Romulus Rusan. Condamnarea comunismului

Condamnarea comunismului

Romulus Rusan

Condamnarea comunismului
8 martie 2006

La 26 ianuarie, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a luat în discuţie Raportul Comisiei de Afaceri Politice, precum şi Rezoluţia de condamnare a crimelor regimurilor comuniste totalitare (aprobată) şi Recomandarea conexă (respinsă din cauza lipsei de cvorum).

A doua zi, la 27 ianuarie, Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, a ţinut o prelegere pe această temă în cadrul "Conferinţelor revistei Cuvântul", în sala Radiodifuziunii Române. Întrucât conferinţa rezuma preocupările Fundaţiei Academia Civică din ultimii ani, o reproducem aici.


Societatea vrea un proces al comunismului. Dar politicienii?

Întrucât conferinţa mea are loc la mai puţin de 24 de ore de la dezbaterea în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a două importante documente referitoare la subiectul propus, va trebui să încep prin a relata ce ştiu despre acest eveniment.

În februarie 2004, într-o rezoluţie adoptată la cel de al XVI-lea congres al său, desfăşurat la Bruxelles, Partidul Popular European a votat o rezoluţie privind "Condamnarea comunismului totalitar".

În luna septembrie a aceluiaşi an, deputatul olandez, PPE René van der Linden, a introdus această rezoluţie la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, devenind preşedintele unei comisii - în cadrul Comisiei de Afaceri Politice - care urma să elaboreze un raport. Devenind, la puţin timp după aceea, preşedinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), van der Linden a cedat preşedinţia Comisiei colegului său suedez, Goran Lindblad, membru, şi el, al Partidul Popular European.

Timp de un an încheiat, comisia despre care vorbeam a funcţionat: întâi prin audierea unor experţi în problemele comunismului, ca Stéphane Courtois şi Vladimir Bukovski, apoi prin vizite în Bulgaria şi Estonia (ţări care au sprijinit din plin lucrările Comisiei), şi în Rusia (care s-a opus). Goran Lindblad a prezentat un raport detaliat despre crimele comunismului, preluând datele fulminante din Cartea neagră a Comunismului, coordonată de Stéphane Courtois.

În 14 decembrie 2005, Comisia de Afaceri Politice a adoptat "Raportul Lindblad", care făcea analiza amănunţită a tuturor încălcărilor drepturilor omului, de-a lungul a 75 de ani, în Uniunea Sovietică, şi a 45 de ani în fostele ţări comuniste.

Întrucât în majoritatea acestor ţări - se menţiona în raport - au avut loc, în ultimii ani, evoluţii spre democraţie, ele au fost primite (excepţie făcând Belarus) în Consiliul Europei. Ca urmare, Comisia Lindblad a întocmit o rezoluţie - prin care se cere recunoaşterea de către Adunarea Parlamentară a crimelor regimurilor comuniste totalitare - şi o Recomandare făcută Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei: să creeze un comitet format din experţi independenţi, care să culeagă şi să analizeze crimele comunismului, să organizeze o conferinţă internaţională pe acest subiect, să lanseze o campanie de sensibilizare în privinţa acestor încălcări grosolane ale drepturilor omului şi, de asemenea, să ceară guvernelor din ţările foste comuniste să permită comunicarea arhivelor (cerinţă prevăzută, de altfel, într-o altă Recomandare: nr. 13/2000), să sensibilizeze, ele însele, opinia publică din ţările lor prin comisii naţionale de studiu, prin educaţie (revizuirea manualelor şcolare), prin introducerea unei zile comemorative pentru victimele comunismului, prin ridicarea de monumente, prin deschiderea de muzee.

Ambele documente - Rezoluţia şi Recomandarea - au fost aprobate prin votul Comisiei de Afaceri Politice cu o majoritate ce părea satisfăcătoare: Recomandarea cu 26 voturi pentru, cinci contra şi patru abţineri, iar Rezoluţia cu un scor mai mic: 24 pentru, opt contra şi două abţineri.

Nu se prevedea o răsturnare a proporţiilor votului la sesiunea Adunării Parlamentare ce avea să se desfăşoare între 23 şi 27 ianuarie 2006. Numai că, între timp, agenţiile de presă au anunţat o campanie extrem de violentă, pornită de "partidele comuniste şi muncitoreşti", unele făcând parte, altele nu, din Adunarea Parlamentară. În comunicate şi mitinguri vitriolante, amintind de perioada Războiului Rece, Ghenadi Ziuganov, preşedintele Partidului Comunist Rus, a denunţat proiectele ce urmau să fie votate drept "o provocare a dreptei", care "nu vrea o Europă unită şi nu vrea o ameliorare a relaţiilor cu Rusia, moştenitoare a URSS" (deşi - nota mea - Raportul Lindblad specifica expres că nu este îndreptat împotriva vreunei ţări şi, pe de altă parte, că Rusia însăşi a dat cel mai mare număr de victime ale comunismului). Tot Ziuganov anunţa că "73 de lideri de partide muncitoreşti" au considerat Rezoluţia şi Recomandarea drept "tentative de a face din APCE o organizaţie fascistă". Două sute de comunişti, veniţi din Belgia, Republica Cehă, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg şi alte state - a anunţat France Press - au protestat chiar în zilele premergătoare votului în faţa Consiliului Europei (faţă de numai 20 de persoane care îşi manifestau aprobarea pentru Recomandare). Partidul Comunist Grec a calificat Rezoluţia Lindblad drept o "declaraţie de război", cel francez a condamnat "asimilarea revizionistă (a comunismului) cu nazismul", iar Partidul Democrat Social (fost Comunist) German "o tentativă de neo-McCarthysm" care ar duce la interzicerea partidelor comuniste.

Pe de altă parte - anunţa Agenţia "Reuters" chiar în ziua votului -, "grupul socialist din APCE a cerut retrimiterea documentelor la comisia juridică", unii dintre membrii lui estimând că "nu Consiliul Europei, ci istoricii trebuie să se pronunţe asupra acestui subiect".

Ca urmare, discuţiile din plenul Adunării, care au avut loc în seara de 25 ianuarie, au fost extrem de tensionate. Din cele două documente, numai unul a obţinut majoritatea necesară, şi anume Rezoluţia. Proiectul de Recomandare, deşi a avut o majoritate de 85 de voturi pentru, faţă de 50 contra şi 11 abţineri, nu a întrunit majoritatea necesară, de două treimi, din cauza absenteismului masiv (au fost prezenţi doar 146 de parlamentari din 315).

Dar cum sună Rezoluţia care a primit numărul 1481 şi a fost votată? Colegele mele de la Academia Civică au listat textul de ultimă oră de pe site-ul Consiliului Europei şi îmi permit să-l citesc, traducând ad-hoc din limba franceză:


Rezoluţia se numeşte "Necesitatea unei condamnări internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare" şi are numărul 1481:

1. Adunarea Parlamentară face trimitere la Rezoluţia 1096/1996 asupra măsurilor de demantelare a moştenirii vechilor regimuri totalitare comuniste. (În 1996, fusese votată o asemenea rezoluţie privind descurajarea structurilor comuniste din ţările nou primite în Consiliul Europei, nota R.R.)


2. Regimurile comuniste totalitare, care au fost în Europa Centrală şi Orientală în secolul trecut, şi care există încă în numeroase ţări ale lumii, au fost marcate, fără excepţie, de violări masive ale drepturilor omului. Aceste violări care variază în funcţie de cultură, de ţară şi de perioada istorică includ asasinate, execuţii fie ele individuale sau colective, decese în lagărele de concentrare, moartea prin înfruntare a sute de mii şi milioane de persoane, deportări, tortură, muncă forţată şi alte forme de tortură colectivă, persecuţii pe motive etnice sau religioase, atingeri ale libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de expresie şi ale libertăţii presei şi pluralismului politic.


3. Crimele au fost justificate în numele teoriei luptei de clasă şi al principiului dictaturii proletariatului. Interpretarea celor două principii făcea legitimă eliminarea categoriilor de persoane considerate ca periculoase pentru construirea unei societăţi noi şi, în consecinţă, ca inamici ai regimului comunist totalitar. În fiecare ţară, victimele erau în mare parte autohtone. Acesta este mai ales cazul populaţiilor foste sovietice, care au fost în număr foarte mare victime ale naţionalităţii dominante.


4. Adunarea recunoaşte că, în ciuda crimelor regimurilor comuniste totalitare, anumite partide comuniste europene au făcut un drum relativ important în realizarea democraţiei.


5. Căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi Orientală nu a fost urmată nici de o anchetă internaţională exhaustivă aprofundată, nici de o dezbatere asupra crimelor acestor regimuri. Pe deasupra, crimele în chestiune nu au fost condamnate de comunitatea internaţională aşa cum s-a întâmplat în cazul oribilelor crime comise de naţional-socialism (nazism).


6. În consecinţă, marele public este prea puţin conştient de crimele comise de regimurile comuniste totalitare. Partidele comuniste sunt legale şi încă active în anumite ţări, care nu şi-au luat distanţă în raport cu crimele comise în trecut de regimurile comuniste totalitare precedente.


7. Adunarea este convinsă că luarea la cunoştinţă a istoriei este una dintre condiţiile de îndeplinit pentru a se evita repetarea unor crime similare în viitor. Pe deasupra, judecata morală şi condamnarea crimelor comise joacă un rol important în educaţia tinerelor generaţii. O poziţie clară a comunităţii internaţionale asupra acestui trecut ar putea să le servească drept referinţă pentru viitoarele lor acţiuni.


8. În plus, adunarea este de părere că victimele crimelor comise de regimurile comuniste totalitare încă în viaţă sau familiile lor merită compasiune, comprehensiune şi recunoştinţă pentru suferinţele lor.


9. Există încă regimuri comuniste totalitare în anumite ţări ale lumii sub care continuă să se producă crime. Pretinsele interese naţionale nu trebuie să împiedice ţările Consiliului Europei să critice regimurile comuniste totalitare actuale, atunci când acestea o merită. Adunarea condamnă cu vigoare toate aceste violări ale drepturilor omului.


10. Dezbaterile şi condamnările care au avut loc până în prezent în anumite ţări membre ale Consiliului Europei nu dispensează Comunitatea Europeană să ia, ea însăşi, o poziţie clară asupra crimelor comise de către regimurile comuniste totalitare. Consiliul Europei are obligaţia morală să facă neîntârziat acest lucru.


11. Consiliul Europei este în poziţia de a lansa o dezbatere la nivel internaţional asupra acestor probleme. Toate fostele ţări comuniste din Europa, cu excepţia Belarus, sunt astăzi membre ale Consiliului Europei, iar protecţia drepturilor omului şi statul de drept sunt valori fundamentale pe care le apără.


12. În consecinţă, Adunarea Parlamentară condamnă cu vigoare violările masive ale drepturilor omului, comise de regimurile comuniste totalitare şi aduce un omagiu victimelor acestor crime.


13. De asemenea, Adunarea Parlamentară invită toate partidele comuniste şi postcomuniste din statele membre ale Consiliului Europei, care nu au făcut încă examinarea istoriei comunismului şi a propriului lor trecut, să se distanţeze faţă de crimele comise de regimurile comuniste totalitare şi să le condamne fără ambiguitate.


14. Adunarea Parlamentară estimează faptul că limpezimea acestei poziţii adoptate de comunitatea internaţională va favoriza continuarea reconcilierii. De altfel, există speranţa că această evoluţie va încuraja istoricii din lumea întreagă să continue cercetările vizând stabilirea şi verificarea obiectivă a derulării faptelor istorice.


Acesta este textul votat la 25 ianuarie şi adoptat la cea de a cincea sesiune a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. După cum se vede, este vorba de o poziţie oficială europeană, care, cu 15 ani în urmă, nici nu ar fi putut fi visată de victimele comunismului. Un pas pe calea apropierii dintre adevărurile istoriei şi cele ale politicii. Sau, cum se spune chiar în textul oficial, este vorba de "luarea la cunoştinţă asupra istoriei".

Dacă am arătat partea plină a paharului - această rezoluţie care condamnă fără echivoc crimele comuniste (iniţiată, pentru prima dată în istorie, de o organizaţie internaţională de talia Consiliului Europei) - nu putem să nu ne întrebăm cum a fost posibil ca o recomandare atât de importantă să fie respinsă (nu atât din cauza voturilor contra, ci, mai ales, din cauza absenteismului şi abţinerilor). Aici ne amintim, fără să vrem, cuvintele lui Vladimir Bukovski, care definea dublul limbaj ca metodă fundamentală a comunismului. Comuniştii se ştiu replia şi mobiliza cu maximă promptitudine în situaţiile critice. Ei devin instantaneu din bolşevici - menşevici, prezentându-se sub această înfăţişare social-democraţilor, pe care îi fac să uite că aceştia din urmă, mai precis înaintaşii lor, au fost victimele preferate ale lui Stalin (acesta, după cum se ştie, considera că un social-democrat este mai periculos decât un fascist) [*1]. Mai este de remarcat limbajul stalinist al grupurilor de presiune extraparlamentare, care au aplicat imediat eticheta de "fascist", "mcCarthyst" ş.a.m.d. tuturor celor ce au intenţionat să voteze documentele Lindblad (tot o veche ecuaţie: "anticomunist = fascist"). Trebuie observată şi vulnerabilitatea politicienilor democraţi care, tocmai prin natura lor, acceptă dialogul ca, apoi, să cedeze şi să se lase intimidaţi sau şantajaţi de ameninţările, voalate sau grosolane, ale minorităţilor de extrema stângă. Mai este inerţia marxizantă a unor grupuri influente de intelectuali din Europa Occidentală şi Statele Unite, care reuşeşte să frâneze iniţiativele de condamnare a comunismului şi chiar de comemorare a victimelor comunismului (a se vedea, privitor la America, tergiversarea aplicării Legii publice din 1993, semnate de preşedintele Clinton şi de speaker-ul republican al Congresului, Newt Gingrich, prin care se preconiza construirea, la Washington, a unui Memorial al Victimelor Comunismului - proiect abandonat până la urmă din cauza celor ce-l caracterizau o "vânătoare de vrăjitoare", pornită de "cavalerii Războiului Rece").

Până acum, comunitatea internaţională condamnase cu vigoarea meritată crimele nazismului. Pentru prima dată are loc o condamnare internaţională şi a crimelor comunismului. Astfel stând lucrurile, putem considera adoptarea Rezoluţiei APCE un moment istoric, cel puţin pe plan teoretic. Respingerea Recomandării nu înseamnă că prevederile ei nu vor putea fi aplicate în ţările în care conducerile au voinţa politică de a se distanţa de trecutul comunist. De altfel, aceste prevederi au şi fost deja aplicate în unele ţări. Cum şi de către cine - vom vedea mai departe.

Dacă această dezbatere ar fi avut loc mai devreme cu două săptămâni sau două luni (deci înainte de dezbaterile de la Strassbourg), mi-aş fi structurat conferinţa pe trei întrebări şi pe răspunsurile la acestea.


1) Pe ce căi poate fi făcut procesul comunismului?

a. juridic; b. politic; c. cultural-moral.

a. Abordarea juridică, de tip Nürnberg, preconizată (mai bine zis, regretată) de Vladimir Bukovski, nu a fost aplicată în nici una dintre ţările foste comuniste. Bukovski îi acuza pe politicienii occidentali că au avut o atitudine mult mai îngăduitoare faţă de criminalii Războiului Rece, comunişti, decât faţă de criminalii nazişti, judecaţi pentru crime de război. Disidentul rus afirma că această îngăduinţă le-a permis oamenilor din rândul doi al nomenclaturii să ocupe posturi-cheie în unele ţări, camuflată în adepţi ai statului de drept (şi ai drepturilor omului). Dacă vrem să găsim totuşi câteva exemple de proces juridic, ne putem gândi la procesul de la Târgovişte, al soţilor Ceauşescu, şi la procesul CPEX din 1990, continuând cu procesul Todor Jivkov, procesul Krenz sau procesul Mielke, dar ele mi se par atipice, fie prin lipsa de legalitate (primul), fie prin tergiversare şi diluare (celelalte). Procesele celor ce au reprimat Revoluţia din 1989 s-au pierdut şi ele în nisipurile tranziţiei.

Aş putea spune, în schimb, că, în cadrul luptei pentru putere dintre diversele grupuri şi facţiuni, o condamnare a crimelor comunismului a fost făcută în România, în mod paradoxal, chiar de către comunişti. În 1953, Teohari Georgescu şi, în 1968, Alexandru Drăghici au fost anchetaţi şi condamnaţi, pe linie de partid, de către comisii anume instituite; dar Gheorghiu-Dej, respectiv Ceauşescu, au dorit aceste dezvăluiri mai ales în ceea ce privea uciderea unor comunişti de către alţi comunişti, scopul vizat fiind ori unul propagandistic, ori unul care ţinea de o răfuială politică (debarasarea de răspunderea propriilor crime, respectiv înlăturarea unui rival).

b. Procesul politic al comunismului (în adevăratul sens al cuvântului) a fost făcut în mai multe ţări şi în perioade diferite.

În Germania, la puţin timp după unificare, în decembrie 1991, a fost votată o lege privind accesul la documentele fostei poliţii politice, STASI, din fosta RDG. Acest model, finalizat prin cunoscutul Oficiu Gauck "pentru studierea actelor STASI", a fost urmat - mai devreme sau mai târziu - şi de alte state est-europene, cu deosebirea că le-a trebuit mai mult curaj, pentru că nu aveau o soră mai mare, care să le protejeze acţiunea, cum s-a întâmplat în cazul german. Voi parcurge evoluţiile din câteva ţări (folosind un studiu al cercetătoarei Petruska Sustrova, prezentat la Şcoala de Vară de la Sighet, în 2005).

În noiembrie 1991, în Cehoslovacia a fost adoptată aşa-zisa Lege a Lustraţiei (lustraţia fiind o treaptă superioară simplei consultări a dosarelor), lege care interzicea ca posturile importante din administraţia de stat să fie ocupate de persoanele care au făcut parte din următoarele categorii: foşti angajaţi ai poliţiei secrete, colaboratori secreţi ai acestei poliţii, foşti demnitari ai Partidului Comunist, membri ai "Miliţiilor populare" (organizaţie paramilitară voluntară), absolvenţi ai şcolii superioare a KGB din Moscova sau cei care au absolvit acolo un stagiu de peste trei luni. Motivarea acestei decizii a fost teama că în funcţii înalte de stat să nu ajungă oamenii legaţi de serviciile secrete ruseşti şi, în consecinţă, şantajabili. Aşa-zisele certificate de lustraţie sunt eliberate de Ministerul de Interne. O lege similară a fost votată cam în acelaşi timp de parlamentul estonian.

Legea lustraţiei din Polonia, promulgată ceva mai târziu, spre sfârşitul anilor '90, privea mai ales problema morală. După această lege, candidatul la o funcţie înaltă de stat era obligat să prezinte o declaraţie proprie, în care să precizeze dacă, în trecut, a colaborat sau nu cu organele Securităţii. În caz că oficiul apărătorului public al drepturilor omului descoperea că declaraţia era falsă, autorul ei era trimis apoi în judecată şi putea fi condamnat la închisoare.

Nici una dintre aceste atitudini nu-şi punea însă problema publicării documentelor Securităţii. Abia mult mai târziu, oamenii politici din ţările foste comuniste central-europene s-au declarat de acord cu ideea că şi publicul ar putea - sau chiar ar trebui - să ia cunoştinţă de conţinutul dosarelor fostei poliţii secrete. În decembrie 1998, parlamentul din Polonia a adoptat Legea cu privire la înfiinţarea Institutului Memoriei Naţionale (http://ipn.gov.pl), care urma să preia nu numai documentele fostei poliţii din Polonia, ci şi toate documentele privind crimele împotriva poporului polonez din perioada 1 septembrie 1939 - 31 decembrie 1989. Este vorba, deci, despre crimele naziste şi sovietice, comise în timpul războiului, şi despre crimele şi represiunile comuniste de pe vremea Republicii Populare Polone. Este demn de menţionat şi faptul că în arhivele Institutului Memoriei Naţionale se află aproximativ 80 de kilometri compuşi din metrii curenţi ai documentelor de arhivă (un metru reprezintă în jurul a 10.000 de pagini format A4, dispuse vertical, una lângă cealaltă). Volumul total al documentelor Institutului este egal cu aproximativ o treime din Arhivele de Stat, însă e de la sine înţeles că fondurile s-au adunat treptat, pe parcursul unui mileniu întreg.

În Institutul polonez lucrează mii de angajaţi. În cadrul lui activează şi o Comisie pentru urmărirea crimelor împotriva poporului polonez, însărcinată să ancheteze fiecare crimă concretă, având şi procurori proprii, în stare să ducă la tribunal cauza respectivă. Afară de aceasta, în cadrul Institutului funcţionează şi un Oficiu pentru accesul la documente şi pentru arhivarea lor, cât şi un Oficiu pentru popularizare, care asigură publicarea unei reviste şi a unui număr însemnat de alte publicaţii. Pe de altă parte, accesul publicului la documentele de arhivă este destul de limitat, fiindcă, după legea în vigoare, numai victimele represiunilor sau urmaşii lor pot studia materialele respective, şi numai pe acelea care îl privesc pe solicitant.

Răsfoind presa poloneză, ne dăm repede seama că atitudinea de până acum va trebui să se schimbe. În media apar foarte des, aproape zilnic, ştiri conform cărora politicianul cutare ar fi colaborat în trecut cu poliţia secretă comunistă. În această situaţie, mulţi dintre oamenii politici din Polonia au ajuns la concluzia că singura modalitate prin care s-ar putea împiedica asemenea defăimări ar fi să i se permită fiecărui doritor accesul la aceste materiale.

În ceea ce priveşte Slovacia, parlamentul a adoptat Legea cu privire la înfiinţarea Institutului Memoriei Naţionale în august 2002. În preambulul acestei legi, se arată că deputaţii au votat-o, printre altele, pentru că au fost conştienţi de "obligaţia statului de a face cunoscute activităţile secrete ale organelor represive din perioada privării de libertate (1939-1989) şi de a stabili responsabilitatea pentru subjugarea patriei, omoruri, înrobire, jefuire şi umilire, pentru decăderea morală şi economică, însoţită de crime judiciare şi de teroarea îndreptată împotriva reprezentanţilor unor opinii diferite, precum şi pentru responsabilitatea distrugerii principiilor tradiţionale ale dreptului de proprietate, pentru abuzarea educaţiei, învăţământului, ştiinţei şi culturii în scopuri politice şi ideologice".

Pe site-ul Institutului Memoriei Naţionale din Slovacia (http://www.upn.gov.sk) sunt publicate registrele care conţin lista dosarelor întocmite de securitate. Pe lângă aceasta, site-ul cuprinde şi lista membrilor acestei organizaţii. Nici legea slovacă, în multe privinţe asemănătoare celei poloneze, nu permite ca Institutul să publice conţinutul dosarelor. Acest demers îl poate face numai cel care a solicitat un dosar concret. În Slovacia, ca şi în cazul Poloniei, numai persoana urmărită de poliţia politică sau urmaşii acesteia au dreptul să consulte dosare. Deci, şi în Slovacia, istoricii, ziariştii, cercetătorii sau, pur şi simplu, cetăţenii dornici să studieze aspecte ascunse ale represiunilor comuniste sunt nevoiţi să apeleze la ajutorul celor îndreptăţiţi să consulte dosarele.

În Republica Cehă, situaţia s-a schimbat radical în 2005. A intrat în vigoare o nouă lege privind arhivele, potrivit căreia publicul are acces nu numai la toate documentele întocmite de fosta Securitate, ci şi la acelea care provin de la organele de stat şi de la organizaţiile fostului Front Naţional (sub regimul comunist, acest Front Naţional reunea, practic, toate organizaţiile politice şi obşteşti). Problema cehă se pune puţin altfel decât în cazul Poloniei sau al Slovaciei. E adevărat că legea asigură un acces aproape complet la materialele de arhivă, însă din punct de vedere tehnic accesul este destul de complicat, dat fiind că se realizează numai prin intermediul unui mic oficiu al Ministerului de Interne. Materialele, de altfel, rămân deocamdată în proprietatea acestui minister. La mijlocul anului 2005, la Senatul Republicii Cehe a avut loc o audienţă publică în care a fost dezbătută problema înfiinţării unui institut al memoriei de genul celor din Polonia sau Slovacia.

De remarcat faptul că în preambulul legii slovace privitoare la Institutul Memoriei Naţionale sunt exprimate exact sensul şi scopul deschiderii arhivelor fostei poliţii politice, cu o parafrază după Santayana: "Cel care nu-şi cunoaşte trecutul este sortit să-l retrăiască. Nici o acţiune ilegală a statului împotriva cetăţenilor nu poate fi ascunsă sub pretextul de a fi secretă şi, de asemenea, nu trebuie uitată".

În sfârşit, mulţumindu-i doamnei Sustrova pentru acest rezumat al situaţiei din patru ţări central-europene (îl vom publica şi în culegerea de studii a Şcolii de Vară de la Sighet) [*2], să ne întoarcem la situaţia din România. La 11 martie 1990, Proclamaţia de la Timişoara lansa, prin bine cunoscutul "punct 8", o invitaţie către foştii nomenclaturişti şi securişti de a nu candida la alegerile care se apropiau, pentru că "Revoluţia n-a fost făcută pentru un grup de privilegiaţi". Acest deziderat, de fapt nucleul unei legi a lustraţiei, anterior modelului ceh, a fost unul dintre principiile pentru care s-a pledat în săptămânile mitingului din Piaţa Universităţii din Bucureşti. Campania de denigrare iniţiată de FSN şi de serviciile secrete a dus la demonizarea punctului 8 şi, cum se ştie, ulterior a avut loc mineriada din iunie. În 1993, senatorul C. Ticu Dumitrescu a lansat în Parlamentul României o moţiune, iar în 1996 un proiect de lege pentru deconspirarea Securităţii, din care a rezultat - abia în decembrie 1999 - CNSAS, după ce legea fusese amputată şi deformată până la a o face inoperantă. În aceiaşi ani, George Şerban, autorul Proclamaţiei de la Timişoara, şi acelaşi C. Ticu Dumitrescu au lansat proiecte de legi ale lustraţiei, care au fost respinse, înainte de a ajunge în Camere, de Consiliul Legislativ.

După mulţi ani, în care cei ce au sabotat Legea Lustraţiei din start au pretextat că ea a devenit tardivă, un grup de parlamentari ai actualei coaliţii de guvernare a lansat un nou proiect. Rezultatul: o nouă respingere, de această dată în Comisia Juridică a Senatului.

În decembrie 2005, printr-o hotărâre de guvern, a fost înfiinţat însă Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, care este în curs de organizare şi căruia îi dorim mai mult succes decât a avut CNSAS. Din păcate, activitatea institutului va depinde, ca şi în cazul CNSAS, tot de disponibilitatea arhivelor. După recomandarea 13 din anul 2000 a aceleiaşi Adunări Parlamentare a Consiliului Europei, comunicarea acestor arhive ar fi obligatorie!

În sfârşit, tot în rândul condamnării crimelor comunismului pe cale politică s-ar putea înscrie declaraţia recentă a Seimului Leton prin care este condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov şi le sunt pretinse ocupanţilor sovietici despăgubiri pentru daunele din timpul sovietizării ţării. Declaraţia, repetată şi în celelalte două state baltice, ca şi în Polonia, a fost votată la 12 mai 2005, după ce, cu câteva zile în urmă, preşedintele Bush, în drum spre parada aniversară de la Moscova, făcuse pe cont propriu o declaraţie similară.

c. Întrebarea următoare ar fi ce s-a făcut în România pentru un proces al comunismului prin mijloace culturale? Opinia mea este că, deşi clasa politică a fost în general indiferentă la procesul comunismului (a se vedea muţenia totală a parlamentarilor români la Strassbourg în zilele trecute, care face parte dintr-o indolenţă programată), societatea civilă a fost extrem de prezentă, mult mai prezentă decât în alte ţări. Cărţile publicate - fie că este vorba de mărturii, fie de studii asupra represiunii comuniste şi asupra rezistenţei naţionale - sunt de ordinul miilor. Seriale de televiziune ca Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin, emisiuni de radio şi reviste specializate, simpozioane şi conferinţe, precum şi o necontenită presiune asupra autorităţilor statului (fie că e vorba de ministere, de Parlament sau de preşedintele ţării) de a dezavua crimele comunismului... rămase, din păcate, fără răspuns - iată ce face societatea civilă din România, fără să obosească şi fără să se descurajeze (asta, în timp ce oamenii politici invocă... dezinteresul societăţii pentru aceste probleme şi ne recomandă - cam în felul lui Ghenadi Ziuganov - să privim înainte şi să lăsăm trecutul istoricilor!). Rezoluţia votată la 25 ianuarie la Strassbourg arată însă că nu poate fi nici unitate, nici reconciliere fără cunoaşterea trecutului.

Voi evoca, printre realizările societăţii civile, una de o natură şi o importanţă speciale, care, în plus, îmi este foarte aproape: realizarea, de către Fundaţia Academia Civică, a Memorialului Sighet.

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a început să fie realizat în 1993, după ce proiectul său a fost înaintat aceluiaşi Consiliu al Europei, care l-a luat sub egida sa. Această egidă..., acest scut, a fost nu unul material sau financiar, ci unul de ordin politic şi moral. El a apărat Memorialul de atacurile fie dinspre stânga, fie dinspre dreapta, ale celor care nu puteau concepe existenţa sa. Între timp, devenit în 1997 "ansamblu de interes naţional", a început să atragă tot mai mulţi vizitatori. Organizat pe principii muzeistice ştiinţifice, pe fluxuri cronologice şi tematice, muzeul acoperă în întregime perioada celor 45 de ani de comunism. El este gândit şi realizat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din Bucureşti, care strânge material, organizează ateliere şi simpozioane documentare, înregistrează istorie orală (5.000 de ore de mărturii), publică cinci colecţii de studii şi documente (18.000 de pagini) şi pregăteşte, sală de sală, exponatele. Din Consiliul ştiinţific al Centrului fac parte academicienii români Alexandru Zub, Şerban Papacostea, cercetătorii Vladimir Bukovski, Stéphane Courtois, Dennis Deletant, Thomas Blanton, Müller-Enbergs.

Sub îndrumarea aceluiaşi Centru de Studii se organizează, an de an, o Şcoală de Vară, al cărei rector este Stéphane Courtois, unde participă, ca profesori, istorici şi intelectuali de primă mărime, şcoală la care acced, printr-un sever concurs, câte o sută de elevi din România şi din Republica Moldova. Pe parcursul unei săptămâni de discuţii se conturează aici, din discuţiile elevi-profesor, un spirit de lucru patetic şi, în acelaşi timp, profund ştiinţific. Este un mod de a preda ştafeta tinerei generaţii care, în pofida scepticilor care o cred capabilă doar de divertisment sau dornică doar să plece din ţară, se dovedeşte de o maturitate exemplară.

Printre realizările importante ale Centrului de Studii se mai numără o expoziţie despre Războiul Rece (care va fi vernisată în luna mai, tot la Sighet, şi apoi itinerată în patru ţări est-europene) şi un Recensământ al populaţiei concentraţionare, realizat prin mijloace statistice-informatice, pe 93.000 de fişe de încarcerare, aflate în arhivele noastre. Când va apărea sub formă de carte, va fi cel mai obiectiv instrument analitic asupra dimensiunilor şi proporţiilor Gulagului românesc, pe care îl apreciem ca având până la două milioane de victime directe.

Pentru obiectivitatea sa ştiinţifică, pentru lipsa de improvizaţie, de exhibiţionism sau de caracter propagandistic, Memorialul Sighet a fost apreciat în exclusivitate pozitiv la o întâlnire care a avut loc la Weimar, întrunind cercetători şi muzeografi din toate ţările est-europene. În 1998, Consiliul Europei l-a situat, la rândul său, printre primele trei locuri ale memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Franţa.

Şi, fiindcă ne aflăm la Conferinţele revistei "Cuvântul", nu voi fi nici acum modest şi voi spune că Şcoala de Vară de la Sighet a fost declarată în 2004 "Instituţia Anului" în cadrul premiilor "Cuvântul".

În încheiere, pentru a nu abuza de aceste mărturisiri pro domo - care sunt însă doar un studiu de caz pentru activitatea societăţii civile, surpasând-o adesea pe cea a politicienilor -, vreau să vă spun că, în privinţa documentului votat la 25 ianuarie la Strassbourg, rămân optimist.

Multe puncte din Recomandarea respinsă au fost deja înfăptuite tocmai de societatea civilă din România, în timp ce textul Rezoluţiei aprobate reprezintă o garanţie şi un îndemn în sine pentru oamenii noştri politici de a lua ei înşişi iniţiativele prevăzute în el [*3]. Dacă există dorinţă, voinţă, dar şi ştiinţă, Rezoluţia poate fi pusă în practică şi fără Recomandare. Dacă toate acestea nu există, nici Recomandarea nu ar fi fost aplicată, chiar dacă ar fi fost votată.

În concluzie, ca să fiu patetic, voi încheia cu o frază a lui Gheorghe Brătianu, unul dintre istoricii români care au murit pentru adevărul operei lor: "Adevărul învinge, indiferent de soarta celor care l-au servit".


Note explicative:

1 - "Bukovski la Sighet", Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2002, pp. 50-53.

2 - "Şcoala Memoriei 2005" (în curs de apariţie).

3 - Ulterior acestei conferinţe, am aflat că ministrul român al Afacerilor Externe, Mihai-Răzvan Ungureanu, a exprimat în intervenţia pe care a prezentat-o la 26 ianuarie, în faţa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, disponibilitatea României de a găzdui o conferinţă internaţională pe tema crimelor comise de regimurile comuniste. Se va realiza această conferinţă? Şi, dacă da, cel mai potrivit loc de desfăşurare a ei n-ar putea fi Memorialul de la Sighet?