Solomon Marcus. Despre greseli si despre esecuri

Homepage > Eseu > Despre greseli si despre esecuri

Despre greseli si despre esecuri
01 Martie 2009 - Solomon Marcus

Cine greseste pacatuieste
http://www.ideiindialog.ro/articol_828/despre_greseli_si_despre_esecuri.html

Traim intr-o lume in care greseala este asimilata cu o infractiune, cu un pacat, in cel mai bun caz cu o inadvertenta. De multe ori, greseala este rusinoasa, iar teama de a nu gresi ii inhiba pe multi oameni in incercarea de a se implica intr-o actiune inedita. Faptul este foarte vizibil la scolari, mai ales la cei mici, care-si reprima tentatia de a pune intrebari de teama de a nu comite cine stie ce greseala. Intregul sistem de evaluare la diferite tipuri de examene si concursuri este bazat pe baremuri elaborate in raport cu greselile si insuficientele posibile. Referentii care au de stabilit calitatea unei lucrari propuse pentru publicare intr-o revista de specialitate acorda o atentie deosebita eventualelor greseli si gradului lor de gravitate. Traficul rutier este controlat in mod riguros prin reguli care privesc atat pe pietoni cat si pe conducatorii de diferite tipuri de vehicule, iar abaterile de la aceste reguli constituie greseli cu statut de infractiune si sunt sanctionate in raport cu gravitatea lor.
Statutul negativ al greselii este vizibil in toate traditiile, in mituri, in religii, in folclor. Chiar in zicala de origine latina conform careia „a gresi este omenesc“, statutul negativ al greselii este prezent, numai ca i se acorda uneori circumstante atenuante.

Dar nu cumva exista si o fata pozitiva a greselii si esecului?
Vom arata ca raspunsul la aceasta intrebare este afirmativ. Mai mult, eludarea acestui fapt produce pagube imense sistemului educational. Greseala si esecul sunt pretul inevitabil pe care trebuie sa-l platim pentru indrazneala de a gandi cu capul nostru, de a nu ne multumi sa repetam cele spuse de altii. Fara dreptul de a gresi si de a esua, gandirea noastra nu se poate misca de la rutina la initiativa personala si de aici la descoperire si la inventie. Mai mult, numarul esecurilor este, de obicei, mult mai mare decat cel al reusitelor. Plasandu-ne in cazul limita in care nici o incercare nu are succes, vom observa ca esecul in incercarea de a raspunde la o anumita intrebare ascunde de multe ori elemente interesante in raport cu o intrebare diferita de aceea care ne-a preocupat initial. Vorba „unde dai si unde crapa“ este tocmai expresia acestei situatii. Gandirea personala incepe cu libertatea de a (ne) pune intrebari. Intrebarea este forma cea mai simpla a spiritului critic si a creativitatii. Pare un truism, dar esecurile in educatie se datoreaza in buna masura evitarii modalitatii interogative, sacrificate in favoarea modalitatii imperative. „Sa se arate ca“ este preferat lui „Este oare adevarat ca?“. Verificarea unui enunt stabilit de altii este preferata descoperirii pe cont propriu a enuntului respectiv.

Spiritul de inventie este mai greu de evaluat pe baza de baremuri prestabilite, de aceea i se prefera cel de conformitate cu ceea ce au inventat sau descoperit altii.

Invatarea autentica trece si ea prin greseli si esecuri

Dar ceea ce se intampla la nivelul marii creatii stiintifice sau artistice este valabil si la nivelul proceselor de invatare pe care le parcurg scolarii. Invatarea autentica este numai aceea activa, care te asigura ca poti reconstitui pe cont propriu un rezultat, o idee, o notiune, o teorie, deci ca esti in stare nu numai s-o reproduci ca formulare, ci sa dovedesti ca ai inteles-o, propunand o prezentare alternativa, personala a ei, stabilindu-i explicit corelatii care altfel ramaneau implicite, furnizand exemple inedite. Acest tip de invatare creatoare nu este posibil fara libertatea de a incerca o abordare proprie, fara dreptul de a esua in aceste incercari si de a comite greseli. Aceasta tatonare are toate trasaturile unui joc, dar nu un joc de tipul sahului, in care se actioneaza pe baza unor reguli prestabilite, ci un joc in care eventuale reguli urmeaza a fi gasite chiar in procesul sau de desfasurare. Jucatorul, adica cel care invata, care cauta, este ghidat de bucuria curiozitatii sale si de libertatea de care beneficiaza in acest scop iar rasplata consta in satisfactia de a intelege un lucru pe care anterior il ignora.

Sa rezumam: invatarea, gandirea personala, creativitatea presupun o punere concomitenta in miscare a libertatii de intrebare si de cautare, a dreptului de a gresi si de a esua, a practicii ludice si a spiritului critic.

Putina etimologie

Dispunem de doua cuvinte, aparent echivalente: „greseala“ si „eroare“, primul de origine slava, al doilea avand o etimologie latina. La fel, in franceza, „faute“ si „erreur“; in engleza, „mistake“ si „error“, in germana, „Fehler“ si „Irrtum“. Nu ne putem angaja intr-o discutie privind diferentierea lor semantica, dar este usor de observat ca in romaneste „eroare“ este preferat atunci cand este vorba de greseli care nu sunt rezultatul unei slabiciuni omenesti: vorbim despre eroarea de aproximare a radacinii patrate a lui doi, dar de o posibila greseala in identificarea zecimalei de un anumit ordin in aceasta aproximare. Verbul latinesc „errare“ (a se vedea si verbul francez „errer“, verbul englez „to err“) inseamna desigur „a gresi“, dar inseamna si „a merge incolo si incoace, in libertate, a te rataci, a te insela“, iar „errer“ inseamna „a merge la intamplare, fara un scop precis“. Ideea de joc si aceea de libertate sunt clar exprimate si asocierea lor cu greseala este clara. Sa observam ca limba romana nu dispune de un verb corespunzator lui „errare“ sau lui „errer“, adica asociat cu substantivul „eroare“ asa cum „errer“ este asociat cu „erreur“.

Trei tipuri de greseli: sintactice, semantice, pragmatice

Uneori sesizam mai bine semnificatiile unui cuvant nu mergand la definitie, ci cautandu-i termenii opusi. Care ar fi opusul adjectivului calificativ „gresit“? Urmarind diferitele contexte in care acesta apare, vom mentiona mai intai pe „corect“ (acesta vizeaza aspectul sintactic), apoi pe „adevarat“ (care vizeaza aspectul semantic), apoi pe „just“ (la care predomina aspectul semantic), apoi pe „drept“, „legal“, „adecvat“, „potrivit“, „normal“ (la care predomina aspectul pragmatic), apoi pe „cert“, „incontestabil“, „evident“ (la care-i lasam pe cititori sa se descurce). Distinctia sintactic-semantic-pragmatic a fost introdusa initial in semiotica (Ch. S. Peirce, Ch. Morris), dar a fost adoptata si in lingvistica, functionand si in teoria sistemelor formale a lui D. Hilbert, iar mai recent in teoria limbajelor de programare la calculator. Sintaxa unui sistem formal se refera la fenomenele care au loc in interiorul sistemului; semantica priveste diferite interpretari posibile ale acestuia, iar pragmatica se refera la relatiile sistemului cu utilizatorii sai. In limbile naturale, granita dintre sintaxa si semantica nu este riguroasa, nici aceea dintre semantica si pragmatica. Va rezulta ca nici diferentierea celor trei tipuri semiotice de greseli nu este totdeauna riguroasa. Greselile sintactice constau in incalcarea unor reguli, cele semantice se refera la valori de adevar, precum si la aspecte de adecvare si de relevanta, iar cele pragmatice se refera la relatia cu utilizatorii limbii. Greselile de calcul si dezacordurile gramaticale sunt de natura sintactica. Definitia tangentei la o curba ca dreapta care o intalneste intr-un singur punct este o greseala semantica (definitia este valabila la cerc, dar nu mai ramane valabila in general).

Chestiunile de adecvare si de relevanta ale unui model matematic fata de un anumit fenomen fizic sau social sunt susceptibile de greseli semantice.

Costul excesiv al unor operatii, complexitatea prea ridicata a unor sisteme conduc la inconveniente de natura pragmatica. Folosirea seriei alternate a lui Leibniz in vederea identificarii zecimalelor succesive din reprezentarea numarului π este o greseala de natura pragmatica, din cauza convergentei foarte lente a seriei respective. Dictiunea defectuoasa a unui profesor este un inconvenient de natura pragmatica.

O deficienta grava a sistemului educational este slaba atentie acordata greselilor semantice si celor pragmatice. Concentrarea exclusiva pe greselile de natura sintactica se explica prin considerente de comoditate.

Fiind asociate cu incalcarea unor reguli, greselile sintactice pot fi incadrate mai usor in baremuri asa-zis obiective. Dar neglijarea celorlalte dimensiuni semiotice reduce invatarea la reguli, procedee si algoritmi, golind-o de intelesuri, de semnificatii, de idei. Nu numai invatarea, ci si predarea pe care o realizeaza un profesor este uneori victima a acestui reductionism. Multi studenti ii califica pe profesori dupa usurinta cu care iau notite la cursurile lor. Un curs constand exclusiv din procedee alcatuite din reguli riguros ordonate este optim din acest punct de vedere, elevul sau studentul transcrie pur si simplu in caiet cele scrise de profesor la tabla. De aici pana la schizofrenia sintactica a atator manuale si culegeri de probleme nu este decat un pas. De la dictonul heideggerian „Wissenschaft denkt nicht“ pana la „The schizophrenia of contemporary mathematics“ al lui E. Bishop, itinerarul este foarte clar.