Ovidiu Hurduzeu, Constiinta critica presupune libertatea gândirii

Ovidiu Hurduzeu, Constiinta critica presupune libertatea gândirii

http://www.ovidiuhurduzeu.ro/interview_ps.htm

Paul Siladi: În textele dumneavoastră pledaţi pentru conştiinţa critică. Cum aţi ajuns să dobândiţi o astfel de conştiinţă şi generalizând de ce este nevoie pentru "trezirea" din amorţirea conformistă
Ovidiu Hurduzeu: Fiecare dintre noi avem opinii critice. Stă în firea omului să judece aspectele negative din jur sau să vadă răul din propria sa persoană. Faptul că judeci pe cineva sau ceva, nu înseamnă că ai totuşi o conştiinţă critică. Să-ţi dezvolţi conştiinţa critică trebuie în primul rând să fii o persoană autonomă, capabil să judeci cu mintea ta. Conştiinţa critică presupune libertatea gândirii şi capacitatea de a înţelege mecanismele de funcţionare ale realităţii. ("Elitele intelectuale" din România şi-au făcut un obicei în a critica pe toţi şi toate; critica lor sună însă neconvingător întrucât se bazează pe clişee şi prejudecăţi, atacă probleme secundare şi, în general, evită să sape la rădăcina lucrurilor.) Prin educaţia pe care am primit-o sub comunism şi în Occident, fusesem "programat" să devin un intelectual stângist şi un cetăţean conformist. Ca să dobândesc o conştiinţă critică, am fost nevoit să mă "deprogramez". Prima manifestare a "deprogramării" a fost privirea detaşat ironică pe care o întâlniţi în prozele mele din tinereţe. Ajuns în Occident, privirea ironică s-a dovedit un instrument insuficient de investigare a realităţii. Spre deosebire de comunism, unde răul era evident, în "democraţiile de masă" acesta ia o formă amestecată. Iată de ce trebuie mereu să separi grâul de neghină, să priveşti detaliul din prisma întregului. În SUA, m-am "deprogramat" învăţând mai întâi anatomia veritabilă a lumii contemporane. Am avut nevoie de câţiva ani până am înţeles cum funcţionează o societate modernă. Odată ce i-am "prins" mecanismul, am purces la analiza critică a credinţelor, idolilor şi ideologiilor sale. N-am făcut-o din curiozitate sau dintr-un interes "strategic", ci din dorinţa de a ma sustrage învăluirilor conformismului generalizat. Pe de-o parte eram îndemnat şi ajutat să fac "alegerea" care mi se potrivea mai bine. Ai fi zis un îndemn la autonomie şi responsabilitate. Pe de altă parte, mi-am dat repede seama că aceste "alegeri" erau "politic corecte"; orice predilecţie pentru ceva din afara "selecţiei" oficiale fiind sancţionată rapid.
P.S.: Cred cu tărie că pentru a putea învăţa ceva, pentru a putea deschide ochii spre conştiinţa critică e nevoie de ajutor. Discernământul, capacitatea de a alege grâul de neghină se dobândeşte, dar se şi educă, iar o modalitate de educare a discernământului este lectura adecvată. Vă rog aşadar să presăraţi răspunsurile cu autori care ar putea contribui la formarea capacităţii de judecată. Când spun judecată mă gândesc la ceea ce Părinţii Bisericii numeau "deosebire a duhurilor" şi nu la judecata apraopelui, care ne este atât de la îndemână, dar este condamnată de Hristos şi care, deşi o practicăm cu asiduitate, se dovedeşte mereu păguboasă şi stearpă.
O.H.: Într-adevăr, conştiinţa critică trebuie educată. Cărţile ajută, dar de mai mare folos este dialogul cu oamenii. Orice idee, oricât ar fi de generoasă, poate fi răstălmăcită şi transformată într-un "idol al minţii", o abstracţiune supusă manipulărilor de tot fel. Cum poţi să decizi dacă o idee este mincinoasă sau nu doar citind o carte? Conştiinţa critică nu poate fi decât întrupată, presupune un mod personal de existenţă. Un duhovnic, un scriitor sau o personalitate, din trecut sau din prezent, în care am încredere, mă ajută să-mi formez capacitatea de judecată mai bine decât îngurgitarea de idei abstracte, decontextualizate. Credem cuvântul lui Dumnezeu fiindcă avem încredere în Iisus cel care L-a rostit. Fără persoana Lui, creştinismul este o colecţie de dogme moarte sau o simplă terapie sufletească. Prin persoana Lui, cuvântul e viu. În România se tot condamnă comunismul. Putem însă pune pe acelaşi plan condamnarea crimelor comise de comunişti, rostită de un fost activist de partid, cu mărturiile unui martir din închisori? Deschid ochii spre conştiinţa critică a celuilalt atunci când acea conştiinţă constituie pentru mine o chemare ec-statică la cunoaşterea personală a adevărului. La urma urmei, ce înseamnă să priveşti critic realitatea? Înseamnă să descoperi dimensiunea personală a lumii şi unicitatea personală a omului sub zgura tuturor "impersonalismelor". Cum acesta este însuşi fundamentul concepţiei teologice ortodoxe despre lume, îndrăznesc să afirm: nu există conştiinţă critică adevărată fără proclamarea Adevărului întru Hristos. A critica este un act de asceză - în sensul "curăţirii" realului de tot ceea ce este strâmb, viclean şi iluzoriu - o asceză dublată însă de smerenie. Actul critic devine astfel o descoperire personală în lumina adevărului.
Nu poţi să critici lumea dacă n-o iubeşti. Fără iubire, cazi în aroganţă intelectuală, critica ta devine hipercritică iar demistificarea se transformă, la rândul ei, în propagandă. Când critici nu-l "ataci" pe semenul tău, nici lucrarea lui Dumnezeu, ci impersonalismul (cangrena, partea necrozată) produs, direct sau indirect, de "stăpânitorul lumii acesteia" . Energiile demonice acţionează ca o forţă parazitară, stricătoare ale rostului omului şi a firii, o agitaţie anormală prin care lucrurile devin strâmbe, viclene şi iluzorii, sunt mişcate contra direcţiei lor naturale - prin "natural" înţelegându-se ceea ce există conform milei lui Dumnezeu. Satana nu este un simplu concept negativ ci, dimpotrivă, o adevărată putere. Conştiinţa critică este cea care înţelege această putere şi încearcă să i se opună.
Aţi amintit, cu multă dreptate, că ideologia este un obstacol redutabil în faţa conştiinţei critice. Un cunoscut teolog şi sociolog francez, Jacques Ellul vedea în cea dea-a doua fiară din Apocalipsa lui Ioan un simbol al propagandei. Intrepretarea mi se pare incitantă. Nu lucrează propaganda cu "toată puterea fiarei dintai" - "fiara dintâi" fiind statul şi structuri de tip etatist? Nu-i determină propaganda pe locuitorii pământului să se închine statului, fiarei dintâi? Nu-i amăgeşte cu discursurile ei aşa încât oamenii ajung să venereze statul care vorbeşte în numele lor?
Nu se aplică toate acestea societăţii româneşti contemporane? Ideologiile "politic corecte" de astăzi, globalismul, multiculturalismul, ecumenismul, neoconservatorismul sunt impuse prin "toată puterea fiarei dintâi", megastatul europeean şi sucursala sa dâmboviţeană. El suprimă dialogul şi dezbaterea în numele "toleranţei" şi "respectului".
P.S.: Conştiinţa critică are de înfruntat o seamă de obstacole, din care unul cu adevărat redutabil este ideologia, fertilă, expansivă şi adesea coercitivă a corectitudinii politice. Între temele favorite ale acestei ideologii este toleranţa. Ce este toleranţa ideologizată, a celui corect politic şi ce este toleranţa celui cu conştiinţă critică.
O.H.: Toleranţa obligatorie, pe care aş numi-o tolerantism, este principala componentă a ideologiilor "politic corecte". Dogmă stângistă, născută în Occident prin anii 60, tolerantismul favorizează intoleranţa în numele relativismului cultural. Suntem obligaţi să respectăm "diferenţele" grupurilor sociale desemnate oficial; dacă îndrăznim să punem sub semnul întrebării validitatea acestei dogme suntem imediat acuzaţi de rasism, antisemitism sau homofobie. (în cazul României, eticheta este "atitudini legionare", cu diferitele ei variaţiuni "ortodoxism", "ultranaţionalism") De fapt, sub formula "toleranţei" este legitimat tratamentul preferenţial acordat unor grupuri şi categorii "politic corecte". Prin argumente de genul "este stilul nostru de viaţă şi trebuie să-l respectaţi", grupuri de interese ale homosexualilor şi susţinătorilor lor doresc ca instituţiile statului să legifereze practici considerate inacceptabile de majoritatea populaţiei (de exemplu căsătoria între persoane de acelaşi sex). Într-o democraţie, practicile homosexuale pot fi permise în numele apărării libertăţilor individuale. Tolerantismul consideră insuficient faptul că societatea tolerează practicile homosexuale; ar vrea ca statul, prin puterea sa instituţională, să pună oficial semnul egalităţii între comportamentul homosexual şi cel heterosexual. Promotorii tolerantismului vor însă mai mult; de pildă, insistă ca, odată tolerate, practicile homosexuale să fie legitimate, facilitate şi susţinute financiar de către instituţiile statului şi alte centre de putere. Retorica folosită este cea a relativismului cultural, "respectului" si legalismului "drepturilor". O atitudine tolerată nu devine "drept" juridic dintr-o necesitate obiectivă. Impunerea ei pe cale legislativă este arbitrară, dictată de considerente politice, economice sau presiuni exercitate de diferitele grupuri de interese. De ce discutăm de "multiculturalism", "diversitate" şi "toleranţă" în România anului 2008 ? Răspunsul ni-l oferă multiculturaliştii români şi elitele "politic corecte": întrucât se preconizează importarea muncitorilor din Pakistan, India şi China, politicile multiculturale trebuie să-i domesticească pe români ca nu cumva ei să reacţioneze violent la instalarea pe teritoriul ţării lor a comunităţilor de străini. La seminarul "Multiculturalism: recunoaştere şi respect fără excludere", organizat la Cluj (17-19 iulie 2008) de un for mondialist, Institutul Aspen Romania, s-a discutat la nivelul cel mai înalt - (Mircea Geoană este preşedintele boardului executiv al Aspen Institute Romania) - "faptul că ne gândim (cu pragmatism) la aducerea de muncitori străini în România, la efectele acestei potenţiale noi multiculturalităţi ( şi interculturalităţi în acelaşi timp) asupra societăţii române ( o societate îmbătrânită, în mare parte tradiţională şi conservatoare)". În acest context, enlightened leadership -ul 1 adunat la seminar se întreabă cum va reacţiona Biserica Ortodoxă Română, atunci când, la un moment dat, comunitatea arabă va cere ridicarea unei moschei la Bucureşti, Cluj, Iaşi sau prin vreun alt oraş. 2
Biserica Ortodoxă nu poate să reacţioneze decât într-un singur mod: să mărturisească tuturor slava Logosului încarnat. Biserica nu-i împarte pe oameni în grupuri şi categorii, ci le arată calea unei existenţe trăite în lumina adevărului. Apelul Bisericii la toleranţă este în primul rând un îndemn adresat tuturor la solidaritate personală dincolo de condiţiile materiale şi politice sau prejudecăţile care-i afectează. Tolerantismul divide şi separă, amalgamând oamenii în mod mecanic în funcţie de necesităţi impersonale (economice, tehnice, comerciale etc.) Toleranţa obligatorie distruge relaţia personală, iar "respectul", înlocuind dragostea ascetică, reciprocă o transformă într-o relaţie reglementată juridic pe tiparul tranzacţiei comerciale. În mod paradoxal, tolerantismul secular este asemănător fundamentalismului religios: ambele încearcă să impună norme de comportament colectivităţii în numele unor principii metafizice. Tolerantismul, prin codurile sale de vorbire şi comportare distruge judecata critică. Instanţele instituţionale gândesc în locul nostru, ele ne spun ce este sau nu "ofensator".
Biserica ortodoxă nu susţine coabitarea artificială dintre indivizi care nu au nimic în comun. În spiritul tradiţiilor sale, Biserica promovează idealul unei societăţi de persoane, care se iubesc şi se vor iubite. Din punct de vedere ortodox, toleranţa are ca scop consolidarea relaţiei personale prin care se manifestă unicitatea fiinţei umane. Biserica îi cheamă sub acelaşi acoperiş pe bogaţi şi săraci, pe cei cu păcate şi cei fără păcate pentru a concretiza modul trinitar de existenţă: o societate care să experieze adevărata existenţă, existenţa în Hristos ("El este Viaţa") Spre deosebire de multiculturalism, unde "colectivitatea " este o fuziune de indivizi interşanjabili, comunitatea eclezială este organică. Singurul ei scop este bucuria de a fi împreună întru Hristos prin Biserica Sa.
P.S.: Corectitudinea politică determină doctrinele politice în sensul nivelării şi uniformizării lor. Credeţi că mai există astăzi, în România, o dreaptă şi o stângă politică care să fie consecventă doctrinar? Dumneavoastră, care vă afirmaţi constant preferinţa pentru abordările de dreapta, cum definiţi această orientare?
O.H.: În România nu există o dreaptă şi o stângă politică consecventă doctrinar întrucât nu există o societate cu adevărat democratică. Începând cu anii 60, un nou proiect mondialist şi-a propus să integreze regimurile totalitare de tip comunist şi cele productivist-consumiste în care domină abundenţa mărfurilor. Convergenţa dintre capitalism şi comunism, fusese anunţată încă din 1968 de dizidentul sovietic Andrei Saharov într-o cărţulie publicată în SUA sub titlul "Progress, Coexistence & Intellectual Freedom". 3 Douăzeci de ani mai târziu, pe data de 15 decembrie 1987, senatorul Jesse Helms, fostul preşedinte al importantei comisii pentru relaţii externe din cadrul Senatului american, denunţa public înţelegerile de culise dintre "stăpânii de la Kremlin" şi unele reţele mondialiste din Occident pentru realizarea convergenţei dintre cele două sisteme. 4 Dacă Saharov vorbea despre o "convergenţă socialistă", Jesse Helms denunţa "convergenţa" sub zodia globalismului. (Soljenitsin vedea în "convergenţa" descrisă de Saharov "iadul pe pământ" 5, iar Jesse Helms "drumul spre concentrarea monopolistă a activităţii economice şi spre sclavie politică". ) Sistemul economic şi social rezultat, unic în istoria omenirii, se prezintă ca un gigantic spaţiu reticular, o pânză de păianjen de dimensiuni planetare. Eu îl numesc Reţeaua. 6 Joncţiunea dintre cele două sisteme a fost înfăpuită în România printr-o revoluţie conexionistă bazată pe secret, provocare, diversiune, eliminarea criticii autentice şi organizarea imposturii generalizate. Comunismul a fost înlocuit de globalism, economia planificată de o economie de piaţă controlată prin pârghiile capitalismului corporatist-financiar. Primit cu braţele deschise de elitele noastre, sistemul importat s-a înfrăţit cu neaoşul "capitalism de cumetrie" pe care, în loc să-l elimine prin competiţie cinstită, aşa cum sperau unii naivi, şi l-a facut părtaş sau chiar frate de sânge. Din coabitarea lor promiscuă a rezultat o struţocămilă de tip carpato-dunărean, păgubitoare atât pentru România ca naţiune cât şi pentru cetăţeanul de rând.
Unul dintre scopurile principale ale revoluţiei conexioniste în România a fost să blocheze apariţia unei mişcări de dreapta autentice. În acest scop s-a recurs la o mie de subterfugii, de la cele mai grosolane până la cele mai subtile. Dacă, în plan politic, nici un român cât de cât informat nu s-a lasat păcălit de "conservatorismul" unor nouveaux riches dubioşi, în plan intelectual, impostura "neoconservatorismului" a trecut neobservată. Importat din SUA, unde este profesat de aşa numiţii "neoconi", neoconservatorismul a devenit trendy printre mulţi telectuali români consideraţi de dreapta. Aceşti fine gentlemen ai vieţii noastre culturale au folosit discursul de tip "neocon" pentru a împiedica apariţia duşmanului său de temut: o dreaptă înrădăcinată în solul românesc şi racordată la valorile tradiţionale ale conservatorismului occidental. Eu cred că a venit timpul, la 18 ani de la căderea Zidului Berlinului, ca opţiunile intelectuale şi politice să fie clarificate. Dacă vrei să rămâi cinstit faţă de tine însuţi, nu poţi să slujeşti la mai mulţi stăpâni: să fii şi conservator şi simbriaş al capitalismului oligarhic transnaţional, stângist dar cu "sensibilităţi de dreapta", ortodox ecumenist cu "simpatii catolice", şi în plus, adept al economiei de piaţă după modelul "Occidentului protestant". Dacă eşti capabil să încorporezi cu seninătate sau cinism atâtea calităţi incompatibile, înseamnă că ai năclăit deja ideile, ai bălmăjit doctrinele şi ai relativizat adevărurile.
Pentru a ajuta opinia publică din România să înţeleagă se se întâmplă cu adevărat în viaţa noastră culturală şi politică, voi lansa cât de curând, împreună cu Mircea Platon, un proiect mai amplu pe linia manifestului " A Treia Forţă" (publicat anul trecut în Covorbiri literare-Iasi, apărut ulterior în "Idei în dialog" şi Rost)
P.S.: Luciditatea poate duce la deznădejde. Cum credeţi că se mai poate trăi într-o lume ca cea pe care o descrieţi? Mai există soluţii?
O.H.: O critică lucidă a "chipului veacului acestuia" poate strecura deznădejde în suflete când este rodul aroganţei intelectuale si a puţinătăţii credinţei. Luciditatea este însă indispensabilă dacă vrei să distrugi aparenţele ce revendică statut de realitate. "Stăpânitorul lumii acesteia" 7 a creat un gigantic mecanism de iluzionare, o lume necrozantă de idoli falşi, aparenţe şi iraţionalitate. Cel viclean ne amăgeşte prin puterea sa de a crea o "realitate prin aderare". 8 El ştie slăbiciunile omeneşti şi realitatea complexă o înlocuieşte cu o inginerie drăcească unde deodată totul "se potriveşte la fix", se echilibrează confortabil, fără efort. Visul este mai real decât realitatea întrucât aderi necondiţionat la imaginile lui convergente. Spre deosebire de vis, existenţa reală este "obositoare" întrucât te loveşti de probleme divergente, păreri contradictorii, impresii fragmentare şi confuse. Fiecare din noi avem un echilibru în viaţă, un centru de greutate iar divergenţa ne cere eforturi permanente de echilibrare . Iată de ce este dificil să aderi la real, dar plăcut să te "lipeşti" de iluzii. În vis nu iei distanţă pentru a evalua ceea ce ţi se întâmplă. Aceeaşi constatare este valabilă pentru utopie. Nu-i opui rezistenţă atâta timp cât nu te desprinzi din imaginile sale. De ce acceptăm cu seninătate monstruosul şi absurdul, de ce acceptăm să coabităm cu artificialul, informul excesivul, patologicul , vicleanul, hoţul şi tâlharul? De ce trăim strâns lipiţi de pseudopersoane, vampirii impersonali care se fixează pe feţele noastre şi ne împrumută chipurile lor palide? Toată această promiscuitate ne pare deja "normală", "naturală" întrucât aparenţele demonice ne fascinează, fixându-ne privirile exclusiv asupra lor. Halucinaţia tehnoglobalistă s-a impus drept "realitatea mileniului XIX" prin adecvarea ei la aspiraţiile, temerile şi imaginea de sine a sclavului fericit. Religiile terapeutice proliferează întrucât îi satisfac dorinţa "de a fi în regulă cu sacrul". Îndepărtându-se de Dumnezeu, sclavul fericit este construit pe o lipsă, o "coloană absentă" (Michaux), nu are consistenţă proprie. Pentru a-şi acoperi deficienţa ontologică se hrăneşte cu aparenţe care-i oferă iluzia unui fundament al fiinţei sale.
Lumea de aparenţe şi amăgiri ne este prezentată drept "post/modernă", creatoare, dinamică iar existenţa întru Hristos drept "depăşită", anacronică. De fapt, lucrurile se prezintă exact invers. Conform apostolului Pavel, "chipul veacului acestuia", starea de lucruri în care trăim, este lumea cea veche, coruptă, supusă stagnării şi normelor status quo-ului. Prin analogie, societatea postmodernă globalizată, reprezentată de angrenajul tehnobirocratic nu este un "progres", ci însăşi "lumea ce veche".
Prin tot ceea ce scriu am vrut să trezesc conştiinţele adormite. Mi-am dat seama însă că nu puteam să risipesc aparenţele dacă nu aveam nişte repere ferme. Cum să desfac lucrările diavolului dacă eu însumi aş fi fost angrenat în maşinăria de produs amăgiri? Pe ce poziţie să mă situez ca să demasc imposturile veacului acestuia? Nu puteam să mă retrag pe un munte şi de acolo să privesc în vale cu binoclu la ceea ce fac semenii mei. Munţii au dispărut în deşertul relativismului. Nu există decât "mii de platouri" (Deleuze) unde fragmente aglutinate viermuiesc într-o promiscuitate perpetuă, numită eufemistic "marea convergenţă". Să descriu cu luciditate acest sistem totalitar - totalitar în sensul că urmăreşte "să fondeze o sferă generală totală care să se constituie într-un nou absolut" (Apostolidès) - trebuia să mă situez ÎN AFARA angrenajului de iluzii. Doar punând la distanţă ceea ce trebuia să fie văzut, aş fi accedat la o înţelegere adevărată a lumii de iluzii. Dar cum "să pui la distanţă"? Sistemul nu permite nici o exterioritate, el însuşi constituindu-se într-un "nou absolut".
Exista o singură cale: revelarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, doar ea nu poate fi încorporată în "noul absolut" întrucât "Împărăţia mea nu e din lumea aceasta" 9. Doar Adevărul întrupat, maşina diabolică de produs amăgiri nu-l poate asimila.
Ce ne spune Hristos? "Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea". 10 Credinţa în Hristos nu m-a lăsat să cad în amăgire, să mă adaptez veacului acesta, ci m-a situat în afara lui. Sălăşuind în afara lumii iluziilor dar în Biserica lui Hristos, am reuşit prin puterea Duhului sfânt, să-mi cultiv conştiinţa critică. Mi-am întărit astfel darul natural de a desluşi ce se petrece în spatele aparenţelor. Am înţeles astfel cauza acestei agitaţii anormale prin care lucrurile sunt mişcate contra direcţiei lor "naturale" - prin "natural" înţelegându-se ceea ce există conform milei lui Dumnezeu.
Nu am nici o intenţie să-i deznădăjduiesc pe semenii mei. Da, le spun: "sistemul", "reţeaua" este totalitară, nu lasă nimic să-i scape din tentaculele ei. Această constatare ar trebui tratată cu toată seriozitatea dar numai din perspectiva promisiunii lui Hristos că vom fi mântuiţi. Soarta noastră nu este pecetluită, nu suntem predestinaţi să trăim ca nişte sclavi fericiţi. Vălul de iluzii poate şi trebuie destrămat. Odată ce rămânem în cuvântul lui Hristos, nu mai orbecăim prin întuneric, nu mai umblăm după "cai verzi pe pereţi". Cunoaştem adevărul şi adevărul ne va face slobozi. 11
Dacă rămânem în cuvântul lui Dumnezeu, nu mai privim lumea din interiorul ei, ci din perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu care va veni la sfârşitul veacului dar este deja o realitate prezentă aici şi acum.
Ceea ce le sugerez eu fraţilor mei întru dreapta credinţă este o critică radicală a veacului acesta din perspectiva Revelaţiei creştine. Dacă ştiinţa, psihologia sau politica "analizează" religia creştină pe toate feţele, de ce Ortodoxia n-ar "critica" lumea aparenţelor din perspectiva Adevărului? Prea mult timp, ne-am sfiit să judecăm chipul veacului acesta, prea mult timp am ezitat să ne pronunţăm împotriva lucrărilor diavolului şi a idolilor de toate felurile. Aşa se face că Biserica noastră nu are în prezent un cuvânt de spus în marile dezbateri care au loc în lumea contemporană. Uităm că între Dumnezeu şi Satană nu există compromis şi "un mare război este în curs de desfăşurare" 12.
Războiul are loc în lume, nicidecum în afara ei. 13 Pentru noi, ortodocşii în această bătălie nu există cale de mijloc. Ori rămânem persoane decise - latinescul "decidere" înseamnă "a separa, a tranşa", luptăm pentru viaţa întru Duhul Sfânt, spulberând iluziile aducătoare de moarte, ori rămânem sclavi fericiţi. Nu putem să dezertăm platonic din lumea supusă păcatului şi amăgirilor demonice. Trebuie să rămânem pe frontul real, acolo unde se dă bătălia adevărată împotriva Satanei. Celor neîmbărbătaţi în duh, Cel viclean le iluzia luptei, îi atrage în bătălii imaginare. Doar înfruntând rezistenţa Necuratului, ne reechilibrăm în Hristos. Doar lupta întru Adevăr este mântuirea noastră.
NOTE:
1"conducere iluminată", termenul nu-mi aparţine, este folosit de Institutul Aspen care promovează "ideea de enlightened leadership"
2 Cristian Cercel, "Multiculturalism: recunoastere si respect fără excludere", Observator cultural, Nr. 175/24-30 iulie 2008
3 Andrei D. Sakharov, "Progress, Coexistence & Intellectual Freedom", New York, W.W. Norton & Co. Inc.
4 Ovidiu Hurduzeu, "Sclavii fericiti. Lumea văzută din Silicon Valley", Timpul, 2005, p. 240
5 Alexander Solzhenitsyn, "As Breathing and Consciousness Return" în antologia "From Under the Rubble", New York, Bantam Books, 1976.
6 Vezi Ovidiu Hurduzeu, "Reteaua", Convorbiri literare Iaşi, iunie, 2008 http://convorbiri-literare.dntis.ro/HURDUZEUiun8.html
7 Ioan, 12-31
8 Expresia îi aparţine poetului Henri Michaux. Vezi Henri Michaux, L'Infini turbulent, Gallimard, 1964
9 Ioan 18, 36
10 Ioan, 15-19
11 Cf. Ioan 8 - 32
12 Romanides, The Ancestral Sin, p.84
13 Cf. Ioan 17:15: "Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău".