PAUL GOMA ANTISEMIT?
După ruptura pe care o produce
publicarea Jurnalului de la Editura Nemira, urmează un şir de evenimente
care, prin amploarea lor, îngrădesc libertatea scrisului, Paul Goma
trebuind acum să se apere şi să se justifice.
În 1998, ,,România literară” publică, în numărul din 2-8 decembrie, un editorial semnat de Nicolae Manolescu, “Adio, domnule Goma!”, în care şeful revistei, ca urmare a două texte trimise – ,,un articol consacrat aniversării recente a revistei şi o scrisoare către dl. Gh. Grigurcu, replică la un comentariu al colaboratorului nostru” – îl anunţă că nu va publica niciodată în revista sa: ,,[...] Ei bine, iată, îndrăznesc eu şi-i comunic dlui Goma pe această cale că nu-i voi mai publica un singur rînd în România literară, cîtă vreme articolele ori scrisorile d-sale, emanînd mirosul rînced al frustrării, vor continua să injurieze şi să mintă” . În încheierea articolului, Nicolae Manolescu subliniază: ,,Dl. Goma a devenit un banal caz patologic. I se va da tot mai puţină importanţă, cu timpul. Cîndva, la o curăţenie generală, va fi scos pe făraş. Ca gîngania în care s-a metamorfozat comis-voiajorul lui Kafka”.
Nemulţumirea generală o stârneşte publicarea câtorva texte în presa literară, mai apoi şi în volum: este cazul textului intitulat Basarabia şi ,,problema”, publicat în presa literară în 2002, apariţia romanului Basarabia din acelaşi an, dar mai ales textul Săptămâna roşie 28 iunie-3iulie1940 sau Basarabia şi evreii , subintitulat eseu. Aceste texte, în special ultimul, au provocat suita de reacţii care au culminat cu apelativul ,,antisemit” adresat lui Paul Goma, mulţi dintre admiratorii autorului mărturisindu-şi dezamăgirea faţă de ,,evoluţia” pe care o constatau. Apar polemicile pe internet între Ion Solacolu şi Alexandru Laszlo (publicate, mai târziu, în cartea lui Laszlo, Viceversa! Polemici pro şi contra lui Paul Goma), iar sub semnătura lui Radu Ioanid se publică un eseu polemic tăios împotriva lui Paul Goma. Prin intervenţiile lui Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican se porneşte, în revista electronică E-Leonardo, dezbaterea în jurul acestei situaţii, ajungându-se, până la urmă, la o campanie de antisemitizare a lui Paul Goma, campanie care a avut două faze: ,,Prima fază [...] prin R. Ioanid, M. Shafir, Al. Florian, Dan Pavel, G. Andreescu, A. Oişteanu” , iar a doua fază, prin alăturarea lui N. Manolescu, H. Gîrbea, antrenând Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor şi Federaţia Evreilor din România prin H. Zalis.
Despre ce este vorba, totuşi, în cărţile lui Paul Goma?
Cartea lui Paul Goma Basarabia şi articolele sale din Vatra se ocupă de cedarea de către România, în 1940, a două dintre provinciile sale istorice, Basarabia şi Bucovina de Nord, Uniunii Sovietice. Autorul descrie pe larg o serie de incidente petrecute în special în Basarabia, în care au fost implicaţi evrei comunişti. Principala problemă care se iveşte este generată de faptul că atunci când încearcă să explice cauzele Holocaustului din România, autorul devine ,,un caz clasic a ceea ce Michael Shafir numeşte ‹‹negaţionism deviant›› (deflective negationism), un caz în care se deturnează vina de la făptaşi la victime” , lui Paul Goma reproşându-i-se contestarea cifrei de 400.000 victime evreieşti ale Holocaustului, preluarea, cu toată convingerea, a tezei lui Norman G. Finkelstein şi acuzarea evreilor că urmăresc doar extorcarea de fonduri ca despăgubiri pentru Holocaust, incoerenţa stilistică, dar mai ales faptul de a reciti o mare parte din istoria României în cheie antisemită.
O altă problemă care se ridică este legată de dispariţia celor 43.000 de soldaţi români, pretinşi a fi fost dezertori de către contestatarii autorului, dispariţie pe care Goma o pune, însă, pe seama evreilor, considerând că aceştia i-au măcelărit cu bestialitate în timp ce se retrăgeau paşnic din Basarabia. Un argument în plus pentru a-l acuza pe autor este recunoaşterea de către acesta că, pentru el, Ion Antonescu a rămas ,,Mareşalul dezrobitor”, moment descris cu deosebită măiestrie în romanul Din Calidor. Prin urmare, ,,… Goma aparţine ‹‹curentului dominant›› antisemit al intelectualităţii române, care nu neagă Holocaustul, dar scoate în evidenţă, ‹‹în schimb››, ‹‹vina colectivă›› a evreilor când vine vorba de comunism” , după cum avea să constate Radu Ioanid.
Totuşi, în urma lecturii acestor texte, apare, la cei implicaţi în discuţie, întrebarea: este sau nu este Paul Goma un antisemit? Or, Paul Goma, răspunzând dezbaterilor stârnite de paginile sale, nota în jurnalul expus pe internet: ,,Solacolu, Pecican, Laszlo dezbat, discută, se chiar dispută, pe ‹‹tema››: este sau nu este antisemit Goma? [...] Credeam, cu naivitate [,] că problema – fie: una dintre ele [–] este dacă da sau ba Goma a scris adevărul (sau a minţit) în cărţile sale Basarabia şi Săptămâna roşie sau Basarabia şi evreii. / Vai: şi Solacolu [,] şi Pecican [,] şi Laszlo s-au oprit la gard; din uliţă au încercat să vadă, să audă ce se petrece înăuntru (în ogradă, în casă)…”etc. etc. (miercuri, 31 martie 2004).
Oferindu-i, în 2002, un credit de principiu în legătură cu faptele pe care le relata, nefiind încă familiarizat cu realităţile istorice despre care vorbea autorul, Alexandru Laszlo îi retrage, în 2004, inclusiv creditul privind relatarea obiectivă a faptelor istorice, argumentându-şi astfel decizia: ,,e vorba de realităţi masiv contrafăcute, preluate prin optica propagandei fasciste a vremii”. Ceea ce i se mai reproşează, trecând peste reabilitarea mareşalului Antonescu din Săptămâna roşie…(p. 239-261), este accentul deosebit pus pe săptămâna 28 iunie – 3 iulie 1940, când autorul se întreabă prin ce resort criminal o comunitate ,,îndelung răbdătoare” ca a noastră s-a putut transforma, într-o singură săptămână, în una feroce antisemită? Cel care demonstrează ,,aberaţia evidentă a acestei ipoteze” este Ovidiu Pecican, acesta considerând că: ,,pentru scriitor procesualitatea istorică necesar a fi investigată se reduce la intervalul – neglijabil la scara istoriei – de o săptămână sau, cel mult, de un an. Autorul nutreşte convingerea sinceră – şi, mi se pare mie, puţin naivă – că marile psihoze sociale pot fi explicate prin evenimente punctuale. Oricât de importante ar fi însă acestea şi chair dacă el pot avea rolul unui detonator, niciodată asemenea conjuncturi nu epuizează tabelul clinic al unor evoluţii mult mai complexe, cum sînt arcul amplu şi nuanţat al violenţelor sociale şi ‹‹contagiunea mentală›› care contribuie la răspândirea lor…
Felul lui Laszlo de a-l judeca pe Goma, ,,cel de după Jurnal”, ne uimeşte mai ales atunci când observă ,,o aberaţie spectaculoasă”, din punct de vedere ,,intra-exegetic”: ,,La fel ca în medievalele ,,povestiri în ramă”, împletirea diverselor lecturi şi interpretări precum şi concluzia neverosimilă ne reţin atenţia la un moment dat. Noi îl citim pe Paul Goma, care îl citeşte pe rabinul şef Alexandru Şafran, care citează din Biblie (S.R., p. 89, 97-99). E interesant să relatăm o asemenea poveste în care, deşi fiecare personaj citeşte pe umărul celui din faţa sa, fantasticul borgesian e ca şi inexistent” . Ceea ce constată Laszlo este ,,performanţa” lui Paul Goma de a da o interpretare antisemită pasajului din Biblie, comiţând o eroare fundamentală de analiză prin desprinderea evenimentului din ansamblul contextului. Primul critic al antisemitismului lui Paul Goma (din octombrie-noiembrie 2002), Alexandru Laszlo consemnează involuţia acestuia, descriind tehnicile de care se slujeşte autorul pentru ,,a-şi strecura afirmaţiile scandaloase”. Este vorba, mai întâi, de ,,minciunile cele mai devastatoare sprijinite prin viclenii circumstanţiale, care angajează lupta în prealabil cu ipoteticii contraopinenţi”, ,,repetiţia istovitoare, încăpăţânată, perseverentă a propriilor idei, a propriilor cuvinte, ba chiar şi texte”, Paul Goma devenind, ,,din promotor al moralităţii şi adevărului în viaţa publică românească” un ,,promotor al mesajului antisemit, intransigent şi intolerant” . Concluzia pe care o trage criticul literar este de-a dreptul neaşteptată, mai ales că vine din partea celui mai perseverent susţinător al personalităţii şi literaturii lui Paul Goma, după cum însuşi afirmă: ,,Din adâncul întregii mele experienţe intelectuale de cititor, vreau să declar aici răspicat că n-am mai avut pînă acum prilejul de a cunoaşte cărţi atît de mizerabile precum Săptămâna roşie 28 iunie-3iulie 1940 sau Basarabia şi evreii. [...] Nu-mi mai rămâne decât să trag un ultim semnal de alarmă, în deplin acord cu avertismentul lansat de prietenul Ovidiu Pecican: ‹‹Retragerea lui Paul Goma din avangarda democrată românească trebuie înregistrată cu mîhnire, ca o demisie. După ce [...] a fost una dintre vocile de autoritate ale exilului cultural şi politic românesc din vremea comunismului, prin romanul Basarabia şi prin Săptămâna Roşie scriitorul vădeşte una dintre limitele serioase ale gândirii lui››” . Aşadar, constată moralizator Alexandru Laszlo, ,,oamenii se despart – scrisul rămîne pentru a fi judecat”.
Nu de altă părere este şi Ovidiu Şimonca. Comentând pe marginea textului Săptămâna roşie…, autorul vrea să ne convingă că Paul Goma ridică o problemă de istorie, şi anume dacă au avut evreii vreun rol în ceea ce el numeşte ,,atrocităţile” comise de Armata Roşie, după cedarea Basarabiei, în 1949. Numai că problema, continuă Şimonca, însoţită de o risipă de invective, blochează discuţia, Paul Goma închizând propria lui dezbatere deoarece este excesiv, nedrept şi injurios . În finalul articolului, după ce recunoaşte că i-a fost ruşine citind această carte, Şimonca mărturiseşte că îi este greu să accepte ,,căderea” lui Goma.
Chiar dacă scrierile lui Paul Goma au stârnit, de-a lungul anilor, ample dezbateri în presa noastră cotidiană şi culturală, acestea, cu excepţia campaniei din 1979, nu au recurs la acuzaţia de anitisemitism. Cum s-a ajuns, totuşi, în vara anului 2005 la această situaţie?
Încercând să ne introducă pe terenul evenimentelor, Alexandru Laszlo notează: ,,… S-a întâmplat însă că, după ce revista ,,Viaţa Românească” din Bucureşti (nr. 6-7/2005) a tipărit al 1001-lea fascicol antisemit semnat de Paul Goma, Consiliul Uniunii Scriitorilor din România s-a săturat şi, printr-un comunicat oficial, s-a disociat de conţinutul revoltător al publicaţiei ce apare sub auspiciile sale. Iar redactorul-şef adjunct Liviu Ioan Stoiciu, responsabil de apariţia textului, şi-a pierdut funcţia”.
Amănunte aflăm de la Paul Goma, din autofilmările postate pe internet în ziua de 16 decembrie 2005. Autorul ne informează că scandalul a izbucnit prin ,,legendarul Gârbea” care ,,s-a luat după Manolescu” spunând că ,,ceea ce i-a determinat pe ei, Conducerea Uniunii Scriitorilor, au fost intervenţiile Comunităţii evreieşti şi ale Ambasadelor Statelor Unite şi ale Israelului”. Autorul consideră însă că acestea au fost ,,nişte cârji argumente pentru a sprijini un prim impuls de a lovi în cineva în care până atunci nu se putuse lovi decât indirect, adică prin contribuţie la instituirea unei blocade, unei morţi civile, nepublicarea, prin celebrul editorial “Adio, domnule Goma! ”. Numele atacatorilor este consemnat în ,,Jurnalul literar” din acelaşi an 2005, articolul Necititorii – Acuzatorii nemiloşi ai mei: Holocaustologii, fiind un răspuns la adresa ,,înjurăturii expeditive” care este antisemitismul. Pe lângă aşa-zişii acuzatori: G. Dimisianu, Alex. Ştefănescu, Cristian Teodorescu, Ioana Pîrvulescu, N. Manolescu, care ,,au ameninţat cu un proces revista ,,Vatra” care îmi scosese, în foileton Săptămâna roşie…” , de data aceasta a existat un nucleu de solidaritate în jurul celor atacaţi, alcătuit din Mircea Stănescu, Dan Culcer, Valerian Stan, Ovidiu Nimigeanu, Gabriel Pleşa, Liviu Cangeopol, dar şi cei ,,vreo 200 de semnatari” care ,,s-au năpustit să-şi clameze solidaritatea cu fostul disident Paul Goma şi scrierile sale antisemite” , după cum avea să afirme Alexandru Laszlo.
Tot în acest articol, Goma discută textul lui R. Ioanid, Între Belleville şi Bucureşti care, ,,lung, mincinos, cu citate falsificate”, a devenit ,,nu doar text de referinţă, ci Evanghelie a holocaustologilor” , căci toţi cei care l-au atacat ulterior, au făcut trimitere la acesta. Dezvăluind, în continuare, numele atacatorilor (M. Shafir, A. Oişteanu, Al. Florian, G. Andreescu, Dan Pavel, A. Cornea, O. Pecican, Alexandru Laszlo, V. Gîrneţ, V. Ciobanu, W. Totok, Ion Vianu, Teşu Solomovici, D. M. Gheorghiu, Alexandra Lavastine, Isaac Chiva, Alain Paruit, Ed. Reichman, D. Vighi…), Paul Goma le reproşează faptul de a nu fi citit ceea ce au atacat, Dan Pavel fiind singurul care a recunoscut că nu citise nimic din textele lui Goma, dar trăsese concluzia că este antisemit.
Ceea ce se poate lesne observa privitor la această dispută şi la textele scriitorului este că, întrevăzând viaţa prin literatură şi literatura prin viaţă, în ambele sensuri intransigenţa prozatorului se vede la cote alarmant de ridicate. Cu o ideologie şi verticalitate de nezdruncinat decât de rezultanţa stilistică, exigenţa, intervenţiile polemice directe, ieşirea în public cu declaraţii de urmărire penală amână literatura lui Goma, consecinţele fiind tăcerea, nepublicarea şi, în final, dorinţa de excludere. Autorul alege o cale extremă, ce nu poate duce, aşa cum bine observă Marian Victor Buciu, decât ori la admiraţie, ori la reprobare. Dar câţi sunt dispuşi să admire un acuzator incontinent, când lumea pretinde că se schimbă?
Deşi n-a formulat acuze privind valoarea literară a contemporanilor, lansând numeroase reproşuri şi acuzaţii privind statura morală a unor literaţi (este, mai ales, exempul lui Nicolae Manolescu), Paul Goma a fost atacat tocmai pe terenul literaturii, fiind nevoit să se justifice într-un climat de adversitate deloc propice pentru o bună receptare şi interpretare a operei. Cu toate acestea, literatura lui Paul Goma a rezistat tuturor presiunilor, critici literari precum Virgil Podoabă, Nicoleta Sălcudeanu, Eva Behring, Ion Simuţ etc. demonstrându-i adevărata valoare.
______________________________
1. ,,România literară”, 2-8 decembrie/1998, p. 1
2. Idem
3. Idem
4. În „Jurnalul literar”, Bucureşti, nr. 5-10/2002; în „Viaţa românească”, Bucureşti, nr. 5-6/2002 şi nr. 7/2002; în „Vatra”, Tîrgu Mureş, nr. 3-4/2002 şi nr. 5-6/2002
5. Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 2002
6. Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004
7. Paul Goma, Bio-Bibliografie, http://paulgoma.free.fr/page8.php, p. 27
8. Michael Shafir, Între negare şi trivializare prin comparaţie, Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Iaşi, 2002, pp. 72-85
9. ,,Observator Cultural”, nr. 177/2003 iulie, p. 6
10. www.biblioteca.paulgoma.net (sublinierile din citat îi aparţin lui Paul Goma)
11. Apud Alexandru Laszlo, op. cit., O. Pecican, Paul Goma istoric, în E-Leonardo, nr. 4/2004, p. 163
12. Alexandru Laszlo, op. cit., pp. 164-165
13. Ibidem., p. 199
14. Apud Alexandru Laszlo, op. cit., O. Pecican, Paul Goma istoric, în E-Leonardo, nr. 4/2004, pp. 180-181
15. Alexandru Laszlo, op. cit., p. 181
16. ,,Observator Cultural”, nr. 30/ 2005, p. 6
17. Alexandru Laszlo, op. cit., p. 206
18. Paul Goma, Autofilmări, 16 decembrie 2005 http://www.youtube.com/watch?v=l5eYq08wCJs&feature=PlayList&p=F9B80D9ABE575D9E&playnext_from=PL&index=0
19. ,,Jurnalul literar”, nr. 11-16/2005, p. 13
20. Alexandru Laszlo, op. cit., p. 205
21. ,,Jurnalul literar”, nr. 11-16/2005, p. 7
În 1998, ,,România literară” publică, în numărul din 2-8 decembrie, un editorial semnat de Nicolae Manolescu, “Adio, domnule Goma!”, în care şeful revistei, ca urmare a două texte trimise – ,,un articol consacrat aniversării recente a revistei şi o scrisoare către dl. Gh. Grigurcu, replică la un comentariu al colaboratorului nostru” – îl anunţă că nu va publica niciodată în revista sa: ,,[...] Ei bine, iată, îndrăznesc eu şi-i comunic dlui Goma pe această cale că nu-i voi mai publica un singur rînd în România literară, cîtă vreme articolele ori scrisorile d-sale, emanînd mirosul rînced al frustrării, vor continua să injurieze şi să mintă” . În încheierea articolului, Nicolae Manolescu subliniază: ,,Dl. Goma a devenit un banal caz patologic. I se va da tot mai puţină importanţă, cu timpul. Cîndva, la o curăţenie generală, va fi scos pe făraş. Ca gîngania în care s-a metamorfozat comis-voiajorul lui Kafka”.
Nemulţumirea generală o stârneşte publicarea câtorva texte în presa literară, mai apoi şi în volum: este cazul textului intitulat Basarabia şi ,,problema”, publicat în presa literară în 2002, apariţia romanului Basarabia din acelaşi an, dar mai ales textul Săptămâna roşie 28 iunie-3iulie1940 sau Basarabia şi evreii , subintitulat eseu. Aceste texte, în special ultimul, au provocat suita de reacţii care au culminat cu apelativul ,,antisemit” adresat lui Paul Goma, mulţi dintre admiratorii autorului mărturisindu-şi dezamăgirea faţă de ,,evoluţia” pe care o constatau. Apar polemicile pe internet între Ion Solacolu şi Alexandru Laszlo (publicate, mai târziu, în cartea lui Laszlo, Viceversa! Polemici pro şi contra lui Paul Goma), iar sub semnătura lui Radu Ioanid se publică un eseu polemic tăios împotriva lui Paul Goma. Prin intervenţiile lui Ion Solacolu şi Ovidiu Pecican se porneşte, în revista electronică E-Leonardo, dezbaterea în jurul acestei situaţii, ajungându-se, până la urmă, la o campanie de antisemitizare a lui Paul Goma, campanie care a avut două faze: ,,Prima fază [...] prin R. Ioanid, M. Shafir, Al. Florian, Dan Pavel, G. Andreescu, A. Oişteanu” , iar a doua fază, prin alăturarea lui N. Manolescu, H. Gîrbea, antrenând Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor şi Federaţia Evreilor din România prin H. Zalis.
Despre ce este vorba, totuşi, în cărţile lui Paul Goma?
Cartea lui Paul Goma Basarabia şi articolele sale din Vatra se ocupă de cedarea de către România, în 1940, a două dintre provinciile sale istorice, Basarabia şi Bucovina de Nord, Uniunii Sovietice. Autorul descrie pe larg o serie de incidente petrecute în special în Basarabia, în care au fost implicaţi evrei comunişti. Principala problemă care se iveşte este generată de faptul că atunci când încearcă să explice cauzele Holocaustului din România, autorul devine ,,un caz clasic a ceea ce Michael Shafir numeşte ‹‹negaţionism deviant›› (deflective negationism), un caz în care se deturnează vina de la făptaşi la victime” , lui Paul Goma reproşându-i-se contestarea cifrei de 400.000 victime evreieşti ale Holocaustului, preluarea, cu toată convingerea, a tezei lui Norman G. Finkelstein şi acuzarea evreilor că urmăresc doar extorcarea de fonduri ca despăgubiri pentru Holocaust, incoerenţa stilistică, dar mai ales faptul de a reciti o mare parte din istoria României în cheie antisemită.
O altă problemă care se ridică este legată de dispariţia celor 43.000 de soldaţi români, pretinşi a fi fost dezertori de către contestatarii autorului, dispariţie pe care Goma o pune, însă, pe seama evreilor, considerând că aceştia i-au măcelărit cu bestialitate în timp ce se retrăgeau paşnic din Basarabia. Un argument în plus pentru a-l acuza pe autor este recunoaşterea de către acesta că, pentru el, Ion Antonescu a rămas ,,Mareşalul dezrobitor”, moment descris cu deosebită măiestrie în romanul Din Calidor. Prin urmare, ,,… Goma aparţine ‹‹curentului dominant›› antisemit al intelectualităţii române, care nu neagă Holocaustul, dar scoate în evidenţă, ‹‹în schimb››, ‹‹vina colectivă›› a evreilor când vine vorba de comunism” , după cum avea să constate Radu Ioanid.
Totuşi, în urma lecturii acestor texte, apare, la cei implicaţi în discuţie, întrebarea: este sau nu este Paul Goma un antisemit? Or, Paul Goma, răspunzând dezbaterilor stârnite de paginile sale, nota în jurnalul expus pe internet: ,,Solacolu, Pecican, Laszlo dezbat, discută, se chiar dispută, pe ‹‹tema››: este sau nu este antisemit Goma? [...] Credeam, cu naivitate [,] că problema – fie: una dintre ele [–] este dacă da sau ba Goma a scris adevărul (sau a minţit) în cărţile sale Basarabia şi Săptămâna roşie sau Basarabia şi evreii. / Vai: şi Solacolu [,] şi Pecican [,] şi Laszlo s-au oprit la gard; din uliţă au încercat să vadă, să audă ce se petrece înăuntru (în ogradă, în casă)…”etc. etc. (miercuri, 31 martie 2004).
Oferindu-i, în 2002, un credit de principiu în legătură cu faptele pe care le relata, nefiind încă familiarizat cu realităţile istorice despre care vorbea autorul, Alexandru Laszlo îi retrage, în 2004, inclusiv creditul privind relatarea obiectivă a faptelor istorice, argumentându-şi astfel decizia: ,,e vorba de realităţi masiv contrafăcute, preluate prin optica propagandei fasciste a vremii”. Ceea ce i se mai reproşează, trecând peste reabilitarea mareşalului Antonescu din Săptămâna roşie…(p. 239-261), este accentul deosebit pus pe săptămâna 28 iunie – 3 iulie 1940, când autorul se întreabă prin ce resort criminal o comunitate ,,îndelung răbdătoare” ca a noastră s-a putut transforma, într-o singură săptămână, în una feroce antisemită? Cel care demonstrează ,,aberaţia evidentă a acestei ipoteze” este Ovidiu Pecican, acesta considerând că: ,,pentru scriitor procesualitatea istorică necesar a fi investigată se reduce la intervalul – neglijabil la scara istoriei – de o săptămână sau, cel mult, de un an. Autorul nutreşte convingerea sinceră – şi, mi se pare mie, puţin naivă – că marile psihoze sociale pot fi explicate prin evenimente punctuale. Oricât de importante ar fi însă acestea şi chair dacă el pot avea rolul unui detonator, niciodată asemenea conjuncturi nu epuizează tabelul clinic al unor evoluţii mult mai complexe, cum sînt arcul amplu şi nuanţat al violenţelor sociale şi ‹‹contagiunea mentală›› care contribuie la răspândirea lor…
Felul lui Laszlo de a-l judeca pe Goma, ,,cel de după Jurnal”, ne uimeşte mai ales atunci când observă ,,o aberaţie spectaculoasă”, din punct de vedere ,,intra-exegetic”: ,,La fel ca în medievalele ,,povestiri în ramă”, împletirea diverselor lecturi şi interpretări precum şi concluzia neverosimilă ne reţin atenţia la un moment dat. Noi îl citim pe Paul Goma, care îl citeşte pe rabinul şef Alexandru Şafran, care citează din Biblie (S.R., p. 89, 97-99). E interesant să relatăm o asemenea poveste în care, deşi fiecare personaj citeşte pe umărul celui din faţa sa, fantasticul borgesian e ca şi inexistent” . Ceea ce constată Laszlo este ,,performanţa” lui Paul Goma de a da o interpretare antisemită pasajului din Biblie, comiţând o eroare fundamentală de analiză prin desprinderea evenimentului din ansamblul contextului. Primul critic al antisemitismului lui Paul Goma (din octombrie-noiembrie 2002), Alexandru Laszlo consemnează involuţia acestuia, descriind tehnicile de care se slujeşte autorul pentru ,,a-şi strecura afirmaţiile scandaloase”. Este vorba, mai întâi, de ,,minciunile cele mai devastatoare sprijinite prin viclenii circumstanţiale, care angajează lupta în prealabil cu ipoteticii contraopinenţi”, ,,repetiţia istovitoare, încăpăţânată, perseverentă a propriilor idei, a propriilor cuvinte, ba chiar şi texte”, Paul Goma devenind, ,,din promotor al moralităţii şi adevărului în viaţa publică românească” un ,,promotor al mesajului antisemit, intransigent şi intolerant” . Concluzia pe care o trage criticul literar este de-a dreptul neaşteptată, mai ales că vine din partea celui mai perseverent susţinător al personalităţii şi literaturii lui Paul Goma, după cum însuşi afirmă: ,,Din adâncul întregii mele experienţe intelectuale de cititor, vreau să declar aici răspicat că n-am mai avut pînă acum prilejul de a cunoaşte cărţi atît de mizerabile precum Săptămâna roşie 28 iunie-3iulie 1940 sau Basarabia şi evreii. [...] Nu-mi mai rămâne decât să trag un ultim semnal de alarmă, în deplin acord cu avertismentul lansat de prietenul Ovidiu Pecican: ‹‹Retragerea lui Paul Goma din avangarda democrată românească trebuie înregistrată cu mîhnire, ca o demisie. După ce [...] a fost una dintre vocile de autoritate ale exilului cultural şi politic românesc din vremea comunismului, prin romanul Basarabia şi prin Săptămâna Roşie scriitorul vădeşte una dintre limitele serioase ale gândirii lui››” . Aşadar, constată moralizator Alexandru Laszlo, ,,oamenii se despart – scrisul rămîne pentru a fi judecat”.
Nu de altă părere este şi Ovidiu Şimonca. Comentând pe marginea textului Săptămâna roşie…, autorul vrea să ne convingă că Paul Goma ridică o problemă de istorie, şi anume dacă au avut evreii vreun rol în ceea ce el numeşte ,,atrocităţile” comise de Armata Roşie, după cedarea Basarabiei, în 1949. Numai că problema, continuă Şimonca, însoţită de o risipă de invective, blochează discuţia, Paul Goma închizând propria lui dezbatere deoarece este excesiv, nedrept şi injurios . În finalul articolului, după ce recunoaşte că i-a fost ruşine citind această carte, Şimonca mărturiseşte că îi este greu să accepte ,,căderea” lui Goma.
Chiar dacă scrierile lui Paul Goma au stârnit, de-a lungul anilor, ample dezbateri în presa noastră cotidiană şi culturală, acestea, cu excepţia campaniei din 1979, nu au recurs la acuzaţia de anitisemitism. Cum s-a ajuns, totuşi, în vara anului 2005 la această situaţie?
Încercând să ne introducă pe terenul evenimentelor, Alexandru Laszlo notează: ,,… S-a întâmplat însă că, după ce revista ,,Viaţa Românească” din Bucureşti (nr. 6-7/2005) a tipărit al 1001-lea fascicol antisemit semnat de Paul Goma, Consiliul Uniunii Scriitorilor din România s-a săturat şi, printr-un comunicat oficial, s-a disociat de conţinutul revoltător al publicaţiei ce apare sub auspiciile sale. Iar redactorul-şef adjunct Liviu Ioan Stoiciu, responsabil de apariţia textului, şi-a pierdut funcţia”.
Amănunte aflăm de la Paul Goma, din autofilmările postate pe internet în ziua de 16 decembrie 2005. Autorul ne informează că scandalul a izbucnit prin ,,legendarul Gârbea” care ,,s-a luat după Manolescu” spunând că ,,ceea ce i-a determinat pe ei, Conducerea Uniunii Scriitorilor, au fost intervenţiile Comunităţii evreieşti şi ale Ambasadelor Statelor Unite şi ale Israelului”. Autorul consideră însă că acestea au fost ,,nişte cârji argumente pentru a sprijini un prim impuls de a lovi în cineva în care până atunci nu se putuse lovi decât indirect, adică prin contribuţie la instituirea unei blocade, unei morţi civile, nepublicarea, prin celebrul editorial “Adio, domnule Goma! ”. Numele atacatorilor este consemnat în ,,Jurnalul literar” din acelaşi an 2005, articolul Necititorii – Acuzatorii nemiloşi ai mei: Holocaustologii, fiind un răspuns la adresa ,,înjurăturii expeditive” care este antisemitismul. Pe lângă aşa-zişii acuzatori: G. Dimisianu, Alex. Ştefănescu, Cristian Teodorescu, Ioana Pîrvulescu, N. Manolescu, care ,,au ameninţat cu un proces revista ,,Vatra” care îmi scosese, în foileton Săptămâna roşie…” , de data aceasta a existat un nucleu de solidaritate în jurul celor atacaţi, alcătuit din Mircea Stănescu, Dan Culcer, Valerian Stan, Ovidiu Nimigeanu, Gabriel Pleşa, Liviu Cangeopol, dar şi cei ,,vreo 200 de semnatari” care ,,s-au năpustit să-şi clameze solidaritatea cu fostul disident Paul Goma şi scrierile sale antisemite” , după cum avea să afirme Alexandru Laszlo.
Tot în acest articol, Goma discută textul lui R. Ioanid, Între Belleville şi Bucureşti care, ,,lung, mincinos, cu citate falsificate”, a devenit ,,nu doar text de referinţă, ci Evanghelie a holocaustologilor” , căci toţi cei care l-au atacat ulterior, au făcut trimitere la acesta. Dezvăluind, în continuare, numele atacatorilor (M. Shafir, A. Oişteanu, Al. Florian, G. Andreescu, Dan Pavel, A. Cornea, O. Pecican, Alexandru Laszlo, V. Gîrneţ, V. Ciobanu, W. Totok, Ion Vianu, Teşu Solomovici, D. M. Gheorghiu, Alexandra Lavastine, Isaac Chiva, Alain Paruit, Ed. Reichman, D. Vighi…), Paul Goma le reproşează faptul de a nu fi citit ceea ce au atacat, Dan Pavel fiind singurul care a recunoscut că nu citise nimic din textele lui Goma, dar trăsese concluzia că este antisemit.
Ceea ce se poate lesne observa privitor la această dispută şi la textele scriitorului este că, întrevăzând viaţa prin literatură şi literatura prin viaţă, în ambele sensuri intransigenţa prozatorului se vede la cote alarmant de ridicate. Cu o ideologie şi verticalitate de nezdruncinat decât de rezultanţa stilistică, exigenţa, intervenţiile polemice directe, ieşirea în public cu declaraţii de urmărire penală amână literatura lui Goma, consecinţele fiind tăcerea, nepublicarea şi, în final, dorinţa de excludere. Autorul alege o cale extremă, ce nu poate duce, aşa cum bine observă Marian Victor Buciu, decât ori la admiraţie, ori la reprobare. Dar câţi sunt dispuşi să admire un acuzator incontinent, când lumea pretinde că se schimbă?
Deşi n-a formulat acuze privind valoarea literară a contemporanilor, lansând numeroase reproşuri şi acuzaţii privind statura morală a unor literaţi (este, mai ales, exempul lui Nicolae Manolescu), Paul Goma a fost atacat tocmai pe terenul literaturii, fiind nevoit să se justifice într-un climat de adversitate deloc propice pentru o bună receptare şi interpretare a operei. Cu toate acestea, literatura lui Paul Goma a rezistat tuturor presiunilor, critici literari precum Virgil Podoabă, Nicoleta Sălcudeanu, Eva Behring, Ion Simuţ etc. demonstrându-i adevărata valoare.
______________________________
1. ,,România literară”, 2-8 decembrie/1998, p. 1
2. Idem
3. Idem
4. În „Jurnalul literar”, Bucureşti, nr. 5-10/2002; în „Viaţa românească”, Bucureşti, nr. 5-6/2002 şi nr. 7/2002; în „Vatra”, Tîrgu Mureş, nr. 3-4/2002 şi nr. 5-6/2002
5. Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 2002
6. Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004
7. Paul Goma, Bio-Bibliografie, http://paulgoma.free.fr/page8.php, p. 27
8. Michael Shafir, Între negare şi trivializare prin comparaţie, Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, Iaşi, 2002, pp. 72-85
9. ,,Observator Cultural”, nr. 177/2003 iulie, p. 6
10. www.biblioteca.paulgoma.net (sublinierile din citat îi aparţin lui Paul Goma)
11. Apud Alexandru Laszlo, op. cit., O. Pecican, Paul Goma istoric, în E-Leonardo, nr. 4/2004, p. 163
12. Alexandru Laszlo, op. cit., pp. 164-165
13. Ibidem., p. 199
14. Apud Alexandru Laszlo, op. cit., O. Pecican, Paul Goma istoric, în E-Leonardo, nr. 4/2004, pp. 180-181
15. Alexandru Laszlo, op. cit., p. 181
16. ,,Observator Cultural”, nr. 30/ 2005, p. 6
17. Alexandru Laszlo, op. cit., p. 206
18. Paul Goma, Autofilmări, 16 decembrie 2005 http://www.youtube.com/watch?v=l5eYq08wCJs&feature=PlayList&p=F9B80D9ABE575D9E&playnext_from=PL&index=0
19. ,,Jurnalul literar”, nr. 11-16/2005, p. 13
20. Alexandru Laszlo, op. cit., p. 205
21. ,,Jurnalul literar”, nr. 11-16/2005, p. 7
Autoare: Pasincovschi Mariana, Universitatea ,,Ştefan cel Mare”, Suceava
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu