Stefan Agopian despre Geo Bogza

La România literară (XVII)

Acest articol a aparut si in Academia Caţavencu din 12 Aug 2009 443 vizualizări

11 Aug 2009 Stefan Agopian

Printre cei care publicau săptămînal în revistă, Geo Bogza era considerat un fel de „monstru sacru“. Publicul cititor, ajutat de Europa Liberă, găsea în tabletele lui, strecurate abil, tot felul de „şopîrle“ la adresa regimului şi, nu de puţine ori, chiar şi Ceauşescu şi soţia lui odioasă beneficiau de asemenea „şopîrle“.

Aceste palide acte de curaj îi creaseră un prestigiu imens, toată lumea uitînd rolul nefast pe care îl jucase Bogza în nefericiţii ani ’50. Intrase în noua Academie comunistă în 1948 şi în discursul de recepţie adusese un scîrbos omagiu lui Stalin şi ideilor acestuia privind împădurirea deşerturilor sovietice.

Apoi a publicat un reportaj triumfalist despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, locul unde mii de români, mulţi dintre ei mai antifascişti decît Bogza, au murit fără să aibă altă vină decît aceea că priveau critic noul regim instaurat de sovietici.

Din oportunism, Bogza îi iubea sau se prefăcea că îi iubeşte pe cei care, conduşi de consilierii ruşi, împingeau ţara spre dezastru. Îl descrie foarte bine Eugen Negrici în Iluziile literaturii române: „Înainte de război, versificase închipuiri aberante, insanităţi şi enormităţi sexuale de liceist, sub impulsul juvenil de epatare «în negativ»; scrisese, mai apoi, atroce, negre reportaje sociale care, împreună cu micile fiţe iconoclaste şi cu gesturi de frondă antiburgheză, l-au împins în grupul avangardiştilor. Prin ei s-a legitimat ca antifascist, spre a putea fi mai lesne asimilat de noua putere. Nu s-a lăsat, precum mulţi alţii, doar înregimentat. A vrut să se ştie aşezat confortabil în noua ierarhie oficială a literaturii de partid şi pentru asta nu a pregetat să acţioneze ca un stalinist militant şi un propagandist al politicii de sovietizare a României: convingător, talentat, influent“.


Şi uite-aşa, Geo Bogza, care n-a fost niciodată membru al Partidului Comunist, şi-a schimbat convingerile atunci cînd realismul socialist nu mai avea nici o valoare pentru autorităţile socialismului multilateral dezvoltat. După tezele din iulie 1971, multă lume, dar în special scriitorii, a văzut în el salvatorul libertăţilor, cîte or fi fost, cîştigate cu greu după 1964. I-a plăcut acest rol şi l-a mimat cît s-a priceput de bine, aşa cum, cu ceva ani înainte, jucase rolul stalinistului pur şi dur.