el) ai epocii hruşcioviste, când nu se mai simţea ameninţat direct, începe să strângă material pentru ceea ce va deveni Arhip elagul Gulag , proiect infinit de periculos. Asta înse amnă corespondenţă de proporţii, un material imens de citit, selectat, arhivat. Erau mărturii dar şi documente venind de la foşti deţinuţi, care-i transferau lui , şi numai lui responsabilitatea de a le aduce la lumină cumva, adică de a le salva de la distrugere şi uitare. Scria totodată şi la romane unde de asemenea avea arhive, variante , manuscrise, capitole dactilografiate în diverse faze de finisare, corecturi ş.a.m.d. Cu conşt i inţa misiunii asumate, îşi va nota fiecare pas făcut, fiecare vorbă spusă, pentru ca ult erior să dea seama de ce a fost în cărţile sale de proză non-fictivă: de la – să zicem – cumpărarea automobilului şi experienţele şofatului , până la şedinţele scriitoriceşti de condamnare în care e subiect special pe ordinea de zi. Un loc important, specific rusesc, în această aventură scriitoricească e faptul că din capul locului se instituie condiţiile de autoprotecţie extremă ale clandestinităţii. Protejarea colaboratorilor era esenţială. Or, colaborator al lui Soljeniţîn, pentru KGB însemna duşman al regimului . Deconspirată, u na din dactilografele sale s-a sinucis. Textele, numeroasele texte definitivate trebuiau depuse în siguranţă , în mai multe locuri, pentru orice eventualitate ceea ce însemna un număr de persoane de încredere. Alte texte, fotocopiate, erau expediate peste graniţă. Aici, alţi oameni erau implicaţi şi toţi aceştia îşi riscau pielea. Soljeniţîn era un tip dificil cu care nu se lucra uşor, sunt destule mărturii în acest sens. Incompatibilitatea sa cu Şalamov, spre exemplu, cu care ar fi trebuit iniţial să colaboreze la Arhipelagul ..., e citată în câteva locuri. Cu toate astea, în pofida firii sale, a ştiut să-şi adune în jur nu atât admiratori – şi admiratoare – cât secundanţi de-o admirabilă probitate. De ce spun asta? Pentru că un lanţ uman de solidarităţi se constituie astfel în numele unui scop cu o formulare abstractă şi în sfidarea unui milion de pericole foarte reale, dacă se poate spune astfel, departe, la o distanţă astronomică de interesele egoiste ale intelectualului şi artistului. Puterea comunistă însemna la acea dată (şi înseamnă şi astăzi, machiată doar altfel şi sub altă etichetă) ce va indestructibil , ca stânca de diamant dintr-o teribilă povestire borgesiană, ceva de neclintit. O carte sau un autor preluaţi de imensa maşinărie de propagandă a internaţionalei comuniste căpătau o celebritate fulgerătoare. Maşinăria invizibilă făcea ca numele au torului să fie repetat pretutindeni , zi de zi, cartea lui fiind tradusă pe tot globul şi difuzată în sute de mii, în milioane de exemplare. ( Mitrea Cocor şi Desculţ sunt cărţile de la noi care au parcurs acest traseu mirobolant al iluziilor.) Invers, un alt buton desfiinţa o reputaţie, un autor, cărţile acestuia se evaporau în neant: Panait Istrati e unul dintre numeroşii excomunicaţi şi care n-au mai reuşit decât parţial să fie repuşi în drepturi. „Mecanismul”, s-ar zice, n-are nici o legătură cu Stalin şi cultul personalităţii, nici măcar cu sistemele opresive instaurate de comunism. Are o sursă autonomă de alimentare cu energie , mult mai subtilă . Nu cred că există o unitate de măsură pentru acea putere căreia nimic nu-i era imposibil şi asta la scară planetară, până în pragul cutărui trib african de semi-canibali. A te lua de piept cu Molohul comunist, în luptă de unul la unu, friza don quijotismul prin temeritatea fără absolut nici o şansă. Cu un curaj care merită studiat de aproape, cu maximă atenţie, Soljeniţîn pune această înfruntare în termenii posibilului, ca datorie. E o lecţie! Chiar şi azi – sau mai ales azi – se poate medita la ce-a fost cu mare folos pentru suflet.
IV. Sunt destui care strâmbă din nas la romanele lui Soljeniţîn, citi te ca pamflete anticomuniste sau ca proză realistă (pre-modernă) expirată. Despre romanul anti-anticomunist sau neo-realist socialist am mai scris. E vorba de cărţi din ultimii ani ai secolului trecut, dacă nu şi de mai încoace, traduse peste tot şi comentate superlativ (traduse, bineînţeles, imediat şi la noi!) fără a fi semnalată preluarea vechilor clişee ale prozei cu teză. Sute, mii, vagoane de romane scrise în aproape un întreg secol după principiile estetice ale lui Lenin-Lunacearscki-Gorki-Jdanov-Furmanov-Lukacs ş.c.l., la care îi putem adăuga şi pe ai noştri: Tertulian, S. Damian, Crohmălniceanu etc., etc. s-au perimat iremediabil şi au dispărut în neant. Tezismul denumea un defect: aplicarea nedibace în artă a unei teze, a unui set de norme şi de principii ideologice obligator ii care coborau din transcendenţă binele şi răul şi-l relegau de căr ticica roşie a lui Mao, de Problemele leninismului a lui Stalin, de Profesiunea lui Pavel Corceaghin de Paul Georgescu. Condiţia era ca această asumare şi traducere în fapt artistisc să se facă fără a se vedea cusăturile şi fără ca falsitatea, falsificarea să fie flagrante, ceea ce – în definitiv – era chestiune de talent iar în istoria literaturii sovietice sunt mulţi, foarte mulţi mari scriitori ... Observaţia celor care au rezerve cu privire la romanele lui Soljeniţîn e că, fiind concepută cu semnul minus în faţă, spus altfel: anticomunistă, proza acestuia e esenţialmente tot tezistă. Toată suflarea scriitoricească din Europa de est cunoştea perfect condiţiile publicării şi ale trecerii unui manuscris prin vămile cenzurii, adic ă limitele până la care e acceptat curajul romancierului. Limitele ca atare puteau fi forţate, aveau un anumit grad de supleţe conjuncturală, mai ales dacă erau speculate cu inteligenţă. Cu ochii de azi şi cu o anume experienţă a vârstei se identifică uşor la relectură concesiile făcute de Soljeniţîn ca să-şi vadă romanele publicate, adevărul pe care nu l-a ascuns fiind că asta dorea, asta visase scriindu-le (abia în pasul al doilea, după verdictul oficial negativ, le „lansa” în samizadat, prin copii dactilografiate). Era greu dar nu imposibil ca miracolul produs la debut, când însuşi Hruşciov interve nise în favoarea publicării sale, să se repete şi persoanele influente care îl admirau, cum e poetul Tvardovski, dar şi alţii din nomenklatură, îi încurajau aceste speranţe. Se poate observa de aceea în romane o anume raţionalizare a observaţiei critice, acide, tăioase în tablourile sociale descrise cu uneltele prozei realiste. Doar indirect, apare punerea în cauză a ideologiei şi sistemului şi de regulă cu trimitere explicită la perioada de până la moartea lui Stalin. (Lenin, ca părinte fondator, dar şi sprijinul bănesc ocult de care a avut parte în preparativele revoluţiei b olşevice, o să apară mai târziu, în proza publicat ă după stabilirea în occident - şi de aici se pare că i s-a tras dizgraţia şi gararea lui forţată pe o linie moartă...!) Varianta publicată în Novîi Mir a lui Ivan Denisovici , care-i şi cea cunoscută, e cu unul sau două capitole în minus şi cu destule pasaje „pe care s-a lucrat” în redacţie. Asta, evident, cu acordul autorului. Am citit ambele variante ale romanului Primul cerc . în „Avertismentul autorului” la ediţia definitivă publicată de Fayard, datat „Vermont, 1978”, Soljeniţîn însuşi recunoaşte că varianta primă, cea tradusă peste tot, nu era „varianta autentică”, cu alte cuvinte recunoştea că se autocenzurase. Important nu e însă slalomul printre interdicţii la care e obligat scriitorul şi din care, precum se ştie, n-a scăpat teafăr. Decisivă, în fond, în romane, în toate prozele sale, e perspectiva narativă care e cea a exclusului social, a puşcăriaşului ( zek , în ruseşte) sau a deportatului – sau a fostului puşcăriaş şi deportat care refuză să uite... Iar condiţia zek-ului, ca şi cea a bolnavului de cancer, e încărcată de dinamita realităţii. Din ea derivă judecata morală mai drastică (la noi, unele minţi luminate i-au spus „judecată resentimentară”) şi curajul adevărurilor incomode, trecute de alţii în regim de tabu. Cu asta a speriat sau, poate, mai bine zis: a exasperat, a obosit Soljeniţîn occidentul tuturor relativismelor şi a culturii tranzacţionale ridicată la rang de normă şi virtute. El credea în valori absolute pentru care nu se fac concesii şi nici u n sacrificiu nu e prea mare atunci când te lupţi să le aperi. Era, adică, în ter menii de azi, un fundamentalist, un taliban. V. Romancierul Soljeniţîn gândea şi scria ca un om al secolului XX. Nu se vede de nicăieri că a trăit ispita de a încerca şi altceva decât ce era solid şi verificat sub toate aspectele, altceva decât ce asimilase în lecturile primei tinereţi – decât, într-un cuvânt, marea şi glorioasa tradiţie a romanului rusesc de până în 1917. Nu e sesizabilă nici cea mai slabă urmă de interes pentru avangarde, şi la interes îmi vine să adaug: respect. N-am găsit nicăieri consemnarea efectului lecturilor sale, dacă au existat, din Proust, să zicem, sau Joyce. Faţă de nobelizatul Hemingway are o singură propoziţie, de fapt jumătate de propoziţie ironică (în Pavilionul ...) Nu cred că sunt în eroare spunând că Soljeniţîn nu poate fi închipuit citind Valurile sau Ulisse cu plăcere şi acordându-le nu numai timp de lectură şi răbdare, dar şi câtimea de reflecţie îmbogăţitoare care apare la întâlnirea dintre doi mari scriitori. El e, într-adevăr, mai aproape de Tolstoi decît – să zicem –de contemporanul său Faulkner. Pe al doilea nici nu e sigur că l-a citit, primul fiind însă o referinţă primordială. Proza mai tânărului e îmbibată de trimiteri şi aluzii la cea a maestrului, s-ar zice că ştiută pe dinafară. în Pavilionul ..., unei cărţi care conţine povestirile de bătrâneţe ale lui Tolstoi îi e consacrat un întreg capitol. Cartea respectivă a fost adusă de un bolnav de cancer care a citit-o şi o povestire anume l-a răvăşit, ea trece apoi din mână în mână şi provoacă discuţii contradictorii între ceilalţi bolnavi. Acest insert epic nu e o simplă reverenţă, peste ani, a ucenicului. În climatul plin d e nori negri şi incertitudini al deceniilor 6 şi 7, Pavilionul ... apărea ca metaforă exploz ivă a nelibertăţii , ca boală la limita incurabilului, tangentă cu moartea, şi o Europă cu conştiinţele sale intelectuale atrofiate de conformisme şi laşităţi trăia, la lectura acestor pagini, o precis ă cutremurare. în planul de adâncime al romanului, lectura lui Tolstoi cu ochiul ru sului din anii 50 ai aceluiaşi secol, după trei decenii de îndoctrinare şi mutilare me ntală, arată că – totuşi – sensul vieţii are acelaşi enunţ. Boala, suferinţa, moartea se regăsesc intacte în aceleaşi câteva propoziţii simple la care nu se poate schimba nici o virgulă. Nici timpul, nici revoluţia bolşevică , nici puhoaiele de sânge şi munţii de cadavre umane ale holocaustului roşu nu perimaseră câtuşi de puţin povestirile naive, enervant de naive, aproape şcolăreşti ale bătrânului profet de la Iasnaia Poliana... Cel care scrie toate astea, scriitorul Soljeniţîn, are o conştiinţă de sine foarte precisă. Pentru mulţi prieteni, pentru prima sa soţie, e un defect insuportabil. Dintre contemporanii săi sovietici, unii celebrităţi mondiale – Şolohov, Pastrenak – nu pomeneşte pe niciunul, cu atât mai mult să consemneze impresii de lectură despre cărţile lor. Urmărea totuşi, ca orice profesionist, viaţa literară şi era la curent cu tot ce se întâmplă important şi ce se scrie. în capitolul 21 din Pavilionul ..., o poetă vine în salonul spitalului să-şi viziteze tatăl, ocazie cu care se pune în scenă o dezbatere a câtorva probleme de actualitate literară. între acestea e şi problema adevărului în literatură enunţată de poetă în formularea sa oficială: „Să-i spui poporului adevărul nu înseamnă câtuşi de puţin să- i spui lucruri rele, să arăţi cu degetul defectele. Poţi vorbi neînfricat despre ceea ce-i bine – ca să devină şi mai bun! De unde cerinţa asta falsă a aşa-numitului adevăr crud? etc.” (Toate citatele sunt după A.S., Pavilionul canceroşilor, Colecţiile Cotidianul, Editura Univers, în excelenta traducere semnată de Eugen Uricaru şi Maria Dinescu.) Tema, crucia lă pentru funcţia de propagandă a literaturii, a fost dezbătută şi la noi decenii la rând: de la un punct înainte, în literatură, în roman îndeosebi, o judecată de evaluare cu caracter social sau politic poate deveni duşmănoasă şi dăunătoare şi trebuie sancţionată, critica l iterară fiind investită ca un fel de poliţie a gândirii orwelliană. „Denigrarea ţine de optica autorului şi apare acolo unde critica trădează o viziune sceptică, dezabuzată, nihilistă, cu privire la posibilitatea îndreptării relelor, perfectibilităţii organizării vieţii obşteşti şi naturii umane ” – afirmă, un sfert de secol mai târziu, mult mai profesoral, Crohmălniceanu, devenit mai aproape de noi dizident exilat şi directorul de marketing al lui Cărtărescu. „ Din astfel de texte iese la iveală o concepţie sumbră, demobilizantă asupra lumii. Ea e opacă, fiindcă ignoră deliberat progresele evidente ale societăţii noastre şi conţine, nemărturisit, un îndemn la abandonarea oricărui efort uman constructiv, ca zadarnic. Acest tip de critică, chiar dacă nu vrea să o recunoască, rămâne – în esenţa lui – conservator şi deci retrograd, reacţionar.” (v. Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării , ediţia a doua, adăugită, Cartea Românească, 1979, pg. 665) Soljeniţîn era familiarizat cu acest tip de frazeologie nespecifică neapărat unei anume literaturi iar experienţa zek-ului l-a făcut să păstreze mereu distanţă faţă de autorii care o cultivau. „Distanţă” înseamnă aici disociere: prin aproape tot ce face, Soljeniţîn indică diferenţa dintre sine şi ceilalţi scriitori sovietici – diferenţa sau prăpastia... Nu e vorba de o diferenţă de calitate, de inflamarea ego-ului şi paranoia. Pur şi simplu e marcată apartenenţa la regnuri diverse şi necomunicante, sau la structuri cu stări diferite de agregare. A rămâne deoparte, a păstra adică o anum e distanţă care nu se va micşora faţă de vânzoleala literatorilor sovietici e tot o regulă a fostului zek . Pentru orice artist care arată explicit că e neintegrabil şi refuză nu doar înregimentarea ci şi frecventarea rituală a confraţilor, adică mult mai puţin, îndrăzneala poate deveni la rigoare sinucigaşă. Lui nu-i era însă frică de nici un fel şi a şi declarat-o nu o dată. La ultimul congres mondial dedicat romanului pe care doar sovieticii puteau avea ideea de a-l organiza (există un număr vechi al revistei Secolul XX dedicat evenimentului), Sartre, adus de la Paris ca să prezideze, i-a adresat, cred că în nume personal, o invitaţie de a participa şi lui Soljeniţîn. Mai tânărul rus , autor doar al unei nuvele, e dre pt că de mare răsunet, şi a câtor va povestiri publicate, neafirmat ca romancier, declină invitaţia franţuzului fără justificări... Acest tip de a fi (în lume) era totuşi perfect congruent cu conştiinţa de sine a scriitorului. Nu e mai puţin adevărat că în subsidiar se mai întâmplă cev a: se cristalizează, capătă corp o ostilitate aproape distructivă faţă de „corpul străin” şi care va trebui eliminat. Lucru pe care partidul, deasupra a toate, îl cunoştea prea bine şi lăsa scriitorilor înşişi, corpului profesional, să decidă pedeapsa şi s-o aplice: exclusul din uniunea scriitorilor Soljeniţîn e un caz notoriu, cumva de manual, dar psihodrama ca atare e cunoscută prea bine şi la noi ... VI. Cu toată uzura şi, pe alocuri, vetusteţea vădită a mijloacelor folosite, romanele lui Soljeniţîn rezistă perfect la proba decisivă a relecturii şi azi, în postmodernitate. Aceste cărţi, înainte, stârneau un mare interes prin mesajul lor singular şi radical, venind parcă de la un predicator în pustie. Azi însă poate fi citit cu un ochi mai curat, adică eliberat de contextualizări, ca şi Homer. Soljeniţîn aparţine generaţiilor sovietice şcolite de la zero în lumea nouă de după 1918 cu literatura ei, nouă şi ea, ale cărei reguli va dovedi că le cunoaşte perfect. Ca orice scriitor rus, şi nu numai rus, ci şi franţuz sau american, el şi-a însuşit şi lecţia celor mari de la sfârşitul secolului XIX, alfabetizare autodidactă prin care au trecut (şi s-au şi mândrit cu asta) cam toate numele semnificative din secolul următor. A fost o învăţare disciplinată, conştiincioasă şi respectuoasă care impunea şi nişte baremuri valorice. Roadele se cunosc. Şi mai e ceva: nici el, nici alţi ruşi n-au crezut de cuviinţă că trebuie să se distanţeze polemic – sau ironic – de Tolstoi, de pildă, cu toate că Lenin îl numise „moşier scrântit întru Hristos”. Ca şi Puşkin, ca şi alţii, Tolstoi s-a fixat asemenei unui reper intangibil. Ei arată un nord pe care ruşii nu şi-au făcut o glorie din a-i clinti din lăcaşul lor măcar cu un milimetru. A funcţionat, cred, un instinct sănătos, al celor care au o mare cultură în spate. Căci ireverenţa nu produce prin sine nimic relevabil, înafară de scandal care e needificator, ţine de efemeritatea conjuncturilor. Nu generează, prin sine, artă – nouă, revoluţionară, avangardistă, postmodernă ş.c.l. E drept că generează rupturi şi mini-hemoragii, ce pot speria pe cei mai slabi de înger, discontinuităţi, perplexităţi, îi pot „ultragia pe burghezi”, dar e zero sub raportul valorii adăugate. Asupra lecturilor sale, a gusturilor şi preferinţelor în ordine literară, a eventualelor modele, Soljeniţîn e foarte zgârcit cu informaţiile. E sigur că l-a citit pe Hemingway, la care, chiar în Pavilionul ... are, am mai notat asta, într-o jumătate e frază o trimitere ironică. Desigur, i-a citi şi pe americani, promovaţi prin traduceri şi recompensaţi cu onorarii fabuloase, dacă puteau fi folosiţi de propagandă, fiind din categoria „idioţilor utili”. (Ca Sartre, de pildă, deşi micile lui romane nu-s deloc realist socialiste.) Tema bolii, toposul spitalicesc a ispitit şi pe alţii. La Thomas Mann şi Muntele magic referinţa e aproape obligatorie, după c um şi unele analize comparative, dar n-am descoperit nicăieri confirmarea că Soljeniţîn l-ar fi citit. La curent sau nu cu ce se scria în literaturile lumii, cu noutăţi şi mode, el îşi vede de scris, alimentându-se dintr-o sursă de energie pe care n-o dă la iveală. Marii deschizători de drum literar de după 1900 au scris restrângând câmpul de exploatare (şi, într-un anume sens, vizibilitatea) la perimetrul eu-lui. Din suprafaţă, ca la înaintaşi, perspectiva în proza modernă s-a mutat în adâncime. Abisurile obscure ale privilegiatului eu exclusivist se constituie, la rândul lor, ca un cosmos ptolemeic. Soljeniţân va face, prin comparaţie, un pas de retragere, dacă-l considerăm după extravaganţele mult discutate ale avangardelor ruseşti, puse pe dinamitare şi demolat, din primele două decenii ale secolului trecut, dar şi după cei câţiva mari romancieri ruşi, mai bătrâni ca el, scăpaţi teferi din malaxorul terorii şi reuşind să-şi scrie cărţile. Motivul prim îmi pare a fi o apăsată vocaţie a tragicului de unde reiese şi o disciplinare a spiritului. Cu tema sa cea mare, a lagărelor de concentrare, el venea după încruntatul, sobrul, tragicul Dostoievski cu a sa „casă a morţilor”. Pe partea cealaltă, în Pavilionul ... , boala de cancer lasă şi ea un loc infim pentru experimente formale de tipul jocurilor textuale. Tema e de aşa natură încât exclude orice frivolitate iar constrângerile de acurateţe realistă devin obligatorii şi maxime. Pasul de retragere e atât de ferm încât, la re lectura de azi, pe alocuri, deconcertează. Nu trebuie uitat însă nici o clipă că Soljeniţîn avea conştiinţa de a fi în comunicare cu poporul rus (ceea ce azi a devenit desuet), faţă de care avea, îşi asumase responsabilitatea strivitoare a unui mesaj (dublă sau triplă desuetudine) care să răzbească la suprafaţă cu orice risc. S-a manifestat, ai ci, o reciprocitate abs olut fascinantă pentru cine are răbdarea s-o studieze cu atenţie. De partea sa, Soljeniţîn ştia precis ce-i revine, în termenii datoriei, faţă de Rusia. De cealaltă parte erau elitele, intelectuali tatea cultivată de la dascălul de ţară până la laureatul Premiului Nobel, academicianul etc., adică Şostakovici, Kapiţa, Rostropovici, Saharov şi mulţi alţii, celebrităţi mondiale din vârful nomenklaturii sovietice a anilor ’60. Toţi aceştia se arătau deschişi şi receptivi şi i-au acordat scriitorului un credit şi-un sprijin nelimitat – lucru care, la noi, cu oricine, ar fi fost imposibil, îmi pare rău să o spun. Faptul că la întoarcerea sa din exil , pe Soljeniţîn l-a întâmpinat Gorbaciov sau, încă şi mai mult, că însuşi Putin l-a vizitat mai târziu a făcut pe unii idioţi de la noi să se strâmbe sarcastici şi cu subînţeles. E însă exact, milimetric exact ce nu ştim noi să facem – şi de ce trebuie să facem – şi ce nu vom şti încă o sută de ani. Mulţi dintre ruşii importanţi cu care şi partidul se purta cu mănuşi hotărâseră, mai ales după Pavilionul canceroşilor , trecut cu un succes fulminant de samizdat din mână în mână, că Soljeniţîn e unicul apt să reînnoade legătura vitală cu Marea Tradiţie. Or, el, repet, se manifesta ca perfect lucid de rolul pe care e pus de istorie să-l joace. Era aşadar „condamnat” la realism, în sensul supunerii absolute la adevăr, până în structurile lui infinitezimale, invizibile cu ochiul liber. VII. Unul dintre cele peste 30 de personaje ale Pavilionului ..., o doctoriţă radiolog, descoperă că e bolnavă ea însăşi de cancer. Naratorul omniscient obiectivează narativ descoperirea: „Că un lucru atât de cunoscut, cercetat de-a lungul şi de-a altul, în nuenumărate rânduri, să se poată transforma într-atâta încât să ţi se pară nou şi străin, Donţova nu-şi putuse totuşi imagina.(...) Până acum toate corpurile omeneşti aveau exact aceeaşi constituţie, descrisă de atlasul anatomic universal. La fel era şi fiziologia proceselor vitale şi fiziologia senzaţiilor. Tot ce era normal şi tot ce devia de la normalitate avea o explicaţie raţională în compendiile de autoritate. Şi deodată, în câteva zile, propriul ei corp căzuse din acest sistem armonios , se lovise de pământul aspru şi se dovedise a fi un sac lipsit de apărare, burduşit cu organe, în care fiecare dintre ele în orice clipă putea să se îmbolnăvească şi să ţipe. În câteva zile totul fusese întors pe dos şi, deşi continua să fie compus din elemente cunoscute, devenise necunoscut şi înfricoşător.” (Capitolul 32. Cotitura.) Cam aşa sună proza „expirată” a lui Soljeniţîn.
VIII. Aspectul de suferinţă fizică al existenţei bolnavului poate fi şi atroce, animalică. Boala cu zemurile ei dezgustătoare, care nu-s numai sânge, rana necicatrizată, fac privirea să se retragă din instinct, să dezerteze cât mai departe cu o laşitate înfricoşată. Pe toate astea, burghezul rafinat, de pildă, care e Thomas Mann, se preface din decenţă a nu le vedea şi sare, cu graţie retorică, peste tot ce e repulsiv sau recurge la privirea indirectă a naratorului, la semitonuri şi aluzie. Clinica şi bolnavii, foarte ofertante pentru romancier, l-au sedus totuşi şi s-a oprit la ele strict raţional, nemţeşte, ca la un filon epic de exploatat. Blecher al nostru, dimpotrivă, scrie despre boală transcriindu-şi caligrafic propriul parcurs existenţial. Comparaţia, îmi iau libertatea să zic, arată ceva foarte interesant. La evreul român e sensibilitatea de-o acuitate extraordinară focalizată pe sinele fizic, observaţia fiind pe viu, nemediată. Iar lumea cea mare e undeva dincolo de rama tabloului şi, în tot cazul, nu foarte importantă. (De fapt, ireală.) La rus, vine în pagină tot o cunoaştere directă, pe piele proprie, adică aventura internării – ca şi a personajului principal din Pavilionul ... – şi tratamentelor într-un spital amărât din Asia Centrală, cu diagnostic de cancer la stomac (vindecat apoi miraculos). Numai că vocea auctorială sună pe o scenă aproape de necuprins unde contează şi e luminat cu cruzime, „realist”, fiecare ungher. în jurul clinicii e o ţară uriaşă, în saloane sunt câteva zeci de personaje cu statut de importanţă aproximativ egal, iar ecourile care parvin, odată cu bolnavii, sugerează acelaşi orizont al vastităţii. Pe scurt, la fiecare pas narativ se percepe în substrat tectonica unui continent submers şi rumoarea polifonică a sutelor de milioane de fiinţe care-l populează, de-o diversitate ameţitoare. Există multe cărţi mari insuportabile. Cunosc destule exemple : sunt inşi cu instrucţie superioară, cititori cu biblioteci întregi la activ, care la ultima treime a Morţii lui Ivan Ilici se poticnesc şi refuză să meargă mai departe. Matei Călinescu, cu „ Portretul lui M ”, a scris una dintre cele mai profunde cărţi de proză din ultimele decenii, lângă care pălesc toate succesele sau pseudo-succesele noastre vândute ca atare cu mare tam-tam şi care, prin comparaţie, par palide compoziţii diletante. Cartea nu s-a bucurat însă de prea multe comentarii şi am impresia că nici n-a fost citită. Dar se pot da şi alte exemple. Probabil există în analiza abisurilor de suferinţă un prag la care se activează o frână inhibitorie şi nu-mi dau seama dacă se poate face din asta o vină neapărat. Sunt convins că Soljeniţân reflectase la riscul pe care şi-l asuma abordând tema din Pavilionul canceroşilor . El procedează la incizia în materia realităţii fără menajamente. Şi totuşi, paradoxal, efectul imediat sesizabil nu e oroarea sau dezgustul, cum ar fi natural să fie. Intervine ceva foarte complicat şi aproape imposibil de descris, de natura vrăjii. E seducţia poveştii pe care o desfăşoară, indiferent de temă, un mare scriitor, şi e o seducţia la care nu te poţi sustrage. IX. Pentru cititorul de azi, grăbit sau dezabuzat, realismul, cu strategiile sale narative într-un anume sens supra-uzate, nu mai dă satisfacţie. Abuzul de descripţie, precizia, minuţia detaliilor cu care se construieşte progresia epică dar o şi încetineşte, exasperându-l pe cel mai grăbit, nu mai sunt compatibile cu accelerarea vieţii în postmodernitate, după cum nici „cuminţenia”obligatorie a supunerii la model, la adevăr, cu sistemele lui de referinţă şi ele nu mai sunt pe gustul zilei de azi. în această privinţă, Soljeniţîn n-a ţinut de loc să vină cu inovaţii. El ia în cont şi notează cu scrupulul adevărului istoric toate datele existenţei rusului (sovieticului) într-o epocă delimitată şi ea cu precizie: prima jumătate a deceniului şase, secolul trecut. Infimul fragment de timp a devenit de atunci , pentru generaţiile de azi, cel puţin, indistinct pe harta deceniilor imediat postbelice. E vorba însă de anii cruciali, un an sau doi de după moartea lui Stalin. Pentru zek-ul din unghiul căruia se narează e un moment de răsturnări colosale şi într-o succesiune ameţitoare. Căci privit de aproape, în act, începutul „dezgheţului” hruşciovist părea într-adevăr dar şi avea la scara omului simplu dimensiuni nemaiîntâlnite. Funcţionarea complexului agregat spitalicesc care e „pavilionul canceroşilor” nu se înscrie direct în tectonica acestor dizlocări istorice. Eliberarea milioanelor de deportaţi, sancţionarea celor vinovaţi de abuzuri, măcar ca ameninţare potenţială, „slăbirea şurubului” în politicile represiunii, „dezgheţul” ideologic ş.c.l. se anunţă totuşi, se simte că se pregătesc, în aer apare un frison anunţiator al acestor preparative. La data scrierii romanlui, după 1960, efectul de fundal al zării de lumină era şi nu era doar un alibi (cum a fost la noi subterfugiul cantonării în „obsedantul deceniu”, cu transferul în urmă al tuturor vinovăţiilor), menit să-l facă publicabil, cum a şi fost dealtfel considerat multă vreme. Ca şi proiectul secret al Arhipelagului ..., Pavilionul trebuia să fie mai mult decât un banal roman cu bolnavi, fie ei şi de cancer, trebuia ad ică să fie o mărturie pentru ru şii – şi nu numai pentru ruşii – din viitor. în reconstituirea întreprinsă, scriitorul nu-şi îngăduia nici o licenţă , în sensul fidelităţii faţă de adevăr. Pariul era însă şi pe roman publicat care să răspundă unui interes în creştere al cititorilor cu care orice autor vrea să comunice. în dilema abdicărilor la care era constrâns Soljeniţîn a fost raţional, în ciuda a ceea ce i se pune în cârcă. A făcut destul de multe concesii, a eliminat pasaje numeroase: s-a dovedit până la urmă că e degeaba, romanul n-a primit bunul de editare. Revin la romanicerul realist Soljeniţân. Locul unde se petrece acţiunea Pavilionului ... e un oraş neînsemnat (fără nume) dintr-una din republicile din Asia Centrală. Depărtarea de Moscova e un subterfugiu narativ extrem de ingenios. întâi, că distanţa mare îmblânzeşte ceea ce în epicentru e radical şi tăios. Ca peste tot în lume, provincia înseamnă şi o ceaţă care lucrează asupra contururilor, atenuează unghiurile prea ascuţite. Ştirea despre care am ami n t it, cea referitoare la rejudecarea condamnărilor de pe vremea lui Stalin e adusă de ziare în forma ei abreviată, lăsând loc pentru tot felul de ambiguităţi. Nimic, vreau să spun, nu are efect de explozie dramatică. La fel se întâmplă şi cu funcţionarea „pavilionului”, descompusă migălos cu toate articulaţiile sale. Legislaţia epocii, birocraţia spitalicească sunt prezentate cu acribie. Documentarea întreprinsă pe piele proprie în perioada deportării şi a internării cu diagnostic de cancer e folosită pentru personajul Oleg Kostoglotov dar ambiţia realistă a proiectului cerea mai mult. Consemnez de acceea episodul foarte semnificativ când prima soţie a scriitorului, bolnavă de cancer, se internează şi e operată şi când – asta se povesteşte într-o carte a ei, tradusă şi la noi – cu o acribie care o sperie vin interogatoriile soţului-scriitor, interesat să scoată de la ea şi să noteze cât mai multe... Soljeniţîn citeşte şi se ţine la curent c u cazuistica bolii canceroase, cu numeroasele ei forme. Sau cu aparatura, cu medicamentaţia, cu terapii şi cu proceduri. Dilemele şi problematica ştiinţifică au parte şi ele de o abordare aproape reportericească, din perspectiva aceluiaşi autor omniscient care nu suportă să ignore nimic din ce priveşte personajele sale. Şi se mai vede, după atât ea traduceri în nu ştiu câte li mbi şi atâţia ochi care au citit romanul, între care desigur şi doctori, că sub aspectul rigorii documentarea n-are fisuri. (Lipsesc, adică, altfel ar fi fost semnalate, stângăciile eventuale şi naivităţile, sau pur şi simplu prostiile care-i scapă celui intrat într-un domeniu pentru care n-are calificare.) Poate şi cu acest exces de precizie care dă încredere Soljeniţîn se eschivează (ca un doctor de la diagnosticul brutal) şi dozează oroarea în cantităţi suportabile şi e straniu: aproape inobservabile. Nu e în tot romanul decât un cadavru, şi acela anonim, observat în treacăt. Nu moare nimeni în scenă. Pentru asta se pleacă în culise, ca în tragedia antică greacă. Până la urmă, ochiul romancierului realist e programat şi el după alte criterii care sunt numai ale sale, în sintonie cu un tip şi el special de percepţie a realităţii. De asta, în raporturile cu materia primă a prozei sale, Soljeniţîn manifestă o lăcomie sălbatică. El ştie tot sau, în tot cazul, siguranţa sa lasă această impresie. A scotocit peste tot, s-a documentat cuasireportericeşte, a strâns şi pus la păstrare o cantitate infinită de figuri şi poveşti şi totul cu o hărnicie inepuizabilă de furnică. Nimic – pare el a zice – nu-i fără valoare. Nimic adică din ce e legat de povestea sângeroasă a comunismului, nici cel mai neînsemnat amănunt care, pus unde trebuie în pagină şi în lumina optimă, va revela dintr-odată încărcătura sa uluitoare de semnificaţii, totalmente ignorată înainte. Iar la lectură se simte că nu se îndură să lase nimic pe dinafară şi „înghesuie” realitatea în fiecare intrestiţiu. Un exemplu. Creşterea industrială a găinilor pare, dar şi este, în fond, o chestiune ne-literaturizabilă, de abandonat fără regrete în noroaiele banalităţii care sunt arhiîncărcate cu asemenea detalii fără relevanţă. Soljeniţîn a aflat de crescătoriile de găini şi a reflectat asupra conţinutului lor inaparent. Pe trei pagini, în finalul capitolului 28 din volumul II, utilizează materia asimilată şi digerată pentru a relansa cu o forţă proaspătă, extraordinară, interogaţia tragică asupra sensului existenţei umane de la început, când a fost invocată lectura povestirii lui Tolstoi. Ajungem astfel la observaţia că perspectiva narativă – în roman – se diversifică, devine cu fiecare pas tot mai cuprinzătoare, pe o scenă unde figuraţia e şi ea tot mai multicoloră. Ce înseamnă „sovietic”? (A început să se uite...) Pavilionul ticsit cu bolnavi e situat geografic în Asia Centrală, zonă care e şi loc de deportare al foştilor deţinuţi (zek), dar şi ţinut cu regim de colonie al imperiului roşu. Ca şi în lagărele Gulagului, la care se face ici-colo trimitere, în pavilion sau în proximităţile lui ruşii se încrucişează cu numeroasele seminţii „sovietice”, strânse la grămadă de soartă şi de capriciile istoriei. Unele din aceste etnii prezente într-un fel sau altul în roman fac parte din nomenclatorul nostru familiar: kazahi, aceştia sunt băştinaşii locului, uzbeci, ceceni, kirghizi etc. Printre aceştia, aduşi de valurile deportărilor se află, pe lângă mulţi ruşi, un neamţ, o doctoriţă rusificată şi ea cu origine nemţească bine ascunsă, un armean. Tătarii, popor mutat cu forţa în întregime din Crimeea, au parte de o consemnare distinctă. Numele altor etnii, pentru noi, europenii, sună straniu, cum ar fi evencii sau kara-kalpacii... Lipsesc, ciudat, evreii, cu o foarte consistentă reprezentare şi în Rusia ţarilor şi în cea a sovietelor. În Primul cerc, celălalt roman important scris în aceiaşi fecunzi ani 60, lui Rubin, personaj care era evreu, scriitorul îi încredinţase un rol dilematic – şi, desigur, tragic... Folosise pentru acesta ca model „realist” figura bunului său prieten şi coleg de suferinţă din anii de lagăr Lev Kopelev, dizident celebru şi el. Din varii motive, au apărut, imediat după difuzarea cărţii în samizdat, controversele şi supărările – reaprinse, cu forţe proaspete,(între timp, toată lumea uitase de cearta lui Kopelev cu Soljeniţîn) şi amplificate, mult după tipărirea cărţii în străinătate, devenind predilect cal de bătaie pentru cei puşi să-l atace pe scriitor. Dincoace, risc să avansez o ipoteză care nu e implauzibilă, Soljeniţîn eliminase scurt, din capul locului, eventualele dezagremente...! În schimb, o poveste de jumătate de filă cu japonezi, deţinuţi şi ei în lagărele ruseşti, la grămadă cu mulţi alţii, luminează o teză despre care se poate spune că are legătură şi cu cancerul: cea a solidarităţii virile în momentele tragice (chiar dacă e gest gratuit, altruism şi eroism pur de câteva secunde). X. De notat şi un punct neglijat dar incandescent, atins de Soleniţîn în treacăt. Aici, el dă răspuns unei intuiţii, dar fără s-o valorifice până la capăt. Printre numeroasele personaje ale romanului, apar şi reprezentaţii celei mai tinere generaţii, aşa cum Soljeniţîn o studiase, cu seriozitatea sa de romancier realist care adesea îl dublează pe sociolog. E vorba de adolecenţii şi tinerii deceniului şase, copii celor care au luptat pe front în al doilea război. Ca şi autorul, Oleg Kostoglotov e în discursul epic un matur de vârsta taţilor foşti soldaţi, cu observaţia că tinereţea distrusă în lagăre le-a dat o vedere mai acută asupra lumii. Aici e consemnată şi intuiţia amintită, pe care îndrăznesc s-o numesc profeţie: cu aceşti tineri apare în scenă o categorie absolut nouă, cu o forma mentis construită după o altă paradigmă, aproape o rasă nouă. Sunt descendenţii resetaţi ai celei de a treia generaţii sovietice. Ceea ce Hitler îşi programase să realizeze şi ratase, datorită intervalului disponibil prea scurt, reuşise perfect în jumătate de secol ingineria socială prezentată ca ţintă încă în aparent utopicele fraze ale Manifestului Partidului Comunist: crearea unei rase umane noi, rezultat obţinut prin teroare şi educaţie (îndoctrinare). O rasă cu o proprie grilă de valori şi un alt tip de judecată morală. Profeţie? Cu mintea noastră de azi, sesizăm cu uşurinţă ceea ce, pentru ruşii din deceniul şapte al secolului trecut, cititori ai Pavilionului canceroşilor (compozitori şi interpreţi iluştri, fizicieni de geniu, importanţi scriitori ruşi, nomenklaturişti din proximitatea Kremlinului, cenzura însăşi, cu cei o mie de ochi de balaur ai săi etc.) era încă imperceptibil, fraze peste care privirea alunecă fără să tresară, fără frisoane. Aceşti contemporani, şi Soljeniţîn odată cu ei, iau act consternaţi de halucinanta mutaţie dar fără a o citi cum trebuie până la capăt. Va veni, Alexandr Zinoviev peste încă aproape o generaţie, ca să dea cu Homo sovieticus al său formă şi conţinut intuiţiei într-adevăr profetice despre apariţia printre noi a mutanţilor, care sunt infinit mai mult decât reziduul unui experiment eşuat. În Pavilionul canceroşilor se presimţea doar rumoarea metalică a istoriei care curge dincolo de orizont, pasul ei misterios şi implacabil... Radu Mareş
Alexandr Zinonviev © Photo Dan Culcer, Elancourt
Nota: Mai există, desigur, destui cititori sau/și admiratori ai scriitorului Soljenițîn. Altfel nu ar fi disponibile pe Scribd (http://www.scribd.com), imensa bază de date accesibilă gratuit, atîtea scrieri ale autorului rus, scanate și corectate cu îngrijire, inclusiv în versiunea lor românească. Se pot afla destule texte prin introducerea cu ortografie românească a numelui căutat. Iată legăturile spre Pavilionul canceroșilor și O zi din viața lui Ivan Denisovici
Alexandr Zinoviev
Memoria. După colosala breşă în zid pe care o realizează cu O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Soljeniţîn trece la proiectelesale mari şi grele. Între acestea, Pavilionul canceroşilor e o carte de răscruce care merită un plus de atenţie.
Radu Mareș
Zece însemnări despre Soljeniţîn ( Pavilionul canceroşilor )
I. De la marii înaintaşi, pe care orice scriitor rus de după 1900 îi ştie pe de rost, Soljeniţîn a învăţat cum trebuie să sune începutul romanului: „Pavilionul canceroşilor avea chiar numărul treisprezece.” Nu altfel începe Arhipelagul Gulag , cu toate că acolo e o proză de altă factură. Primul paragraf relatează evenimentul excepţional al descoperirii unei fosile cu valoare de unicat. Locul e Siberia cu solul ei veşnic îngheţat (permafrost) în care cadavrul nepreţuit s-a conservat perfect de-a lungul mileniilor însă descoperitorii sunt deţinuţi lihniţi de foame care, după o clipă de ezitare, îşi devorează descoperirea. Cine sunt aceşti sălbatici? sună implicit întrebarea care va pregăti inserţia supratemei acestei cărţi fundamentale. Pentru că între ei se află şi un savant renumit, care a identificat imediat colosala importanţă ştiinţifică a descoperirii. Cine sunt aceşti supravieţuitori paradoxali ai unei subspecii umane ignorate? Astfel începe, magistral, Arhipelagul Gulag. Răspunsul la întrebări e o reconstituire de o anvergură urieşească, cu numeroase etaje, plină de labirinturi şi subterane de care lume a cea mare, conştiinţa civilizaţiei moderne în orbirea ei refuza cu îndărătnicie să ia cunoştinţă. Şi dincoace e la fel. Numărul 13, ca peste tot, trimite la maledicţiune. Nici autorul-narator, nici personajele romanului nu vor insista însă într-un fel sau altul în această direcţie, e un detaliu peste care se sare. însă pentru cititor, cel care, la lectură, şi-a activat şi subcortexul, e prima notă şi ecoul ei va stărui şi-l va însoţi până la capăt. În ambele exemple, prima frază aduce, în materia încă necunoscută a structurii opace care e romanul abia deschis, la prima filă, o incizie, pe cât de precisă, pe atât de elegantă. Un semnal de atenţionare. Prea multe nu se pot spune dintr-odată într-un roman care presupune desfăşurări în succesiune, în paşi care se adaugă după un anume ritm şi cu o logică specială, ca şi cea a muzicii. Din cauza asta, necesitatea unui semnal de atenţionare. ( El poate fi şi o ieroglifă.) Oricum, astfel se trasează un contur, se-nfige un prim jalon.
II. Până în 1990, cărţile lui Alexandr Soljeniţîn, al cărui nume era la noi pomenit în şoaptă, puteau fi procurate doar în traduceri aduse pe fundul valizei din străinătate. A fost publicată la noi o singură povestire a sa în anii 60, în revista Secolul XX . Circula în schimb pe sub mână – eu am avut-o – O zi din viaţa lui Ivan Denisovici , copie dactilografiată, în traducerea unui poet prieten, bun cunoscător de limbă rusă. La puţin timp apoi am obţinut, tot aşa, pe încredere, ediţia franceză de buzunar a prozelor scurte dar şi Ivan Denisovici -ul, editat în volum separat , reuşind să-mi fac o idee prin comparaţie. Traducerea românească fusese făcută în vederea publicării dar, se spunea, fusese respinsă în ultimă instanţă, în legătură cu intrigile care duseseră la debarcarea lui Hruşciov, marele protector al scriitorului. Amintesc toate astea din următorul motiv: în dactilograma citită de mine lipseau exact rândurile unde apare un deţinut român (moldovean), episod cu puţine cuvinte dar cu un ecou special pentru noi (în ediţia franţuzească există). în 1990, aceeaşi traducere, semnată nu ştiu de ce cu pseudonim, tipărită la o editură obscură, s-a găsit în librării şi s-a vândut într-o clipă – cred că a fost primul Soljeniţîn în româneşte. Am cumpărat-o şi am controlat: pasajul cu pricina lipsea şi dincoace. Cu asemenea lecturi „pe furate” şi fatalmente nesistematice, cunoscut altfel decât din auzite nu de foarte mulţi, lui Soljeniţîn i se aducea totuşi până în 1990 obiecţia că e un produs al războiului rece, al contrapropagandei şi că gloria sa e fabricată. Efectul produs de cărţile sale ar fi , prin consecinţă, al depoziţiei, al documentului şi nu al artei, adică al scandalului planetar conceput, susţinut şi dirijat de la pupitrele invizibile... Că Nobelul cu care a fost distins e, şi el, gest politic...Etc. (M-am certat o noapte întreagă – încă există martori! – cu o foarte importantă figură a literelor noastre care susţinea toate astea...) Pe partea cealaltă existau şi există şi îndrăgostiţi, efectiv îndrăgostiţi de proza lui Soljeniţîn. Teza acelora dintre ei care cunosc cum stau lucrurile şi printre care sunt şi excelenţi ştiutori de ruseşte e că Soljeniţîn pierde foarte mult în traduceri, prin definiţie mutilante, simplificatoare în raport cu originalul. Proza lui are o luxurianţă lexicală colosală, întâlnită rar la moderni. Cuvinte neuzitate din vocabularul tehnic-ingineresc sunt folosite abundent în romanele sale cu numeroase personaje care sunt savanţi sau ingineri, sau tehnicieni de toate felurile, dar şi cu subiecte care implică privirea dinăuntru în domenii de activitate pretinzând o terminologie specifică. Soljeniţîn mai foloseşte, de fapt dă la iveală şi vocabularul rusesc vechi – afirmă aceiaşi –, cel al credinţei, tradiţiilor, al lumii ţărăneşti, „limba vechilor cazanii”, cum am spune noi, în general neglijată, dacă nu repudiată în proza modernă. în fine, cunoscătorul de rusă care-l poate citi în original e sedus de fraza sa cu sunet plin, miezoasă şi multicoloră, şi care, după marii ruşi ai secolului XIX, dă cititorului revelaţia regăsirii a ceva uitat sau pierdut. Nu intru în detalii, care sunt toate superlative. În traduceri, de obicei făcute „la normă”, de salahori industrioşi, această calitate soljeniţîniană a prozei se volatilizează, zice-se. Ajung cu asta la experienţa personală a lecturii Arhipelagului ... Am citit de două ori, prima oară contra-cronometru, pe nemestecate, ediţia franţuzească a acestei cărţi-document, unde revelaţia şi şocul produse de
informaţia năucitoare te fură şi nu mai a corzi o importanţă prea mare fra zei ca atare, pentru care orice prozator are un organ special. Abia a doua oară, la relectură , am citit cum trebuie: se recunoaşte imediat – în aceeaşi ediţie – „gheara leului” , forţa de tanc, torenţială a marelui scriitor, suflul teribil, arta portretului, acuitatea observaţiei mărunte dar şi profunzimea, vastitatea tabloului care nu apare decât dacă faci un pas înapoi şi dacă totuşi izbuteşti să-l cuprinzi într-o privire, ceea ce e aproape la limita imposibilului... Ei bine, Arhipelagul ... a apărut şi la noi cu chiu, cu vai, abia în 1997, în trei volume masive, carte subvenţionată de Renate Weber de la Soros, dar – ciudat – la un preţ de vânzare în librărie la vremea aceea prohibitiv. Deşi tardiv (fragmente fuseseră publicate în Tribuna încă din primele luni ale lui 1990!) şi pentru cititorii ne-săraci, gestul era superb, prea frumos, îmi vine să zic, parcă trebuind să fie un pic virusat...! Căci pe mâna cui dai la tradus un mare scriitor? E o iluzie că un asemenea text de multe sute de pagini grele în traducere „brută” poate fi dres la mâna a doua sau, cu un termen din jargonul redacţiilor, „stilizat”, ceea ce înseamnă dregerea topicii frazei, ici-colo, sau jongleria cu sinonime când sunt repetiţii supărătoare. O traducere defectuoasă nu poate fi reparată în editură, cu oricâtă bunăvoinţă , ea rămâne iremediabil proastă. Chiar de la primele pagini ale Arhipelagului ... românesc şochează o proză care aduce senzaţia de nisip între dinţi. Nu ştiu cine este Iliescu-traducătorul şi nici nu am posibilitatea confruntării frază rusească, limbă pe care n-o cunosc, cu frază românească. Nu-mi dau seama ce a intervenit. Mă tem însă că o peraţiunea lecturii-confruntare, pentru edificare, n-a fost făcută în editură de un redactor care să aibă habar de Soljeniţîn – pentru asemenea lucruri nu e niciodată timp...! Pe scurt, această carte fundamentală pentru secolul XX e tradusă la noi nu prost ci îngrozitor. Traducerea e de aşa natură încât exasperează, lehămeteşte şi pe cel mai bine intenţionat. Am, aici, o bănuială... Pe care, totuşi, o las nespusă, ştiind că nu mai e nimic de dres. Formulez însă câteva întrebări in petto şi le pun iarăşi într-o sticlă pe care o arunc în ocean. Asta, după ce am constatat, cu dezolare, că şi în colecţia „Cotidianul”, în noua ediţie a Arhipelagului ..., cea din 2009, apare acelaşi Iliescu-traducător. Se cumpără, aşadar, şi azi cărţi fără a mai fi citite? (Cum se cumpăra, în prostie, stându-se la coadă sau activându-se pile peste pile, Heidegger în vechiul regim?) Se citesc cărţile doar în diagonală, pentru luarea la cunoştinţă? Orice carte? Sau să spun altfel: t inde a deveni lectura un act mecanic, din pur snobism, fără becul de control al simţului critic, ca şi mâncarea de la fast food? Şi până la urmă, contează atât de puţin Soljeniţîn, la noi, pentru intelectualul român încât să nu sesizeze calitatea compromisă a unei traduceri care probabil va rămâne aşa cum e de-a pururi? Contează (Soljeniţân) mai puţin decât avalanşa, potopul de prostii corecte politic şi de neorealist-socialisme de tarabă ? Pe scurt, schimbările care au intervenit în ultima vreme sunt uluitoare, îmi vine să cred că gustul, spiritul de fineţe, în fond, s-a u detracat. Pot să evaluez şi să mă pronunţ în teritoriile romanului, unde am o oarecare capacitate de expertiză. Aşadar, starea de uluire...! Un poet în care credeam, cu care am schimbat multe cărţi interzise până în 1990, câteva soljeniţînuri, strâmbă din nas, astăzi, când scrie şi publică un articol despre Soljeniţîn care a decedat şi a reintrat astfel în atenţia presei mondiale. Trec peste amănunte. Autorul n-a recitit nimic, scrie din amintiri. A uitat însă sau îşi reneagă vechile opinii despre marele rus, foloseşte altă cerneală şi îl tratează îngăduitor şi de sus cu un ifos care, cunoscând bine omul, mă stupefiază. Soljeniţîn , zice el, a devenit reacţionarul, slavofilul, romanicerul expirat cu tendinţe antisemite. (Bineînţeles, scrie asta fără să fi citit Două sute de ani împreună , fără măcar să fi răsfoit cele două volume masive.) Pe de altă parte, ca lucrurile să fie într-adevăr clare, acelaşi nu-şi găseşte destule superlative când comentează proza lui Huellebeque, sau pe cea a lui Beigbeder sau mai ştiu eu ce alt postmodern. N-are importanţă identitatea autorului. Nici trimiterea b ibliografică pentru confruntare: înafară de mine, întâmplător avizat şi interesat, articolul cu pricina nemaifiind citit de prea mulţi. însă c eva nu e cum trebuie şi repet: ceva s-a detracat. Nu există nici o explicaţie raţională – în mintea mea, cel puţin – pentru asemenea renegări, care sunt mult mai numeroase decât se pare, mai subtile şi mai perverse.
III. După colosala breşă în zid pe care o realizează cu O zi din viaţa lui Ivan Denisovici , Soljeniţîn trece la proiectele sale mari şi grele. între acestea, Pavilionul canceroşilor e o carte de răscruce care merită un plus de atenţie. Scriitorul Soljeniţîn debutase cu un succes ieşit din comun cu O zi ..., nuvelă tipărită într-o revistă, Novîi mir , unde i se mai publicaseră apoi câteva povestiri. Fusese tradus şi occidentul receptase unda de şoc a acestei noi voci care făcea auzit un mesaj tulburător, neobişnuit. În Rusia, proza sa stârnise acelaşi entuziasm şi acelaşi interes faţă de noutate. Pentru receptare, în această ţară care i-a produs, începând cu Gogol, pe câţiva scriitori de vârf ai lumii, exigenţele sunt însă speciale, foarte drastice pentru că ierarhiile se construiesc acolo în raport cu Cehov, cu Dostoievski, cu Tolstoi. (Vreau să zic: nu ca la noi.) Mărturiile care ne stau azi la îndemână arată că abia cu Pavilionul canceroşilor , roman de răscruce, care, multiplicat incredibil (are, totuşi, circa 1000 de pagini) prin dactilografiere , circulă şi e citit de mii, poate de sute de mii de oameni, succesul scriitorului Soljeniţîn devine fenomen de masă şi dă seama de apariţiei marelui urmaş al clasicilor din manualele şcolare. Revin: la Pavilionul canceroşilor Soljeniţîn scrie patru ani, între 1963 şi 1967. Înainte, cât stătuse în lagăr dar şi după aceea, în deportare, se produsese gestaţia, probabil şi unele încercări de a fixa pe hârtie idei, teme, personaje etc., deşi orice filă scrisă implica mari riscuri pentru un om de condiţia lui. Vin însă eliberarea, întoarcerea la Moscova, contactul cu cei de la Novîi Mir , debutul, mare le succes. Romancierul Soljeniţî n face primii paşi sub această conjuncţie favorabilă a tuturor astrelor iar Pavilionul canceroşilor e fructul unei uriaşe energii descătuşate şi, în egală măsură, al oportunităţilor oferite de soartă sub semnul liniştii şi păcii care stau bine cu scrisul, chiar şi atunci când sunt obţinute cu oarece sacrificii. Cu morala zek-ului şi disciplina de anti-risipă, la care va face adesea referire în textele sale, el îşi balizase strict competenţele, interesele, temele, forţa de drămuit, timpul din calendar . Avea în urmă un cancer vindecat miraculos. După Siberia îl chinuiau şi tot felul de reumatisme. Deschisese deodată mai multe fronturi de lucru, scria roman, proză non-fictivă, scenarii, piese de teatru, adresa „scrisori deschise” mai marilor zilei şi coresponda cu sute de persoane şi instituţii, răspundea la atacuri, polemiza, se ţinea la curent cu actualitatea din U.R.S.S. şi din lume, citea enorm . Pentru a rezista, evident, era obligat la o rigoare extremă. Despre urgenţele necruţătoare ale destinului şi cazul unui tânăr genia loid bolnav de cancer e aproape tot capitolul 19 din Pavilionul ... De subliniat e că, totuşi, din toat e servituţile existenţei , scriitorul îşi distila, aş zice, natural , o voluptate incredibilă, cumva egoistă dar continuă, infisurabilă, trăită cu hârtiile lui la masa de scris. în anii faşti (pentru el) ai epocii hruşcioviste, când nu se mai simţea ameninţat direct, începe să strângă material pentru ceea ce va deveni Arhip elagul Gulag , proiect infinit de periculos. Asta înse amnă corespondenţă de proporţii, un material imens de citit, selectat, arhivat. Erau mărturii dar şi documente venind de la foşti deţinuţi, care-i transferau lui , şi numai lui responsabilitatea de a le aduce la lumină cumva, adică de a le salva de la distrugere şi uitare. Scria totodată şi la romane unde de asemenea avea arhive, variante , manuscrise, capitole dactilografiate în diverse faze de finisare, corecturi ş.a.m.d. Cu conşt i inţa misiunii asumate, îşi va nota fiecare pas făcut, fiecare vorbă spusă, pentru ca ult erior să dea seama de ce a fost în cărţile sale de proză non-fictivă: de la – să zicem – cumpărarea automobilului şi experienţele şofatului , până la şedinţele scriitoriceşti de condamnare în care e subiect special pe ordinea de zi. Un loc important, specific rusesc, în această aventură scriitoricească e faptul că din capul locului se instituie condiţiile de autoprotecţie extremă ale clandestinităţii. Protejarea colaboratorilor era esenţială. Or, colaborator al lui Soljeniţîn, pentru KGB însemna duşman al regimului . Deconspirată, u na din dactilografele sale s-a sinucis. Textele, numeroasele texte definitivate trebuiau depuse în siguranţă , în mai multe locuri, pentru orice eventualitate ceea ce însemna un număr de persoane de încredere. Alte texte, fotocopiate, erau expediate peste graniţă. Aici, alţi oameni erau implicaţi şi toţi aceştia îşi riscau pielea. Soljeniţîn era un tip dificil cu care nu se lucra uşor, sunt destule mărturii în acest sens. Incompatibilitatea sa cu Şalamov, spre exemplu, cu care ar fi trebuit iniţial să colaboreze la Arhipelagul ..., e citată în câteva locuri. Cu toate astea, în pofida firii sale, a ştiut să-şi adune în jur nu atât admiratori – şi admiratoare – cât secundanţi de-o admirabilă probitate. De ce spun asta? Pentru că un lanţ uman de solidarităţi se constituie astfel în numele unui scop cu o formulare abstractă şi în sfidarea unui milion de pericole foarte reale, dacă se poate spune astfel, departe, la o distanţă astronomică de interesele egoiste ale intelectualului şi artistului. Puterea comunistă însemna la acea dată (şi înseamnă şi astăzi, machiată doar altfel şi sub altă etichetă) ce va indestructibil , ca stânca de diamant dintr-o teribilă povestire borgesiană, ceva de neclintit. O carte sau un autor preluaţi de imensa maşinărie de propagandă a internaţionalei comuniste căpătau o celebritate fulgerătoare. Maşinăria invizibilă făcea ca numele au torului să fie repetat pretutindeni , zi de zi, cartea lui fiind tradusă pe tot globul şi difuzată în sute de mii, în milioane de exemplare. ( Mitrea Cocor şi Desculţ sunt cărţile de la noi care au parcurs acest traseu mirobolant al iluziilor.) Invers, un alt buton desfiinţa o reputaţie, un autor, cărţile acestuia se evaporau în neant: Panait Istrati e unul dintre numeroşii excomunicaţi şi care n-au mai reuşit decât parţial să fie repuşi în drepturi. „Mecanismul”, s-ar zice, n-are nici o legătură cu Stalin şi cultul personalităţii, nici măcar cu sistemele opresive instaurate de comunism. Are o sursă autonomă de alimentare cu energie , mult mai subtilă . Nu cred că există o unitate de măsură pentru acea putere căreia nimic nu-i era imposibil şi asta la scară planetară, până în pragul cutărui trib african de semi-canibali. A te lua de piept cu Molohul comunist, în luptă de unul la unu, friza don quijotismul prin temeritatea fără absolut nici o şansă. Cu un curaj care merită studiat de aproape, cu maximă atenţie, Soljeniţîn pune această înfruntare în termenii posibilului, ca datorie. E o lecţie! Chiar şi azi – sau mai ales azi – se poate medita la ce-a fost cu mare folos pentru suflet.
IV. Sunt destui care strâmbă din nas la romanele lui Soljeniţîn, citi te ca pamflete anticomuniste sau ca proză realistă (pre-modernă) expirată. Despre romanul anti-anticomunist sau neo-realist socialist am mai scris. E vorba de cărţi din ultimii ani ai secolului trecut, dacă nu şi de mai încoace, traduse peste tot şi comentate superlativ (traduse, bineînţeles, imediat şi la noi!) fără a fi semnalată preluarea vechilor clişee ale prozei cu teză. Sute, mii, vagoane de romane scrise în aproape un întreg secol după principiile estetice ale lui Lenin-Lunacearscki-Gorki-Jdanov-Furmanov-Lukacs ş.c.l., la care îi putem adăuga şi pe ai noştri: Tertulian, S. Damian, Crohmălniceanu etc., etc. s-au perimat iremediabil şi au dispărut în neant. Tezismul denumea un defect: aplicarea nedibace în artă a unei teze, a unui set de norme şi de principii ideologice obligator ii care coborau din transcendenţă binele şi răul şi-l relegau de căr ticica roşie a lui Mao, de Problemele leninismului a lui Stalin, de Profesiunea lui Pavel Corceaghin de Paul Georgescu. Condiţia era ca această asumare şi traducere în fapt artistisc să se facă fără a se vedea cusăturile şi fără ca falsitatea, falsificarea să fie flagrante, ceea ce – în definitiv – era chestiune de talent iar în istoria literaturii sovietice sunt mulţi, foarte mulţi mari scriitori ... Observaţia celor care au rezerve cu privire la romanele lui Soljeniţîn e că, fiind concepută cu semnul minus în faţă, spus altfel: anticomunistă, proza acestuia e esenţialmente tot tezistă. Toată suflarea scriitoricească din Europa de est cunoştea perfect condiţiile publicării şi ale trecerii unui manuscris prin vămile cenzurii, adic ă limitele până la care e acceptat curajul romancierului. Limitele ca atare puteau fi forţate, aveau un anumit grad de supleţe conjuncturală, mai ales dacă erau speculate cu inteligenţă. Cu ochii de azi şi cu o anume experienţă a vârstei se identifică uşor la relectură concesiile făcute de Soljeniţîn ca să-şi vadă romanele publicate, adevărul pe care nu l-a ascuns fiind că asta dorea, asta visase scriindu-le (abia în pasul al doilea, după verdictul oficial negativ, le „lansa” în samizadat, prin copii dactilografiate). Era greu dar nu imposibil ca miracolul produs la debut, când însuşi Hruşciov interve nise în favoarea publicării sale, să se repete şi persoanele influente care îl admirau, cum e poetul Tvardovski, dar şi alţii din nomenklatură, îi încurajau aceste speranţe. Se poate observa de aceea în romane o anume raţionalizare a observaţiei critice, acide, tăioase în tablourile sociale descrise cu uneltele prozei realiste. Doar indirect, apare punerea în cauză a ideologiei şi sistemului şi de regulă cu trimitere explicită la perioada de până la moartea lui Stalin. (Lenin, ca părinte fondator, dar şi sprijinul bănesc ocult de care a avut parte în preparativele revoluţiei b olşevice, o să apară mai târziu, în proza publicat ă după stabilirea în occident - şi de aici se pare că i s-a tras dizgraţia şi gararea lui forţată pe o linie moartă...!) Varianta publicată în Novîi Mir a lui Ivan Denisovici , care-i şi cea cunoscută, e cu unul sau două capitole în minus şi cu destule pasaje „pe care s-a lucrat” în redacţie. Asta, evident, cu acordul autorului. Am citit ambele variante ale romanului Primul cerc . în „Avertismentul autorului” la ediţia definitivă publicată de Fayard, datat „Vermont, 1978”, Soljeniţîn însuşi recunoaşte că varianta primă, cea tradusă peste tot, nu era „varianta autentică”, cu alte cuvinte recunoştea că se autocenzurase. Important nu e însă slalomul printre interdicţii la care e obligat scriitorul şi din care, precum se ştie, n-a scăpat teafăr. Decisivă, în fond, în romane, în toate prozele sale, e perspectiva narativă care e cea a exclusului social, a puşcăriaşului ( zek , în ruseşte) sau a deportatului – sau a fostului puşcăriaş şi deportat care refuză să uite... Iar condiţia zek-ului, ca şi cea a bolnavului de cancer, e încărcată de dinamita realităţii. Din ea derivă judecata morală mai drastică (la noi, unele minţi luminate i-au spus „judecată resentimentară”) şi curajul adevărurilor incomode, trecute de alţii în regim de tabu. Cu asta a speriat sau, poate, mai bine zis: a exasperat, a obosit Soljeniţîn occidentul tuturor relativismelor şi a culturii tranzacţionale ridicată la rang de normă şi virtute. El credea în valori absolute pentru care nu se fac concesii şi nici u n sacrificiu nu e prea mare atunci când te lupţi să le aperi. Era, adică, în ter menii de azi, un fundamentalist, un taliban. V. Romancierul Soljeniţîn gândea şi scria ca un om al secolului XX. Nu se vede de nicăieri că a trăit ispita de a încerca şi altceva decât ce era solid şi verificat sub toate aspectele, altceva decât ce asimilase în lecturile primei tinereţi – decât, într-un cuvânt, marea şi glorioasa tradiţie a romanului rusesc de până în 1917. Nu e sesizabilă nici cea mai slabă urmă de interes pentru avangarde, şi la interes îmi vine să adaug: respect. N-am găsit nicăieri consemnarea efectului lecturilor sale, dacă au existat, din Proust, să zicem, sau Joyce. Faţă de nobelizatul Hemingway are o singură propoziţie, de fapt jumătate de propoziţie ironică (în Pavilionul ...) Nu cred că sunt în eroare spunând că Soljeniţîn nu poate fi închipuit citind Valurile sau Ulisse cu plăcere şi acordându-le nu numai timp de lectură şi răbdare, dar şi câtimea de reflecţie îmbogăţitoare care apare la întâlnirea dintre doi mari scriitori. El e, într-adevăr, mai aproape de Tolstoi decît – să zicem –de contemporanul său Faulkner. Pe al doilea nici nu e sigur că l-a citit, primul fiind însă o referinţă primordială. Proza mai tânărului e îmbibată de trimiteri şi aluzii la cea a maestrului, s-ar zice că ştiută pe dinafară. în Pavilionul ..., unei cărţi care conţine povestirile de bătrâneţe ale lui Tolstoi îi e consacrat un întreg capitol. Cartea respectivă a fost adusă de un bolnav de cancer care a citit-o şi o povestire anume l-a răvăşit, ea trece apoi din mână în mână şi provoacă discuţii contradictorii între ceilalţi bolnavi. Acest insert epic nu e o simplă reverenţă, peste ani, a ucenicului. În climatul plin d e nori negri şi incertitudini al deceniilor 6 şi 7, Pavilionul ... apărea ca metaforă exploz ivă a nelibertăţii , ca boală la limita incurabilului, tangentă cu moartea, şi o Europă cu conştiinţele sale intelectuale atrofiate de conformisme şi laşităţi trăia, la lectura acestor pagini, o precis ă cutremurare. în planul de adâncime al romanului, lectura lui Tolstoi cu ochiul ru sului din anii 50 ai aceluiaşi secol, după trei decenii de îndoctrinare şi mutilare me ntală, arată că – totuşi – sensul vieţii are acelaşi enunţ. Boala, suferinţa, moartea se regăsesc intacte în aceleaşi câteva propoziţii simple la care nu se poate schimba nici o virgulă. Nici timpul, nici revoluţia bolşevică , nici puhoaiele de sânge şi munţii de cadavre umane ale holocaustului roşu nu perimaseră câtuşi de puţin povestirile naive, enervant de naive, aproape şcolăreşti ale bătrânului profet de la Iasnaia Poliana... Cel care scrie toate astea, scriitorul Soljeniţîn, are o conştiinţă de sine foarte precisă. Pentru mulţi prieteni, pentru prima sa soţie, e un defect insuportabil. Dintre contemporanii săi sovietici, unii celebrităţi mondiale – Şolohov, Pastrenak – nu pomeneşte pe niciunul, cu atât mai mult să consemneze impresii de lectură despre cărţile lor. Urmărea totuşi, ca orice profesionist, viaţa literară şi era la curent cu tot ce se întâmplă important şi ce se scrie. în capitolul 21 din Pavilionul ..., o poetă vine în salonul spitalului să-şi viziteze tatăl, ocazie cu care se pune în scenă o dezbatere a câtorva probleme de actualitate literară. între acestea e şi problema adevărului în literatură enunţată de poetă în formularea sa oficială: „Să-i spui poporului adevărul nu înseamnă câtuşi de puţin să- i spui lucruri rele, să arăţi cu degetul defectele. Poţi vorbi neînfricat despre ceea ce-i bine – ca să devină şi mai bun! De unde cerinţa asta falsă a aşa-numitului adevăr crud? etc.” (Toate citatele sunt după A.S., Pavilionul canceroşilor, Colecţiile Cotidianul, Editura Univers, în excelenta traducere semnată de Eugen Uricaru şi Maria Dinescu.) Tema, crucia lă pentru funcţia de propagandă a literaturii, a fost dezbătută şi la noi decenii la rând: de la un punct înainte, în literatură, în roman îndeosebi, o judecată de evaluare cu caracter social sau politic poate deveni duşmănoasă şi dăunătoare şi trebuie sancţionată, critica l iterară fiind investită ca un fel de poliţie a gândirii orwelliană. „Denigrarea ţine de optica autorului şi apare acolo unde critica trădează o viziune sceptică, dezabuzată, nihilistă, cu privire la posibilitatea îndreptării relelor, perfectibilităţii organizării vieţii obşteşti şi naturii umane ” – afirmă, un sfert de secol mai târziu, mult mai profesoral, Crohmălniceanu, devenit mai aproape de noi dizident exilat şi directorul de marketing al lui Cărtărescu. „ Din astfel de texte iese la iveală o concepţie sumbră, demobilizantă asupra lumii. Ea e opacă, fiindcă ignoră deliberat progresele evidente ale societăţii noastre şi conţine, nemărturisit, un îndemn la abandonarea oricărui efort uman constructiv, ca zadarnic. Acest tip de critică, chiar dacă nu vrea să o recunoască, rămâne – în esenţa lui – conservator şi deci retrograd, reacţionar.” (v. Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării , ediţia a doua, adăugită, Cartea Românească, 1979, pg. 665) Soljeniţîn era familiarizat cu acest tip de frazeologie nespecifică neapărat unei anume literaturi iar experienţa zek-ului l-a făcut să păstreze mereu distanţă faţă de autorii care o cultivau. „Distanţă” înseamnă aici disociere: prin aproape tot ce face, Soljeniţîn indică diferenţa dintre sine şi ceilalţi scriitori sovietici – diferenţa sau prăpastia... Nu e vorba de o diferenţă de calitate, de inflamarea ego-ului şi paranoia. Pur şi simplu e marcată apartenenţa la regnuri diverse şi necomunicante, sau la structuri cu stări diferite de agregare. A rămâne deoparte, a păstra adică o anum e distanţă care nu se va micşora faţă de vânzoleala literatorilor sovietici e tot o regulă a fostului zek . Pentru orice artist care arată explicit că e neintegrabil şi refuză nu doar înregimentarea ci şi frecventarea rituală a confraţilor, adică mult mai puţin, îndrăzneala poate deveni la rigoare sinucigaşă. Lui nu-i era însă frică de nici un fel şi a şi declarat-o nu o dată. La ultimul congres mondial dedicat romanului pe care doar sovieticii puteau avea ideea de a-l organiza (există un număr vechi al revistei Secolul XX dedicat evenimentului), Sartre, adus de la Paris ca să prezideze, i-a adresat, cred că în nume personal, o invitaţie de a participa şi lui Soljeniţîn. Mai tânărul rus , autor doar al unei nuvele, e dre pt că de mare răsunet, şi a câtor va povestiri publicate, neafirmat ca romancier, declină invitaţia franţuzului fără justificări... Acest tip de a fi (în lume) era totuşi perfect congruent cu conştiinţa de sine a scriitorului. Nu e mai puţin adevărat că în subsidiar se mai întâmplă cev a: se cristalizează, capătă corp o ostilitate aproape distructivă faţă de „corpul străin” şi care va trebui eliminat. Lucru pe care partidul, deasupra a toate, îl cunoştea prea bine şi lăsa scriitorilor înşişi, corpului profesional, să decidă pedeapsa şi s-o aplice: exclusul din uniunea scriitorilor Soljeniţîn e un caz notoriu, cumva de manual, dar psihodrama ca atare e cunoscută prea bine şi la noi ... VI. Cu toată uzura şi, pe alocuri, vetusteţea vădită a mijloacelor folosite, romanele lui Soljeniţîn rezistă perfect la proba decisivă a relecturii şi azi, în postmodernitate. Aceste cărţi, înainte, stârneau un mare interes prin mesajul lor singular şi radical, venind parcă de la un predicator în pustie. Azi însă poate fi citit cu un ochi mai curat, adică eliberat de contextualizări, ca şi Homer. Soljeniţîn aparţine generaţiilor sovietice şcolite de la zero în lumea nouă de după 1918 cu literatura ei, nouă şi ea, ale cărei reguli va dovedi că le cunoaşte perfect. Ca orice scriitor rus, şi nu numai rus, ci şi franţuz sau american, el şi-a însuşit şi lecţia celor mari de la sfârşitul secolului XIX, alfabetizare autodidactă prin care au trecut (şi s-au şi mândrit cu asta) cam toate numele semnificative din secolul următor. A fost o învăţare disciplinată, conştiincioasă şi respectuoasă care impunea şi nişte baremuri valorice. Roadele se cunosc. Şi mai e ceva: nici el, nici alţi ruşi n-au crezut de cuviinţă că trebuie să se distanţeze polemic – sau ironic – de Tolstoi, de pildă, cu toate că Lenin îl numise „moşier scrântit întru Hristos”. Ca şi Puşkin, ca şi alţii, Tolstoi s-a fixat asemenei unui reper intangibil. Ei arată un nord pe care ruşii nu şi-au făcut o glorie din a-i clinti din lăcaşul lor măcar cu un milimetru. A funcţionat, cred, un instinct sănătos, al celor care au o mare cultură în spate. Căci ireverenţa nu produce prin sine nimic relevabil, înafară de scandal care e needificator, ţine de efemeritatea conjuncturilor. Nu generează, prin sine, artă – nouă, revoluţionară, avangardistă, postmodernă ş.c.l. E drept că generează rupturi şi mini-hemoragii, ce pot speria pe cei mai slabi de înger, discontinuităţi, perplexităţi, îi pot „ultragia pe burghezi”, dar e zero sub raportul valorii adăugate. Asupra lecturilor sale, a gusturilor şi preferinţelor în ordine literară, a eventualelor modele, Soljeniţîn e foarte zgârcit cu informaţiile. E sigur că l-a citit pe Hemingway, la care, chiar în Pavilionul ... are, am mai notat asta, într-o jumătate e frază o trimitere ironică. Desigur, i-a citi şi pe americani, promovaţi prin traduceri şi recompensaţi cu onorarii fabuloase, dacă puteau fi folosiţi de propagandă, fiind din categoria „idioţilor utili”. (Ca Sartre, de pildă, deşi micile lui romane nu-s deloc realist socialiste.) Tema bolii, toposul spitalicesc a ispitit şi pe alţii. La Thomas Mann şi Muntele magic referinţa e aproape obligatorie, după c um şi unele analize comparative, dar n-am descoperit nicăieri confirmarea că Soljeniţîn l-ar fi citit. La curent sau nu cu ce se scria în literaturile lumii, cu noutăţi şi mode, el îşi vede de scris, alimentându-se dintr-o sursă de energie pe care n-o dă la iveală. Marii deschizători de drum literar de după 1900 au scris restrângând câmpul de exploatare (şi, într-un anume sens, vizibilitatea) la perimetrul eu-lui. Din suprafaţă, ca la înaintaşi, perspectiva în proza modernă s-a mutat în adâncime. Abisurile obscure ale privilegiatului eu exclusivist se constituie, la rândul lor, ca un cosmos ptolemeic. Soljeniţân va face, prin comparaţie, un pas de retragere, dacă-l considerăm după extravaganţele mult discutate ale avangardelor ruseşti, puse pe dinamitare şi demolat, din primele două decenii ale secolului trecut, dar şi după cei câţiva mari romancieri ruşi, mai bătrâni ca el, scăpaţi teferi din malaxorul terorii şi reuşind să-şi scrie cărţile. Motivul prim îmi pare a fi o apăsată vocaţie a tragicului de unde reiese şi o disciplinare a spiritului. Cu tema sa cea mare, a lagărelor de concentrare, el venea după încruntatul, sobrul, tragicul Dostoievski cu a sa „casă a morţilor”. Pe partea cealaltă, în Pavilionul ... , boala de cancer lasă şi ea un loc infim pentru experimente formale de tipul jocurilor textuale. Tema e de aşa natură încât exclude orice frivolitate iar constrângerile de acurateţe realistă devin obligatorii şi maxime. Pasul de retragere e atât de ferm încât, la re lectura de azi, pe alocuri, deconcertează. Nu trebuie uitat însă nici o clipă că Soljeniţîn avea conştiinţa de a fi în comunicare cu poporul rus (ceea ce azi a devenit desuet), faţă de care avea, îşi asumase responsabilitatea strivitoare a unui mesaj (dublă sau triplă desuetudine) care să răzbească la suprafaţă cu orice risc. S-a manifestat, ai ci, o reciprocitate abs olut fascinantă pentru cine are răbdarea s-o studieze cu atenţie. De partea sa, Soljeniţîn ştia precis ce-i revine, în termenii datoriei, faţă de Rusia. De cealaltă parte erau elitele, intelectuali tatea cultivată de la dascălul de ţară până la laureatul Premiului Nobel, academicianul etc., adică Şostakovici, Kapiţa, Rostropovici, Saharov şi mulţi alţii, celebrităţi mondiale din vârful nomenklaturii sovietice a anilor ’60. Toţi aceştia se arătau deschişi şi receptivi şi i-au acordat scriitorului un credit şi-un sprijin nelimitat – lucru care, la noi, cu oricine, ar fi fost imposibil, îmi pare rău să o spun. Faptul că la întoarcerea sa din exil , pe Soljeniţîn l-a întâmpinat Gorbaciov sau, încă şi mai mult, că însuşi Putin l-a vizitat mai târziu a făcut pe unii idioţi de la noi să se strâmbe sarcastici şi cu subînţeles. E însă exact, milimetric exact ce nu ştim noi să facem – şi de ce trebuie să facem – şi ce nu vom şti încă o sută de ani. Mulţi dintre ruşii importanţi cu care şi partidul se purta cu mănuşi hotărâseră, mai ales după Pavilionul canceroşilor , trecut cu un succes fulminant de samizdat din mână în mână, că Soljeniţîn e unicul apt să reînnoade legătura vitală cu Marea Tradiţie. Or, el, repet, se manifesta ca perfect lucid de rolul pe care e pus de istorie să-l joace. Era aşadar „condamnat” la realism, în sensul supunerii absolute la adevăr, până în structurile lui infinitezimale, invizibile cu ochiul liber. VII. Unul dintre cele peste 30 de personaje ale Pavilionului ..., o doctoriţă radiolog, descoperă că e bolnavă ea însăşi de cancer. Naratorul omniscient obiectivează narativ descoperirea: „Că un lucru atât de cunoscut, cercetat de-a lungul şi de-a altul, în nuenumărate rânduri, să se poată transforma într-atâta încât să ţi se pară nou şi străin, Donţova nu-şi putuse totuşi imagina.(...) Până acum toate corpurile omeneşti aveau exact aceeaşi constituţie, descrisă de atlasul anatomic universal. La fel era şi fiziologia proceselor vitale şi fiziologia senzaţiilor. Tot ce era normal şi tot ce devia de la normalitate avea o explicaţie raţională în compendiile de autoritate. Şi deodată, în câteva zile, propriul ei corp căzuse din acest sistem armonios , se lovise de pământul aspru şi se dovedise a fi un sac lipsit de apărare, burduşit cu organe, în care fiecare dintre ele în orice clipă putea să se îmbolnăvească şi să ţipe. În câteva zile totul fusese întors pe dos şi, deşi continua să fie compus din elemente cunoscute, devenise necunoscut şi înfricoşător.” (Capitolul 32. Cotitura.) Cam aşa sună proza „expirată” a lui Soljeniţîn.
VIII. Aspectul de suferinţă fizică al existenţei bolnavului poate fi şi atroce, animalică. Boala cu zemurile ei dezgustătoare, care nu-s numai sânge, rana necicatrizată, fac privirea să se retragă din instinct, să dezerteze cât mai departe cu o laşitate înfricoşată. Pe toate astea, burghezul rafinat, de pildă, care e Thomas Mann, se preface din decenţă a nu le vedea şi sare, cu graţie retorică, peste tot ce e repulsiv sau recurge la privirea indirectă a naratorului, la semitonuri şi aluzie. Clinica şi bolnavii, foarte ofertante pentru romancier, l-au sedus totuşi şi s-a oprit la ele strict raţional, nemţeşte, ca la un filon epic de exploatat. Blecher al nostru, dimpotrivă, scrie despre boală transcriindu-şi caligrafic propriul parcurs existenţial. Comparaţia, îmi iau libertatea să zic, arată ceva foarte interesant. La evreul român e sensibilitatea de-o acuitate extraordinară focalizată pe sinele fizic, observaţia fiind pe viu, nemediată. Iar lumea cea mare e undeva dincolo de rama tabloului şi, în tot cazul, nu foarte importantă. (De fapt, ireală.) La rus, vine în pagină tot o cunoaştere directă, pe piele proprie, adică aventura internării – ca şi a personajului principal din Pavilionul ... – şi tratamentelor într-un spital amărât din Asia Centrală, cu diagnostic de cancer la stomac (vindecat apoi miraculos). Numai că vocea auctorială sună pe o scenă aproape de necuprins unde contează şi e luminat cu cruzime, „realist”, fiecare ungher. în jurul clinicii e o ţară uriaşă, în saloane sunt câteva zeci de personaje cu statut de importanţă aproximativ egal, iar ecourile care parvin, odată cu bolnavii, sugerează acelaşi orizont al vastităţii. Pe scurt, la fiecare pas narativ se percepe în substrat tectonica unui continent submers şi rumoarea polifonică a sutelor de milioane de fiinţe care-l populează, de-o diversitate ameţitoare. Există multe cărţi mari insuportabile. Cunosc destule exemple : sunt inşi cu instrucţie superioară, cititori cu biblioteci întregi la activ, care la ultima treime a Morţii lui Ivan Ilici se poticnesc şi refuză să meargă mai departe. Matei Călinescu, cu „ Portretul lui M ”, a scris una dintre cele mai profunde cărţi de proză din ultimele decenii, lângă care pălesc toate succesele sau pseudo-succesele noastre vândute ca atare cu mare tam-tam şi care, prin comparaţie, par palide compoziţii diletante. Cartea nu s-a bucurat însă de prea multe comentarii şi am impresia că nici n-a fost citită. Dar se pot da şi alte exemple. Probabil există în analiza abisurilor de suferinţă un prag la care se activează o frână inhibitorie şi nu-mi dau seama dacă se poate face din asta o vină neapărat. Sunt convins că Soljeniţân reflectase la riscul pe care şi-l asuma abordând tema din Pavilionul canceroşilor . El procedează la incizia în materia realităţii fără menajamente. Şi totuşi, paradoxal, efectul imediat sesizabil nu e oroarea sau dezgustul, cum ar fi natural să fie. Intervine ceva foarte complicat şi aproape imposibil de descris, de natura vrăjii. E seducţia poveştii pe care o desfăşoară, indiferent de temă, un mare scriitor, şi e o seducţia la care nu te poţi sustrage. IX. Pentru cititorul de azi, grăbit sau dezabuzat, realismul, cu strategiile sale narative într-un anume sens supra-uzate, nu mai dă satisfacţie. Abuzul de descripţie, precizia, minuţia detaliilor cu care se construieşte progresia epică dar o şi încetineşte, exasperându-l pe cel mai grăbit, nu mai sunt compatibile cu accelerarea vieţii în postmodernitate, după cum nici „cuminţenia”obligatorie a supunerii la model, la adevăr, cu sistemele lui de referinţă şi ele nu mai sunt pe gustul zilei de azi. în această privinţă, Soljeniţîn n-a ţinut de loc să vină cu inovaţii. El ia în cont şi notează cu scrupulul adevărului istoric toate datele existenţei rusului (sovieticului) într-o epocă delimitată şi ea cu precizie: prima jumătate a deceniului şase, secolul trecut. Infimul fragment de timp a devenit de atunci , pentru generaţiile de azi, cel puţin, indistinct pe harta deceniilor imediat postbelice. E vorba însă de anii cruciali, un an sau doi de după moartea lui Stalin. Pentru zek-ul din unghiul căruia se narează e un moment de răsturnări colosale şi într-o succesiune ameţitoare. Căci privit de aproape, în act, începutul „dezgheţului” hruşciovist părea într-adevăr dar şi avea la scara omului simplu dimensiuni nemaiîntâlnite. Funcţionarea complexului agregat spitalicesc care e „pavilionul canceroşilor” nu se înscrie direct în tectonica acestor dizlocări istorice. Eliberarea milioanelor de deportaţi, sancţionarea celor vinovaţi de abuzuri, măcar ca ameninţare potenţială, „slăbirea şurubului” în politicile represiunii, „dezgheţul” ideologic ş.c.l. se anunţă totuşi, se simte că se pregătesc, în aer apare un frison anunţiator al acestor preparative. La data scrierii romanlui, după 1960, efectul de fundal al zării de lumină era şi nu era doar un alibi (cum a fost la noi subterfugiul cantonării în „obsedantul deceniu”, cu transferul în urmă al tuturor vinovăţiilor), menit să-l facă publicabil, cum a şi fost dealtfel considerat multă vreme. Ca şi proiectul secret al Arhipelagului ..., Pavilionul trebuia să fie mai mult decât un banal roman cu bolnavi, fie ei şi de cancer, trebuia ad ică să fie o mărturie pentru ru şii – şi nu numai pentru ruşii – din viitor. în reconstituirea întreprinsă, scriitorul nu-şi îngăduia nici o licenţă , în sensul fidelităţii faţă de adevăr. Pariul era însă şi pe roman publicat care să răspundă unui interes în creştere al cititorilor cu care orice autor vrea să comunice. în dilema abdicărilor la care era constrâns Soljeniţîn a fost raţional, în ciuda a ceea ce i se pune în cârcă. A făcut destul de multe concesii, a eliminat pasaje numeroase: s-a dovedit până la urmă că e degeaba, romanul n-a primit bunul de editare. Revin la romanicerul realist Soljeniţân. Locul unde se petrece acţiunea Pavilionului ... e un oraş neînsemnat (fără nume) dintr-una din republicile din Asia Centrală. Depărtarea de Moscova e un subterfugiu narativ extrem de ingenios. întâi, că distanţa mare îmblânzeşte ceea ce în epicentru e radical şi tăios. Ca peste tot în lume, provincia înseamnă şi o ceaţă care lucrează asupra contururilor, atenuează unghiurile prea ascuţite. Ştirea despre care am ami n t it, cea referitoare la rejudecarea condamnărilor de pe vremea lui Stalin e adusă de ziare în forma ei abreviată, lăsând loc pentru tot felul de ambiguităţi. Nimic, vreau să spun, nu are efect de explozie dramatică. La fel se întâmplă şi cu funcţionarea „pavilionului”, descompusă migălos cu toate articulaţiile sale. Legislaţia epocii, birocraţia spitalicească sunt prezentate cu acribie. Documentarea întreprinsă pe piele proprie în perioada deportării şi a internării cu diagnostic de cancer e folosită pentru personajul Oleg Kostoglotov dar ambiţia realistă a proiectului cerea mai mult. Consemnez de acceea episodul foarte semnificativ când prima soţie a scriitorului, bolnavă de cancer, se internează şi e operată şi când – asta se povesteşte într-o carte a ei, tradusă şi la noi – cu o acribie care o sperie vin interogatoriile soţului-scriitor, interesat să scoată de la ea şi să noteze cât mai multe... Soljeniţîn citeşte şi se ţine la curent c u cazuistica bolii canceroase, cu numeroasele ei forme. Sau cu aparatura, cu medicamentaţia, cu terapii şi cu proceduri. Dilemele şi problematica ştiinţifică au parte şi ele de o abordare aproape reportericească, din perspectiva aceluiaşi autor omniscient care nu suportă să ignore nimic din ce priveşte personajele sale. Şi se mai vede, după atât ea traduceri în nu ştiu câte li mbi şi atâţia ochi care au citit romanul, între care desigur şi doctori, că sub aspectul rigorii documentarea n-are fisuri. (Lipsesc, adică, altfel ar fi fost semnalate, stângăciile eventuale şi naivităţile, sau pur şi simplu prostiile care-i scapă celui intrat într-un domeniu pentru care n-are calificare.) Poate şi cu acest exces de precizie care dă încredere Soljeniţîn se eschivează (ca un doctor de la diagnosticul brutal) şi dozează oroarea în cantităţi suportabile şi e straniu: aproape inobservabile. Nu e în tot romanul decât un cadavru, şi acela anonim, observat în treacăt. Nu moare nimeni în scenă. Pentru asta se pleacă în culise, ca în tragedia antică greacă. Până la urmă, ochiul romancierului realist e programat şi el după alte criterii care sunt numai ale sale, în sintonie cu un tip şi el special de percepţie a realităţii. De asta, în raporturile cu materia primă a prozei sale, Soljeniţîn manifestă o lăcomie sălbatică. El ştie tot sau, în tot cazul, siguranţa sa lasă această impresie. A scotocit peste tot, s-a documentat cuasireportericeşte, a strâns şi pus la păstrare o cantitate infinită de figuri şi poveşti şi totul cu o hărnicie inepuizabilă de furnică. Nimic – pare el a zice – nu-i fără valoare. Nimic adică din ce e legat de povestea sângeroasă a comunismului, nici cel mai neînsemnat amănunt care, pus unde trebuie în pagină şi în lumina optimă, va revela dintr-odată încărcătura sa uluitoare de semnificaţii, totalmente ignorată înainte. Iar la lectură se simte că nu se îndură să lase nimic pe dinafară şi „înghesuie” realitatea în fiecare intrestiţiu. Un exemplu. Creşterea industrială a găinilor pare, dar şi este, în fond, o chestiune ne-literaturizabilă, de abandonat fără regrete în noroaiele banalităţii care sunt arhiîncărcate cu asemenea detalii fără relevanţă. Soljeniţîn a aflat de crescătoriile de găini şi a reflectat asupra conţinutului lor inaparent. Pe trei pagini, în finalul capitolului 28 din volumul II, utilizează materia asimilată şi digerată pentru a relansa cu o forţă proaspătă, extraordinară, interogaţia tragică asupra sensului existenţei umane de la început, când a fost invocată lectura povestirii lui Tolstoi. Ajungem astfel la observaţia că perspectiva narativă – în roman – se diversifică, devine cu fiecare pas tot mai cuprinzătoare, pe o scenă unde figuraţia e şi ea tot mai multicoloră. Ce înseamnă „sovietic”? (A început să se uite...) Pavilionul ticsit cu bolnavi e situat geografic în Asia Centrală, zonă care e şi loc de deportare al foştilor deţinuţi (zek), dar şi ţinut cu regim de colonie al imperiului roşu. Ca şi în lagărele Gulagului, la care se face ici-colo trimitere, în pavilion sau în proximităţile lui ruşii se încrucişează cu numeroasele seminţii „sovietice”, strânse la grămadă de soartă şi de capriciile istoriei. Unele din aceste etnii prezente într-un fel sau altul în roman fac parte din nomenclatorul nostru familiar: kazahi, aceştia sunt băştinaşii locului, uzbeci, ceceni, kirghizi etc. Printre aceştia, aduşi de valurile deportărilor se află, pe lângă mulţi ruşi, un neamţ, o doctoriţă rusificată şi ea cu origine nemţească bine ascunsă, un armean. Tătarii, popor mutat cu forţa în întregime din Crimeea, au parte de o consemnare distinctă. Numele altor etnii, pentru noi, europenii, sună straniu, cum ar fi evencii sau kara-kalpacii... Lipsesc, ciudat, evreii, cu o foarte consistentă reprezentare şi în Rusia ţarilor şi în cea a sovietelor. În Primul cerc, celălalt roman important scris în aceiaşi fecunzi ani 60, lui Rubin, personaj care era evreu, scriitorul îi încredinţase un rol dilematic – şi, desigur, tragic... Folosise pentru acesta ca model „realist” figura bunului său prieten şi coleg de suferinţă din anii de lagăr Lev Kopelev, dizident celebru şi el. Din varii motive, au apărut, imediat după difuzarea cărţii în samizdat, controversele şi supărările – reaprinse, cu forţe proaspete,(între timp, toată lumea uitase de cearta lui Kopelev cu Soljeniţîn) şi amplificate, mult după tipărirea cărţii în străinătate, devenind predilect cal de bătaie pentru cei puşi să-l atace pe scriitor. Dincoace, risc să avansez o ipoteză care nu e implauzibilă, Soljeniţîn eliminase scurt, din capul locului, eventualele dezagremente...! În schimb, o poveste de jumătate de filă cu japonezi, deţinuţi şi ei în lagărele ruseşti, la grămadă cu mulţi alţii, luminează o teză despre care se poate spune că are legătură şi cu cancerul: cea a solidarităţii virile în momentele tragice (chiar dacă e gest gratuit, altruism şi eroism pur de câteva secunde). X. De notat şi un punct neglijat dar incandescent, atins de Soleniţîn în treacăt. Aici, el dă răspuns unei intuiţii, dar fără s-o valorifice până la capăt. Printre numeroasele personaje ale romanului, apar şi reprezentaţii celei mai tinere generaţii, aşa cum Soljeniţîn o studiase, cu seriozitatea sa de romancier realist care adesea îl dublează pe sociolog. E vorba de adolecenţii şi tinerii deceniului şase, copii celor care au luptat pe front în al doilea război. Ca şi autorul, Oleg Kostoglotov e în discursul epic un matur de vârsta taţilor foşti soldaţi, cu observaţia că tinereţea distrusă în lagăre le-a dat o vedere mai acută asupra lumii. Aici e consemnată şi intuiţia amintită, pe care îndrăznesc s-o numesc profeţie: cu aceşti tineri apare în scenă o categorie absolut nouă, cu o forma mentis construită după o altă paradigmă, aproape o rasă nouă. Sunt descendenţii resetaţi ai celei de a treia generaţii sovietice. Ceea ce Hitler îşi programase să realizeze şi ratase, datorită intervalului disponibil prea scurt, reuşise perfect în jumătate de secol ingineria socială prezentată ca ţintă încă în aparent utopicele fraze ale Manifestului Partidului Comunist: crearea unei rase umane noi, rezultat obţinut prin teroare şi educaţie (îndoctrinare). O rasă cu o proprie grilă de valori şi un alt tip de judecată morală. Profeţie? Cu mintea noastră de azi, sesizăm cu uşurinţă ceea ce, pentru ruşii din deceniul şapte al secolului trecut, cititori ai Pavilionului canceroşilor (compozitori şi interpreţi iluştri, fizicieni de geniu, importanţi scriitori ruşi, nomenklaturişti din proximitatea Kremlinului, cenzura însăşi, cu cei o mie de ochi de balaur ai săi etc.) era încă imperceptibil, fraze peste care privirea alunecă fără să tresară, fără frisoane. Aceşti contemporani, şi Soljeniţîn odată cu ei, iau act consternaţi de halucinanta mutaţie dar fără a o citi cum trebuie până la capăt. Va veni, Alexandr Zinoviev peste încă aproape o generaţie, ca să dea cu Homo sovieticus al său formă şi conţinut intuiţiei într-adevăr profetice despre apariţia printre noi a mutanţilor, care sunt infinit mai mult decât reziduul unui experiment eşuat. În Pavilionul canceroşilor se presimţea doar rumoarea metalică a istoriei care curge dincolo de orizont, pasul ei misterios şi implacabil... Radu Mareş
Alexandr Zinonviev © Photo Dan Culcer, Elancourt
Nota: Mai există, desigur, destui cititori sau/și admiratori ai scriitorului Soljenițîn. Altfel nu ar fi disponibile pe Scribd (http://www.scribd.com), imensa bază de date accesibilă gratuit, atîtea scrieri ale autorului rus, scanate și corectate cu îngrijire, inclusiv în versiunea lor românească. Se pot afla destule texte prin introducerea cu ortografie românească a numelui căutat. Iată legăturile spre Pavilionul canceroșilor și O zi din viața lui Ivan Denisovici
 |
| Alexandr Zinoviev la o conferință a «GRECE», Paris, Ecole Politechnique. © Fotografie de Dan Culcer |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu