LOCUL RUSIEI ÎN CONFLICTUL DINTRE LUMEA ISLAMICĂ ŞI OCCIDENT

O precizare. Există un asemenea conflict sau a fost inventat în acești termeni și de fapt se ascund astfel intențiile imperiale ale unora sau altora?

Dan Culcer

DESPRE LOCUL RUSIEI ÎN CONFLICTUL DINTRE LUMEA ISLAMICĂ ŞI OCCIDENT

August 5th, 2009

Începutul mileniului al treilea este marcat de mai multe fenomene noi în relaţiile internaţionale. Printre acestea un loc important îl ocupă încercările de relansare a Rusiei în calitate de mare putere. Apare însă o întrebare destul de rezonabilă: este oare în stare Moscova să mai joace un asemenea rol?

Dispariţia de pe scena politică a Uniunii Sovietice a dus la transformarea sistemului internaţional bipolar în unul monopolar. SUA au rămas unica supraputere militară de pe glob şi vor rămîne în această calitate încă pe cel puţin o jumătate de secol. Participarea pur simbolică a Rusiei la „clubul celor opt” poate nici să nu fie luată în considerare, deoarece acolo ea nu are decît un rol consultativ-decorativ pentru a adula ambiţiile liderilor ruşi.

Succesorul de drept al URSS, Federaţia Rusă, a avut de parcurs o perioadă de profund declin economic, politic şi militar. Clica coruptă şi compradoră a clanului Elţin care a condus destinele Rusiei în prima decadă de independenţă a adus ţara în pragul colapsului. Prima ţară de pe glob, ca mărime teritorială şi ca resurse naturale, are un produs naţional global egal cu cel al Olandei sau al Belgiei!

Potenţialul militar al Rusiei s-a redus, practic, numai la arsenalul racheto-nuclear, moştenit de la fosta Uniune Sovietică. În toată perioada de preşedinţie a „ţarului Boris” (poreclă dată lui Elţin care a condus ţara în stilul unui satrap oriental autoritar), flota rusă nu a făcut nici un fel de manevre în largul mării, iar piloţii forţelor aeriene au „zburat” numai virtual, în faţa monitoarelor de antrenament. Blindatele au devenit învechite din punct de vedere moral şi tehnic. Ofiţerii nu-şi primeau salariile cu lunile, iar în rîndurile soldaţilor şi marinarilor dominau relaţiile nestatutare, se înregistrau chiar cazuri de distrofie, provocată de inaniţie.

Sutele de baze militare de peste hotare au fost părăsite într-o grabă mai mult asemănătoare cu panica provocată de o catastrofă apocaliptică. Avuţia militară în sumă de zeci de miliarde de dolari a încăput pe mîinile foştilor aliaţi care au devenit peste noapte inamici. Spionii şi vînzătorii de ţară sub masca diferitelor ONG-uri şi organizaţii de „apărare a drepturilor omului”, gen „comitete Helsinki” ş. a. m. d. blocau activitatea instituţiilor de stat asemeni unui virus de computatoare. Uriaşele resurse naturale şi cele mai rentabile întreprinderi industriale au fost acaparate la un preţ derizoriu de către structurile mafiote.

Aparatul birocratic s-a mărit de două ori în comparaţie cu cel sovietic, deşi numărul populaţiei Federaţiei Ruse este de două ori şi jumătate mai mic decît al fostei Uniuni Sovietice. Cinovnicii ruşi sînt cei mai corupţi din lume, fiind întrecuţi la acest capitol numai de către confraţii lor din Nigeria. Nivelul foarte înalt al criminalităţii, corupţia omniprezentă şi instabilitatea politică fac ca investitorii străini să ocolească Rusia, precum oamenii sănătoşi evită un contagiat de lepră.

Politica nesăbuită de sprijinire a separatismului naţional, confesional şi geopolitic în fostele „republici-surori” a avut efectul unui bumerang. Lozinca dementă a lui Elţin: „Luaţi-vă atîta suveranitate cîtă puteţi duce!” a adus Rusia în faţa repetării scenariului medieval al fărîmiţării în zeci şi sute de cnezate.

Armata rusă, vîndută, trădată, dezarmată, alcoolizată şi completată aproape în întregime cu recruţi bolnavi şi semianalfabeţi, a suferit una dintre cele mai ruşinoase înfrîngeri din istoria sa milenară în faţa unei mîini de separatişti ceceni. „Actul final” al acestui dezastru a fost semnat la Hasav-Iurt de către „eroul” conflictului nistrean, generalul Lebed.

PARTEA VIZIBILĂ A AISBERGULUI PUTINIST…

După numirea lui Putin în calitate de succesor în funcţia de preşedinte al Rusiei de către Elţin (condiţionată de garanţia inviolabilităţii sale juridice), situaţia Rusiei s-a stabilizat datorită creşterii substanţiale a preţurilor la petrol şi gazele naturale (principalele articole de export pentru Rusia). Ţara, care cu trei ani în urmă a avut de suferit un „default” (crah financiar), a fost pur şi simplu inundată de un potop de dolari petrolieri.

Acest fapt i-a permis noului şef al statului să redreseze situaţia catastrofală din domeniul asigurării sociale, situaţie care ameninţa să provoace un nou cataclism de genul puciului bolşevic din anul 1917. A avut loc lichidarea restanţelor şi creşterea substanţială a salariilor şi pensiilor bugetarilor. Unii dintre cei mai urîţi oligarhi au fost arestaţi sau au fost nevoiţi să ia calea exilului.

Armata şi-a recăpătat puţin încrederea în forţele sale după ce i s-a permis să strivească cu masa sa împotrivirea organizată a separatiştilor ceceni. Tehnica din dotarea forţelor armate, care pe timpul lui Elţin a staţionat din cauza penuriei de combustibil şi a pieselor de rezervă, a început, în sfîrşit, să fie antrenată în diferite exerciţii şi operaţii militare. A crescut numărul angajaţilor în bază de contract, iar ofiţerilor li s-a mărit solda şi au fost încredinţaţi că problema asigurării cu spaţiu locativ va fi rezolvată în timpul apropiat.

Lista realizărilor administraţiei lui Putin poate fi continuată, dar să ne oprim aici, deoarece multe dintre ele au un efect de scurtă durată sau se aseamănă cu renumitele „sate ale lui Potiomkin” (butaforice). Oricum, măsurile întreprinse au făcut ca popularitatea lui Putin să crească vertiginos, atingînd cote asemeni „adeziunii întregului popor” de pe timpurile totalitarismului.

…ŞI PARTEA LUI SUBACVATICĂ, INVIZIBILĂ.

Reformele din ultimii cincisprezece ani poartă însă un caracter mai mult cosmetic. Structura exportului rusesc a rămas fără schimbări şi o eventuală cădere a preţurilor la carburanţi ar provoca o adevărată catastrofă economică. Mărfurile produse de către industria rusească (cu unele excepţii) cum au fost, aşa şi au rămas neperformante. Chiar şi piaţa internă a Rusiei este dominată net de mărfurile de larg consum de fabricaţie străină.

Sutele de miliarde de dolari proveniţi de pe urma creşterii preţurilor la petrol şi gaze naturale au fost şi sînt folosiţi foarte neproductiv Creşterea salariilor şi pensiilor, nefiind însoţită de o creştere a producţiei, comportă creşterea preţurilor şi a inflaţiei. Aşa zisul „fond de stabilizare” se aseamănă mai mult cu un bolovan legat de gîtul economiei ruseşti. „Banii trebuie să facă bani!”, adică să se afle într-o permanentă circulaţie – iată regula de aur a economiei.

În emiratele petroliere din Golful Persic (exemplul cărora l-a urmat conducerea putinistă cînd a înfiinţat acest fond), pe banii acestor fonduri sînt cumpărate acţiuni şi alte hîrtii de valoare ale companiilor occidentale performante, sînt făcute investiţii de miliarde în ramurile de perspectivă. „Fondul de stabilizare” rusesc însă riscă să devină încă o sursă de îmbogăţire pentru nomenclatura superioară din Rusia.

În ţară creşte polarizarea socială şi prăpastia dintre veniturile reale ale unei mîini de oligarhi (care deţin controlul asupra resurselor naturale ale Rusiei) şi cele ale uriaşei majorităţi a populaţiei. Alcoolismul, narcomania, SIDA şi alte maladii sociale decimează populaţia ţării şi, în primul rînd, tineretul.

Majoritatea absolută a întreprinderilor continuă să se folosească de tehnică şi utilaj învechit. Agricultura rusească este într-o stare catastrofală din cauza importurilor masive şi a contrabandei de produse străine care sînt vîndute la preţuri de dumping.

SITUAŢIA INTERNAŢIONALĂ A RUSIEI LUI PUTIN

Retragerea sovietico-rusească pe tot perimetrul pare a avea un caracter ireversibil. Eşecul campaniilor cecene a distrus mitul despre invincibilitatea armatei ruseşti. Poziţia administraţiei de la Kremlin în conflictul din Iugoslavia a dăunat „image”-ului internaţional al Rusiei. Trădarea aliaţilor nu este cea mai bună cale de a-ţi căpăta alţii noi şi de a-i păstra pe cei vechi.

După supliciul Serbiei, numai regimurile ultracorupte din Asia Centrală, „tătuca” Lukaşenko şi creaturile separatiste pro-ruseşti din Osetia de Sud, Abhazia, Tiraspol, mai continuă să caute sprijinul Moscovei (din simplul motiv că alte state nu doresc să se compromită prin legătura cu ele). Fiasco-urile repetate ale lui Putin în spaţiul CSI (miza greşită în alegerile din Georgia, Ucraina şi Republica Moldova) vin să confirme temerile că Rusia nu are o conducere realistă, instruită şi bine informată care ar putea duce o politică externă previzibilă şi demnă de încredere.

Problema constă în faptul că diriguitorii Federaţiei Ruse trăiesc într-o lume ireală, cea a trecutului imperial. Ei încearcă să ducă o politică de mare putere mondială, pe cînd posibilităţile reale ale ţării corespund maximum uneia de rang regional. Prăbuşirea Rusiei de pe vîrful piramidei (cînd URSS era o supraputere) a fost prea rapidă şi mentalitatea elitei sale politice nu a reuşit încă să se acomodeze noilor realităţi. Or, schimbarea mentalităţii poate avea loc numai după cîteva generaţii (sindromul evreilor lui Moisei care, devenind, graţie Domnului, oameni liberi, au continuat să rămînă robi în sufletul lor).

POATE OARE RUSIA SĂ DEVINĂ ARBITRU ÎN RELAŢIILE OCCIDENT-ORIENTUL ISLAMIC?

În ultima jumătate de an, declaraţiile de intenţii ale Moscovei de a deveni un „samsar cinstit” în conflictul dintre lumea musulmană şi Occident au curs ca din cornul abundenţei. Intenţiile sînt un lucru bun, însă rămîne de văzut cum se corelează ele cu posibilităţile reale, şi dacă toate părţile implicate în conflict ar dori să vadă Rusia în această postură. Altminteri, intenţiile aşa şi vor rămîne la nivel de declaraţii care nu obligă pe nimeni la nimic şi nu pot avea nici un fel de consecinţe.

Numai o ţară cu statut de mare putere poate să devină un arbitru internaţional al unui conflict de genul celui dintre Occident şi Islam. Germania lui Bismarck, care a jucat un asemenea rol în timpul Congresului de la Berlin din anul 1878, avea un asemenea statut. Autoritatea ei, bazată pe un uriaş potenţial economico-militar, a fost suficientă pentru ca hotărîrile luate la această reuniune să fie respectate de părţile semnatare timp de aproape treizeci şi cinci de ani. Cît despre Rusia contemporană, despre ce fel de autoritate poate fi vorba, dacă chiar şi unele state africane, precum Nigeria, îşi permit să o sfideze, arestîndu-i şi ţinîndu-i la zdup cetăţenii?

Un stat care pretinde la statutul de arbitru internaţional trebuie, în primul rînd, să fie o parte dezinteresată, neimplicată în conflictul dintre părţi. Corespunde oare Rusia unor asemenea cerinţe? – Cu siguiranţă, nu! Federaţia Rusă se vrea a fi moştenitoarea de drept a fostei Uniuni Sovietice care a invadat şi a ţinut sub ocupaţie timp de zece ani de zile un stat islamic: Afganistanul.

În războiul de gherilă care a urmat, şi-au pierdut viaţa circa două milioane de afgani, iar alte cîteva milioane au luat drumul pribegiei. Daunele materiale se ridică şi ele la cifre astronomice. De partea mojahezilor afgani au luptat zeci de mii de voluntari veniţi chiar şi din ţările musulmane pe care Moscova le credea drept nişte aliate fidele (Algeria, Siria, Yemenul de Sud ş. a.).

Kremlinul însă refuză să-şi recunoască vina şi să-şi ceară scuze în faţa poporului afgan, motivînd aceasta prin faptul că nu poate purta răspunderea pentru cele înfăptuite de regimul comunist sovietic. Cum se poate atunci de corelat aceste declaraţii cu pretenţia de a fi „moştenitor de drept al Uniunii Sovietice”?

Al doilea factor care împiedică Rusia să devină un arbitru internaţional în conflictul dintre Occident şi Orientul islamic este problema caucaziană. În războiul din Cecenia (ca şi în cel din Afganistan) chiar de la bun început au participat de partea separatiştilor ceceni voluntari şi mercenari din toate colţurile „Dar-al-Islam”. Zeci de sate şi oraşe cecene au fost rase de pe faţa pămîntului (inclusiv şi capitala cecenă, Groznîi) de bombardamentele „precise” ale aviaţiei, artileriei şi a blindatelor ruseşti. Sute de mii de civili au fost omorîţi şi răniţi, au rămas fără adăpost.

Focul jihadului anti-rusesc a cuprins întregul Caucaz: Daghestan, Kabardino-Balkaria, Osetia de Nord, Inguşetia, ţinuturile Krasnodar şi Stavropol au devenit deja teatrul operaţiilor de gherilă şi teroriste ale grupărilor islamice fundamentaliste de orientare vahabită. La rînd se află Karaceaevo-Cerkesia, Adîgheea, Abhazia şi defileul Pankisi din Georgia, unde teroriştii ceceni se retrag pentru a-şi reface forţele.

Ideile vahabismului îşi găsesc un auditoriu larg şi în regiunile musulmane de pe Volga, aflate în inima Rusiei. Diasporele musulmane numeroase din marile oraşe ruseşti prezintă mine cu efect întîrziat care vor exploda mai tîrziu sau mai devreme. Ciocnirile dintre naţionaliştii ruşi şi musulmani, care devin din ce în ce mai frecvente, dovedesc că erupţia este aproape.

În republicile ex-sovietice din Asia Centrală, Kremlinul susţine regimurile laice autoritare care s-au instalat la putere după colapsul Uniunii Sovietice. Acestea însă sînt foarte nepopulare în rîndul maselor largi ale populaţiei locale, deoarece s-au compromis prin corupţie şi nepotism. Polarizarea socială şi pauperizarea poporului simplu din aceste republici au atins proporţii nemaivăzute chiar şi pentru spaţiul ex-sovietic.

Ideile fundamentaliste au găsit aici o susţinere masivă. Doar armata şi ajutorul militar din partea Moscovei permit acestor regimuri să se menţină la conducere. Marele Bismarck spunea odată că la putere se poate de ajuns cu ajutorul baionetelor, însă este foarte greu să te menţii sprijinindu-te pe ele. Din cauza sprijinului acordat dictaturilor şi a amintirii istorice despre înjosirile şi represiile îndurate pe timpurile ruso-sovietice, dispoziţiile rusofobe domină şi în această regiune.

În mod intenţionat facem abstracţie de faptul cine se află în spatele tuturor acestor conflicte, deoarece pentru musulmanii simpli aceasta nici nu contează. Pentru ei sînt importante consecinţele: sute de oraşe şi sate distruse, zeci de mii de coreligionari morţi şi răniţi, sute de mii de refugiaţi. În ochii musulmanilor vinovată de toate acestea este Rusia, deoarece anume armata ei „pacifică” într-un astfel de mod Caucazul.

Nici politica balcanică nu i-a adăugat Moscovei popularitate în lumea islamică. Ea a fost înţeleasă ca una pro-sîrbească, deşi, în realitate, Rusia a permis în mod laş ca SUA şi aliaţii săi în anul 1999 să îngenuncheze Belgradul. Musulmanii nu vor uita degrabă varianta rusească a „Saltului Panterei” cînd unităţile de desant ruseşti au intrat în Priştina (centrul administrativ al Kosovo) înaintea trupelor KFOR şi a miliţiilor albaneze. Că acest salt a fost un bluf ieftin, pe nimeni nu mai interesează – gestul contează!

În Orientul Apropiat, Rusia demult şi-a lăsat foştii aliaţi în voia sorţii şi SUA împreună cu Israelul şi-au jucat mendrele cum au dorit. Nu este mai bună nici situaţia cu Iranul, unde ruşii nici singuri nu mai înţeleg ce vor. India, mare putere în devenire şi unul dintre cei mai mari adversari ai lumii islamice (din cauza diferendului cu Pakistanul pe problema Kashmirului), a ajuns să posede cel mai puternic potenţial militar din regiune datorită Moscovei.

La rolul de arbitru internaţional într-un conflict global de genul celui dintre Occident şi lumea islamică poate să pretindă numai o putere mondială, pe cînd Rusia demult a coborît la rangul de putere regională. Ea este „rugată” să plece din Abhazia, Osetia de Sud, regiunea nistreană şi Crimeea. Moscova nu este în stare să-şi rezolve măcar problemele sale interne, nici vorbă că ar putea să medieze un conflict extern de anvergură.

POTENŢIALUL MILITAR AL RUSIA

Arsenalul nuclear rusesc este în cea mai mare măsură completat cu rachete de producţie sovietică care continuă să constituie o forţă de temut chiar şi pentru Statele Unite. Moratoriul la experimentele nucleare le face însă să se învechească moral şi tehnic pe an ce trece. Laboratoarele pentru experimentele virtuale sînt prea costisitoare pentru bugetul rus. De aceea, decalajul dintre potenţialele atomice ale Rusiei şi SUA devine din ce în ce mai mare.

Să nu uităm şi faptul că arma atomică este una de reţinere şi nu poate fi utilizată în cadrul unor conflicte interne (de genul celui cecen) sau al unor războaie locale. În asemenea situaţii se foloseşte armamentul convenţional, iar la acest capitol rămînerea în urmă a Rusiei de principalii săi adversari potenţiali este deosebit de izbitoare.

Bugetul militar al Federaţiei Ruse este de douăzeci de ori mai mic decît al SUA şi de două ori – decît al Chinei. Complexul militar-industrial rusesc mai este în stare să producă armament performant, de genul elicopterelor K-2, avioanelor de vînătoare şi asalt din seriile „MIG” şi „Suhoi”, tancurilor „T-90” ş. a., însă armata nu are mijloace pentru a le achiziţiona.

Concurenţă avioanelor americane de tipul F-117 pot să facă numai aparatele de zbor ruseşti MIG-32, însă ele se află la dotarea forţelor aeriene ale… Indiei (cele ruseşti nu au bani să le cumpere)! Cu un an în urmă ministrul apărării S. Ivanov se lăuda că arsenalul armatei ruseşti a fost completat cu treizeci de tancuri T-90, pe cînd aceasta are nevoie stringentă de cîteva mii de asemenea maşini. Flota militară rusească din Marea Neagră, după puterea de foc şi dotarea sa tehnică, a ajuns să fie de două ori mai slabă decît cea a Turciei.

Despre „eficienţa” maşinii de război ruseşti ne vorbesc şi ultimele operaţii militare din Caucazul de Nord, unde pentru înăbuşirea rezistenţei unor grupuri mici de terorişti (de la trei pînă la zece oameni), trupele de elită cu sprijinul tancurilor şi aviaţiei(!) luptă zile în şir şi suferă pierderi mari. Unităţile militare obişnuite sînt măcinate de virusul corupţiei, delapidării şi a relaţiilor nestatutare. Prin urmare, deşi forţele armate ruseşti numără peste un milion de oameni, în caz de război doar o mică parte din acest număr ar putea să participe efectiv la operaţiunile militare.

NIMENI NU DOREŞTE UN ASEMENEA ARBITRU

O altă condiţie relevantă este ca toate părţile implicate să accepte un asemenea mediator. După cele expuse mai sus, credem că este clar că lumea islamică vede în Rusia un duşman şi nicidecum un potenţial arbitru în confruntarea sa cu Occidentul. Nici Apusul, care abia s-a văzut scăpat de coşmarul sovietic, nu este de acord cu o revenire reală a Kremlinului pe arena mondială. El se teme mai mult ca orice de o apropiere dintre Rusia şi lumea musulmană, deoarece în aceste ţări sînt concentrate majoritatea rezervelor de petrol şi gaze naturale de pe glob. Unindu-şi eforturile, ele ar putea lesne să îngenuncheze Occidentul prin intermediul blocadei energetice.

Ce-ar avea de cîştigat Rusia chiar dacă i-ar fi acceptată oferta şi ar deveni un arbitru internaţional? Nimic, în afară de daune iremediabile prestigiului său şi aşa nu prea înalt pe arena mondială. Conflictul dintre Occident şi lumea islamică este unul intercivilizaţional care, pentru a fi aplanat cît-de-cît, cere o schimbare a mentalităţii şi valorilor civilizaţionale ale ambelor părţi, ceea ce este puţin probabil.

Lenin scria, în una dintre lucrările sale, că o idee pentru a fi realizată trebuie mai întîi să cucerească masele. Pentru o asemenea performanţă, ideea trebuie să fie populară şi atractivă pentru ele. După evenimentele de la Budionovsk, Kizlear, Pervomaisk, Dubrovka, Beslan ş. a. m. d., islamofobia domină starea de spirit a poporului rus, oricît nu ar ascunde acest lucru mijloacele de comunicare de masă, şi musulmanii ruşi simt acest lucru pe propria piele (nu numai la figurat, dar şi la direct).

OBSTACOLELE DIN CALEA RUSIEI SPRE RECĂPĂTAREA STATUTULUI DE MARE PUTERE.

Şirul argumentelor ar mai putea continua, însă şi aşa este clar că Rusia nu îndeplineşte nici una din condiţiile necesare pentru ca să poată pretinde la rolul de arbitru internaţional pe care şi-l doreşte. Conducerea Rusiei ar trebuie să lese la o parte ambiţiile napoleoniene care nu corespund nici pe departe modestelor posibilităţi şi să se concentreze asupra propriilor probleme, legate, inclusiv, şi de ameninţarea care vine din partea lumii islamice.

1. Catastrofa demografică. Populaţia Rusie scade anual cu aproape un milion de oameni, iar nemijlocit a ruşilor – cu cîteva milioane, deoarece numărul musulmanilor din Rusia creşte, natalitatea lor fiind de cîteva ori mai înaltă. Dacă lucrurile vor merge aşa şi mai departe, peste cîteva decenii ei vor constitui majoritatea populaţiei.

2. Prosperitatea actuală a Rusiei este foarte relativă şi temporară, deoarece se bazează pe preţurile înalte la petrol şi gazele naturale. Ele însă nu sînt un factor constant şi nici rezervele resurselor gazo-petroliere nu sînt inepuizabile. Fără o diversificare a exportului, Rusia se află sub o ameninţare permanentă a unui nou default economico-financiar care va fi urmat şi de o catastrofă politico-militară.

3. Federaţia Rusă are o frontieră externă cu lumea islamică de cîteva mii de kilometri, care este lipsită de apărare şi, prin urmare, absolut transparentă şi penetrabilă pentru gherilele islamiste.

4. În cazul unui conflict global al Rusiei cu lumea islamică, musulmanii ruşi din interiorul ţării (Caucazul de Nord, regiunile de pe Volga şi diasporele islamice din marile oraşe) vor deveni, inevitabil, o „coloană a cincea” a acesteia.

LECŢIA LUI GORCEAKOV

În Războiul din Crimeea (anii 1853-1856), Rusia a suferit o înfrîngere categorică din cauza rămînerii în urmă pe plan militar, economic, social şi politic. În următorii douăzeci de ani Rusia s-a concentrat asupra escaladării dificultăţilor şi problemelor sale interne şi abia după aceasta a revenit în forţă pe arena internaţională (războiul ruso-turc din anii 1877-1878). A devenit celebră fraza rostită de către cancelarul (echivalentul actualului ministru de externe) rus Gorceakov în timpul „pauzei” dintre cele două războaie: „Rusia nu se auto-izolează, ci se reculege!”.

Conducerea actuală a Rusiei trebuie şi ea să ia măsuri urgente pentru relansarea economică, aplanarea conflictului caucazian, rezolvarea problemelor sale demografice, tehnologice şi militare, modernizarea aparatului său de conducere ş. a m. d. Numai după ce aceste sarcini vor fi îndeplinite Rusia ar putea să ducă o politică externă activă demnă de trecutul său istoric.

Tags: A avea · A fi · Geopolitică