Cornel Ungureanu. Istoria secretă a literaturii române

Cartea lui Cornel Ungureanu este integral disponbila pe Internet la adresa Istoria secretă a literaturii române.
Lectură folositoare.
Dan Culcer

Iată două segmente interesante despre Marin Preda si Ion Caraion.

Omul revoltat. Exerciţii de înţelegere: Marin Preda

Există un moment în Moromeţii, II , nu prea bine realizat din punct de vedere artistic, în care Nicolae se revoltă împotriva "religiei consacrate". Cei din jurul lui mor nu doar în război, ci şi în accidente stupide. Cunoscuţi, prieteni, rubedenii, oameni în floarea vârstei – oglinzi ale lui - se despart de această lume. Cei din preajmă se sfârşesc într-un univers care pare absurd. Nicolae, adică Marin Preda pune , nu fără violenţă, întrebarea :
" De ce ne mai naştem, părinte, dacă trebuie să murim, de ce s-a născut omul căruia îi facem acum parastasul, dacă într-o zi a trebuit să-l calce căruţa? (....) Asta era hotărât dinainte. Cine a hotărât, părinte, cine a luat decizia asta că el trebuie să moară? " .
Preotul îi răspunde conform ştiinţei şi misiunii sale, tânărul e nemulţumit :
"A, răcni deodată băiatul şi apucă în aceeaşi clipă cu o mână masa să o răstoarne şi cu cealaltă să tragă de pe ea faţa încărcată cu străchini şi pâine. Afară cu voi, duceţi-vă în pământ dacă v-aţi născut ca să muriţi, să arunc cu bulgării cu lopata peste tronul vostru. Afară, afară din curtea lui...
Se făcuse alb la faţă...".
Totul este pus de consăteni pe seama băuturii : se îmbătase. Se îmbătase şi îşi refuzase, cu indignare, "părintele spiritual", bănuiesc apropiaţii. Tânărul era însă lucid: ideea că Dumnezeu ne-a părăsit apare şi în alte cărţi ale sale şi putem bănui că e una dintre obsesiile scriitorului. Am fost abandonaţi, Dumnezeu ne-a părăsit, îi spune doctorul Sârbu iubitei sale în prima ediţie a Risipitorilor. Noi am rămas cu adevărat orfani.
În următoarele versiuni ale romanului Marin Preda va renunţa la ultimul capitol, cel legat de starea de orfelin. Este (şi) capitolul în care, însănătoşindu-se, Constanţa îi va cânta doctorului Sîrbu romanţe stupide, cântece de mahala – fără îndoială vulgare. E nostalgia pământului, a zonelor întunecate, exprimate de un personaj important – o echivalenţă a sa. E amintirea subteranei.
Printr-o seamă de opţiuni Marin Preda refuză pământul , Magna Mater. Încearcă să schimbe statutul său de om al pământului cu om al scrisului – al ideii. Al creaţiei. Demonia pământului poate fi biruită, crede Marin Preda în anii când profesiunea de scriitor părea a fi o înaltă demnitate. Şi chiar dacă va încerca să studieze trecutul, el o va face fără să se depărteze prea mult de ziua de azi. Cât de departe suntem de alţi scriitori ai deceniului al şaselea, care încercau să descopere, în urmă, vârsta de aur a omenirii! Cât de departe suntem de Zaharia Stancu care, prin reveriile lui Darie (Pădurea nebună, Jocul cu moartea) aşeza în ţinuturile teloromănene vârsta de aur! Privind în urmă, Marin Preda nu descoperă o vârstă de aur, ci un prezent bolnav.
În studiul pe care îl consacră lui Dostoievski, Merejkovski (şi cine a stăruit mai mult asupra raportului dintre dintre sufletul răsăritean şi Dostoievski decât Merejkovski şi Berdiaev) scrie:
"Şi noi suntem bolnavi şi singuri, cum poate n-a fost cineva pe pământ. Abandonaţi, bolnavi şi uneori ridicoli, nu numai în ochii altora ci chiar în proprii noştri ochi, noi trebuie să descifrăm enigma pe care n-au fost în stare să o descifreze zeii şi titanii, să trasăm linia care va stabili demarcaţia între sănătatea noastră şi boala noastră, viaţa şi moartea, renaşterea şi declinul nostru. Nu putem eluda această enigmă – ea se cere rezolvată. Dar putem s-o rezolvăm?".
Putem, întradevăr? Semnul urgenţei apare pe o seamă de pagini ale lui Marin Preda. Pagini întregi asistăm la amânări ale întrebării şi apoi, brutal, întrebarea vine pieziş, urmată de un răspuns surprinzător. Dacă această şopârlă va trece peste braţul meu, voi inventa o nouă religie, spune Niculae. Şi şopârla trece de trei ori peste o braţul lui. Toate se petrec atât de repede încât nu mai avem vreme să observăm dacă prozatorul a părăsit regimul realist şi oferă cititorului său o reverie adolescentină.

Marin Preda va încerca să cartografieze topografia subteranei ca să evadeze din ea. Devenirea sa de scriitor trebuia să identifice nu doar felul în care triumfă raţiunea, ci şi zonele întunecate ale fiinţei. Le va anatemiza de câte ori se va ivi prilejul. Şi prilejul se iveşte mereu, fiindcă Marin Preda este un scriitor intervievat, chestionat, comentat pe direcţia pe care el o doreşte. Uneori anatema aruncată "subsolului" e atât de insistentă încât ai impresia că scriitorul încearcă o exorcizare a locului.
E timpul exorcizărilor.
Scriitorul ca exorcist e una dintre temele importante ale operei. Actul scrierii ca dezvrăjire a lumii îl preocupă şi pe Marin Preda.

Lumea "oamenilor urâţi"

Să recapitulăm : tânărului Marin Preda nu-i place satul, e înspăimântat de muncile câmpului. Nu vrea să rămână "acasă". Vrea să plece, să urmeze o şcoală, să se despartă de lumea părinţilor săi. Nu e fericit să stea cu oile, să secere, să se înfrunte voiniceşte cu tinerii satului. Nu are amintiri plăcute despre ei. În sat, va repeta de câte ori are ocazia, nu trăiesc doar oameni viguroşi. El a descoperit în satul său slăbănogi, bolnavi, estropiaţi. (4). Religia în care cred ai săi nu-i o religie dreaptă. E nevoie, crede tânărul Marin Preda, de o nouă religie.
Prima proză pe care o publicase tânărul scriitor este Pârlitu. În primele pagini publicate descoperim şi temele majore ale scriitorului şi câteva dintre personajele lui importante : aşa se vor numi, unele, şi în alte cărţi. Apare aici şi noua topografie a satului, şi familia în curs de destrămare – nucleul exploziv al Familiei.
Mai clare par a fi despărţirile de "vechea lume" a satului în a doua proză publicată de tânărul autor, Strigoaica. Eroul central – povestitorul – este un tânăr plecat să înveţe cizmăria. Este o profesiune care îl desparte de sat ; îl "specializează", îl rupe de universul rural. Dar întors acasă trebuie să ajungă la şezătoare. "Cizmăria" îi asigură un statut special : e rugat să de consătenii săi să le facă favoruri – el poate să le procure încălţări ieftine. A nu purta opinci, a avea ghete, înseamnă a aparţine altui sistem de semne. El poate repara, el poate face bocanci, pantofi, el trăieşte între "oamenii care se încalţă". La şezătoarea la care participă tânărul - la sărbătoarea locului – oamenii nu petrec : lumea este înspăimântată de un semn rău. Luna este mâncată de vârcolac.
Spaima şi miracolul sunt două teme care revin la Marin Preda : drumul cu tatăl său la Petrache Lupu este evocat de mai vârstnicul care trăise miracolul. Era în preajma lui. Descoperise sacrul, realiza mysterium tremendum.
"N-apucase să deaschidă vorba muierea (Stanca îi cere nişte ghete mai ieftine pentru fiul ei, n.n.) când deodată se întâmplă ceva care mă făcu să mă însăpăimânt şi să-mi rămâie în suflet toată viaţa : se auzi din depărtare un urlet de om, cum nu auzisem niciodată".
Spectacolul fericiţilor se schimbă :
"Toţi rămaseseră încremeniţi, care cum apucaseră şi după un timp, băgai de seamă că la unii băieţi mai mari le sticleau ochii, parcă erau aprinşi, şi se produse o agitaţie prin toată lumea.Unul din flăcăi ţâşni ca un piston în sus şi urlă cu ochii lucind, înjurând de grijanie : / Mănâncă vârcolacii luna!".
"Adunarea" trece printr-un moment de de groază – sătenii ştiu cine o mănâncă, e cineva dintre ai lor. Este o femeie pe care o cunosc toţi, a murit de curând, se numeşte Maria Inghioarţa :
"Era neagră la faţă şi avea toate deştile de la mâini şi de la picere albe, şi buzili tot albe erau. Umbla lăiaţă şi să n-o fi văzut noaptea, Doamne fereşte! Nimeni nu ştia a cui e, şi era tocmită să umble cu oile oamenilor".
Femeia face şi nu face parte din sat. Face parte din lumea de care tânărul vrea să se despartă. Poate să fie un argument important al despărţirii de sat, după cum poate fi importantă relaţia ei cu "cealaltă lume", cea neştiută, neînţeleasă de cei plecaţi din sat.
Altă povestire cu care Marin Preda a pătruns în lumea literară a Bucureştilor e Calul. Aici violenţa e pe înţelesul tuturor. Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el e mottoul care ar fi trebuit să-l lămurească pe cititorul din cenaclul lovinescian că avem în faţă un proiect intelectual, că ar fi vorba de trans-scrierile unui autor bine aşezat în cultură. Cititorul calificat (fiindcă tânărul Preda intrase deja în lumea cititorilor calificaţi) trebuia să afle cum arată dimineaţa unui ţăran obişnuit. Ţăranul Florea Gheorghe îşi dă seama că are "o groază de treburi de făcut", treburi , nu-i aşa, egale între ele ca importanţă. Începe ziua, se luminează de ziuă, ca în atâtea dintre povestirile, nuvelele, romanele lui Marin Preda şi eroul trebuie să facă ceea ce trebuie făcut în ziua cu pricina. Îşi ia calul cu el :
"Era un cal înalt, bătrân, cu părul încreţit pe burtă şi ros de ham aproape peste toată pielea. Abia mergea, şi capul îi atârna în jos, bălăngănindu-se greu şi încet ca o ciutură mare şi hodorogită. În mijlocul bătăturii se oprise încremenit, apoi când omul l-a tras de căpăstru, toată osăria trupului a pornit să se desfacă şi să se mişte, şi din toate acestea animalul abia a făcut câţiva paşi ; fel de fel de oscioare îi ieşeau pe la încheieturi şi printre coaste şi se împreunau una cu alta ciudat, ca să-i întindă alene cele patru picioare".
Ce are de făcut ţăranul Florea Gheorghe? Trebuie să ucidă calul devenit inutil ca să-i ia pielea. E în firea lucrurilor : pielea i se cuvine. Doar pielea mai poate valora ceva din animalul-frate de odinioară.
Calul din dimineaţa acelei zile face parte din lumea urâţilor – din "cealaltă lume", cea supusă degradării, dezastrelor, bolii şi dezastrului biologic. Nu mai aparţine viului, ci mai degrabă mineralizării – morţii. Ţine de materializarea progresivă a speciei, cum ar fi zis filozoful.
În drumul către "văgăuna morţii", cei doi trec pe lângă fântână. Drumul e – parcă –cel dintotdeuna, iar adăparea animalului face parte dintre obişnuinţele dimineţii. Asistăm la viaţa dintotdeuna a satului, între care – totuşi – se strecoară o întâmplare nouă.
"În tăcerea dimineţii, cei doi (subliniat, M.P.) stăteau unul lângă altul liniştiţi şi împăcaţi, şi după o vreme, calul oftă, zgârci unul din cele patru picioare şi se pregăti parcă să rămână acolo, lângă jgheab".
Calul vrea să se aşeze, ţăranul îl trage după el. Trebuie să ajungă la "locul acela" – la locul ştiut. Cei doi ajung "în văgăună" :
"El ridică din iarba fragedă un picior alb de cal, gros şi întărit de uscăciune, şi îl încercă, mişcându-l în mână , să-şi dea seama cât e de ager".
Ajung, prin urmare, în locul unde sunt omorâţi (sau aruncaţi) caii bătrâni ai satului. Cu un gest parcă decupat din Odiseea 2001 a lui Stanley Kubrik, Florea Gheorghe îşi loveşte calul :
"Se alătură de cal , şi când ridică mâna, aerul vâjâi.......".
Uciderea şi jupuirea animalului nu li se pare nefirească celor care privesc, de la distanţă, spectacolul :
"- Ia uite, băăă, răzbătu în văgăună strigătul unui cioban. Unu beleşte un cal!".
E o observaţie curentă. Ciobanul a văzut că un om care şi-a omorât calul îl "beleşte".
În lumea urâţilor, moartea face parte dintre evenimentele fireşti – ca şi bătaia, boala sau mutilarea. E o despărţire necesară.
Înainte de moarte pare a fi povestirea care le aşează într-un context firesc pe celelalte.

Ana Roşculeţ. Alte drumuri în subterană

Nici unul dintre textele lui Marin Preda nu a avut soarta Anei Roşculeţ. În 1949, când a apărut, nuvela a fost anatemizată chiar de prietenii lui Marin Preda, cei care îl îndemnaseră să o scrie. Nu le plăcea! Nu asta aşteptaseră ei de la tânărul lor învăţăcel, marea speranţă a prozei tinere!
Nu le va fi pe plac mai târziu nici celor care iubiseră până la uitare de sine Ferestre întunecate, Friguri, Delirul. Scriitorul o dezmoştenea cu mâhnire, dar şi cu tactica înţeleaptă cu care bătrânul Moromete îşi dezmoştenea fiii prea lacomi: Ana Roşculeţ nu apare în nici una dintre culegerile antume ale prozatorului. Intrată în repertoriile orale ale anecdotiştilor, nuvela părea un capitol de istorie literată definitiv încheiat.
Apariţia ei în Paginile de tinereţe ale lui Marin Preda a fost o surpriză. Ea a uimit, întâi, pe fanii prozatorului, cei mai supăraţi că Ion Cristoiu a scos din dosarele lor clasate nuvela. Jurnalistul/editorul propunea însă un program de recititre a operei: nuvela trebuie reluată fiindcă ea încheie o etapă a nuvelisticii lui Marin Preda. Trage cortina asupra unei epoci de creaţie.
Era o încercare sfioasă, dar bine şi elegant argumentată de a pune în circulaţie o nuvelă care purta semnătura lui Marin Preda. Cei care aplaudaseră în extaz proza de maturitate au privit apariţia nuvele ca o profanare. Alţii au decupat rânduri înveselitoare despre felul în care eroina, analfabetă, e trimisă la Congresul intelectualilor pentru apărarea păcii din anul de graţie 1949.
Sunt, în nuvela citată, multe fraze care pot uimi cititorul de azi. Scoase din contextul lor, relaţiile dintre personaje sunt derutante. Sau chiar aberante. Dar nici o clipă nu putem să ne închipuim că Marin Preda trişează. Aşa gândea el atunci că trebuie să fie literatura. Aşa îl învăţaseră fraţii săi mai mari, părinţii săi literari, că trebuie să fie religia omului nou.
În definitiv, nu e singurul care gândea că aşa trebuie să arate "adevărata literatură".

Să ne întoarcem puţin în urmă pentru a observa că tinereţea literară a lui Marin Preda se desfăşoară în umbra cuiva. Tânărul Preda are lângă el un prieten, un sfătuitor, un "frate mai mare". E secundant credincios al unor tineri scriitori care, în timpul războiului, reprezentaseră opoziţia. Tânărul Preda nu este izolatul, singuraticul ("marele singuratic"), dimpotrivă; fiecare gest al său consfinţeşte apartenenţa. Face parte din acest grup, din această "echipă". Este profetul noii religii.
Marin Preda nu intră, aşadar, singur în "noua literatură". Ca şi Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Sergiu Filerot, Virgil Ierunca, Tiberiu Tretinescu fusese un opozant. Venea secolul "omului de jos", a celor care refuzau să se resoarbă în burghezie. Aparţinea celor care, în 1945, când Ion Biberi declanşase ancheta despre Lumea de mâine , nu avea părinţi spirituali.
De ce l-ar fi deranjat înfierea?

Orfelinul părea că îşi descoperise părinţi spirituali. Marin Preda se pregătea să devină scriitor al "noii lumi". Ana Roşculeţ era un bun exerciţiu de credinţă, fidelitate şi supunere.
Ana Roşculeţ este prima descălecare în Utopia. Problema Cuceritorului nu va fi fost cea mai neînsemnată dintre cele care îl preocupau pe tânărul prozator. Noua Lume trebuia cucerită, care sunt soldaţii ei?
Ana Roşculeţ va deveni, ea însăşi om deplin într-o lume "nouă". Va câştiga, ca om al muncii, un rol exponenţial. Cine are puţină răbdare, va putea să-l descopere în Ana Roşculeţ chiar pe tânărul Marin Preda: pe Marin Preda din Desfăşurarea şi Risipitorii, din Delirul şi din Cel mai iubit dintre pământeni. Adică pe Marin Preda din cărţile sale ofensive, în care încearcă ocuparea unor teritorii noi.
Sunt, fiecare,cărţile unor proiecte. Ale cuceririi Utopiei, ale încrederii în cei care îl înstruiesc cu privire la geografiile Noii Lumi.
Ion Cristoiu citea în această nuvelă o proză a impulsurilor obscure dar, sub presiunea exegezelor de serie, prefaţa defineşte nuvela ca pe un "jurnal de etapă".
Literatura "impulsurilor obscure" nu sfârşeşte odată cu Ana Roşculeţ. Şi chiar dacă Marin Preda va repeta că scriind după un model preexistent, a evitat degringolada aproximaţiilor şi delirul relativizării, vom observa că alt model îşi face loc pe nesimţite în opera lui Marin Preda: el însuşi. Un eu însumi asaltat nu de tenebre, nu de întuneric, ci de o întrebătoare fiinţă interioară, fiinţă care se retrage în somn, în visătorie, care refuză gândul ordonator. Sau îl aşteaptă cu înfrigurare. Marin Preda nu îl va prefera niciodată pe Dostoievski lui Descartes, ca să folosim una dintre delimitările care îi erau dragi ("Aveam în minte dialogurile lui Descartes, care îmi sădiseră mai dinainte ideea că prin gândire putem descoperi în noi lumina. Nu umilinţa, ci flacăra cugetării ne poate înălţa"), dar trimiterile la Dostoievski sunt uneori surprinzătoare, fiind însoţite de o admiraţie contrariată. Nu îl va prefera, dar nici unul dintre marii scriitori nu sunt recitiţi cu o asemenea frecvenţă. Dostoievski îl provoacă pe Marin Preda. Va constitui un impuls de o stranie forţă. Subterana dostoievskiană apare la Marin Preda nu numai în paginile sale de început, ci şi în toate romanele care urmează după Moromeţii, I. O periferie, o mahala, o spaimă obscură, o îndelungă bolire, o retragere în somn, iată subterana. Sau, mai bine: ameninţarea ei.

Marin Preda va încerca să identifice topografia subteranei ca să evadeze din ea. Devenirea sa de scriitor trebuia să descopere nu doar felul în care triumfă raţiunea, ci şi care sunt zonele întunecate ale fiinţei. Le va anatemiza de câte ori se va ivi prilejul. Şi prilejul se iveşte mereu, fiindcă Preda este un scriitor intervievat, chestionat, comentat pe direcţia pe care el o doreşte. Uneori anatema aruncată "subsolului" e atât de insistentă încât ai impresia că scriitorul încearcă o exorcizare a locului.
E timpul exorcizărilor.
Scriitorul ca exorcist e una dintre temele importante ale operei. Actul scrierii ca dezvrăjire a lumii îl preocupă pe Marin Preda.
Cine va avea răbdare să recitească azi nuvela va avea surpriza să constate că toate temele operei există aici. Se fac simţite, ca să folosim o sintagmă insuficient precizată, mesajele inconştientului colectiv. Încăperile mizerabile, locurile duhnitoare în care care viermuiala ameninţătoare e consecinţa aglomerărilor larvare a unei lumi aşezate "la fund" – vor reveni în numeroase pagini de mai târziu.

Dar ieşirea din subsol e posibilă, demonstrează scriitorul, doar odată cu învăţarea scris-cititului. E un proces important, cu protagonişti care se vor reţine mai ales atunci când Preda atinge temele Utopiei. În Ana Roşculeţ dialogul cu învăţătoarea este definitoriu pentru relaţiile "noului timp". Scrisul e (şi) un gest fundamental – întemeietor. În simţim pe scriitor alături de mai maturii săi prieteni, setos să creadă şi să se înfăptuiască alături de ei. Al doilea mare personaj al lui Marin Preda, surprins şi definit în procesul scris-cititului este Constanţa (Risipitorii). Lungul drum al Constanţei printre cei rămaşi la marginile acestei lumi uneşte câteva mari teme ale scriitorului. Ca şi Ana Roşculeţ, ca alte personaje ale lui Marin Preda, Constanţa are o biografie fracturată.
Cultivarea stărilor de inerţie, boala şi convalescenţa, vegetările sunt momente ale Animei. Conversaţiile convalescentei cu doctorul Sîrbu ar fi momente ale luării în posesiune ale individualităţii.
Puţine pagini sunt mai explicite, în acest sens, decât paginile care încheie ediţia întâi a Risipitorilor. La mirarea doctorului Sîrbu că învăţătoarea este încântată de Adolescentul lui Dostoievski (alte cărţi ale lui Dostoievski, mai bune, zice medicul, nu i-au plăcut ) Constanţa răspunde:
"- Poate mi se pare mai interesantă, zise ea. Versilov, dacă îţi aminteşti, are o viziune, treaz fiind, când se uită la un tablou cu Acis şi Galateea, care exprimă ceva din visul de aur al omenirii. Cum o să arate omenirea după ce toţi zeii şi divinităţile au fost detronaţi? Ce o să facă omul fără ele? Oamenii se vor apropia unii de alţii simţindu-se orfelini şi or să se iubească toţi într-o mare frăţietate, zice acest Versilov, şi după aceste amănunte înţelegi că e vorba chiar de epoca noastră, când se va termina şi se va construi tot ce ne propunem noi să construim, şi că în perioadă de muncă încordată nu o să se prea observe lipsa divinităţii şi a stăpânilor detronaţi, dar pe urmă, zice acest erou, deodată oamenii vor descoperi singurătatea lumii şi va creşte în ei fraternitatea asta de orfani. Tu te simţi orfelin? ". (s.n.)
Aceasta este, după doisprezece ani de la apariţia Anei Roşculeţ, întrebarea. Doctorul Sîrbu, prin intermediul căruia se afirmă tezele Preda 1960 îi răspunde ("aşa de crâncen" încât trebuie să ascultăm nu doar vocea, ci şi ecourile ei interioare) :
"Ideea că n-am putea orfelini e exclusă. Singura grijă care ia proporţii mari în conştiinţa unui om este cum să nu se piardă pe sine".
Dialogul dintre doctorul Sîrbu şi Constanţa reia dialogul epistolar dintre Marin Preda şi soţia lui. Dispreţul lui Marin Preda pentru Dostoievski, fără îndoială inculcat de Învăţătorii săi, are câteva tresăriri într-o scrisoare pe care o trimite Aurorei pe data de 15 septembrie 1958, de la Sinaia. Locuieşte în casele de odinioară ale regelui şi trăieşte "criza regală". Nu Versilov ar caracteriza adevărata gândire rusă – nu el, ci aşa cum probabil fusese instruit la lecţiile de învăţământ politic – Herţen. După câteva încercări de a fi pe linie, îi scrie reginei sale:
"Dar iată-mă târât în ceva care frige, să las asta! Două lucruri sunt teribile în acest roman, se vede cât colo inspiraţia ca un fulger brăzdând cerul: "ideea" "Adolescentului " de a deveni Rotschild şi visul lui Versilov apropo de "Acis şi Galateea", tabloul lui Claude Lorrain./ Vezi, el însuşi, Dostoievski visa - , a visat un astfel de tablou teribil al unei umanităţi fericite...Cât despre previziunile lui despre noi, cei de azi, care suntem "orfelini" şi "singuri", că ne vom iubi atât între noi şi ne vom strânge unul în altul, ha,ha,ha, gândeşte-te ce mult ne iubim noi, Aurora Cornu pe Zaharia Stancu, Preda pe Paul Georgescu, cum ne strângem noi toţi unul într-altul, ha,ha,ha! Nici cel mai cutremurător şi profund geniu nu poate epuiza de surprize natura umană mai mult decât câţiva ani în preajma epocii sale: alţi bani, altă distracţie, nici un vis nu se realizează, nici o profeţie nu se îndeplineşte exact. În ceea ce mă priveşte, eu profetizez totuşi că mai trainică decât orice rămâne capacitatrea omului de a visa necontenit şi de a crea, iar cât priveşte restul, nimic în afară de artă nu rezistă surprizelor cu care năvălesc generaţiile în istorie. Ah, trebuie căutat secretul artei trainice.....
...Ce nostimă e ideea aceea că noi suntem "orfelini" şi "singuri" (adică nu mai avem pe Dumnezeu!) Că ne strângem unii în alţii... M-aş amoreza din nou de Dostoievski numai pentru pasajul acesta, dacă n-ar fi atât de violent antieuropean...".

Întrebarea va rămâne până la ultima carte, răspunsurile se vor schimba de la roman la roman. În deceniul dintre Ana Roşculeţ şi Risipitorii, Utopia începe să devină o figură de stil. Nu o posibilitate a mântuirii lumii, ci un instrument al scriitorului, mai preocupat de imaginarul său mântuitor decât de soluţiile socialismului ştiinţific. Ale noii religii.

Întâlnirile anilor 1948, 1949, 1950. Deteritorializare, reteritorializare



Momentul Întâlnirii din Pământuri rămâne demn de a fi cercetat îndeaproape. Scriitorul vrea să-şi tipărească opera, nuvelele sale de până acum, dar concursul "de proză" este câştigat de altcineva, un personaj al înaltei societăţi – al "fostei înalte societăţi" - , cu o carte de vizită impresionantă: Cella Delavrancea. Îşi reia povestirile, rescrie, redimensionează şi cartea atrage atenţia. Este acum şi el om de succes, şi fiindcă este om de succes noii ideologii – în plină ofensivă în anul unu al literaturii noastre "noi" – vor să-l aşeze pe calea cea dreaptă. Să-l subordoneze, să-l educe, să-l transforme într-un vrednic propagandist. Aparţine noii elite – elită la fel de solidară ca toate elitele tinere. Scrie despre cartea lui Petru Dumitriu, şi el vedetă a prozei, şi el scriitor al desantului realist-socialist – al echipei care defineşte noua metodă de creaţie. Sau ar putea să o definească, sub semnul luptei de clasă.
Două întâlniri – una cu Mihai Novicov, alta cu Nicolae Moraru deschid labirintul întâmplărilor din care tânărul iese nevătămat datorită "rezistenţei interioare": şansa este, de fiecare dată, lângă prozator. Ideologii de seamă ai partidului, cei care selectează "cadrele", îl acceptă fiindcă scriitorul are o orgine sănătoasă şi vine din aceeaşi subterană din care ieşiseră şi alţi autori, în 1945 de încredere. Mihai Novicov, boss al momentului, îl simpatizează şi, după câteva, sfaturi, mustrări, destăinuiri ("Nu e aşa de important ce zice presa, zic şi ei ce li se spune, ca nişte idioţi. Mai important e viitorul dumitale...") îl trimite la Bălceşti la o casă de creaţie. Nu mai este duşman al poporului, nu e trimis la Canal, ci la o Casă de creaţie.

Viaţa în casele de creaţie în anul unu al literaturii noastre "noi" ar trebui să fie o temă a cărţilor despre deceniul al şaselea al literaturii române. Scriitorii nu mai sunt legaţi de casa lor, sunt ai caselor de creaţie. Castelele în care petrec scriitorii aparţinuseră Casei regale, aristocraţiei, fruntaşilor politici de odinioară: tuturor acelor care, numindu-se acum clase exploatatoare, trebuie nimiciţi. Tinerii scriitori se vor răsfăţa în paturile regale, vor degusta confortul castelelor, vor fi – la rândul lor – locţiitorii. Trebuie să scrie aici paginile despre infamia claselor superpuse, despre mârşăvia celor care , prin truda exploataţilor, construiseră palatele. Aci puteau – era obligatoriu (?) - să-şi exercite datoria de a urî şi dreptul de a iubi. Aici trebuia să înveţe să scrie după noua metodă, dar şi să petreacă. Să-şi sărbătorească triumful. Ei sunt adevăraţii învingători. Cine citeşte jurnalele autorilor de succes din anii cinzeci poate descoperi uneori crisparea: se tem să nu fie la înălţime – se întreabă, uneori, dacă nu sunt destui de buni. Dar învaţă să petreacă. Imaginarul lor se manifestă nu numai în operele care evocă duşmanul de clasă, ci şi în sărbătorile care trebuie să corespundă noii societăţi: noii aristocraţii: noii religii. Au, fireşte, o disponibilitate amoroasă neobişnuită. Iubirile lor au o desfăşurare.... regală.
Fiindcă e important să observăm că deşi cred din tot sufletul în Noua Lume, în sfaturile protectorilor, ale îndrumătorilor, ale formatorilor marxist-leninişti, ei se lasă educaţi şi de "ceilalţi". Numeroasele articole care evocă destrăbălarea prinţeselor, luxul în care trăiau "clasele exploatatoare", felul în care îşi schimbau iubirile regii/reginele construiesc "modele subversive": fiindcă orice literatură a anilor 50 se hrăneşte din două serii de modele: din modelul propus de educatorii preferaţi (mai mult ori mai puţin, oricum aflaţi în preajmă) şi din modelulul celălalt, "din altă lume", evident compromiţător pentru primul. Starea regală e cea spre care năzuiesc tinerii, desfrâul regal (aşa cum îl ştiu ei din cărţile momentului, violent "demascatoare") este visat de tinerii autori.
Dacă mai observăm că tinerii stipendiaţi ai regimului însoţesc, în vizitele lor prin România, scriitori străini celebri, autori cu mare autoritate în Internaţionala comunistă, mai târziu laureaţi ai premiului Nobel, putem înţelege dimensiunile înregimentării. În memoriile sale (Mărturisesc că am trăit. Memorii, Prefaţă de Eugen Jebeleanu, Traducere din limba spaniolă şi note de Nina Ecaterina Popescu, Ed. Politică, 1978, p.277). Pablo Neruda scrie, uimit, despre aceşti oameni şi despre aceste locuri:
"Am fost invitat în România şi m-am prezentat la întâlnire. Scriitorii m-au dus să mă odihnesc în casa lor de creaţie colectivă din mijlocul frumoaselor păduri carpatine. Castelul în care se află reşedinţa scriitorilor români fusese înainte a lui Carol, descreieratul acela ale cărui amoruri extraregale deveniseră subiect de discuţie pe plan mondial. Palatul, cu mobilele lui moderne şi băile de marmură, se află acum în slujba gândirii şi a poeziei din România. Am dormit bine în patul majestăţii sale regina, iar a doua zi ne-am dus să vizităm şi alte castele transformate în muzee şi case de odihnă şi vacanţă. Mă însoţeau poeţii Jebeleanu, Beniuc şi Radu Boureanu. În dimineaţa verde, afundaţi printre brazii din bătrânele parcuri regale, râdeam în hohote, recitam versuri în toate limbile. Poeţii români, cu lunga lor istorie de suferinţe din timpul regimurilor monarho-fasciste, sunt cei mai curajoşi şi în acelaşi timp cei mai veseli din lume....(...). În puţine locuri mi-am făcut atât de repede atât de mulţi fraţi".
În puţine locuri, trebuie să citim, globalizarea comunistă a funcţionat atât de rapid.
Nu mai e nevoie să spunem că în timp ce veselii poeţi îşi însoţeau vizitatorul pe mirificele plaiuri partidul asasina cu succes, la Piteşti, în Aiud sau la Sighet, la Gherla sau în Bărăgan "clasele exploatatoare din vremurile regimurilor de tristă amintire". Dar putem să ne întrebăm câţi din pensionarii caselor de creaţie se hrăneau cu iluzii şi câţi erau stipendiaţii cinici ai represiunii.

"A trăi" şi "a scrie" în Castelele lumii noi

Pentru înţelegerea vieţii tinerilor scriitori în casele de creaţie trebuie citite nu doar amintirile lui Marin Preda, ci şi ale Ninei Cassian. Poeta Nina îşi trăieşte succesele, e apreciată cu superlative de cei aflaţi în vârful piramidei partidului comunist. Are acces direct la "Ioşca", dar şi la Leonte Răutu, la Constanţa Crăciun ca şi la Iosif Chişinevski. Cu unii dintre ei relaţiile nu sunt mereu fericite, dar femeia candidează cu succes la postul de primă doamnă (tovarăşă) a poeziei tinere. Este regina balului. Dacă mai ţinem seama de faptul că este soţia unui important şef cultural, Al.I. Ştefănescu (Ali!), bărbat de seamă al politichiei comuniste, înţelegem tentaţiile tânărului prozator Marin Preda. Împlinirea sa ca scriitor nu se putea realiza fără împlinirea sa de seducător, de macho, de rege al junilor cuceritori ai noii societăţi. Prozatorul Marin Întâiul şi principesa Nina trebuie să deschidă balul.
În cele trei volume de amintiri/reflecţii, Memoria ca zestre, Nina Cassian nu face economie cu destăinuirile. Iată-i pe cei doi fericiţi la Sinaia:
(mai, 1949) „Întorcându-ne de la Feldioara la Sinaia i-am găsit pe Marin cu Piko în vilă bând vin. Fuseseră din nou nişte oaspeţi străini. A propos, am luat Medalia Muncii! Nu ştiu cât de serioasă e această distincţie, dar eu am fost bucuroasă întrucât e primul dar public din partea Partidului...".(I,119)
(mai, 1949) "După o după-amiază de volei, seara am fost la un chef. Când m-am pupat (Bruderschaft) cu Pista, Marin a făcut ..ahm...m-a apucat de mână şi mi-a răsucit-o atât de rău că i-am tras două palme...Drept care n-a mai vrut să-mi dea nuvela lui s-o citesc..". (I, 131). Nuvela e Ana Roşculeţ şi absenţa lecturii amoroase poartă ghinion: deşi nuvela,supusă întrutotul partidului, are calităţile cerute, e hulită coral de ideologii în stare de veghe.
Prin locurile privilegiaţilor apar aleşii premiilor Lenin, Stalin, ai Congreselor literare la care comuniştii adună o internaţională...frenetică. Prinţesa Nina şi Regele Marin nu l-au însoţit decât pe Jorge Amado, şi el atunci protejat al lui Iosif Visarionovici Stalin:
„(iunie 1949) Jorge Amado a fost la Bucureşti. Am fost una din însoţitoarele lui. L-am condus şi la Sinaia (Marin, simţindu-se neglijat, a plecat la Doftana) / A doua zi, am plecat cu Novicov, cu Ali (care a venit cu mine la Sinaia) şi cu Marin care voia să plece la Bucureşti. Parcă din nou mai serios, îşi ia angajamente, vorbeşte despre mine ca despre o răscruce în viaţa lui, a doua după Nadia". (I, 144)
Între petrecerile naţionale şi internaţionaliste, un dialog cu Chişinevski prinde bine:
"N-am apucat să consemnez aici că Ioşka m-a chemat la el să-mi spună că i-a plăcut mult Nică fără frică şi mi-a propus să fac un film pentru copii, indicându-mi......".(II,16)
Sau:
"Am fost la Iosif Chişinevski care s-a purtat din nou drăguţ cu mine."(II, 38)
Starea regală rectifică Opera, poeta îl cizelează pe prozator. Dacă Ana Roşculeţ a căzut la examen, Moromeţii nu. :
"Marin m-a întrebat ce părere am despre Moromeţii. La câteva aprecieri entuziaste ale mele, mi-a spus că astea sunt "rezultatele perioadei" noastre comune ". (II, 38)

Intermezzo: Desfăşurarea

Dacă e fiu de ţăran (sărac) şi om de nădejde al regimului, Marin Preda are misiunea de a scrie despre cooperativizare. Scriitorul, care vrea să creadă în noua religie, porneşte la atac: Desfăşurarea va fi proza cu care el trebui să dobândească titlul de fiu de încredere al partidului. Nu e simplu: şi este încă nesigur pe cuvintele/uneltele profesiunii sale. Scriitorul ştie că "fraza începutului" e decisivă pentru ritmurile şi semnificaţiile adânci ale operei, aşa că propoziţiile inaugurale ale Desfăşurării se schimbă mereu. În ediţia a doua, ESPLA, 1954, Desfăşurarea începe aşa:
"Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, uşor şi liniştit ca din nimic, cu toate că se culcase seara frânt de osteneală. "Uite, domnule, s-a făcut dimineaţă", gândi el cu mirare. Vru s-o scoale şi pe muiere, dar o mai lăsă; abia se revărsaseră zorile".
În ediţia revăzută din 1964 (Editura Tineretului, Biblioteca şcolarului) textul e nou-nouţ:
"O zi mare, chiar dacă îi descrii şi intervalele dintre clipe, nu numai clipele, tot seamănă cu o zi obişnuită. / Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, uşor şi liniştit, ca din nimic, cu toate că se culcase seara frânt de osteneală. Se trezi ca de obicei, cu capul la marginea căpătâiului şi în locul unde trebuia să fie capul lui, era al muierii. "Uite, domnule, s-a făcut dimineaţă, gândi el cu mirare. Ca s-o scoale şi pe muiere era destul să-i ia ca totdeuna capul în palme şi să-l pună la locul lui,dar o mai lăsă; abia se revărsaseră zorile".
În ediţia Opere, Editura enciclopedică, 2002, pagina se schimbă iar:
"Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, uşor şi liniştit, cu toate că se culcase seara frânt de oboseală. Se trezi ca de obicei, cu capul la marginea căpătâiului şi în locul unde trebuia să fie capul lui, era capul muierii".
Procesul viitorizării rămâne central în toate cărţile lui Preda. Ce se va întâmpla mâine? Cum va arăta lumea de mâine? În Ana Roşculeţ, în textele anilor cinzeci, chiar în Risipitorii şi în Moromeţii II întrebarea funcţionează cu neobişnuită energie. Ea rămâne şi în Marele singuratic şi în Delirul. În Desfăşurarea ea sună aşa (Marin Preda nu o va modifica în ediţiile viitoare – vezi ediţia 1954, p.14) "Ilie Barbu nu ştia mai mult decât alţii, ba chiar îi scăpau unele lucruri, cum era, de pildă, alegerea preşedintelui gospodăriei. Pentru el principalul era că aveau să înceapă o viaţă cum nu mai fusese vreodată: să are, să semene şi să culeagă bucatele la un loc, apoi să le împartă după munca fiecăruia. Dar cum se vor petrece toate acestea, cine o să aibă grijă ca lucrurile să iasă bine, cine o să fie tras la răspundere dacă ceva o să iasă prost, toate astea nu i se păreau lui Ilie nişte lucruri la care să se gândească în mod deosebit. Principalul era că viaţa cea veche era lovită acum chiar în temelia ei. De-aici înainte oamenii se vor băga în seamă şi se vor împrieteni nu după câte pogoane are fiecare, după câţi cai, boi sau porci au în bătătură, ci după cum au să muncească şi să se poarte în viaţa nouă care începea".
Ce se va întâmpla mâine, iată întrebarea centrală a operei sale de tinereţe.

"La Marin Preda......visul e, în mod curios, un corolar al stării de semitrezie, în care conştinţa continuă, pe anumite parcele, să fie activă, iar tangenţa lui cu realitatea de toate zilele naşte o ambiguitate încărcată de fior poetic. După ce traversează lunga perioadă a înfruntării pericolelor elementare, cu nădejdea aclimatizării, cu tenaticitatea dată de iubire, Călin trebuie să rezolve din nou, şi pe tărâmul imaginat, dilemele convieţuirii între oameni, să reintroducă apologia divinităţii, ideea binelui şi a răului, chinul păcatului,normele legii, spre a împiedica alunecarea în abisul instinctelor". ( S. Damian, Intrarea în castel, Ed. Cartea Rom., 1970 p 41). Şi, în fine, după un pic de vreme, părerea lui Lucian Raicu, ( Întâlnirea din pământuri, România literară, 9 mai 1974) :
"Încă din Desfăşurarea (revizuită substanţial la includerea în actualul volum)....experimenta vocaţia pentru dialog”. "Un instinct de mare prozator, greu de convertit la neadevăruri oricât de atrăgătoare, având în sânge gustul autenticităţii, evită la vreme un astfel de exces; şi chiar dacă se mai face simţit, se transfigurează repede în farmec al rostirii proprii, savuroase, inimitabile".
"Desfăşurarea se poate citi ca pe un mit al regenerării, al redeşteptării la viaţă. Sau ca un basm cu oameni buni şi răi, în care cei răi strălucesc. Depăşind conjunctura şi folosindu-se de ea, Ilie Barbu rămâne un personaj exemplar, conceput dintr-o răsuflare, un prototip uman superior, un animator al dialogului, liber de prejudecăţi şi constrângeri, înţelegând mai mult, trăind mai viu şi mai intens o experienţă fundamentală. Şi el va trebui să accepte, cu filozofică înţelepciune, dar şi cu puţină resemnare, că nu toţi oamenii sunt la fel şi că oamenii, aşa cum sunt ei, nu prea îi seamănă. Reveria consonanţei umane străbate această nuvelă antologică....".
Desfăşurarea, proza care "înfăţişează erorile grupului criminal Pauker, Chişinevski, Miron Constantinescu" este o carte care vine la timp. Iar scriitorul – talentatul tânăr – face parte din grupul învingătorilor politici. I se deschid toate căile. Dar nu era o carte precum cele scrise până atunci de Sadoveanu, Stancu, Camilar, Ion Călugăru – cei care comiteau "manualele de literatură" pentru scriitorii viitorului. "În epoca literară respectivă, pe care o întrecea de la distanţă, Desfăşurarea se citea de noi, tinerii, cu sentimentul unei mari surprize. Iată, ne-am zis, se poate scrie şi aşa!" scrie Lucian Raicu.
Scriitorul îşi găsise lumea. Se va căsători în curând cu frumoasa Aurora Cornu, tânără care respecta cu fidelitate normele realismului socialist. Cei doi vor forma una dintre familii "regale" ale noii literaturi.



Succesele şi eşecurile scriitorului: de la Utopie la Antiutopie, pe un drum ocolit

Moromeţii fusese, înaintea petrecerilor din castelele regale, în ghiarele doctrinei. Din Viaţa ca o pradă aflăm cum funcţiona "munca de educaţie". Criticul Novicov îl pusese pe Popper "să înjure" cartea de debut , dar tot el îl pune pe Willi Moglescu să scrie "un lung articol despre Despre un viitor roman al lui..., adică al meu, bazat, lucrul senzaţional pentru tânărul autor, doar pe o simplă conversaţie între mine şi tânărul reporter! „. Articolul semnat de Andrei Strihan din Flacăra, 17 oct,.1948, Despre un viitor roman al lui Marin Preda nu este fără precedent în presa noastră, dar o seamă dintre păcatele literare şi neliterare ale lui Novicov vor fi răscumpărate de această distribuire de îndemnuri. Articolul lui Andrei Strihan (Willi Moglescu) este un document important pentru cel ce analizează opera lui Marin Preda. În octombrie 1948 Moromeţii este schiţat, personajele există cu mare claritate într-un orizont ce e al lumii rurale.
O lume rurală care trebuia să fie pe măsura documentelor de partid.
Romanul începea deci în toamna anului 1946 "într-o familie de chiaburi": Limbajul reporterului ar putea să deruteze, dar cititorul poate descoperi capitolul cu pricina în Flacăra, sub titlul Începutul afacerii cu Palici.
În fragmentul de început, Ilie Moromete încearcă să facă "un schimb de pământuri" cu Palici fiindcă gurile rele prevestesc o nouă reformă agrară care i-ar primejdui proprietatea. În octombrie 1946 Niculae ar fi avocat la Bucureşti şi, după părerea lui Strihan-Moglescu, e idealist şi confuz. Din afacere, Ilie Moromete i-ar obţine bani fiului pentru deschiderea unui cabinet de avocatură. Din "începutul afacerii cu Palici" prea multe nu putem afla despre "Moromete şi ai săi" şi fără protecţia lui Mihai Novicov tânărul prozator putea fi acuzat de alte erezii, dintre cea mai gravă ţinea de Ilie Moromete, prea pozitiv pentru un adevărat chiabur.
Aşadar, chiaburul Moromete încheie afacerea, în ciuda protestelor surorii sale Maria, care îi cheamă de la Bucureşti pe Paraschiv şi Achim, acum pozitivi. Nilă murise în război. Viitoarea Guica insistă şi Ilie Moromete îi dă cu o sticlă în cap. Apoi face infarct şi moare. Romanul se încheie cu parastasul bătrânului şi cu mânia lui Anton (copil de suflet al bătrânului) care devăluie firea rapace a bătrânului. Anton intrase în P.C.R şi se presupune că un al doilea volum îi va rezerva misiuni mult mai importante. El , dezmoştenitul, este purtătorul spiritului revoluţionar, ca dezmoştenit şi exploatat de exponenţii vechii orânduiri. El ar fi chemat să ducă , în volumul al doilea, luptele împotriva Moromeţilor închiaburiţi, Paraschiv şi Achim. Evident că Paraschiv şi Achim o iau pe urmele exploatatorului Ilie. Sunt exerciţii de mutilare pe care tânărul scriitor le va resimţi din plin abia atunci când îşi descoperă relaţia profitabilă cu tatăl său. Mutilarea o va resimţi mai limpede în 1967-1968, când va scrie Intrusul (romanul unui mare mutilat ) şi în 1979, când va alcătui Cartea mutilării şi a subteranei, contrautopia sa, în chip de concluzie. Cel mai iubit dintre pământeni nu-i decât o întunecată recapitulare a felului în care Marin Preda şi iubirile sale au traversat istoria. Iar unul dintre modelele lui Victor Petrini, marele mutilat al ultimului său roman , ar putea fi chiar prietenul de demult, Ion Caraion.

Nu trebuie să înţelegem că anii petrecuţi în castelele regale, că succesul Desfăşurării ar intra submina, într-un fel sau altul, Moromeţii. Dimpotrivă, Novicov pregătise terenul, Desfăşurarea îl nivelase şi Marin Preda devenise om de încredere al partidului. Aşa că atunci dând vor apare Moromeţii, romanul va fi citit ca un document al victoriei realismului socialist. Într-o carte importantă a deceniului şase, liderul Mihai Novicov va încerca să explice tovarăşilor cârtitori de ce Marin Preda este un tovarăş de nădejde, iar opera sa, un triumf al metodei :
"Un material bogat pentru sesizarea căilor concrete prin care îşi face loc în literatura noastră idealul estetic al socialismului , ni-l oferă creaţia lui Marin Preda. Susţinând aceasta, nu ne referim doar la Desfăşurarea, unde fenomenul e evident, ci la Moromeţii, despre care unii ar spune că, rămânând în afara realităţii socialiste, n-ar avea cum să afirme idealul estetic al socialismului. Dacă vom reuşi să dovedim contrariul, vom arăta din nou că orientarea ideologică şi reuşita artistică a unei lucrări nu depind doar de alegerea temei, ci, mai ales, de tratarea ei. În pofida absenţei unor episoade concludente în care realitatea revoluţionară să apară nemijlocit, romanul Moromeţii transmite totuşi - cu multă forţă de convingere, după părerea noastră – aspiraţia oamenilor către un ideal nou de viaţă".
Şi acum, Novicov vine cu exemplele sovietice. Şi în viaţa literară a Uniunii Sovietice au existat dispute între cei care se ocupau de revoluţie şi războiul civil. Însuşi Fadeev, demonstrează ideologul, a arătat în lucrările sale că un conducător comunist ar trebui nu doar să dinamizeze masele, ci şi să se opună maselor. Omul care ştie să se opună maselor aberante, asemenea eroului din Împotriva curentului şi Înfrângere de Fadeev ar fi..... Ţugurlan :
"Dacă în ciuda trăsăturilor care-l fac uneori antipatic, Ţugurlan trezeşte, totuşi, poate chiar în mai mare măsură decât Moromete, interesul şi simpatia cititorului, asta se datoreşte tocmai acelor elemente din construcţia caracterului său care conţin în stare embrionară trăsăturile definitorii ale unui erou reprezentativ pentru idealul estetic al socialismului”. ( Mihai Novicov, Realism, Realism critic, Realism socialist. Editura pentru literatură, 1961, paginile 38,40). Şi mai fericit se dovedeşte a fi Ion Vitner, vedeta nr. 1 a fidelităţii comuniste în anii 1948-1951, purtătorul anatemei împotriva tuturor contemporanilor infideli numiţi Lovinescu, G.Călinescu, Cioculescu ş.a.m.d. În anul de graţie 1961 el încă este criticul de direcţie care poate inaugura primul volum al Prozatori-lor contemporani (Editura pentru literatură) cu un amplu capitol consacrat maestrului iubit. Se subliniază cu două linii rolul cărţii din 1952 în formarea scriitorului:
"Nuvela Desfăşurarea (1952) a constituit experienţa hotărâtoare pentru creaţia lui Marin Preda. După eşecul Anei Roşculeţ, figura lui Ion Barbu, ţăranul comunist, militant pentru socializarea agriculturii, mărturiseşte saltul impresionant al prozatorului, în urma unei depline clarificări ideologice..".
Odată puse la locul lor laudele şi superlativele, se poate afla şi ce bine a funcţionat procesul (auto)educării scriitorului :
"Desfăşurarea a fost etapa necesară, fără de care apariţia Moromeţilor ar fi devenit poate imposibilă. Problematica actualităţii acute i-a permis lui Marin Preda aflarea sensului exact al procesului social economic pe care l-a străbătut ţărănimea noastră în ultimele două decenii ...." .
Aşa cum odinioară era un bun mânuitor al anatemei, Vitner a devenit, în faţa prozatorului acum oficial, un excelent mânuitor al elogiilor ; el nu este un oarecare Novicov care nu i-a citit decât pe scriitorii sovietici, el poate să fixeze alte repere importante în literatura rusă care pot spori lauda ; iar faţă de aceşti autori ai literaturii rusă, care nu cunoscuseră încă marxism-leninsmul, Preda poate fi chiar mai bun :
"Moromete este un rafinat al reveriei fără obiect precis sau finalitate, al contemplării fără sfârşit. Moromete este o ilustrare a oblomovismului, poate singura în toată literatura noastră. (.............) / Dar spre deosebire de ilustrul model al lui Goncearov, la care pasivitatea şi contemplarea este dublată de mizantropie, Moromete, tocmai pentru că este un dunărean, e un mare iubitor de oameni, pentru că fără ei taifasul ar fi imposibil......" .
Iată cum şi Ilie Moromete poate deveni un apostol al noii religii...

Omul revoltat. Exerciţii de înţelegere: Ion Caraion

Intrarea lui Caraion pe scena literară rămâne puţin cunoscută. A fost , tânăr poet al provinciei, înrolat în extrema dreaptă, cum susţinea Patronul revistei Săptămâna? A fost, mai pe urmă, în echipele undergroundului geodumitrescian? Cert e că în 1945 îl descoperim în presa de stânga, combatant violent, cu articole teribile împotriva unor mari scriitori. Este de stânga, îl întâlneşte pe Ceauşescu. Pretinde a fi, între 1945 şi 1948, mentorul/protectorul lui Marin Preda. Marin Preda ar fi, totuşi, în începturile sale, plagiator, afirmă Caraion. Cert este că după ieşirea din închisoare Preda îl va sprijini, ajuta, îi va publica volume în serie. Poetul adună sume fabuloase (pentru românul obişnuit sau chiar pentru scriitorii "de rând”) din onorariile încasate de la editura condusă de Marin Preda. Moartea lui Marin Preda dereglează mecanismul : Caraion va susţine, alimentat de furii succesive, că Marin Preda a fost asasinat. Şi va repeta cu insistenţă acest lucru, după ce se exilează în Elveţia : Marin Preda a fost asasinat. Asasinatul aparţine unei politici care vrea să salveze regimul. Ceauşescu e un criminal odios şi asasinează oamenii de artă, care rămân în opoziţie.
Exilul din Elveţia al lui Caraion echivalează cu sinuciderea. Securitatea îi va plasa lui Eugen Barbu delaţiunile sale şi apariţia lor va duce la izolarea sa în sânul emigraţiei. Iar apariţia delaţiunilor, într-un masiv volum va fi elocventă pentru duplicitatea importantului scriitor. (3)
Nu Marin Preda a fost ucis de securitate, ci Ion Caraion.

Nimeni n-a emis ipoteza că Ion Caraion a rămas în Occident fiindcă voia, fiindcă era interesat ca securitatea să-i publice şi portretele înveninate ale prietenilor săi, ale lui Ierunca, Monica Lovinescu şi Marin Preda ; să le scoată la lumină ; nu voia să abandoneze paginile aceste, fără îndoială dragi lui. Generaţia "interzisă", generaţia "pierdută" a anilor patruzeci este una literaturocentrică. Literatura e zeul suprem al ei. Literatura e locul pactului cu Demonul. Aşa că nu cred că poetul a ales exilul pentru educaţia fiicei. Da, desigur, dar...şcoli, educaţie, studii în străinatate se puteau obţine şi pe alte căi. Libertate de creaţie? Cine era, în România, mai liber să scrie? Ca să nu mai vorbim de câştiguri. Moartea lui Marin Preda i-ar fi redus câştigurile? Greu de crezut că echipa de vârf a Cărţii Româneşti s-ar fi atins de cărţile lui. Că i-ar fi redus onorariile.
Iar Caraion nu era atât de naiv încât să bănuie că securitatea ar fi tăinuit paginile sale despre prietenii lui, marii săi prieteni!

Dumnezeu cel Rău şi oamenii făuriţi după chipul lui (I) Unul dintre oamenii pe care Ion Caraion i-a cunoscut după război, criticul de artă Radu Bogdan, spunea că poetul e un om rău. Lucrase împreună cu el la gazetă, erau tineri şi ar fi trebuit să fie solidari. Nu ştiu dacă dl. Radu Bogdan a lăsat undeva scrise părerile d-sale despre Ion Caraion. Dar le-a amănunţit într-o seară timişoreană, în atelierul unui pictor. Era la sfârşitul anilor şaptezeci. De faţă mai erau Radu Petrescu (tăcut, fumând ţigară de la ţigară) şi Şerban Foarţă (încercând zadarnic să tem­pereze debitul verbal al musafirului nostru). Radu Bog­dan fusese „coleg de cameră” cu poetul după război, atunci când ascensiunea tânărului jurnalist părea inevi­tabilă. Era iubit de cei mari, Călinescu sublinia cu încântare prezenţa poetului la cursurile sale. O făcea foarte rar. Epoca postbelică avea nevoie de miturile ei, de tinerii care să „reînnoiască lumea” iar Ion Caraion părea a se număra între extraordinarele spirite ale vremilor noi.
Mai târziu şi alţii au evocat răutatea jurnalistului. Cel care citeşte ziarele şi revistele la care Ion Caraion colaborează în anii patruzeci, are surpriza unor întâlniri şocante. Poetul vrea revanşe, pedepse, selectarea răilor. Îi anatemizează. Jurnalistul are har şi posedă o înzestrare specială pentru pamflet. Vede, ca nimeni, răul şi îl hiperbolizează. În versuri vehemente, tânărul poet des­coperă o lume mutilată. Panopticum-ul deschide pano­ramele răului, porţile către tărâmul infernal: „Cu mâinile ciungi, tatuate/ ne ducem în circă pustele toate/ carnea înţeapă, zăpezile, anii/ ne-au spart inimile, ne-au omorât bolovanii./ – lângă marginea vorbei, la cină/ semănăm soare, culegem vermină...”
Omul profilat pe cerşi Cântece negredistilează ima­ginile infernale. Urâţenia copleşitoare e pusă pe seama războiului, dar cine citeşte cu atenţie poate observa că în cauză e chiar uni­versul tânăr. El trăieşte damnarea:
„Era război, era lepră, oamenii mureau în burg/schi­monosiţi, îngrozitori/ ca nişte vase negre cu flori/ coclite-n amurg, pe fundul apelor”.
Există şi îndemnuri revoluţionare, ce lesne le putem aduce lângă cele ale poeţilor oficiali. Retrospectiva nu descoperă numai un univers urât, nu numai unul deformat de creşterea răului, ci şi un neobişnuit patos revoluţionar. Tânărul poet este, totuşi, alături de cei ce vor schimbarea. Unele dintre versurile sale pot fi comparate cu cele pe care le scriu, în această perioadă, poeţii realismului socia­list. Nici traducătorul Caraion nu-i dispreţuieşte în aceas­tă perioadă pe autorii ruşi şi sovietici.
Nu ignorăm faptul că scriitorul exprimă o energie neobişnuită şi că acţiunile sale de constructor se desfă­şoară sub semnul credinţei în vocaţia poetică, în harul literar. Fără îndoială, se crede predestinat.
Dar oricare ar fi planurile sale, el este un om care vrea să zdrobească orânduirea cea crudă şi nedreaptă. Bucuria negaţiei pulsează peste tot.
„Jurnalele” sale (scrise, bă­nuim, după ce poetul s-a întors din închisori) nu-i iartă pe nici unul dintre colegii tinereţii. Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Ion Vinea, M. R. Paraschivescu, Dan Botta se numără printre personalităţile pe care anii şaptezeci le selectează cu mare, uneori cu imensă admiraţie. Ion Caraion desacralizează, focalizând detaliul compromiţător, amănuntul care maculează personalitatea aleşilor din anii de resurecţie culturală.
Ei n-au suferit cât a suferit Ion Caraion. Ei nu trebuie învăluiţi în nimb de harul mitificator al istoricilor literari.

Dumnezeu cel Rău şi oamenii cei făuriţi după ase­mănarea lui (II) Ce mai poate poetul în lumea noastră, ce mai poate omul singur în lumea de azi? Ion Caraion este arestat în 1950 şi rămâne în închisoare până în 1955. Sunt ani de detenţie dură, pe care îi va evoca în repetate rânduri. Sunt anii formării sale. Imaginile răului se coagulează, prind o formă, pot fi identificate, selectate, numite. Afi­nităţile pentru aceste Imagini îi asigură poetului un statut special. Într-o pagină către Vintilă Horia, datată 16 fe­bruarie 1986, poetul va scrie:
„Printre temele despre care am «scris» prin închisori, cea mai obsedantă era aceea a strigoilor, fiindcă (supuşi exterminării) nu mai rămăsese din noi decât un polog de oase. Eu scăzusem la 38 de kg. Mă căra în spate ca pe un sac fără grăunţe un ţăran robust din Ardeal, bolnav şi el de tuberculoză şi scuipând sânge. De n-ar fi fost acel omenos ţăran... m-ar fi împuşcat ca pe alţii atâţia”.
Epistola către Vintilă Horia e scrisă cu câteva luni înainte de moarte. (Se va stinge la 21 iulie 1986.) Caraion ştie că va muri în curând, paginile pe care le trimite prie­tenului său (şi pe care le transcriem din monografia lui Emil Manu) sunt testamentare. Acum a ajuns la fel ca în vremurile în care era în închisoare, e foarte slab – boala e fără scăpare.
„Mai tot ce am scris, ce am scris eu, chiar până să ajung în temniţă... e despre cei închişi ori despre acest fel de infern şi de moarte. Când îmi spui că ai meditat la subiectul acesta... te înţeleg şi mă simt apropiat de dumneata ca de un semen din afara celor comuni, care într-adevăr a trecut prin acest cerc al vieţii dându-şi adânc seama că mintea lui are ochi şi ochii lui scăldaţi în întrebări nu-s puşi acolo unde sunt puşi numai ca să vadă, ci să şi străvadă.”
Ce să străvadă?
„Oricât ar părea de corect îngrijite captivele, îmi fac rău grădinile zoologice şi numerele cu animale la circ. Odată libertatea pierdută, organismul e perturbat pentru totdeauna. Şi apoi de ce ele, şi nu altele? Cu ce-s mai vinovate cele învinse, căzute în mâna omului, decât cele libere? A cui a fost hotărârea şi de ce? Care fatalitate şi-a ales anume acele victime, şi de ce?”.
Şi scriitorul ajunge la această concluzie:
„La fel cu noi, odraslele lui Dumnezeu, plăzmuite du­pă chipul şi asemănarea lui... Cum s-o fi simţind acest Dumnezeu, când se priveşte în noi şi constată ce urâţi suntem? Cu el semănăm noi? Cu noi seamănă El? E dezolant”.

Un condamnat la moarte a fost graţiat Dacă prima perioadă petrecută în închisoare nu-i oferă criticului argumente şi interdicţii, cea de a doua poate fi considerată cu deosebită atenţie. Scriitorul e con­damnat la moarte, deşi, dacă e să privim cu atenţie lu­crurile, nici la începutul anilor cincizeci nu este scutit de confruntarea cu moartea. Dimpotrivă, e mereu în apropierea morţii: e în imediata ei apropiere. Trăieşte din plin confruntarea. E, pentru personajul de excepţie, o umilire continuă. E o umilire faptul că el, tocmai el, trebuie să îndure mizeria, tortura, teroarea sistemului carceral. De ce el, de ce nu ceilalţi?
Ieşirea din închisoare îl găseşte într-o istorie nouă – o istorie în care vechea sa cunoştinţă, Nicolae Ceauşescu, e atotputernic. Ion Caraion nu ignoră personajul, dim­potrivă, îi scrie, îi propune soluţii, îi cere reviste. Nu-i foarte departe de postura de sfetnic. Cât îl ajută relaţia cu Ceauşescu rămâne încă de cercetat. Dar nu poate su­porta succesul noilor veniţi, al celor primiţi cu urale de presa de cultură, al tinerilor care obţin premiile, sufragiile criticii. Scrie mereu, scrie foiletoane, recenzii, care îl găsesc mereu alături de colegii săi de generaţie, de bătrânii poeziei. Gellu Naum, dar şi Virgil Teodorescu, Leonid Dimov, dar şi Petre Sfetca (acesta unit de Ion Caraion de o prietenie mai veche – de o solidaritate mai adâncă) îi atrag aplauzele. De rânduri blând-mângâietoare au parte chiar oficialii Tiberiu Utan şi Vasile Nicolescu, huiduit în pagini de jurnal, dar omagiat într-un articol retipărit în Enigmatica nobleţe(Editura Eminescu, p. 154–171). Trebuie să mai scriem că dacă elogiul e, de obicei, lipsit de plasticitate, cutreierat de multe citate, de sublinieri peda­gogice („Cu Goana după vânt,pe urmele lui Peter Schlemil, poetul Tiberiu Utan îşi merge paşii «irepetabilului miracol»: a doua întâlnire cu Marele Cerb, cu nesomnul şi chinul”), negaţiile sunt hrănite de o excepţională energie. Cred că o antologie a lor ar da seamă de geniul Poetului, fără îndoială sub semnul acestei expresivităţi. El este artistul care a fost trimis în lume de Dumnezeu cel Rău. El are intuiţia urâtului şi comentează stările crepusculare, agonia, finalul cu o înţelegere şi cu o ex­presivitate pe care foarte puţini eseişti–poeţi–critici le-au stăpânit în cultura noastră.

Vremea asasinilor. Caraion este, ca şi Preda, dezrădăcinatul care îşi recuperează verticala scriind şi crezând în scrisul său – doar scrisul e sacru. Toate celelalte contează, dar mai puţin. Morala poeţilor e singura valabilă, sau – altfel zis – morala recuperatoare a gintei celor înzestraţi cu har artistic. Cei care au asasinat illo tempore civilizaţia rurală sunt nişte monştri, dar tradiţia asasi­natului aparţine Lumii noastre, celei din preajmă. Lumea care e împărţită de Dumnezeu cel Rău în ucigaşi şi victime.
Nu există pentru istoricul literar serios o sursă mai rea de informare ca Ion Caraion. Prietenul său Marin Preda, zice eseistul, ar fi fost asasinat de poliţia politică. Pentru a fi validat de înalta instanţă a literaturii, el trebuia să sufere. Trebuia să fie ucis.
A fost asasinat de poliţia politică, scrie în exil Ion Caraion, fiindcă devenise inconfortabil. Energia pamfle­tară a lui Caraion hrăneşte mitul asasinatului. Prietenul său a fost asasinat, el ştie, el, Ion Caraion, poate spune, el trebuie să fie crezut!
Mai rău stau lucrurile cu Eugen Barbu. Eugen Barbu e duşmanul lui, e personajul ireductibil care e aşezat de cealaltă parte a baricadei. Barbu publică textele care îi fuseseră sustrase şi falsificate de securitate, Barbu îl ata­case ani în şir! îl numise legionar, îi dezgropase poezii uitate. Era un asasin, dar ce fel de asasin? Era cel mai rău dintre asasinii secolului, zice Caraion. Asasinase, ca jandarm al lui Antonescu, evrei.
Răul e în expansiune, asasinatul devine metoda principală de afirmare a celor mai răi dintre răi care, iată, sunt chiar lângă noi, în preajma noastră! Şi sunt protejaţi de incapacitatea noastră de discernământ! Puţini au avut vocaţia pamfletului aşa cum a avut-o Caraion. El este un personaj al Contrautopiei secolului nostru.

Exilul şi împărăţia Despre exilul lui Caraion s-a scris mult şi în contra­dictoriu. Dar adevăr este că poetul a fost primit bine în străinătate, că sosirea lui în Elveţia a fost un triumf. Soţia sa îşi va aminti cu emoţie momentul - a fost un moment de satisfacţii reale pentru cel care îşi trăia exilul pretu­tindeni. Aci el speră că şi-a găsit deplinătatea, locul care îl exprimă precum nici un altul. Sau cum zice într-un articol reprodus de Emil Manu în volumul Ultima bolgie – Literatura exilului şi literaturile morţii:
„Nu poţi fi deplin profet decât în exil, unde rămâi numai cu spiritul, unde guvernează prioritar bogăţia in­terioară (nu cele exterioare), gândirea, cumpăna între minte, experienţă, cuget şi amintire, unde vorba a fi se desparte nervos în silabele trenante ale verbului a avea, unde singurătatea obligă la asumarea totală a confrun­tării, dar a confruntării continü între esenţă şi existenţă şi a condiţiei de a fi concomitent (însă cât de tragic!) mereu în afara şi înăuntru lumii, locuind eventualitatea, iminenţa, spaţiul neavertizat, echivoc şi interogativ al frontierei cu toate şi cu tot, plutind cu o suveranitate indefinibilă aproape, sau în orice caz inanalizabilă, peste tot şi toate.
Acel mare poet care a fost Iisus o afirmase cu silabele propriei sale existenţe şi era încă tânăr când a spus-o – că nimeni nu e profet în ţara lui”.
Articolele şi scrisorile din exil ale lui Caraion sunt la fel de patetice şi la fel de dure precum celelalte. Un pamflet de o violenţă rară – Insectele tovarăşului Hitler – adaugă şi pa­gini de o neobişnuită căldură despre cei care au traversat, în România comunistă, infernul concentraţionar. El este solidar cu cei damnaţi şi nu întâmplător nimeni nu l-a înţeles ca el pe Bacovia. Nimeni nu a scris mai adânc despre damnarea bacoviană ca el.

O actualitate inconfortabilă. Ion Caraion a avut lângă el prieteni de o rară fidelitate – l-am numit pe Emil Manu, cel care îi gestionează pos­tumele, trebuie să o numim pe Valentina Sestopaly-Caraion, unul dintre personajele rarisime ale deceniilor al şaselea şi al şaptelea. Dar a avut şi numeroşi hăitaşi, oameni care l-au urmărit cu încrâncenare fiindcă, desigur, el era un om rău. O lungă polemică a declanşat apariţia în „România literară”a Dosarului Caraion – a unor pagini care sugerează că poetul a colaborat cu poliţia politică. El, care numea, mereu, cu furie, norma morală!(5)



Omul revoltat. Un timp al asasinilor. Nicolae Labiş

Ideea de revoluţie şi ideea de impas al fiinţei în acest "timp nou", "anotimp tânăr" se confruntă în poeziile lui Nicolae Labiş. El e poet şi ştie că trebuie să dea verdicte, decizii, să realizeze, el, poetul, imaginile timpului pe care îl traversează. Clădirea de pe strada Kiseleff 10 – Şcoala de literatură - şi împrejurimile ei devin topos central al literaturii deceniului al şaselea din secolul trecut. Alexandru Andriţoiu, Ion Gheorghe, Ştefan Luca, Lucian Raicu, Fănuş Neagu, Florin Mugur, Gheorghe Grigurcu, Irimie Străuţ, Marin Ioniţă, Tita Chiper, autori cunoscuţi sau abandonaţi de istoriile literaturii ca (unii) să devină memorialişti plini de ifose au populat acest spaţiu al conformismului şi al nonconformismului. Un martor important al evenimentelor este Lucian Raicu :
"În 1952, un an mai târziu, la Şcoala de literatură "Mihail Eminescu", în preajma examenelor de admitere. Proaspăt descins în sediul instituţiei, eram fireşte curios să-mi cunosc colegii. Cineva se însărcinase voluntar să arate pe rând noilor sosiţi pe cel mai redutabil candidat. Împins din urmă, pe majestuoase trepte, am fost introdus într-o cameră de la etaj unde, într-unul dintre paturi, împresurat de o tăcere respectuoasă, dormea energic, la o oră cu totul nepotrivită, eroul seriei 1952-1954: Nicolae Labiş, minunea locală din 1950 şi eruditul folclorist din 1951. L-am zărit a doua zi, a treia zi, întovărăşit de o suită de colegi, scutieri obedienţi, unii mult mai în vârstă şi toţi mai înalţi cu cel puţin un cap". (Lucian Raicu, text selectat de Gheorghe Tomozei, în Moartea unui poet, Cartea Rom., p.132) Portretul lui Lucian Raicu ne obligă să ne întoarcem la disjuncţiile repetate de Ed. Spranger între homo politicus, homo aestheticus, homo aeconomicus etc. şi să-i adăugăm una: omul revoltat, omul rebel la orice conformism. Labiş este revoltatul care defineşte un timp al răsturnărilor. Este tânărul rebel care trăieşte fervoarea credinţei în rolul său , de data aceasta de personaj al unei misiuni profetice: e poetul şi e profetul unui timp nou, în care purificările trebuie să urmeze. Lumea trebuie salvată, şi el este cel care salvează această lume. Este eroul şi personajul inaugural, aşa cu încercaseră să fie Rimbaud, poetul cu care se identifică. Lumea este făcută din buni şi răi, rolul său este şi trebuie să fie salvator, să facă dreptate, precum Zorro, Ivan Turbincă sau Till Ullenspiegel. Rolul de erou salvator, care nu era nici în timpul vieţii sale neimportant, primeşte semnificaţii noi după moarte. Scrie Cezar Ivănescu:
"La Iaşi am ascultat recitată "Moartea căprioarei" de un poet aproape legendar prin 1960, Adi Cusin. Acest poet scria la 15 ani de 1o ori mai bine ca la 30. Cu un talent actoricesc nativ, el recita "Moartea căprioarei" ca pe un bocet ritmat atât de exact încât făcea din acest poem un text ritual atemporal: crima oribilă, lamentaţia mortuară a fiinţei care şi-a ucis totemul, a fiinţei care, urcând în civilizaţie trebuie, ciclic, să-şi desfiinţeze obiectul adoraţiei, în scopul de a supravieţui. / Până atunci cei care erau grupaţi instinctiv, erau siguri că de datoria noastră este să dăm un nou Labiş. Poate nu-mi revin în memorie anume persoane, ştiu însă că-ntr-un timp eram câţiva (dacă ar fi să-i amintesc numai pe Laurenţiu Ciobanu şi Adi Cusin) care scriau excepţional, fiind posedaţi şi de o vehemenţă tipic labişiană./ Duhul mortului George Mărgărit şi al numitului Creţescu, vieţuitor aproape nebun, asasinat în corsetul de fier al unei reputaţii imorale, dar cunoscător al poeziei franceze, ceva mai bun decât al facultăţii locale în totalitatea ei, ne spaţializa cetatea în care aveam o misiune precisă. L-am iubit pe Labiş în acele vremuri cu disperarea de a ne fi născut moldoveni./ Spiritul burghez căruia i s-au încorporat din cetatea sfântă îmi jefuieşte speranţa că s-ar putea întâmpla ceva important în acele locuri până prin anul 2000".
Şi adaugă Cezar Ivănescu, numind seria de tineri – de adolescenţi revoltaţi:
"Am crezut foarte mult timp că Labiş înseamnă pentru noi o valoare poetică îndeplinind acelaşi rol ca Rimbaud, Lautreamont ori Radigüt în literatura franceză". (Gheorghe Tomozei, Moartea unui poet, Ed. Cartea Rom., 1972, pp. 394-395)

Primele eliberări de solicitările propagandiştilor, a celor ce păzesc "integritatea realismului socialist" încep de la apelul la pastel; la Imaginea locurilor, evident natale. Anul 1956, cel în care debutează Nicolae Labiş, e anul în care ies în lume cărţile plauzibile ale lui Alexandru Andriţoiu, A.E.Baconsky, Ion Horea, cu toţii preocupaţi de imaginea, strălucitoare sau doar fortifiantă, a locurilor natale. Între textele nedatate ale lui Labiş, Suha poate exprima orgoliul apartenenţei:
"În munţii mei, bătrâni aristocraţi,/ Cântă toate păsările cerului./ Seara se rotesc prin incendiile potolite ale nourilor/ Stelele cloştii şi ale oierului / Frunzarele şoptesc o melodie duioasă şi calmă/ Şi fiarele frământă troopot de copite-n sâhlişuri./ Dragostea mea, sunt atâtea cărări sunătoare/ Si-atâtea –nflorite ascunzişuri!".
Imaginile bune ale locurilor sunt purificatoare, locurile armonizează sentimentele înalte, ne amintesc că aparţinem unei oridini înalte:
"Azi, iată, am văzut un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu/ Vin cerbii mei în goană să se-adune/ Şi către ei privirile-mi ţintesc - / Un codru nesfârşit de coarne brune / În care mii de păsări strălucesc, / Sosind din dunga zării de argint/ Vin păsările-mi mari de sărbătoare/ Şi-nchipuiesc, pe ceruri, fâlfâind / Un ocean de aripi mişcătoare; / Întreaga lume-a sufletului, vie / Palpită de-o frenetică beţie".
Lumea sufletului dublează cealaltă lume, a munţilor, izvoarelor, a animalelor care - iată, devin animale totemice: cerbii, de pildă. Împotriva cui se declanşează revoltele, care lume trebuie purificată? Imaginile dezastrului, a "altei lumi", infernale, domină o bună parte a literaturii scrise de Labiş:
"Eu sunt spiritul adâncurilor/ Trăiesc în altă lume decât voi,(s.n.) / În lumea alcoolurilor tari,/ Acolo unde numai frunzele/Amăgitoarei neputinţi sunt veştede"
În Confesiuni nu puteau lipsi aceste versuri:
"Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi / Şi curg încete frunze şi paşi-s mai înceţi,/ Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări / Cum joacă pe icoană lumini de lumânări".
O Baladă conţine asemenea imagini ale dezastrelor:
"Cum vântul de toamnă şi noapte şi chinuri încinge / Lumea cu urletul lui răguşit, uriaş,/ Micşorând şi mărind depărtările: cum, sub meninge, / Amintirile zac aiurând; cum dansează-n oraş/ Razele lămpii electrice; cum se dezbină / Stuful subţirilor ploi între maluri de zid, / Mă gândesc la pescarii din delta cu voci în surdină, / La prietenii mei care-noată în frigul putrid /.........../ Pe cer se-oglindeşte-ntunericul apei ce bate, / Întunericul vitelor care plutesc înecate/ Negrul acesta nenuanţat."
Un fel de unitate a contrariilor – răul şi iluminările, coborârile în infern girează viziunile paradisiace.
Pierderile (Pseudospleenuri) ţin de pamflet, de exorcism, de încercările de a fixa răul. Modelul Baudelaire, modelul Rimbaud articulează pios versurile:
"Dar poate că-i de vină doar aerul uscat, / Doar aerul de scamă ce-năbuşă plămânii/ Ori leneşă amiază când lin s-a legănat/ În apa clocotită pe lespedea fântânii// Cred însă că-i urâtul ce s-a depus în voi / Ca drojdia de vinuri pe cupele murdare/ Ori zilele pierdute ce-ai revenit, convoi,/ Să sune-n amintire a gol , tânguitoare./............../ Într-un sicriu de ceaţă aşa au adormit,/ Au amorţit în umbră firesc, fără blesteme,/ Şi apele uitării le duc necontenit / Şi nu mai este nimeni la viaţă să le cheme // În locul lor veniră cu negri maci în dinţi/ Femei întunecate cu gura tutunie, / Cu ochi ca alaunul, şi au dansat fierbinţi, /Şi răguşit cântat-au o tristă melodie."
Zicerile fac parte dintr-un jurnal care nu mai suportă transfigurarea poetică:
"Când amintirea-n faţă ca pe-un covor aştern/ Văd c-am trecut odată şi eu acest infern!"
Poezia lui devine poezie premonitorie. Albatrosul ucis devine emblematică, după moartea imprevizibilă a poetului:
"Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară / Şi, reînviat o clipă de-un nevăzut îndemn, / Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară,/ Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn."
Poate că acest "cimitir mai demn" a fost volumul postum al poetului, Lupta cu inerţia (1958), care a declanşat resorturile "noii poezii tinere". Labiş era, fără îndoială, un vârf de lance. Bănuiala că el a fost asasinat, aruncat sub tramvaiul blestemat al nopţii de decembrie 1956 încă mai agită spiritele. Afirmaţiile că el, lider al tinerei generaţii, s-ar fi declatat solidar tinerilor participanţi la revoluţia din Ungaria, că ar fi existat, în acest sens, documente rămân a fi confirmate. Cert este că în anul revoltelor şi al închisorilor Labiş devenise îndezirabil. Dar nu numai el, ci şi prietenii săi, tinerii care, alături de el, îşi propuneau să afirme un spirit nou în literatură şi în viaţa socială. Şi chiar dacă Labiş n-a fost asasinat, mulţi dintre colegii săi de scris – de generaţie literară au fost arestaţi, torturaţi, mutilaţi. Dosarele lor (poate că) sunt în curs de apariţie, alături de mărturiile contemporanilor care au supravieţuit.(6)



Note

1) Miron Radu Paraschivescu, Drumurile de mâine, Timpul, 17 mai 1942. Un document lămuritor pentru relaţia dintre M.R.P. "şi ai săi" este Jurnalul unui cobai , 1940-1954, Ed. Dacia, 1994 : "Mai vreau să scriu ceva despre băieţi. Despre aceşti tineri poeţi care vin la mine, pe care-i iubesc şi care – sunt sigur – mă iubesc şi ei. Marea mea teamă, când ne aflăm împreună, este ca nu cumva să se uite vreunul din ei la mine cu gândul că s-ar uita la un profesor........Astăseară, în redacţie, era o adevărată conspiraţie a "jegoşilor": Geo, Tiberiu Bărbulescu, Ierunca, Marin Preda şi – colac peste pupăză – Stelaru.(.........) Îl citeam pe Marin Preda, care e un geniu elementar,...şi mă simţeam umilit. Raporturile pe care el le stabileşte între lucruri şi lume sunt grave, ample şi primordiale. Aş putea spune analfabete. Ignare, sigur. Dar geniale. Cum spunea foarte bine Mircea Grigorescu, Marin Preda n-are predecesor. El e din generaţia spontanee." (p.145) În 7 iulie 1942 MRP notează : "Scriu făcut, compus, construit. Scriu ştiut. Îl citeam pe Marin Preda, care e un geniu elementar , (şi râvna asta a mea spre elemente, tot asta e : dorinţa de a fi "nefăcut", ne-artificial) şi mă simţeam umilit. Raporturile pe care el le stabileşte între lucruri şi lume sunt grave, simple şi primordiale. Aş spune analfabete. Ignare, sigur. Dar geniale. Cum spunea foarte bine Mircea Grigorescu, Marin Preda n-are predecesori. El e generaţie spontanee. Pe când eu, sunt tot numai alambic, filtru, râşniţă."
Ar mai fi citabil cuvântul introductiv pe care Marin Preda îl scrie la volumul Ultimele al lui MRP. Se cheamă Ora despărţirii de un prieten: "După Eugen Lovinescu, nimeni n-a iubit la noi profesiunea de scriitor şi nimeni n-a luptat mai mult să-i păstreze întreaga nobleţe ca Miron Radu Paraschivescu. Avea pentru asta tot ce trebuia, entuziasm şi capacitatea de a-l transmite şi credinţa statornică în viitorul artelor, într-o epocaă în care multe întrebări şi îndoieli însoţesc această încăpăţânată activitate a spiritului uman..." (Miron Radu Paraschivescu, Ultimele. Poezii. Ed. Cartea Românească, p.6). De altfel, despre activitatea de mentor al lui MRP s-a scris mult, el fiind în anii şaizeci ai secolului trecut un lider excepţional al "noii avangarde artistice".

2) În Reîntîlniri, Cartea Rom., 1985 prietenul din anii patruzeci al lui Marin Preda, Sergiu Filerot încearcă să corecteze mai multe afirmaţii din Viaţa ca o pradă. Da, e fericit că-şi aminteşte, a fost fericit că a scris despre el, a recitit cu emoţie, dar...parcă ar fi necesare unele corecturi. Ca eroul von Trotta din Radetzymarsch, nu e bun să intre în manualele de istorie. Nu vrea. Îi scrie romancierului, dar romancierul nu mai are nevoie de Sergiu Filerot: personajul a ocupat pagina, modelul poate să dispară. Dar numitul prieten insistă:
"Bucureşti, 1 martie 1977 / Stimate Marin Preda, / Încă o dată îmi iau permisiunea de a-mi semnala existenţa. Prima oară am făcut-o în mai 1977, după ce am citit "Viaţa ca o pradă". Ce am simţit atunci se poate vedea din cuprinsul copiei scrisorii, (pe care o alătur aici cu bună credinţă) şi despre care înclin să cred că nu a ajuns unde trebuia..."
Şi îi scrie iar: "6 mai 1977 /.../ Scriu nu cu speranţa, ci cu convingerea că voi face o surpriză plăcută. Mă îndeamnă să-mi semnalez prezenţa paginile citite în recenta "Viaţa ca o pradă". Mi-am reamintit cu prilejul acestei lecturi de vremile cu adevărat eroice ale unei tinereţi ce visa şi lupta cu toată încrederea şi vigoarea...".
În fine, îl întâlneşte, scriitorul declară că nu primise scrisorile – s-ar fi putut să se rătăcească. Dar îl invită la un prânz la Capşa. Încearcă să-l convingă că nu s-au întâlnit aşa cum scrie Preda în Viaţa ca o pradă, că martor poate fi Geo Dumitrescu. Prozatorul nu poate fi lămurit. Dacă a scris aşa, aşa este. Şi comentează Sergiu Filerot, prietenul şi aliatul de odinioară:
"Unele ficţiuni deveneau la el realităţi propriu-zise şi le considera ca atare, realităţi întâmplate. Nu o dată Marin Preda a încercat să mă convingă că s-au întâmplat unele fapte care nu s-au întâmplat niciodată. Astfel, după ce n-a reuşit să-l convingă pe Geo Dumitrescu de imaginarul (sau imaginatul) fapt că împreună, ca doi albatrosişti, l-ar fi vizitat în închisoarea de la Malmaison (adică după trei luni) pe prietenul lor Sergiu Filerot, sau că împreună au asistat la şedinţa Curţii marţiale de condamnare la moarte, iată că în 1979 a venit rândul meu să trebuiască să fiu convins. Ştiam bine că erau reale doar parţial cele scrise de el în interviul Marea călătorie (1974) şi apoi în Viaţa ca o pradă (1977, p. 297 şi 299). Îl priveam cu câtă insistenţă şi convingere se străduia să-mi readucă în memorie...ce? Ceea ce prinsese rădăcini în închipuirea lui artistică. Era o ficţiune pe care el o trăia şi "amnezia" mea îl contraria".
Sergiu Filerot putea deveni un martor inconfortabil ce se amesteca nepermis în opera/viaţa scriitorului. Abia la cinci ani de la moartea lui Preda, cartea poate să apară. Să adauge un capitol care poate să ne lămurească de ce prima versiune a Moromeţilor se numea Oameni urâţi.
Capitolul Preocupat de aspectul său fizic transcrie tot amintiri "din tinereţe":
"Ştiţi, doamnă, eu eram urât înainte. Aveam nasul strâmb. Dar nu m-am lăsat. M-am apucat să trag de el, aşa, şi să-l tot dau într-o parte, doar s-o mai îndrepta. Până la urmă, s-a îndreptat – cam aşa spunea Marin Preda mamei mele - cu ocazia uneia dintre vizitele care le făcuse, în 1946, acasă la mine".
Cine citeşte, din Viaţa ca o pradă, capitolul dedicat "frumoasei oculiste" poate descoperi echivalenţe citabile.

3) Cum se nasc Moromeţii? Romanul ar fi trebuit să se numească Oameni urâţi, şi primele sale versiuni sunt despre "oameni urâţi". Nici vorbă că gândul romanului exista la începutul anilor patruzeci, când tânărul underground făcea exerciţiul subteranei. Era jos, la fund, şi paginile despre ţărani din Timpul semnate de M.R.P. (cu exclamaţia: satul de azi e altul, am ieşit din preistorie!) sau Geo Dumitrescu îi puteau da sentimentul că e un ales. Că s-a extras dintr-o lume a urâţilor. Pârlitu, proza sa de debut, punea în valoare o temă şi câteva personaje de viitor.

4)Mihai Pelin, "Artur".Dosarul Ion Caraion. Editura PUBLIFEROM, Bucureşti, 2001. Dar tot dintre textele lui Mihai Pelin decupăm unul care arată că la începutul anilor 1950 îl pândeau pe scriitor multe pericole. În revista aLtitudini, Anul I, Nr. 3, mai 2006 p. 13 (Dosar :Comunism şi literatură) articolul lui Mihai Pelin, Securitatea a vrut să-l trimită pe Marin Preda într-o "unitate de muncă". Pericolele au fost reale şi temerile lui Marin Preda (Vezi Viaţa ca o pradă) nu erau gratuite.

5) Un număr substanţial al Jurnalului literar, din aprilie–mai 1999 publică documente, articole, mărturii, un dosar al procesului şi un număr de intervenţii critice, dintre care, câteva, în întregime citabile, aparţin lui Dorin Tudoran, G. Grigurcu, Geo Şerban. Cât de negru este Ion cel Negru, se întreabă, într-o propoziţie memorabilă, Gheorghe Grigurcu.
Întrebarea o să dureze, fiindcă timpul poeţilor dam­naţi – al personajelor din subterană – n-a venit încă în România. Esenţa modernităţii literare e legată, în Ro­mânia, de ele. Probabil va veni în curând, fiindcă actua­litatea lui Cioran, de pildă, poate favoriza o anumită în­ţelegere a conceptelor negative – a oamenilor aşezaţi sub semnul lui Le mauvais Demiurge.
O amplă polemică a declanşat cartea Doinei Jela de­spre martiriul Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu. Textele Doinei Jela fixau imaginea unui Caraion duplicitar, trăind numeroase derogări morale. Dintre acestea, nu erau excluse colaborările cu securitatea. Între numeroa­sele răspunsuri pro-Caraion, cel mai amplu îi aparţine lui Ion Solacolu, autor al unui dosar important, publicat în numărul 18l–182 al revistei „Dialog” (publicaţie a cercului democrat al românilor din Germania) din februarie–decembrie 1996, Nălucile tărâmului de dincolo –cum nu trebuie făcută o reconstituire.Între afirmaţiile de mare interes ale acestui dosar, câteva trebuie privite cu prudenţă. Între ele, neargumentată e aceea că publi­carea dosarului Caraion în România literară(sub sem­nătura lui Mihai Pelin) ar urmări să distrugă autoritatea morală a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca.

6) Stela Covaci, Persecuţia. Mişcarea studenţească anticomunistă Bucureşti, Iaşi (1956-1958). Nume de cod „Frăţia Paleolitică”. Documente din arhiva securităţii. Editura Vremea, 2006 propune o seamă de documente privindu-i pe Aurel Covaci, Stela Pogorilovschi, Gloria Barna (Alexandra Indrieş) apropiaţi ai lui Labiş, inşi care au supravieţuit represiunii. Au fost prieteni ai lui Labiş. Despre felul în care a supravieţuit torturii Gloria Barna, vezi excepţionalul roman-document Justa de Paul Goma (Ed. Nemira, 1985) precum şi Cornel Ungureanu, Geografia literaturii române azi. Vol. IV.Banatul. Ed. Paralela 45, pp. 133-137. O carte patetică, scrisă de Cezar Ivănescu şi Stela Covaci, Timpul asasinilor. Documente şi mărturii despre viaţa moartea şi transfigurarea lui Labiş, Ed. Libra, 1997, susţine că am fi în faţa unui adevărat complot al tăcerii. Şi dacă tonul pamfletar poate să ne facă suspicioşi faţă de o acuzaţie sau alta, rămîn încă pagini care trebuie să dea de gândit: „Aici trebuie să mai precizăm ceva: Labiş, după ştiinţa noastră, a fost de mai multe ori exclus din UTM, numai că, trăind şi fiind valid, Mihail Sadoveanu, zimbrul carpatin, le cerea derbedeilor înapoi carnetul UTM şi-l dădea „băietului „. În toamna lui 56 Sadoveanu s-a îmbolnăvit şi derbedeiii l-au exclus din nou (versiunea mea), se pregăteau din nou să-l excludă în zilele în care Labiş era muribund, la spital (versiunea Stelei Covaci), oricum Nicolae Stoian, Gh. Tomozei, Al, Oprea sunt direct implicaţi în asasinatul politic...”, p. 83