Odessa: 70 de ani de la atentat ca și de la pedeapsa-masacru

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Articolul lui Andrei Muraru este un text de perspectiva moralistă și pseudo-istorică. Războiul e ignorat, cauzele acestuia nici măcar invocate, activitatea partizanilor organizată prin combinația de rezistență civilă și militară sovietică — ignorată. Nu e vorba de a scuza violența represaliilor, ci de a reconstitui contextele. Asta nu e istoriografie ci o nouă campanie de propagandă anti-antonesciană și de ce nu, chiar antiromânească, tardiv relansată. Ediția franceză a Wikipedia vorbește de ostatici : «Le maréchal Antonescu donne ensuite l'ordre d'exécuter 200 « communistes » (lire « Juifs ») pour chaque officier victime de la bombe et 100 pour chaque soldat. À ce titre, tous les « communistes » et un membre de chaque famille juive doivent être emprisonnés comme otages.»
Ottmar Trașcă, care este un istoric serios, citează exact :« Mai mult, mareşalul Ion Antonescu a emis în aceeaşi zi, orele 12.30, un nou ordin (nr. 562) care solicita să se treacă la „represalii severe” şi indica cine erau în opinia sa „vinovaţii” pentru atentat:
„a/. Pentru fiecare ofiţer român sau german, mort în urma exploziei, vor fi
executaţi 200 de comunişti;
Pentru fiecare soldat mort câte 100 de comunişti.
Execuţiile vor avea loc în cursul zilei de astăzi.
b/. Toţi comuniştii din Odessa vor fi luaţi ca ostatici, de asemenea, câte un
membru de fiecare familie evreiască.Li se va aduce la cunoştinţă că, la un al doilea act asemănător, vor fi executaţi
cu toţii.»
A se citi și Masacrul de la Odessa în Wikipedia 
Despre catcombele Odessei și partizani :
« The role of the Odessa catacombs during the Great Patriotic War

Since the beginning of World War II Catacombs are of great significance for the city, because thousands of residents of the city and suburbs were forced to hide in them from bombing and shelling during the 73 days, from August 5, 1941 to October 16, 1941 - during the heroic defense of Odessa . During the Nazi occupation of Ukraine in the Odessa area operated 13 guerrilla groups. And the first of these guerrilla groups, commanded by VO Fellows-Badan, was stationed in the catacombs of the village Nerubayskogo, a suburb of Odessa. First, the squad includes 64 men and 5 women. In addition to the squad were children who had served as intelligence (Yasha Gordienko).
Before the guerrillas entered the catacombs, the group previously established organizational equipped in their base camp with supplies of food, fuel - for lighting and cooking, which is prepared mostly on primus stoves and kerosene. Had stockpiled explosives, ammunition, weapons and everything you need for life and battle.
With the help of experienced masons was chosen place for the home squad at a distance of 3-4 km from the entrance to the mine first. Approaches that led to the camp, were barricaded. Minor moves laid tightly and mined.
The camp was built in kitchen, dining room, sleeping room, staff room, bathroom, utility room, barns and workshops. All of them were equipped to face and linked drifts.
In accordance with the name of the detachment, and though he called "subversive and intelligence", it was divided into two parts. Half the squad was based in the catacombs, the other half, divided into three groups, placed in the safe house. They were scouts - "eyes and ears of the detachment." They collected an important military information and introduced the agents to the Nazi authorities.
During his stay in the catacombs of the majority of the guerrillas had not seen not only sun, but also ordinary daylight, since the military operations they came out only at night, when all around is dark, and during the day were in the catacombs, which are always dark.
Publicized guerrilla LRAs than necessary: lanterns such as "bat", oil lamps, lamps made from shell casings, torches ....

How to get to the catacombs

The catacombs have always been notorious. At all times, Odessa catacombs served as a haven for criminals, gangsters and the homeless. In view of the relatively easy availability of ubiquitous O Odessa quarry at different times sheltered religious sects, bandit gangs, military deserters. Man hiding in the catacombs are usually not found. He usually went from persecution, often leaving forever. Detected only traces of the inhabitants of the quarry scraps of clothing, human remains, sometimes graffiti or drawings.
But remember the heroes and the catacombs of the city and country. During the Second World War in the catacombs was a partisan detachment. The fate of many underground and guerrilla groups usually ended sadly.
Currently, Odessa catacombs are open for tours. Excursions into the catacombs usually last a few hours. As with. Nerubayskoe a museum of Partisan Glory. Odessa catacombs - is one of the most famous sights of Odessa and the Ukraine. During the tour can be found in Nerubayskoe history of the Odessa catacombs, interesting stories, the history of guerrilla movements, down to the catacombs themselves and spend, in total darkness for a while. And now, future generations will be telling stories of lost tourists, and to demonstrate someone's skeletons and full of despair graffiti loser.
Here and entertaining stories are born and legends scary dungeon.
Nerubayskoe. Museum of Partisan Glory. How to get in Nerubayskoe? How to get into the catacombs?
From the bus station in Odessa bus # 84, 87 to the village Nerubayskoe.»
Cu prietenie, Dan Culcer

Odessa: 70 de ani de la masacru

Autor: Andrei MURARU 

Demonul morţii a apărut pentru prima dată în acea toamnă, la Odessa, pe strada Engels. Aici, pe 22 octombrie 1941, aproape de ora 6 după-amiaza, o clădire masivă din faţa parcului Sevcenco a sărit în aer. Era stabilimentul Comandamentului Militar român instalat cu cîteva zile înainte în fosta clădire a NKVD-ului. În următoarele zile, au fost scoase de sub dărîmături 135 de corpuri, morţi şi răniţi. În urma deflagraţiei, şi-au pierdut viaţa aproape toţi membrii Statului Major al Diviziei 10 Infanterie. Printre cei decedaţi s-au aflat un general român, ofiţeri superiori, subofiţeri, soldaţi şi ofiţeri germani.

„Oraşul spînzurătorilor”

Un reflex violent şi un impuls antisemit, combinaţie toxică sădită ani la rîndul în România anilor ’20-’30, poate chiar şi mai înainte, au împins la un masacru fără precedent. Represaliile autorităţilor române au debutat imediat, sub comanda generalului Con-stantin Trestioreanu. Deşi minarea clădirii a fost o operaţiune secretă a NKVD, ai cărui genişti au plasat aproape trei tone de exploziv (1), autorităţile militare române au găsit de cuviinţă să-şi aleagă victimele din rîndul populaţiei civile a Odessei, procentul covîrşitor al celor anihilaţi fiind de origine evreiască. 

[Cine erau restul? Adevărații autori ai exploziei sunt cunoscuți? De ce nu se reproduce ordinul în baza căruia au fost adunați ostaticii?] 

Important de precizat că pentru regimul antonescian, care cucerise cu şase zile în urmă oraşul-port de la Marea Neagră, evreii erau sinonimi cu activiştii comunişti. [Mai degrabă invers!? Ceea ce nu e același lucru d.c.] Stau mărturie numeroase documente, printre care afişele propagandistice ale armatelor a 3-a şi a 4-a române îmbibate de lozinci antisemite care incitau la violenţă („Armatele română şi germană luptă contra comunismului şi jidanilor şi nu contra soldatului şi poporului rus!“; „Războiul a fost provocat de jidanii lumii întregi. Luptaţi contra provocatorilor de războaie !“; „Armatele română şi germană nu vin pentru a se răsbuna pe populaţie. Ele luptă pentru distrugerea comunismului şi cahalului jidovesc!“ etc.) (2).

Generalul Constantin Trestioreanu a informat imediat la Bucureşti despre explozia produsă la Odessa, adăugînd că „am luat măsuri pentru a spînzura în pieţile publice din Odessa evreii şi comuniştii“.(3) În noaptea care a urmat exploziei sute de evrei au fost executaţi sumar în diferite puncte din oraş. Generalul Nicolae Macici, venit de la Tiraspol în dimineaţa de 23 octombrie, a confirmat cele petrecute, adăugînd că a văzut oameni morţi pe străzile Odessei (4). Ce a urmat este astăzi, probabil, greu de imaginiat pentru o minte normală. Unul dintre cei profund marcaţi de cele văzute a fost Gherman Pântea, primarul basarabean al Odessei: „(…) pe străzile principale şi pe la colţuri stăteau spînzuraţi cîte 4-5 oameni, iar populaţia înspăimîntată fugea din oraş în toate părţile“. Asasinatele sumare, întregite de tensiunea şi haosul care domneau în Odessa pe 23 octombrie, s-au intensificat odată cu schimbul de telegrame cu Bucureştiul.

Practic, cotele violenţei au crescut exponenţial, dublate de excesul de zel al comandanţilor români. Venirea generalului Nicolae Macici (comandantul Corpului 2 Armată) a înteţit represaliile sub imperiul ordinului expres primit de la cabinetul militar al mareşalului Ion Antonescu. Acest ordin (care nu a fost singurul în contextul masacrului) a făcut carieră dată fiind duritatea represaliilor: „Pentru fiecare ofiţer român sau german, mort în urma exploziei, vor fi executaţi 200 de comunişti; pentru fiecare soldat, cîte 100 de comunişti; execuţiile vor avea loc în cursul zilei de azi“. [23 oct.] Trebuie precizat că acţiunile violente împotriva evreilor au debutat imediat după cucerirea oraşului, deci cu patru zile înainte de explozia comandamentului român. Pe lîngă execuţiile sumare, s-a înfiinţat rapid un ghetou, care era de fapt închisoarea oraşului de pe strada Fontanskaia Daroga, unde au fost internaţi mii de evrei (femei, bărbaţi, dar şi aproape 2.000 de copii) (5).

Pe 23 octombrie 1941, au fost ucişi aproximativ 5.000 de evrei [Joaca autorului cu cifrele și identitatea etnică. A se compara cu Wikipedia. Toți erau comuniști și evrei sau erau și neevrei necomuniști uciși, cum se făcuse deosebirea?]. S-au căutat soluţii ingenioase pentru a face loc spînzurătorilor, utilizîndu-se stîlpii de telegraf, copacii şi chiar stîlpii de troilebuz.(6) Iată cum descrie Rubin Udler, un puşti de 15 ani la acea vreme, o scenă din zilele masacrului: „Pe strada Karl Marx, dinspre gară, din partea unde se afla cealaltă spînzurătoare, sub supravegherea soldaţilor români se mişca încet o coloană alcătuită din vreo 20-25 de oameni. Se vedea că-şi bătuseră joc de ei cu cruzime. Hainele le erau numai zdrenţe, unii erau desculţi sau numai în ciorapi rupţi, cu capetele descoperite. Feţele le erau pline de vînătăi şi sînge... Lîngă spînzurătoare, condamnaţii şi călăii lor s-au oprit. Santinela şi escorta au început să discute între ei şi să fumeze. Apoi i-au spus ceva primului dintre condamnaţi. Acela s-a apropiat de spînzurătoare, a pus jos scaunul pe care-l dusese în mînă, a urcat pe el, şi-a pus singur ştreangul la gît şi aştepta tăcut. Românii i-au comandat ceva cu voce aspră următorului din lanţul de condamnaţi. Acela s-a apropiat supus şi a împins scaunul cu piciorul. Nenorocitul a atîrnat tot atît de tăcut. Românii, înţelegîndu-se între ei, au aşteptat cîteva minute şi i-au ordonat celui de-al doilea să facă acelaşi lucru. Şi acesta detaşat, de parcă nu era vorba de viaţa lui, a băgat capul în ştreang. N-a spus nimic, n-a rugat nimic. Sta şi aştepta. La ordin, al treilea l-a împins, iar peste cîteva clipe şi acesta atîrna nemişcat. Şi, dintr-o dată, unul dintre condamnaţi, conştientizîndu-şi brusc situaţia tragică, dintr-un instinct de conservare a vieţii, a ieşit repede din rînd şi a rupt-o la fugă. A reuşit doar să traverseze strada. L-au ajuns din urmă gloanţele escortei. Nu s-a apropiat nimeni de el. A rămas să zacă într-o baltă de sînge...“ (7).

Holocaust by bullets

La două zile după explozia comandamentului, un nou ordin al lui Antonescu a solicitat alte victime cu detalii care indică cel puţin o cruzime patologică: „vor fi băgaţi într-o clădire, în prealabil minată, şi care se va arunca în aer. Acestea se vor face în ziua înmormîntării victimelor noastre“. Astfel, aproximativ 20.000 de suflete (femei, bărbaţi, între care copii, bătrîni şi bolnavi) au fost conduse de militari români către satul Dalnic, aflat la 3 km NV de Odessa, unde au fost înghesuiţi în patru magazii. Conform martorilor, drumul de cîţiva kilometri era presărat cu cadavrele celor împuşcaţi. După încercări care i-au nemulţumit pe comandanţi (uciderea a cîte 30-40 de persoane în şanţuri, mitralierea lor în barăci), s-a dat foc primelor două barăci, iar soldaţii i-au împuşcat pe cei care au încercat să iasă (8).

Iată o relatare inedită de arhivă din dosarul întocmit de Securitate lui Radu Ionescu (1910-1964), fost comandant al companiei a III-a din Batalionul mitraliere 10 Vînători de Munte. Fiind chemat cu întreaga companie la marginea Odessei, Ionescu „a văzut cum jandarmii aduceau grupuri de evrei pe care îi băgau în magazii, după care, la ordinul Lt. Col. Deleanu Nicolae, plutonul lui (Eugen) Bălăceanu, prin găurile făcute în zidurile magaziilor, au introdus ţevile mitralierelor şi au deschis focul asupra evreilor lipsiţi de orice apărare. Văzînd că nu au fost executaţi toţi evreii, au aruncat grenade la ordinul Lt. Col. Coca Niculescu, însă văzînd că nici aşa nu au reuşit să-i execute pe toţi evreii, Lt. Col. Deleanu Nicolae, Lt. Col. Coca Niculescu şi Lt. Bălăceanu s-au sfătuit între ei şi au ordonat să se aducă benzină, dînd astfel foc magaziilor“ (9).

La masacru au luat parte şi unităţi germane, fiind certă participarea cel puţin a Sonderkommando 11b.(10) Cu toate acestea, cea mai mare parte a crimelor au fost comise de către autorităţile române, în special unităţi ale armatei. Este, de asemenea, neîndoios faptul că o întreagă ierarhie militară a pus în practică acest genocid asupra populaţiei evreieşti ucrainene din Odessa. Formula părintelui Patrick Desbois – Holocaust by bullets (11) – pare foarte potrivită pentru ce s-a întîmplat la malul Mării Negre, în toamna anului 1941. Nu trebuie să uităm că în masacru au pierit mai mulţi civili decît militarii români care şi-au dat viaţa pentru ocuparea Odessei. Pentru noi, Odessa nu e doar o statistică rece din istoria Holocaustului românesc. E o crimă colectivă pe criterii etnice care a fost produsă de administraţia românească.

Pentru cele întîmplate la Odessa, acum 70 de ani, mareşalul Antonescu şi o mână de ofiţeri români au fost condamnaţi la moarte sau la ani grei de închisoare. A fost însă oare de-ajuns pentru ca tragedia în care au pierit evrei ucraineni, cuprinşi de flăcări în magaziile dogorâtoare, spînzuraţi sau împuşcaţi la capătul vreunei străzi, să fie cu adevărat asumată? Aceasta e doar una dintre întrebările fierbinţi la care ne îndeamnă comemorarea timidă a masacrului de acum 70 de ani.

––––––––––––––

1. Igor Niculcea, „Operaţiunea strict secretă în urma căreia a sărit în aer Comandamentul militar român“, în Historia, an XI, nr. 118, octombrie 2011, p. 34-37.

2. Ottmar Traşcă, „Ocuparea oraşului Odessa de către Armata Română şi măsurile adoptate faţă de populaţia evreiască, octombrie 1941-martie 1942“, în Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu“ din Cluj-Napoca – Series Historica, XLVII, 2008, p. 387.

3. USHMM, RG-25.004M, Rola 20, Romanian Information Service – Bucharest (SRI) records, (MAI, arhiva operativă, dosar 40011, vol. 6), f. 158-159v.

4. USHMM, RG-25.004M, Rola 19, Romanian Information Service – Bucharest (SRI) records, (MAI, arhiva operativă, dosar 40011, vol. 6), f. 74v.

5. Ottmar Traşcă (ed.), „Chestiunea evreiască“ în documente militare române. 1941-1944, selecţia documentelor, note, cuvînt înainte şi studiu introductiv de Ottmar Traşcă, prefaţă de Dennis Deletant, Editura Institutul European, Iaşi, 2010, doc. 126-132; 137-138; Ottmar Traşcă, „Ocuparea oraşului Odessa“, art. cit., p. 378-425.

6. Yitzhak Arad, The Holocaust in the Soviet Union, University of Nebraska Press – Yad vashem, Lincoln – Jerusalem, 2009, p. 240.

7. Sergiu Nazaria, Holocaust: File de istorie (pe teritoriul Moldovei şi în regiunile limitrofe ale Ucrainei, 1941-1944), f.e., Chişinău, 2005, p. 161-162.

8. USHMM, RG-25.004M, Rola 19, Romanian Information Service – Bucharest (SRI) records, (MAI, arhiva operativă, dosar 40011, vol. 1), f. 9, 10v-11.

9. ACNSAS, Fond Informativ, dosar 261492, f. 10-11.

10. Peter Longerich, Holocaust: The Nazi Persecution and Murder of the Jews, Oxford University Press, Oxford, 2010, p. 229.

11. Patrick Desbois, The Holocaust by Bullets, Palgrave Macmillan, New York, 2008.