Unul care nu vrea să intre în rând. O utopie negativă. FABO este o CAPCANĂ !

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


Acest mesaj este adresat tuturor celor care utilizează "FABO" sau doresc să-l utilizeze.
FABO este o CAPCANĂ !
Acest sistem nu a fost creat doar pentru PLĂCEREA DVS; numai cei naivi pot crede asta !
O mică reamintire. Este totdeauna bine de ştiut !
În spatele FABO se află o imensă afacere, pentru care materia primă o constituie chiar VIAŢA DVS !
Mesajul care urmează este un avertisment referitor la FABO.
Este bine să fiţi în cunoştinţă de cauză.

FABO  este cea mai mare reţea de "socializare" din lume, având peste 300 de milioane (in anul 2011, peste 700 de milioane) de utilizatori înregistraţi. Peste tot se tinde ca FABO să fie utilizat conform legilor locale ale fiecărei ţări, or în realitate FABO este o societate californiană care funcţionează după legislaţia Californiei (diferită chiar şi de cea americană). Aceasta înseamnă că tot ceea ce dvs plasaţi pe FABO va fi arhivat în mod LEGAL într-o bază de date enormă (fotografii, clipuri, conversaţii, discuţii, documente, texte etc.) şi păstrat acolo chiar dacă dvs le ştergeţi !
Şi, încă o dată, procedând astfel FABO este în perfectă legalitate !
De altfel, toţi utilizatorii FABO şi-au dat acordul pentru ca datele lor personale să fie înregistrate, conservate şi utilizate în orice scop. Vă surprinde? Şi dvs, înainte de a utiliza FABO vi se cere un clic pe "accept condiţiile", şi ca de obicei nu le citiţi cu atenţie...
Este ştiut că FABO este un site gratuit. Mă veţi întreba: de unde ia FABO banii pe care îi consumă pentru remunerarea celor angajaţi sau a colaboratorilor, pentru plata brevetelor pe care le înregistrează etc. Răspunsul este simplu: actualmente un număr foarte mare de firme cumpără dreptul de a consulta arhivele FABO, de unde pot obţine date care îi interesează. Chiar şi serviciile de apărare sau poliţia apelează la această arhivă în cursul anchetelor pe care le întreprind.
Fiţi atenţi !  Greşelile dvs de tinereţe nu trebuie să devină imposibil de şters !
Evitaţi orice fel de poze compromiţătoare (cu alcool, ţigarete, droguri, fotografii tendenţioase, intime, vulgare etc.), insulte (căci acestea pot servi ca probe în justiţie), informaţii / date personale sau private, chiar în relaţiile cu prieteni apropiaţi... "Prietenii de azi pot deveni duşmanii de mâine". Şi toate acestea sunt valabile şi pentru documente ale prietenilor: mulţi adolescenţi pun pe FABO poze de-ale prietenilor în ideea că aceştia nu vor fi deranjaţi, chiar dacă unii sunt minori şi ar avea nevoie de acordul părinţilor...
Cereţi totdeauna consimţământul persoanei a cărei poză o postaţi pe FABO!  Nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, nu puteţi spune în instanţă "nu am ştiut" !

În concluzie, folosiţi cum doriţi aceste informaţii. Cel puţin sunteţi prevenit ! De altfel, se poate pune şi întrebarea de principiu în legătură cu FABO: la ce foloseşte o asemenea exhibare a vieţii private?

Unul care nu vrea să intre în rând

Fondul de compensare a victimelor Holocaustului (HVCF)

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Documentele originale și legale se află pe situl Fondul de compensare a victimelor Holocaustului. Cu prietenie, Dan Culcer


Conference on Jewish Material Claims Against Germany, Inc.
(Holocaust Victim Compensation Fund - HVCF)
DIRECTIVE
Aceste directive sunt valabile începând cu 1 septembrie 2011. Tuturor solicitanţilor li se recomandă să verifice în mod regulat site-ul Web al Claims Conference-Conferinţa de revendicări materiale ale evreilor contra Germaniei- la adresa www.claimscon.org/hvcf unde sunt publicate clarificări şi modificări aduse criteriilor de îndată ce acestea devin disponibile.
În iulie 2011, Claims Conference a înfiinţat Fondul de compensare a victimelor Holocaustului ("HVCF") pentru victimele Holocaustului domiciliate în anumite ţări membre ale VE, care nu au beneficiat anterior de compensaţii de provenienţă germană şi care îndeplinesc criteriile de persecuţie conform Hardship Fund -Fondul de suferinţă(înfiinţat de guvernul german). Compensaţia va fi acordată sub forma unei plăţi unice de €1.900. Aceste directive stabilesc criteriile de îndreptăţire în vederea obţinerii unei compensaţii din partea HVCF.
1. Criterii de îndreptăţire
Plăţile acordate de HVCF se adresează victimelor evreieşti ale Holocaustului care au fost persecutate fiind evrei şi care îndeplinesc următoarele criterii de îndreptăţire:
Victima trebuie să înainteze o cerere. Moştenitorii victimelor decedate înaintea depunerii cererii nu sunt îndreptăţiţi să înainteze o cerere.
Victima are domiciliul, la momentul depunerii cererii, într-una din următoarele ţări:
(i)
Bulgaria
(ii)
Republica Cehă
(iii)
Estonia
(iv)
Ungaria
(v)
Letonia
(vi)
Lituania
(vii)
Polonia
(viii)
România
(ix)
Republica Slov acă
(x)
Slovenia

1

Conference on Jewish Material Claims Against Germany, Inc.
I Holocaust Victim Compensation Fund - HVCFI
Persecuţiile recunoscute în vederea îndreptăţirii pentru acordarea de compensaţie din Fondul HVCF sunt acele persecuţii recunoscute de Hardship Fund înfiinţat de guvernul german. În această categorie intră, printre altele:
    (i)     privarea de libertate sau
    (ii)     fuga în timpul regimului nazist dintr-un loc care a fost ulterior ocupat sau
    (iii)     "restricţii de libertate" aşa cum sunt definite de BEG şi/sau
    (iv)     restricţia libertăţii de mişcare cum ar fi interzicerea părăsirii domiciliului, înregistrarea obligatorie cu limitarea reşedinţei, purtarea obligatorie a stelei lui David etc.
    (v)     persoanele care au avut domiciliul în Leningrad într-o perioadă de timp cuprinsă între septembrie 1941 şi ianuarie 1944 sau care s-au refugiat din această zon ă în p erioad a resp ectiv ă.
Fondul HVCF va lua in lucru cererile solicitanţilor ai căror mame erau insărcin ate cu ei în timpul persecuţiilor care îndeplinesc criteriile stabilite de Hardship Fund al guvernului german.
Nu beneficiază de despăgubiri din fondul HVCF persoanele care primesc sau au primit compensaţii din unul dintre următoarele fonduri: Hardship Fund administrat de Claims Conference, Fondul Budapesta, Fondul Articolului 2, sau Fondul pentru Europa Centrală şi de Est , sau legea federală germană privind îndemnizaţiile (BEG) , legea austriacă privind ajutorul victimelor (OFG), legea Berlin privind recunoaşterea şi sprijinirea persoanelor persecutate de regimul nazist din motive politice, rasiale sau religioase (PrVG), pensia RDG pentru victimele regimului nazist (VdN), sau pensia acordată de Ministerul israelian al finanţelor potrivit legii 57l7-l975 privind persoanele care s-au ales cu un handicap în urma persecuţiilor naziste.
2. Termene limită
Perioada de depunere a cererilor pentru fondul HVCF este 1 septembrie 2011 - 30 iunie 2013. Toate cererile trebuie să fie primite de către Claims Conference nu mai tîrziu de 30 iunie 2013.
N erevendicarea fondurilor - (fie de solicitantul iniţial, fie de moştenitorii acestuia) în cazul cererilor aprobate - până la 30 iunie 2014, duce la pierderea drepturilor asupra acestora.
2

Conference on Jewish Material Claims Against Germany, Inc.
I Holocaust Victim Compensation Fund - HVCFI
Toată documentaţia necesară (referitoare la fiecare cerere - din partea victimelor Holocaustului şi a mostenitorilor acestora) trebuie depusă la Claims Conference până la data de 31 decembrie 2013. Toate cererile emise după această dată vor fi considerate nule.
3. Moştenitori
Un moştenitor - soţ/soţie şi, în lipsa acestuia/acesteia, copil/copii - este îndreptăţit dacă victima Holocaustului îndeplineşte toate criteriile enumerate, a fost în viaţă la data de 1 septembrie 2011 şi a depus o cerere HVCF la Claims Conference înainte de a deceda şi înaintea exp irării termenului pentru solicitarea de fonduri HVCF. Moştenitorul (ii) trebuie să informeze Claims Conference în scris asupra intenţiei de a continua susţinerea cererii în termen de maxim 6 luni după decesul solicitantului sau înainte de 31 decembrie 2013.
Moştenitorul (ii) trebuie să depună pachetul de solicitare al moştenitorului (HAP), care trebuie primit de la Claims Conference, completat şi returnat până la 31 decembrie 2013.
4. Informaţii generale
• Nu se aplică nici o taxă pentru a obţine sau a depune o cerere HVCF.
Prin acceptarea plăţii în cadrul Fondului de compensaţie a victimelor Holocaustului (HVCF), destinatarul renunţă la orice despăgubire viitoare la care ar putea avea dreptul în cadrul Hardship Fund administrat de Claims Conference în numele guvernului german.
Plăţile În cadrul fondului HVCF sunt plăţi voluntare din partea Claims Conference şi nu există nici o prerogativă sau nici un drept referitor la acestea.
Solicitanţii găsiţi a fi neîndreptăţiţi pentru compensaţie vor avea drept de apel la Autoritatea independentă de revizie din cadrul Claims Conference.
Declaraţia de renunţare de la finalul formularului de cerere are putere de constrângere legală asupra tuturor solicitanţilor, astfel că se recomandă citirea cu aten ţie a acesteia înain tea sem nării formularului de cerere.
3

Fondul de compensare a victimelor Holocaustului (HVCF)

Fondul de compensare a victimelor Holocaustului (HVCF)

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Andrei Pleșu. Psihologia imnului național

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Demonstrația și sugestia mi se par convingătoare. Plângerile pe umărul propriei noastre dureri trebuiesc trannsformate în imnuri ale speranței și efortului. Cu prietenie, Dan Culcer

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri

Psihologia imnului național

„Deşteaptă-te române!“ şi-a avut vremea şi rostul lui. De necontestat. S-a cîntat, mobilizator, la 1848, la 1877, în timpul celor două războaie mondiale, la Braşov în 1987 şi la Revoluţie, în decembrie 1989. Nu se pune problema să uităm melodia, vorbele şi istoria lor. Cu atît mai puţin să le batjocorim. Dar avem voie să ne punem unele întrebări cu privire la calitatea de „imn naţional“ a acestui respectabil cîntec. Este el funcţional în această calitate? Poate el avea un efect benefic asupra celor care îl cîntă şi care îl ascultă? Şi în ce măsură este el, astăzi, reprezentativ pentru ţară? Răspunsul meu este negativ. Sînt de părere că textul imnului nostru este vetust (inactual), nevrotic, autodenigrator, funebru.

DE ACELASI AUTOR

Nostalgici vechi și noi

Viciile unui muzeu inexistent

Războiul nevăzut

Radu Bogdan

Nu pledez pentru tonul triumfalist, pentru optimismul factice al versiunilor ideologice de dinainte de 1989. Dar e un fapt că, imediat după 1948, am avut o evoluţie tristă susţinută de imnuri glorioase, în vreme ce acum, cînd ne străduim să evoluăm spre o lume mai bine aşezată, am decis să fredonăm, zilnic, un marş al dezastrului. Imnul dintre 1948 şi 1953 (pe versuri de Aurel Baranga) vorbea şi el de „cătuşe“, de stăvilare „putrede“, dar măcar le invoca la timpul trecut. Prevala îndemnul (ipocrit, desigur) la „unire, pace şi muncă“. Imnul de după 1953 (scris de Eugen Frunză şi Dan Deşliu) vorbea despre o patrie „puternică, liberă, pe soartă stăpînă“ şi despre un „jug al trecutului“ care a fost „zdrobit“. Nu mai vorbesc de „Trăiască Regele“, imnul instituit în 1884, în care România e zugrăvită ca un „rai vesel pămîntesc“.  Prin contrast, „Deşteaptă-te române!“ descrie un neam aflat în stare comatoasă („somnul cel de moarte“), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi. În trei din cele patru strofe cîntate în mod oficial, cuvîntul „moarte“ e nelipsit. În celelalte strofe se enumeră, amar, „plăgi fatale“, „intrigă“, „viclene uneltiri“, „a pizmei răutate“, „un jug din seculi“ pe care îl purtăm „ca vitele“ şi alte asemenea orori, de care trebuie să scăpăm, „cu braţele armate“, „acum ori niciodată“. Mai aflăm, că nişte „cruzi“ vor să ne fure pînă şi limba. Ceva ultimativ, de o nemiloasă urgenţă, trebuie întreprins, dacă nu vrem să rămînem „sclavi“ pe pămîntul propriu. Cine nu se conformează „de fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă“. Ni se sugerează şi un sumar, dar drastic program de politică externă: trebuie să strigăm „în lumea largă că Dunărea-i furată“ şi „să dăm dovezi la lume“ că ne tragem din romani. Textul merge pînă acolo încît ne cere să sărim asupra duşmanilor „ca lupii-n stîne“, metaforă stranie pentru un popor de ciobani mioritici, prieteni „tradiţionali“ ai mioarelor, şi nu ai devoratorilor lor…
Ei bine, vrem cu adevărat ca dispoziţia fiecărei zile a copiilor noştri să stea sub semnul acestei depresii naţionale? Să-i punem să cînte zilnic un imn al disperării mocnite, al unei mobilizări patetice „în ceasul al doisprezecelea“, al unui destin care seamănă cu iadul pe pămînt? Căci, deşi are aerul unui cîntec de goarnă care sună adunarea, imnul nostru pare, mai curînd, un mod de a conjura la supravieţuire un muribund. S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu în momentele de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, pe post de maslu.
Nu pretind că asemenea imnuri, cu un pronunţat conţinut de obidă naţională, nu există şi în alte ţări. „Marseieza“ nu e nici ea o melodie campestră. Despre „trezire“ se vorbeşte şi în imnul Italiei, dar despre o trezire deja consumată, nu despre o trezire dorită patetic pentru o populaţie cataleptică. Din imnurile pe care le-am frunzărit, unul singur, cel al Slovaciei, cere un fulger providenţial care să trezească poporul adormit. În rest, avem de-a face, preponderent, cu texte tonice, încrezătoare, care respectă sensul originar al termenului „imn“: cîntec de laudă. Imnul german clamează dorinţa de „unitate, dreptate şi libertate“ a patriei (căreia i se urează o veşnică înflorire). Imnul maghiar e un fel de rugăciune către Dumnezeu (Doamne, binecuvîntează pe maghiari cu voie bună şi belşug…“) şi admite – lucru puţin obişnuit – că greutăţile istorice la care a fost supusă naţia se datorează propriilor păcate. (În paranteză fie spus, există o amuzantă asemănare între imnul maghiar şi cel românesc: amîndouă îl evocă pe Matei Corvin ca reper naţional…) În imnul norvegian sau în cel bulgar, se vorbeşte cu mîndrie despre frumuseţile pămîntului natal. Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală. Asta într-o ţară preluată de curînd în Uniunea Europeană, al cărei imn e o odă închinată bucuriei. N-ar fi de dorit să mai domolim un pic apetenţa autohtonă pentru „jale“? Nu ne-ar sta mai bine ceva calm viril, un minim surîs, o igienică încredere în înzestrările şi norocul propriu? N-ar fi preferabil să ne începem zilele într-o dispoziţie ceva mai senină?

Andrei Pleșu

Nu intra în rând sau alege lucid rândul în care intri

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Când eram copil, între 1948 și 1957 mai ales, fusesem învățat să cânt, la manifestările pionierești și școlare, marșuri mai mult sau mai puțin revoluționare, de la Internaționala la Imnul R.P.R. Mi-au rămas în memorie câteva melodii și refrene, în afară de Internaționala, Marșul Partizanilor și Imnul Federației Mondiale a TIneretului (FMTD). « Înfruntând furtuni spargem munții-n pumni, Asta-i soarta de partizani...» sau « Nu sta pe gânduri/Intră în rânduri...»
Marea dificultate, pe atunci, era să eviți îndoctrinare, să faci exerciții de libertate, să stai pe gânduri, chiar dacă, uneori sau adesea, erai nevoit să dai o impresie de conformism, pentru a nu fi etichetat drept oaie neagră și tratat cu detergent ideologic forte sau chiar cu pușcăria.
Mai toți purtam, în acei ani, măști— nu toți, din fericire!—, pe care le scoteam din când în când, și uneori definitiv, cu riscurile respective.
Moda este una din cele mai perverse și insidioase acțiuni de înregimentare. Rezistența față de modă este mai greu de practicat, cere o tenacitate continuă și mai ales capacitatea de a nu urma turma, adică de a suporta presiunea turmei, care se exercită la toate nivelurile.
După 1989 situația nu s-a schimbat radical, doar conținutul aparent benign al ideologiei dă impresia unei libertăți : de a consuma, de a fi la modă, de se droga liber, de a călători «liber» pentru a îngrășa rețelele de turism standardizate, cu agențiile care vând visuri, de a citi o literatură de consum fără nici valoare, de a vedea filme americane de o violență grețoasă și repetitivă, seriale stupide, de a asculta manele și de a se lepăda de tradiție etc.
Pentru unii intrarea în rânduri reprezintă un factor liniștitor. Știu că mulți oameni au nevoie de o asemenea sursă de chietudine. Faptul că eu nu resimt necesitatea ei, nu înseamnă că îi disprețuiesc pe cei care consumă acest drog uman.
Socialitatea grupului etnic este chiar o sursă de diferențiere necesară în efortul continuu pe care trebuie să-l facem pentru a reduce entropia.
Iată aici, un text care îndeamnă la rezistența față de publicitate, față de presiunea grupului, față de modă. Magazinele de fast-food sunt cauzele unei catastrofe umanitare cu efecte mondiale care s-ar putea să fie ireversibile. Boicotarea acestor produse ar fi primul gest necesar. Dar cum aceste produse simbolizează libertatea, occidentul și ne fac dependenți de drogul care se numește zahăr, eliberarea cere un efort imens, tot așa de mare ca și cura de dezintoxicare.
Cu prietenie, Dan Culcer

DEMARQUE-TOI !

Pour une rentrée sans marques ! T'es jeune, t'as plein de rêves. Si t'es moins jeune, t'en as aussi plein. T'en as marre de te faire pourrir la tête par la pub. T'as des tonnes de bonnes raisons de te démarquer en refusant d'entrer dans le troupeau, de marcher au pas et de te noyer dans la masse.

Les marques disent que t'es nul. La pub te ment.   Taguons la pub ! La pub trafique ton identité. La marque engendre de la violence. (On dit que les jeunes sont violents. C'est la pub qui crée la violence et le racket archidégueulasse. Ce sont les marques qu'il faut enfermer.) Le survêt, il brise ta dignité ! (et te transforme en panneau publicitaire gratos ! ) Chaque humain qui accepte une marque montre qu'il en accepte la tyrannie ! Chaque humain arborant une marque se tient dans la servitude volontaire ! La pub, c'est une fausse intégration. Etre une machine à consommer, c'est pas la vraie vie ! La pub te manipule. La pub, c'est la surexploitation des plus pauvres. La marque, c'est pas du luxe, ce n'est qu'une illusion coûteuse. La pub, c'est t'obliger à gaspiller. La pub te fait vieillir plus vite. La pub te dévore. T'as pas besoin de la pub pour diriger ta vie ! Sois acteur des transformations sociales de ton quartier, refuse les marques ! La pub c'est interdit à l'école ! Fais voter par tes parents ou par un prof cette motion au conseil d'administration de ton établissement : "Le conseil d'administration décide de porter sur la feuille "matériel" remise aux parents la recommandation suivante : Le service public ne doit pas faire de publicité pour des entreprises privées. En conséquence, vous êtes vivement invités à n'acheter pour votre enfant que du matériel et des habits sans marques. "  Et rappelle-toi, ce sont les bêtes qu'on mène à l'abattoir, que l'on marque !

Les manipulations mentales (publicité, marques.) au sein de la mondialisation

Paul ARIÈS

La mondialisation est synonyme de régression : régression sociale, régression politique, régression culturelle et régression psychique. Le combat contre la pub ou la TV s'intègre dans le cadre de ce projet des sociétés transnationales visant à "rapetisser" les peuples et les individus sous prétexte de contenir la violence libérée par le capitalisme total et de compenser la destruction des identités. Paul Ariès expose à travers ses travaux en quoi cette évolution dangereuse pour l'homme et la planète impose de réfléchir à la définition de  nouveaux objectifs de lutte pour préserver la part d'humanité dans l'homme.

[Soirée de formation organisée à Lyon, au local de DiverCité, le 10 décembre 2002 par "Divercité" en participation avec "Casseurs de Pub"]

Le seul grand mérite de la mondialisation, c'est que les problèmes des uns sont aussi désormais les problèmes des autres. En tout cas, ce qui se réalise c'est tout l'inverse d'une internationale ouvrière. Les marchés ne sont pas plus ouverts qu'avant (comme au temps de la colonisation), mais les pratiques sont différentes. Toutes les activités (religieuses, politiques, etc.) sont en train de devenir économiques. Va-t-on accepter que la planète, que les êtres vivants deviennent des objets commerciaux. Et la publicité joue un rôle considérable. Attention aux fausses idées : la publicité n'a pas toujours existé, la consommation n'a pas toujours existé. Les humains n'ont pas toujours été consommateurs. C'est récent qu'ils se soumettent à la marchandise.  Un rapport sérieux indique que les émigrants arrivant aux USA sont en bien meilleure santé mentale que les états-uniens. Le professeur Tubiana relève qu'en France ce sont les jeunes français, étant les plus sensibles à la consommation, qui sont les plus malades mentalement.

Régression sociale

Les petits travaux, la précarité c'est vraiment une volonté de casser les identités sociales. Regardons le vocabulaire : le mot "équipier", quand on perd l'équipe on n'est plus rien. Les jeunes sont les premiers depuis un siècle à vivre moins bien que les générations antérieures. L'activité ne s' arrête plus le dimanche, ne s'arrête plus la nuit. Les horaires décalés, c'est une espérance de vie inférieure. Le système économique, la marchandisation intégrale du monde broie les individus. Un logo s'approprie des couleurs, les organes sont hypothéqués. Le taylorisme, c'était travaille et tais-toi, le fordisme : travaille, tais-toi et consomme.  Maintenant, c'est travaille, tais-toi, consomme et soit manipulé. Il y a en plus maintenant un harcèlement du personnel dans les entreprises qui empêche chacun à l'autonomie. C'est une logique de manipulation.

Régression politique

Les USA ont obtenu la dissolution à l'ONU de l'organe de surveillance des transnationales. Désormais les transnationales s'inscrivent directement à l' ONU, moyennant finances, d'où une dépréciation des états-nations politiques. Aujourd'hui, 400 groupes financiers dominent le monde. On s'aperçoit maintenant de l'impossibilité de changer le monde, de l'impossibilité de le penser globalement ; il y a une crise de la citoyenneté. On remarque la disparition des idéaux. On n'a plus de principes, on n'a plus d'espérance, par contre les passions sont exploitées à fond : disneylisation des passions. La soumission sénile ou la révolte violente, c'est tout bon pour le système.

Régression culturelle

Toute culture vient d'un héritage. On nous coupe de nos racines. On n'est plus dans l'humanisation, mais dans la barbarie. L'opposition entre les humains et les machines est de moins en moins grande. L'opposition entre les humains et les animaux disparaît peu à peu (fécondation humaine dans un utérus de truie.). Il en est de même en ce qui concerne l'opposition entre enfants et adultes : la première cigarette, la première expérience sexuelle arrive beaucoup plus tôt qu'avant. On pénalise l'enfant de plus en plus tôt. Et l'adulte reste un grand enfant. C'est vraiment ce que rêve les transnationales. L'opposition entre morts et vivants, le système capitaliste s'en moque. Il ne peut reconnaître que des êtres interchangeables uniquement en vue de la consommation. Pour pousser la consommation, créons des identités de pacotille et cassons les cultures ! "A terme, 80% de la population sera de trop. Pour ces 80%, il faut créer des loisirs abrutissants !" de Sbigniew Brejenski, conseiller de Carter, fondateur de la Trilatérale. "L'humanité va vivre sa deuxième révolution de toute son histoire. La première était l'humanisation au néolithique. La deuxième, c'est la disparition du moi par surabondance d'activités. Le moi sera remplacé, par commerce de morceaux d'identité,  par un individu manipulable, formatable à merci. Un monde économique débarrassé de la consommation devient de plus en plus violent. La seule solution est de supprimer toute la logique des passions. Il faut remplacer les logiques passionnelles par des logiques d'intérêt. Si on veut que les gens ne se révoltent pas, il faut les infantiliser !" d'Alvin Toffler, conseiller de Bill Clinton et du pdg de Disney.

1er exemple : Mac'Donalds.

Devenir l'unique forme d'alimentation de la planète, une alimentation régressive, sans différenciation des saveurs, un geste régressif. A partir du moment où l'homme apprend à manger, il apprendra à penser. Il faut des conformistes, car on ne peut se fier aux anticonformistes.  "En mangeant des mac'dos pendant 1000 ans, les Chinois deviendront blancs." a dit le pdg de Mac'Do.

2ème exemple : Disney.

Walt Disney était un agent spécial du FBI. Ses attractions sont pensées pour véhiculer un message et avec l'aval du FBI. Il s'agit de réveiller le grand enfant qui est en nous. L'objectif de Disney était de construire des villes, et notamment des villes sous-marines en développant des branchies sur des humains et ne faire se reproduire que les riches avec les riches.

3ème exemple : love story.

Ce n'est pas qu'une télé poubelle, c'est le viol de l'intimité. C'est la non-séparation entre le public et le privé, comme le flicage, les nouveaux modes de management. où on impose au personnel de participer à des actions politiques pour les valeurs de l'entreprise.

Régression psychique

C'est la conséquence des autres régressions.  Comment fonctionne l'argent dans la société ? Traditionnellement, l'argent était là pour dire que tout n'est pas possible. Maintenant, au contraire, l'argent est signe de puissance : tout peut s' acheter et tout peut se vendre. La scientologie possède 17 universités dans le monde qui forment les cadres des transnationales. L'argent permet d'avoir un statut dans la société. On est à l'apogée de la société de consommation.

La publicité a transformé la France en quelques années beaucoup plus que ça ne s'était produit en huit siècles. Ainsi par la publicité, se développe de la violence, de l'obésité (1/5 des personnes sont obèses). Aujourd'hui, on rêve comme la publicité, selon les copies du Bac. Et surtout c'est le refus de tout esprit critique. "Je positive". C'est la fin des chahuts lycéens. Il n'y a plus de transmission de l'esprit de révolte. En tant que consommateur, on refoule tous les autres aspects de sa personnalité. Etre humain, c'est recevoir quelque chose en héritage. Mais la consommation nous ramène à la barbarie. La publicité nous fait croire qu'on arrive au bonheur avec la consommation. Or ce fonctionnement entraîne pour une consommation de masse, une surexploitation dans les pays pauvres. C'est ce qui se passe avec l'entreprise Nike. "T'es mal dans tes baskets : la solution, c'est notre marque ! Avec les chaussures Nike, tu vas enfin être quelqu'un !" La marque devient une béquille identitaire pour celui qui est en difficulté dans la société.  Si on demande à un jeune d'enlever sa casquette Nike, il aura du mal car c'est enlever une partie de lui-même. L'identité est cassée, sans repères. Si le jeune a une identité, il n'a que faire de la marque. Celui-ci a un passé, donc un avenir.

La pub c'est le ciment social pour les 80% de la population à manipuler. La pub ne peut faire vendre ses produits si elle ne dénigre pas l'identité. La pub c'est le fossoyeur de rêves. Il y aura, dans un an, à Lyon, un lieu où on pourra produire des effets sur des parties de lobes cérébraux (transe, angoisse.).

Les marques des pauvres ne fonctionnent pas de la même manière que les marques des riches. Un produit de marque pour un pauvre est toujours une illusion coûteuse. La mode se démode. Et le pauvre n'aura pas d'avantage construit autour de lui. La pub ne peut que générer de la violence. Un monde de grands enfants devient de plus en plus violent. Le racket ne concerne uniquement les produits de marque. Pour éviter la violence, il est primordial de supprimer les produits de marque dans les écoles. Et même les enfants ne sont pas dupes, car ils comprennent qu'on leur impose les marques.

J'existe parce que je gaspille

Le peuple est pourtant sûr d'exister sans qu'il ait besoin de marques. La société bourgeoise, se sentant en vampires fondés sur l'exploitation, a détruit son genre de vie car elle doutait de son existence. Un bourgeois, aujourd'hui, ce n'est plus celui qui accumule. Aujourd'hui, "j'existe parce que je gaspille". C'est ça la consommation. Nous sommes dans une société complètement permissive : il n'y a plus de tabous, plus de valeurs, uniquement une économie du désir, mais le désir qu'exploite la publicité c'est le désir du déni. L'éthique sur l'étiquette, c'est bien, mais ça se situe encore dans le discours de la consommation, et ça peut culpabiliser celui qui n'a pas les moyens d'acheter éthique. La modernité capitaliste a réveillé tous les phantasmes que les cultures avaient muselés. "Acheter tel produit et vous ne vieillirez plus !" Tout ceci est pathogène et ça ne crée que des individus malades.

Le principal terrain sur lequel il faut agir, c'est l'école

Aujourd'hui, la mission officielle de l'école n'est plus de transmettre la culture, mais de préparer un consommateur. On apprend à lire une étiquette. Maintenant, ce n'est plus de façon honteuse que la consommation et la publicité fait son entrée dans l'école. Or un enfant est très influençable et c'est la culture qui permet d'éveiller le sens critique, alors que la publicité infantilise, fidélise à un produit. Et on voit que li ministère de l'Education Nationale, lui-même, recommande les accords d'entreprises. Aux USA, les enfants sont loués, jusqu'à 10% du temps scolaire, à tester des marques.  Y a-t-il encore des collèges sans distributeurs de boissons ? Les bons points, c'était finalement mieux que des bons d'achats ou de soi-disant réductions.

Attention de ne pas sous-estimer la récupération totale de tout en tant que marchandise.  Même la révolte peut être récupérée au sein de la marchandisation !

Pourquoi n'y a-t-il pas plus d'opposition ?

C'est la faillite des grandes idéologies. Il y a une rupture de transmission. Il n'y a plus d'esprit de révoltes. Il faut voir la baisse de la syndicalisation. Le système est arrivé à ce que chacun soit complètement soumis à ce système, et l'opposition, récupérée.

Quel avenir a ce système ?

Aucun. Ce système ne peut qu'échouer. C'est ce qui s'est passé chaque fois qu'on s'en est pris aux plus faibles, aux parts de faiblesse de chacun. Soit c'est la passivité totale, soit c'est la violence pure. On se dirige vers une société de ghettos pour pauvres et de ghettos pour riches, comme au Moyen-Âge, avec de hauts murs, mais nos ancêtres ne consommaient pas. Les capitalistes, au départ, n'imaginaient pas que l'homme puisse devenir une marchandise. L'homme devient une machine à écouler des produits de consommation.

La psychanalyse n'existe plus aux USA, tellement elle a été pervertie par celle utilisée par les entreprises. Il faut lire les textes de nos adversaires, nous informer sur sa pensée. Ce système n'est pas un complot, c'est une machine folle, que certains poussent de façon tout à fait innocente. La télévision a un rôle considérable : tout est dans l'intemporalité qu'elle impose, une info chasse l'autre.

Quelles alternatives possibles ?

Ce tableau sombre ne doit pas nous empêcher de résister. Ce système, qui a des failles, est fragilisé, menacé. Mais combien va-t-il encore faire de victimes ? Comment va-t-on laisser la planète ? Le débat sur la mal-bouffe prend de l'ampleur. Mais il y a de tout dans l'altermondialisation, de l'extrême droite à l'extrême gauche et ça avance dans tous les sens. C'est un mouvement qui se cherche, qui se construit. Il s'agit de construire des résistances. Lancer le débat sur la publicité, c'est très important, et notamment à l'école. Lancer le débat sur les manipulations, le harcèlement publicitaire. Demander des repas à table à l'école, des repas bio, une alimentation de qualité, et non pas sodhexo. Dire haut et fort qu'on ne veut pas de publicité à l'école, pas de marques à l'école, au collège. Participer aux journées sans télé, sans achat. Cela peut permettre des fronts de lutte entre banlieues, villes et campagnes. "On gagnera parce qu'on est les plus faibles !" disait Martin Luther King, et "Chasser l'humain est voué à l'inefficacité !". Ce n'est pas une culture américaine qu'on nous impose, c'est une infraculture, une sous-culture. Tandis que toute culture est en elle-même un pôle de résistance. En regardant les conditions du capitalisme vis à vis des pays du sud, on peut imaginer ce que ça va devenir chez nous, d'abord dans les banlieues, puis ailleurs.

Le boycott organisé est constitué en délit en France. Le système en a très peur. C'est très efficace. Cependant, par exemple, une journée de boycott de Mac'Do doit être en même temps une journée de solidarité avec le personnel de Mac'Do.

Resurse și biblioteci numerice pentru români și România

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Există în aceste depozite de carte numerizată multe cărți de referință pentru cultura, geografia României, istoria românilor și României, inclusiv privitoare la minorități și vecini. Am reprodus prima serie. Restul surselor se pot consulta la adresa
http://www.sitotheque.agglo-sqy.fr/index.php?cat_id=556

 

ABU : la Bibliothèque Universelle/Biblioteca Universală

"L'Internet est devenu en quelques années un formidable outil de diffusion de la connaissance. ABU se propose de maintenir sur ce réseau un corpus le plus vaste possible de textes numérisés en français du domaine public, représentatifs de la culture francophone." Environ 300 textes d'une centaine d'auteurs sont disponibles.

http://abu.cnam.fr

688 visites depuis le 10-09-2005

Bibliothèque Libertaire/Biblioteca Libertară

Une foule de textes, commentaires et articles sur le mouvement libertaire , anarchiste, syndicaliste et féministes. Des textes de philosophes, de socioloques, de partis et de syndicats.

http://bibliolibertaire.org/liste_des_ouvrages.htm

57 visites depuis le 06-01-2011

Bibliothèque numérique du Québec/Biblioteca numerică a Quebecului

Textes d'auteurs appartenant au domaine public, la bibliothèque numérique du Québec a plus de 10 ans et propose 7 collections disponibles regroupant 4 173 oeuvres originales de 1 208 auteurs différents jour ..Collections : Les auteurs classiques, les sciences sociales contemporaines, sciences du développement...Tous les ouvragesnumérisés de cette bibliothèque sont disponibles en trois formats de fichiers : Word, PDF et RTF

http://classiques.uqac.ca/

489 visites depuis le 18-04-2008

Bibliothèque numérique mondiale Unesco/Biblioteca numerică mondială UNESCO

Navigation par thèmes, par pays, par période, par institutions.

http://www.wdl.org/fr/

226 visites depuis le 09-06-2009

Bibliothèque philosophique/Biblioteca de filosofie

Proposé par l'académie de Nice, n trouvera ici en téléchargement un certain nombre d'oeuvres philosophiques classiques libres de droits, dans leur langue originale ou en traduction française (et éventuellement en traduction anglaise si aucune autre source originale n'est disponible). Chaque texte a été vérifié, corrigé, et comparé à une édition scientifique moderne. Ils peuvent être considérés comme des sources fiables.Les liens hypertextes permettent la consultation en ligne des textes en format HTML ou Acrobat, ou le téléchargement d'une archive ZIP contenant les textes dans un format exploitable par l'utilisateur

http://www.ac-nice.fr/philo/

581 visites depuis le 28-05-2008

Bibliothèque virtuelle de périodiques/Biblioteca virtuală de periodice

Répertoire de périodiques classés par thèmes (dewey)

http://www.biblio.ntic.org/bouquinage.php?ct=1

387 visites depuis le 01-07-2008

Europeana/Euoropeană

Europeana est un prototype de bibliothèque en ligne développé par la Bibliothèque nationale de France, dans le cadre du projet de Bibliothèque numérique européenne. Europeana rassemble environ 12 000 documents libres de droits issus des collections de la BnF, de la Bibliothèque Nationale Széchényi de Hongrie et de la Bibliothèque nationale du Portugal.

http://www.europeana.eu/portal/

400 visites depuis le 07-12-2007

Flaubert les textes/Textele lui Flaubert

Les textes de Gustave Flaubert

http://jb.guinot.pagesperso-orange.fr/pages/textes.html

112 visites depuis le 16-02-2011

Gallica/Gallica - Biblioteca Națională a Franței

La Bibliothèque Numérique de la Bibliothèque Nationale de France

http://gallica.bnf.fr/

398 visites depuis le 07-12-2007

Google books/Cărți Google

http://books.google.fr/

533 visites depuis le 07-12-2007

Unions juridiques entre homosexuels : quand le droit devient totalitaire, par Germain Souchet : STALKER - Dissection du cadavre de la littérature

Unions juridiques entre homosexuels : quand le droit devient totalitaire, par Germain Souchet : STALKER - Dissection du cadavre de la littérature

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cum se poate citi, există în Franța opinii asemănătoare cu acelea din România sau din alte țări, care contestă, cu argumente nerelegioase, ideea legalizării căsătoriilor între homosexuali.

Cu prietenie, Dan Culcer

Proprietari de rețele de propagandă și comunicare în România

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Elan Schwartzenberg a plătit 21 de milioane de euro pentru Realitatea TV

Publicat de Tiberiu Lovin pe: 10 mai, 2011 la 11:08 • 9 comentarii

 
Elan Schwartzenberg a plătit 21 de milioane de euro pentru Realitatea TV, 6 milioane fiind preţul tranzacţiei în sine, iar restul de 15 milioane reprezentându-l datoriile, potrivit informaţiilor Reporter Virtual. La 30 aprilie, Schwartzenberg a confirmat, la Realitatea TV, că a preluat 92% din pachetul de acţiuni ale postului de televiziune. “Pentru mine este, poate, cea mai importantă afacere pe care am făcut-o vreodată. O investiţie importantă, o afacere cu impact naţional. Din cauza multor ani în domeniul afacerilor, am acces la fonduri şi investiţii de până la 100 de milioane de euro pentru tot ce ar însemna dezvoltarea şi susţinerea acestei afaceri”, a declarat Elan Schwartzenberg într-o conferinţă de presă.

Home » MediaNEWS » Elan Schwartzenberg a fost anunţat oficial ca acţionar la postul B1

Publicat de Bianca Damian pe: 27 septembrie, 2011 la 13:37 • Comentează

Proprietarul Realitatea Media, Elan Schwartzenberg, face parte şi din acţionariatul B1 TV, anunţul oficial fiind făcut, astăzi, în şedinţa Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA). Potrivit membrilor CNA, firma B1 TV Channel SRL, care operează licenţa audiovizuală a televiziunii B1, a notificat CNA că acţionariatul său a fost modificat, 10% din acţiunile pe care le deţinea în B1 societatea Dac Air SA (54,571%) au fost cedate omului de afaceri Elan Schwartzenberg. În acest moment, acţionariatul B1 TV Channel arată astfel: Sorin Oancea (50%) şi SC News Television (România) SRL (50%). Acţionarii societăţii News Television (România) SRL sunt: SC Dac Air SA – 44,571%, Brazen Limited Liability Company (SUA) – 22,858%, SC Pavo SA – 22,571% şi Elan Schwartzenberg – 10%. Potrivit reprezentanţilor CNA, firmele Dac Air SA, Brazen Limited Liability Company (SUA) şi SC Pavo SA sunt controlate de familia Păunescu.

Gabriel Andreescu : „Cazul Breban”

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Declar că «Donna Alba» este o informatoare demascată de către CNSAS, în mod oficial. Prezentă și în dosarul meu de urmărite informativă, este vorba de târgumureșeanca Mara(Maria) Nicoară, poetă, soția poetului Ion Lilă, actualmente editoare de carte. Cu prietenie, Dan Culcer

 

Cititi in Contemporanul, nr. 10/2011

Gabriel Andreescu „Cazul Breban”

 

 

 

 

■ Din perspectiva legii, constatarea

„colaborării” lui Breban e o gafă

 

■ Din dorinţa de a evita transformarea lui Breban într-un caz internaţional, şi având în vedere şi cetăţenia sa germană, autorităţile de la Bucureşti acceptă ca Breban să se bucure de un statut unic: migrant între capitala ţării şi Occident. Simultan, lansează o amplă campanie de prezentare a scriitorului ca agent al Securităţii şi iau măsuri, la rândul lor elaborate, de influenţare a scriitorului. Toate reuşesc.

■ Breban nu este interesat de soarta drepturilor omului şi nici de Războiul Rece, deci nu este şi nu are de gând să devină adversar ori critic al regimului politic. Poate fi manipulat ca un copil prin simple aprecieri privitoare la valoarea literară. În schimb, trăieşte orgoliul de a fi cel mai mare scriitor român în viaţă şi chemat să intre în seria valorilor literare ale lumii.

 

■ Din 1971 până în 1989, fără pauză, va critica politica culturală a partidului şi statului şi va refuza compromisul de a-şi mutila cărţile, ca să le vadă publicate.

■ Ceea ce nu e cunoscut de opinia publică, chiar contrar imaginii despre privilegiul călătoriilor în Occident, dar apare clar din dosare, este acceptarea vicisititudinilor unui astfel de statut: probleme financiare neobişnuite pentru un autor care gustase fructele scriitorilor de succes (devenit un întreţinut al mamei sale), condiţiile de viaţă aproape mizere, în lunile când se afla în Franţa, oboseala acelui du-te-vino.

 

 

Presa a preluat, începând cu ziua de 6 aprilie 2011, anunţul privind constatarea, de către Direcţia de investigaţie a CNSAS, a statutului de colaborator al lui Nicolae Breban cu fosta Securitate. Conform legii, asupra acestei prezumţii se va pronunţa Curtea de Apel Bucureşti – la 12 septembrie a.c.

Ştirea a devenit rapid „un mare subiect”, aprins din două surse. Protestele apropiaţilor lui Breban, şi al lui însuşi, au calificat nota de constatare şi preluarea ei ca „linşaj mediatic”, „o nedreptate strigătoare la cer”, “o nouă poliţie politică”. Focul a devenit vâlvătaie prin confruntarea Breban – Manolescu. Un prim editorial al lui Nicolae Manolescu, din revista pe care o conduce, mai curând precaut (în citirea noastră),  a fost primit cu revoltă de Breban.[1] A urmat replica lui Manolescu, tot în România literară, cu formulări de genul „un om moralmente grav bolnav”, „a socotit că e potrivit să scuipe pe mâna care îi fusese întinsă”[2] ş.a. Într-un al treilea editorial ameninţarea lui Manolescu vulgariza deja nepermis miza: „sunt gata să public transcrierea din dosar a convorbirii telefonice dintre Breban şi generalul Pleşiţă din 1977. N-am ridicat decât o parte a cortinei. Nu sunt convins că poetei îi va plăcea scena întreagă. Depinde numai de ea dacă s-o fac sau nu publică. Fie şi la tribunal.”[3]

Dacă transcrierea din dosar e de interes public, trebuie făcută indiferent de „plăcerea” unuia sau altuia. Iar dacă nu, nu. Astfel, cazul Breban şi marea temă a locului şi rolului personalităţilor culturale în timpul unui regim odios s-au înfundat în stil românesc: bârfă şi confruntare fără miză. A dispărut tocmai ce e serios şi adevărat. La ce s-a redus tema colaborării şi a dosarelor Securităţii pe numele scriitorului? La manihesismul „a colaborat – nu a colaborat”, la convorbirea cu Pleşiţă şi opiniile sale răutăcioase privindu-i pe Paul Goma, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.

 

 

De câte feluri este colaborarea?

 

Cazul Breban e „aparte” şi întrucât scriitorul a fost timp de doi ani – nu au ajuns mulţi scriitori adevăraţi într-o asemenea poziţie – membru supleant al Comitetului Central al PCR. Or, Comitetul Central era, în principiu, organul central _ufficien al PCR. Deşi, oarecum comic din perspectivă istorică, chiar Breban se plângea de faptul că, în acel moment (1971), „Comitetul Central nu are rol conducǎtor în viaţa politicǎ a ţǎrii deoarece primeşte directive de la Comitetul Executiv”[4], totuşi funcţia doar jumătate simbolică a acelui organism nu poate fi diluată. E de amintit că legea nr. 187/1999, care a iniţiat doctrina subiectului, asimila colaboratorilor “Securităţii ca poliţie politică” acele _ufficie cu competenţe decizionale, juridice ori politice care au luat decizii cu privire la activitatea Securităţii sau cu privire la activitatea altor structuri de represiune. Deşi CC al PCR dirija în principiu “tot”, deci şi Securitatea, nu există motive să spunem că Breban, ajuns în poziţia de supleant al CC datorită statului său de scriitor, putea lua sau a luat vreodată astfel de decizii. Totuşi, regimul _ufficien a supravieţuit prin oamenii care i-au hrănit structurile. Cât de mare este responsabilitatea? Cu cât mai sus, cu atât mai mare. Dar intervin şi alte detalii: moment, caz. Din 1975, orice secretar PCR pe unitate, orice director, avea funcţii specifice informatorilor. În documentele Securităţii, ei apar cu numele „surse oficiale”. Unii au dat numai informaţii menite să sprijine colegii, alţii au colaborat cu spor împotriva semenilor. Categoria pusă la comun prin eticheta „surse oficiale” ascundea în fapt mari variaţii individuale.

Deci, cum e cu responsabilitatea? Astăzi asistăm (în sfârşit!) la procesul liderilor mişcării khmerilor roşii, autorii unor atrocităţi inimaginabile. Khieu Samphan, Ieng Thirith şi alţi oribili camarazi chemaţi să răspundă în faţa Curţii Penale Internaţionale au fost şcoliţi de Partidul Comunist Francez şi mobilizaţi de scriitori precum Jean-Paul Sartre. Puţin probabil ca tragedia cambodgiană să fi avut loc dacă aceşti criminali la scară monumentală nu ar fi găsit la Paris mediul capabil să-i inspire. Oare procesul deschis la Haga nu ar fi o bună ocazie pentru francezi să gândească responsabilitatea istorică a extremei stângi franceze? Păstrând (dis)proporţiile: oare cazuri precum „Breban” nu oferă oportunitatea să medităm mai adânc la tema claboraţionismului cu instituţiile de represiune, şi cu ocazia asta, să le şi cunoaştem mai bine?

Nicolae Breban vorbeşte şi astăzi despre cariera sa politică cu o superficialitate pe care ne permitem s-o numim cinică. Cel puţin, aşa percepem citind următorul pasaj din interviul luat lui de Costi Rogozanu, pentru Voxrepublica: „Eu membru în Comitetul Central, şef total, membru în conducerea Uniunii scriitorilor. […] Da, dar am luptat, am cîştigat-o [funcţia]. Ne-am şi compromis. Eu m-am compromis. Ce căutam eu în CC? Scosesem deja „Animale bolnave”, toţi mi-au spus: „nu te băga”. Domnule, mi s-a părut tare Ceauşescu în 68-69…”[5] Iată, ascensiunea politică este asumată şi astăzi ca victorie, consecinţele acesteia au relevanţă doar personală: „Ce-mi trebuia? M-am compromis”.

Contează ce face şi timpul. În anii `70, fostul poet proletcultist, Dan Deşliu, a devenit, între membrii Uniunii Scriitorilor, unul din cei mai fermi contestatari ai politicii culturale a regimului, „carieră” pe care avea s-o înnobileze cu textele anticeauşiste din 1989. Cât contează aportul lui Deşliu la „victoria” realismului socialist, pus faţă în faţă cu disidenţa deschisă din ultimii ani?

Pe aceeaşi logică, a plongé-ului istoric, să zicem, a „răscumpărării”, Breban şi devotaţii săi aduc în scenă disidenţa sa din 1971. Dar pare că nimeni nu vrea să meargă mai departe decât simpla invocare a subiectului. Ce a fost? Cât a fost? Cât a contat? Or, pe această temă se pot evita speculaţiile, căci Arhiva CNSAS oferă o radiografie detaliată asupra a ceea ce a însemnat „evenimentul din 1971” din perspectiva Securităţii. Ca şi a consecinţelor, în acel moment, asupra scriitorului.

 

Episodul din 1971

 

Plecat în R.F. Germania ca să prezinte filmul „Printre colinele verzi”, Nicolae Breban face câteva lucruri care-i şochează pe _ufficie toţi, prieteni şi oficiali, familia şi colegii, scriitorii şi _ufficien: îşi dă demisia din funcţia de redactor-şef al României literare, din cea de membru supleant al CC al PCR, începe demersuri să primească cetăţenia germană şi critică public noua politică a partidului anunţată la Neptun, în luna iulie 1971. Misivele reprezentanţelor României în RFG, aproape toate cu indicativul „fulger” ori „urgent”, arată deruta. La 15 noiembrie 1971, o telegramă reproduce declaraţia lui Breban, că este hotǎrât sǎ rǎmânǎ în RFG timp de 4-5 ani, perioadă în care el este convins cǎ Nicolae Ceauşescu va fi înlocuit din funcţiile sale. În plus, “Breban comenteazǎ în mod _ufficie sensul mǎsurilor luate de conducerea partidului _uffici în legǎturǎ cu programul PCR pentru îmbunătǎţirea muncii ideologice […] şi _uffic acuzaţii la adresa conducerii superioare de partid şi în special a tovarǎşului Nicolae Ceauşescu.”

O altă telegramă, din decembrie 1971, anunţă că în conformitate cu „Die Welt”, Breban a dat publicitǎţii o declaraţie personală în care vorbeşte despre pericolul unui nou _ufficien în România.

Se întâmplă ca defectarea lui Breban să fi avut loc tocmai când în R.F. Germania a fost publicat volumul lui Paul Goma, Ostinato. Ambasada română monitorizează evenimentele şi în telegrame se plânge că la reclama în favoarea cǎrţii lui Goma a contribuit şi masa rotundǎ la care participaseră scriitorii Dieter Scheslak, Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag şi Gheorghe Pituţ, transmisǎ în programul cultural al postului de radio Deutschlandfunk. Iată şi limbajul: ”… toţi cei trei scriitori au fost cât se poate de agresivi şi negativişti în declaraţiile lor despre noua situaţie din viaţa literarǎ din ţara noastrǎ…[…] Nu numai Breban, dar şi Ţepeneag şi Pituţ (dar mai ales Breban) au fost influenţaţi în sensul atitudinii protestatoare împotriva noilor măsuri politice din ţarǎ, în domeniul literaturii (de exemplu demisia prin poştǎ a lui Breban din postul de redactor şef al „României Literare”…).[6]

_ufficie aici cu seria telegramelor, atât de multe, alarmate de defectarea lui Breban. Nici urmă de _ufficie al autorităţilor, cum s-a speculat, nici vorbă să fi fost un eveniment oarecare. Rapoartele elaborate de diferite direcţii adresate conducerii Consiliului Securităţii Statului _ufficien imaginea. Ba chiar, următoarea adresă a UM 0755/D către sora ei UM 0729 din Bucureşti susţine că „Fuga lui Breban, fost membru supleant al CC al PCR, este consideratǎ [în Occident] ca cea mai semnificativǎ acţiune a vreunei _ufficie cu muncǎ de rǎspundere dintr-o ţarǎ socialistă, din ultimul timp.”[7]

Arhivele Securităţii demonstrează, în acelaşi timp, că Breban se simţea în continuare „apropiat” de oficiali. Aceştia fac parte din „lumea lui”. Scriitorul solicită CC al PCR să i se trimită în RFG manuscrisul volumului Animale bolnave. Doreşte „chiar” ca manuscrisul sǎ-i parvinǎ prin intermediul ambasadei. Cere prelungirea vizelor lui şi soţiei. Iată acest pasaj din telegrama ambasadorului Constantin Oancea care sintetizează atâtea feţe ale cazului: independenţa dar şi oportunismul lui Breban, obsesia de sine, flirtul cu autorităţile, invidia pe succesul lui Goma, devotamentul consecvent pentru _ufficient autentică, care pare şi dimensiunea cea mai vie şi pură a acestei personalităţi ireductibile, în fond apolitice şi amorale, a scriitorului:   

„Vǎ informǎm cǎ la 27 octombrie a.c. s-a prezentat la secţia consularǎ a amabasadei, scriitorul Breban, solicitând prelungirea vizei române pentru el şi soţie. […] L-am sfǎtuit sǎ se întoarcǎ în ţarǎ cât mai repede. I-am arǎtat cǎ acest lucru este cu atât mai necesar, cu cât are o dublǎ calitate, de scriitor şi membru supleant al CC. Am subliniat cǎ aceasta nu exclude reîntoarcerea sa ulterioarǎ în RFG. […] În restul convorbirii, Breban a ţinut sǎ evidenţieze urmǎtoarele: […] – surprinderea sa faţǎ de retragerea standului _uffi de la Târgul de carte de la Frankfurt, apreciind hotǎrârea ca fiind inoportunǎ, întrucât a dat câştig de cauzǎ lui Goma şi l-a fǎcut un erou, deşi, personal, nu are o pǎrere deosebitǎ despre el ca scriitor. […] Breban şi-a exprimat profunda sa nemulţmire faţǎ de lipsa de popularizare în strǎinǎtate a literaturii româneşti, lǎsând sǎ se înţeleagǎ cǎ are în vedere şi propriile sale lucrǎri. […] A arǎtat cǎ deşi cartea lui “Animale bolnave” este mai actuală şi critică mai deschis unele stǎri de lucruri nesatisfǎcǎtoare decât cartea lui Goma, nu a putut fi publicatǎ pânǎ acum în strǎinǎtate, deoarece nimeni nu se ocupǎ în ţarǎ în mod serios de aceastǎ activitate. […] Mi-a fǎcut impresia cǎ prin şederea lui în RFG urmǎreşte marcarea personalitǎţii sale scriitoriceşti […] A menţionat cǎ ar fi refuzat sǎ dea un interviu solicitat de “Europa liberǎ”, arǎtând cǎ în acelaşi mod a procedat când a fost rugat sǎ fie filmat de televiziunea vest-germanǎ în locul standului românesc retras de la târgul de carte. […] Rog sǎ mi se comunice rǎspunsul pe care urmeazǎ sǎ îl dau. Am prelungit viza lui pânǎ la 1 noiembrie. C. Oancea.”[8]

 

 

Cea mai amplă acţiune de compromitere

 

Dacă mai există o indeterminare cu privire la semnificaţia defectării lui Breban, în 1971, pentru Securitate, ea este complet anulată de planurile acesteia de compromitere a scriitorului. Măsuri ample de monitorizare şi control apar în mai toate dosarele de urmărire informativă ale personalităţilor culturale. Unele _uffici acţiuni de compromitere, câteva, chiar _ufficient__ – precum aranjarea filmării unei întâniri între Ilie Merce şi Dorin Tudoran. Dar nu am găsit în niciun alt dosar dintre zecile investigate până acum un plan care să aibă o asemenea anvergură, atâta detaliu. Dintr-un alt punct de vedere, documentele din Dosarul I 187868 au de ce să entuziasmeze un cercetător pornit să identifice metodele folosite de Securitate în munca sa murdară. Datorită ciudăţeniei lui, planul de compromitere merită citat in _ufficie, lăsând textul să vorbească singur, iar comentariul, doar să puncteze.

Planul de măsuri în cazul “Baltag” (numele de cod al lui Breban) _ufficien de Consiliul Securităţii Statului la 10 şi 11 mai 1972, după întoarcerea scriitorului în ţară începe în felul următor:

„La 19 aprilie a.c. s-a înapoiat în ţară „Baltag” dupǎ o şedere de un an în Franţa şi RF a Germaniei [sic!]. Din informaţiile de care dispun _ufficien de securitate rezultǎ cǎ „Baltag” a intenţionat ca, prin şederea în străinǎtate, să-şi asigure o platformă avantajoasǎ pe plan literar şi material, dupǎ care sǎ se stabileascǎ _ufficient în R.F. a Germaniei [sic!].  În legătură cu aceasta a întreprins şi o serie de acţiuni, între care menţionăm în mod deosebit opoziţia declarată faţă de programul din iulie 1971 în probleme ideologice şi demersurile sale pentru a obţine cetăţenia vestgermanǎ. Pe timpul cât a stat în strǎinǎtate a avut o serie de activităţi care ridicǎ suspiciuni importante din punct de vedere al securitǎţii statului.”

După referirea la contactele lui Breban, la relaţiile cu funcţionari ai Europei Libere etc., planul anunţă măsuri pentru clarificarea suspiciunilor şi „neutralizarea activităţii lui „Baltag” prin compromiterea sa în mediul scriitorilor din ţară şi din străinǎtate.”

Urmează definirea strategiei de compromitere în ţară care, într-o primă parte, e de o stupiditate rară. Autorii propun „a se baza pe urmǎtoarea versiune: Activitatea lui „Baltag”, ostilǎ statului _uffici, pe timpul şederii în strǎinǎtate, reprezintǎ de fapt o acţiune a conducerii emigraţiei legionare din Occident. În cursul voiajelor din ultimii ani, pe care „Baltag” le-a fǎcut în Franţa şi Anglia, a fost contactat de elemente de vârf ale emigraţiei legionare, _uffici care Vasile Boldeanu şi Leonid Mǎmǎligă de la Paris. Aceştia exploateazǎ carierismul lui „Baltag” şi ulterior, nemulţumirile sale în urma criticilor şi eşecului filmului „Printre colinele verzi” l-au atras într-o acţiune care viza subminarea politicii culturale a partidului _uffici.

La început, ei au scontat ca „Baltag” sǎ reuşeascǎ sǎ antreneze în ţarǎ un grup mai mare de scriitori, care sǎ facǎ opoziţie la politica partidului şi astfel să zdruncine unitatea scriitorilor în jurul conducerii de partid şi de stat. Vǎzând cǎ acest lucru nu are şanse de reuşită, cu acordul lui „Baltag”, au regizat rǎmânerea lui în strǎinǎtate pe fondul protestului sǎu faţǎ de tezele PCR în domeniul ideologic.

În jurul acestui eveniment au mobilizat forţele publicistice cele mai reacţionare din Occident („Le Monde”, „Corriere della Sera”, „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, radio „Europa Liberǎ” ş.a.). Prin amploarea publicitǎţii datǎ cazului „Baltag”, s-a urmǎrit incitarea şi altor scriitori din ţarǎ, pe care sǎ-i antreneze într-o atitudine de protest faţǎ de tezele menţionate. Acţiunea elementelor legionare din rândul emigraţiei a suferit însǎ un eşec total, datoritǎ frontului unit al scriitorilor care, nu numai cǎ nu s-au lǎsat antrenaţi, dar şi-au manifestat indignarea faţǎ de activitatea ostilǎ a lui „Baltag”. Când au constatat cǎ acţiunea lor este ratatǎ, legionarii din Occident, _uffici care Gh. Acrivu, Virgil Ierunca, Vasile Boldeanu, Leonid Mǎmǎligǎ şi alţii, cu acordul lui „Baltag” au hotărât revenirea lui în ţarǎ. […]  Vom sublinia, în cadrul versiunii, faptul cǎ „Baltag” a acceptat sǎ devinǎ _ufficient__ acţiunii elementelor legionare, în schimbul unor sume de bani şi altor avantaje ce i-au fost promise, precum şi cǎ şi-a lǎsat soţia în strǎinǎtate ca mijloc de legǎturǎ şi de presiune, în eventualitatea când în ţarǎ ar fi descoperite intenţiile sale.

Apreciem cǎ versiunea menţionatǎ mai sus va avea audienţǎ în rândul scriitorilor şi se va putea _uffici efectul scontat, în care sens ne bazǎm pe urmǎtoarele elemente mai importante [etc….] În lansarea versiunii vom folosi surse ale organelor de securitate, a cǎror instruire se va face fǎrǎ a rezulta cǎ este o acţiune a noastrǎ. Cu ajutorul lor vom acţiona progresiv, de aşa manierǎ ca versiunea sǎ ajungǎ în acele cercuri care manifestǎ aversiune faţǎ de „Baltag” şi astfel sǎ fie transmisǎ şi altora.”[9]

Iată o poveste de film socialist din anii `50, ale cărei lipsă de realism şi obsesie propagandistică ar merita ele însele un premiu de stupiditate. Totuşi, Securitatea are grijă să lase deschisă o supapă: „Mai luǎm în consideraţie faptul cǎ unii scriitori din ţarǎ, încearcǎ sǎ-şi explice neluarea unor mǎsuri împotriva lui „Baltag”, prin aceea cǎ rǎmânerea sa în strǎinǎtate ar fi fost determinatǎ de îndeplinirea unor „sarcini speciale”. Compromiterea în acest caz întâlneşte versiunea lansată pentru exil şi pentru instituţiile occidentale, cǎ „Baltag” este agent al organelor de securitate române.” Iată şi care sunt „urmǎtoarele cǎi mai importante” de acţiune:

„Înainte de plecarea sa în strǎinǎtate şi în momentul în care va deveni evidentǎ vom organiza anumite momente operative care sǎ întǎreascǎ suspiciunea persoanelor din ţarǎ menţionate mai sus. Scontǎm ca _uff sǎ fie preluatǎ şi devenind un zvon, sǎ parvinǎ în strǎinǎtate pe canalele normale (cercuri diplomatice, ziarişti, turişti etc.) […] Vom selecta dintre cetǎţenii români, care vor cǎlǎtori în Occident, _ufficie ce în mod normal vor intra în contact cu vârfurile emigraţiei reacţionare şi vom face sǎ cunoascǎ din ţarǎ versiunea noastrǎ. Cunoscând cǎ mulţi dintre aceştia sunt chestionaţi de elemente din emigraţie, _ufficien funcţionari de la „Europa Liberǎ”, asupra evenimentelor „de culise” cele mai importante din ţarǎ, scontǎm ca în acest fel sǎ se cunoascǎ _uff propusǎ de sus. […]

Sǎ acţionǎm ca versiunea sǎ ajungǎ la cunoştinţa organelor de contrainformaţii din Franţa şi RF a Germaniei [sic!]. În acest sens, vom proceda astfel încât _uff sǎ fie aflată de unele _ufficie din ţarǎ şi strǎinǎtate, despre care se ştie cǎ au legǎturi cu _ufficien respective. Pentru a confirma informaţiile care le parvin pe aceste cǎi, ne vom interpune în corespondenţa normalǎ dintre o persoanǎ din ţarǎ şi «Baltag», pe timpul cât se va afla în strǎinǎtate. În corespondenţǎ vom introduce, cu scris secret, instrucţiuni şi sarcini care ar fi destinate lui «Baltag» ca agent al organelor noastre. Prevedem că pe baza suspiciunilor create pe căile de mai sus, _ufficien de contrainformaţii citate, vor intercepta scrisul _uffici secret, confirmându-şi astfel «autenticitatea versiunii». […]

În situaţia când, plecând în strǎinǎtate, «Baltag» va continua sǎ întreprindǎ acţiuni care afecteazǎ interesele ţǎrii noastre, propunem sǎ i se retragǎ cetǎţenia românǎ, conform art. 18 al. 2 lit. a din Legea 24.”

Planul de măsuri continuă cu _uffici de a pune mijloace T.O. în cele trei puncte unde locuia în ţară, introducerea filajului permanent şi:

„2 Pentru lansarea versiunii de compromitere în ţarǎ a lui «Baltag»: a/ Selecţionarea informatorilor şi persoanelor de încredere care să poatǎ face cunoscutǎ aceastǎ versiune în nucleul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Ne vom folosi de aportul lui «Artur». «B.2», «Barbu», directorul Fondului Literar şi alte _ufficie. b/ Identificarea cercului de femei apropiate lui «Baltag», cǎrora le vom plasa versiunea de compromitere pe care o vor difuza cu multǎ facilitate în mediul scriitoricesc. c/ Expedierea unor anonime pe adresa unor scriitori care şi-au manifestat aversiunea faţǎ de «Baltag», fǎcându-le cunoscute aspectele pe care ne fundamentǎm versiunea de compromitere (pentru adâncirea versiunii). d/ În lipsa obiectivului de la Casa de Creaţie vom organiza trimiterea unui «strǎin» – legǎtura superioarǎ a lui «Baltag», care sǎ consolideze suspiciunea cǎ acesta este _ufficient__ legionarilor în exterior sau în slujba unor servicii de informaţii. […] f/ Unor membri ai familiei soţiei lui «Baltag» vom face sǎ le parvină aspecte urâte din comportamentul lui «Baltag», influenţându-i totodatǎ sǎ difuzeze aceasta în mediul scriitorilor. […] g/ Identificarea tuturor legǎturilor de naturǎ intimǎ ale lui «Baltag» […] în scopul înştiinţǎrii unuia dintre soţii acestora pentru a-i surprinde la un moment dat, intenţionând ca şi în acest fel sǎ se contribuie la compromiterea lui în rândul scriitorilor. h/ Cunoscând adversitǎţile dintre «Baltag» şi Eugen Barbu vom stimula aceste adversitǎţi, furnizându-i ultimului pe cale acoperitǎ, date compromiţǎtoare despre «Baltag», date pe care Eugen Barbu le-ar putea folosi într-o acţiune de defǎimare a acestuia în faţa scriitorilor. 3/ Pentru compromiterea lui «Baltag» faţǎ de cercurile interesate din strǎinǎtate: a/ Selecţionareea informatorilor şi persoanelor de încredere din rândul scriitorilor [care sǎ influenţeze pe cei ce pleacǎ în Franţa şi RFG] să difuzeze versiunea celor vizaţi de noi cǎ «Baltag» este informatorul organelor de securitate. b/ Pe calea unor scrisori expediate dintr-o altǎ ţarǎ de unii «binevoitori» sǎ transmitem organelor de poliţie din cele douǎ ţǎri suspiciunea cǎ «Baltag» ar fi _ufficient_ al securitǎţii române. c/ Prin soţia lui «Busuioc», aflat actualmente în RFG şi relaţii cu cercurile legionare sǎ transmitem şi acestora «aceastǎ suspiciune care ar circula în ţarǎ» […]”.

Acţiunile _ufficie aveau ca termen data de 20 mai 1972. Se acţiona deosebit de rapid. Am sărit peste câteva pasaje cu accentuat _ufficien privat, _uffic în totalitate, căci trebuie ridicat vălul de pe acest tip de metode ale Securităţii. Implicarea „femeilor” în controlul bărbaţilor urmăriţi nu e deloc excepţională, dar în cazul Breban are o pondere aparte. Într-un alt punct se prevedere implicarea „cercurilor de femei apropiate vieţii literare care, în mod obişnuit constituie sursa diferitelor zvonuri şi cancanuri cu privire la intimitǎţile unor scriitori. Intenţionǎm sǎ folosim aceastǎ cale pentru a uşura transmiterea versiunii în cercurile cele mai largi”. Dosarele din fondul _ufficient_ pe numele lui „Baltag” confirmă punerea imediată în aplicare a planului de compromitere a scriitorului.

 

Instrumentele ofiţerilor Victor Achim,

Ciprian Florea, Bojin Marius,

Moraru Constantin, Oprișor Onițiu etc.

 

 

Volumele din arhiva CNSAS pe numele lui Nicolae Breban („Baltag”) merită curiozitatea noastră şi pentru bogăţia de portrete ale oamenilor pe care se bizuia Securitatea. _ufficie la câteva.

Un personaj cu totul interesant este „Dona Alba.” Din notele ei putem afla multe detalii ale vieţii din vilele Uniunii Scriitorilor. Căpitanul (atunci) Victor Achim o dirijase în martie 1973 sǎ-l invite pe Breban la Sinaia, cel puţin o zi, când urmau să fie _ufficien mijloace speciale în locuinţa sa. „Dona Alba” avea şi misiunea să afle care era conţinutul cărţilor la care lucra Breban în acea perioadă. Ea notează intimităţi pentru Securitate, dǎ telefon unui ofiţer când pleacǎ de la vilǎ, îl însoţeşte pe scriitor la Blaj. Pe drum, Breban îi povesteşte romanul la care scrie. „Dona Alba” reproduce în detaliu cele ascultate şi adaugă: „Breban m-a rugat sǎ nu povestesc nimǎnui romanul.”[10] În timp ce el o sfatuieşte sǎ nu cedeze dacǎ vor sǎ i se bage în volume poezii patriotice şi sǎ se lupte cu cenzura, informatoarea aplică instrucţiunile: „[…] îi spuneam ce bârfe am auzit despre el ca sǎ vǎd ce-mi spune.”[11]

„Dona Alba” este o informatoare aparte. Povesteşte în detaliu, cu plǎcere şi fără răutate, cele zise la evenimentele la care participă. Trebuie să fie o persoană binecunoscută lumii literare, de vreme ce alături de ea sunt prezenţi autori importanţi – precum în discuţia din 30 septembrie 1973 de la restaurantul Mogoşoaia, scriitorii Mircea Micu, Fǎnuş Neagu, Nicolae Breban, Marin Preda, Florin Pucǎ – şi frecventează vilele Uniunii Scriitorilor.

Un alter ego al ei, până la un punct, este informatorul „Artur”, faimosul Ion Caraion. Reproduc următorul pasaj în care este invocată Monica Lovinescu. Breban, scrie „Artur”, a obţinut de la dna Lovinescu favoarea de a-l asculta, şi asta după intervenţia lui Ţepeneag, mijlocitorul întrevederii, care susţinuse că scriitorul are „ceva de spus exilului”. Breban i-ar fi spus Monicǎi Lovinescu, la telefon: „Doamnă Monica, vin cu maşina mea personal. – Ce faceţi? A întrebat ea needificatǎ. Vin (a repetat Breban, crezând cǎ spune cine ştie ce grozǎvie în imaginaţia lui fǎrǎ elasticitate şi umor) cu maşina mea personală! – Dar puteţi veni cu orice doriţi dv., i-a rǎspuns Monica Lovinescu, necrezându-şi urechilor şi minţii, cǎ la Paris poate sǎ fie cineva, o tǎrtǎcuţǎ cranianǎ, care sǎ presupunǎ cǎ a avea o cutie pe 4 roate înseamnǎ ceva. Puteţi veni şi cu helicopterul dacǎ vreţi”.[12]

Cum anume a avut acces „Artur” la o conversaţie telefonică privată, la Paris? Chiar dacă ar fi fost în cameră cu dna Lovinescu în timp ce aceasta susţinea dialogul, nu ar fi cunoscut toate cuvintele spuse la cele două capete ale firului şi nici stările convorbitorilor. E probabil o semi-fantezie, expresia poftei de a bârfi, de a se amuza şi a batjocori. De aceasta am şi reprodus pasajul, ca exemplu a unei forme extreme de punere a scriiturii în slujba delaţiunii.

Există şi tipologia instrumentelor care acţionează anticipat pentru Securitate. Aflăm astfel că „în cursul zilei de ieri, 29 august [1973] informatoarea «Ruxandra», secretar de redacţie la «Revista România literarǎ» a constatat intenţia conducerii revistei de a publica în numǎrul din 30.08.1973 articolul alǎturat, scris de Nicolae Manolescu despre recentul roman al lui Nicolae Breban. Informatoarea a apreciat însǎ inoportunǎ aceastǎ apariţie, excesiv laudativǎ la adresa lui Nicolae Breban. Atunci, din proprie iniţiativǎ, a semnalat acest caz tovarǎşilor Ion Dodu Bǎlan şi Constantin Mitea. Articolul nu a mai apǎrut în «România literarǎ». Vom urmǎri”, scrie mai departe cpt. Victor Achim, „reacţia lui Nicolae Manolescu (lucrat prin DUI de Serv. 6) şi a celorlalţi redactori de la revistǎ, precum şi a lui Nicolae Breban”.[13]

Nu întodeauna când Securitatea numeşte pe cineva „_ufficient_”, înseamnă că persoana în cauză a avut acest statut. Poate fi o persoană cu care ofiţerul a discutat într-un context _ufficie ori neoficial, după care şi-a mărit pe hârtie, fără voia preopinentului, reţeaua informativă. E drept „Roxana” apare de mai multe ori în dosar părând să-şi joace rolul atribuit. Să presupunem totuşi că fosta secretară de redacţie la „Revista România literarǎ” în anul 1973 – aşa uşor de identificat – nu a avut niciun aranjament cu Securitatea. Cât contează acest fapt? Cât de mare este diferenţa dintre a-l cenzura pe un _ufficient__ al revistei din propria iniţiativă, cum rezultă din document, şi a-l cenzura din iniţiativa Securităţii?

Sunt chestiuni asupra cărora s-a _ufficie prea puţin înainte de a se adopta legislaţia privitoare la „deconspirarea Securităţii ca poliţie politică” şi fără _uffic privitor la efectele ei. Un caz apropiat de cel anterior prin indecenţă, dar într-o formă mai gravă, e scos la lumină de o depeşă externă în care se afirmă că  „dupǎ interviul dat de [Nicolae Breban] ziarului «Le Monde», la 23 august 1971, s-a întrunit din nou Biroul Uniunii Scriitorilor pentru a reanaliza cererea sa de demisie. La aceastǎ şedinţǎ, dramaturgul Paul Everac ar fi propus sǎ nu se aprobe demisia lui Breban, ci sǎ fie demis. Totodatǎ, sǎ fie declarat «trǎdǎtor de ţarǎ». Paul Everac a cerut ca declaraţia lui sǎ fie menţionatǎ în procesul verbal al şedinţei.”[14]

Arhiva Uniunii Scriitorilor ar trebui să conţină o astfel de intervenţie, care, dacă se confirmă, este esenţialemente ticăloasă. Everac ar fi invitat la reprimarea unui scriitor şi, întrucât colegii din Biroul US n-ar fi fost solidari, a ţinut să înregistreze dovada sa de fermitate pentru ochii şi urechile regimului. E puţin semnificativ dacă „cel mai jucat dramaturg _uffi din toate timpurile”, o fi avut sau nu angajament cu Securitatea. „Cazul Everac” arată cât de nefericită a fost echivalarea, în 1999, a problematicii colaboraţionismului cu subiectul „colaboraţionismului cu Securitatea ca poliţie politică”. Responsabilitatea unor _ufficient_ minori a devenit supradimensionată, în timp ce vina unor oameni care au făcut „marele rău” acestei societăţi s-a pierdut în spatele primilor. Desigur, o astfel de interpretare a trecutului a fost urmarea unei manipulări. Dar ratarea discutării mature a responsabilităţilor a fost determinată şi de inabilităţile de conceptualizare a temei.

 

 

Lupta pentru apariţia romanului Bunavestire

 

 

Un alt aspect fără a cărui cunoaştere nu putem avea _ufficient_ asupra „cazului Breban” este lupta pe care acesta o avea de dat la apariţia romanelor sale. Documentele de securitate au păstrat detaliile acelor istorii dintre care, bănuim, unele s-au pierdut din memoria scriitorului, sau chiar nu au ajuns vreodată acolo. Rămânem la un _uffic de caz, avatarurile publicării volumului Bunavestire.

Romanul era gata din 1974, când apar notele ce _ufficien opinia mulţumită a lui Breban despre „cea mai bunǎ carte a sa”. Manuscrisul este dat Editurii Cartea Românească, însă un document al Direcţiei I-a (din 19 iulie 1974) indică planurile de siguranţă ale lui Breban. Editorul suedez Rene Coeckelberghs încearcă scoaterea din ţară a manuscrisului, este percheziţionat şi Bunavestire se confiscă.

Redactorul şef al Editurii Cartea Românească afirmă iniţial cǎ romanul nu are probleme. La 25 iulie 1974 aflăm cǎ „are”. Securitatea e preocupatǎ dacǎ existǎ „ceva tendenţios în roman”, ca urmare înregistrează opinii şi cere evaluări ale textului. Nici Breban nu stă pe loc. În 1975, Ambasadorul RFG, Erwin Wickert, trece peste graniţă manuscrisul romanului, motiv pentru care este chemat la MAE. Ca represalii, lui Breban i se refuză, într-o primă fază, viza de plecare în R.F. Germania, măsură împotriva căreia protestează Alexandru Ivasiuc şi Nicolae Manolescu.

În urma difuzării fǎrǎ autorizaţie a manuscrisului romanului Bunavestire şi a interviului acordat ziaristului Richard Schwartz în luna decembrie 1974 „fǎrǎ aprobarea organelor competente” şi cu „aprecieri necorespunzǎtoare  privind situaţia scriitorilor din ţara noastrǎ”, Securitatea hotărăşte începerea urmǎririi penale împotriva scriitorului. „Faptele constituiau infracţiune la Legea Presei, prevǎzutǎ şi pedepsitǎ de articolul 90”.[15] Nu e clar nici dacă Breban a aflat ce i se pregătea. Noi cel puţin, nu cunoaştem vreo declaraţie de-a lui referitoare la ameninţarea penală.

Totuşi, nu se va da curs umăririi penale. Detaliile de statut şi de temperament ale lui Breban vor fi împins Securitatea spre folosirea, în ce-l priveşte, a unei politici precaute. Faptul că nu este vorba, în cele afirmate, de o simplă impresie se confirmă şi de o notă de analiză ulterioară, din 5 martie 1980, a Direcţiei I-a, adresată de ofiţerul operativ principal lt. maj. Florea Lucian conducerii Ministerului de Interne, cu acest pasaj cheie: „Având în vedere renumele şi personalitatea scriitorului Nicolae Breban, _ufficient_ politic ce poate fi creat prin implicarea sa în acţiuni contestatare, vom acorda o atenţie particularǎ frǎmântǎrilor şi nemulţumirilor sale grevate pe aşa-zisa birocraţie de publicare, în care sens vor fi informate forurile competente din Consiliul pentru Culturǎ şi Educaţie Socialistǎ pentru ca scrierile acestuia, depuse la edituri, sǎ fie publicate în ţarǎ, dacă nu ridicǎ probleme de ordin politic”.[16]

Să ne întoarcem la anul 1975.  Manuscrisul Buneivestiri ajunge la Editura Eminescu. Mai multe referate ale lui Valeriu Râpeanu sunt negative, căci în carte „se menţine imaginea deformatǎ a provinciei româneşti.”[17] Au loc negocieri, însă pentru directorul editurii şi redactorul de carte „modificǎrile cerute […] au fost _ufficient de autor numai prin tǎieturi de paragrafe şi fraze, care, deşi au atenuat unele probleme ale cǎrţii, nu au putut rezolva problemele de conţinut […]”.[18] Pe 19 ianuarie 1976, Breban îşi retrage manuscrisul şi-l ameninţă pe Valeriu Rîpeanu cǎ va publica volumul în strǎinǎtate.

La solicitarea Editurii Cartea Româneascǎ, Nicolae Breban prezintă din nou primele 400 de pagini ale romanului Bunavestire. Lucrurile nu se mişcă, deşi scriitorul face demersuri peste demersuri. Nota din 4 martie 1976 arată că Nicolae Breban a fost chemat la conducerea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, care a format o comisie menită să-l determine acceptarea unor modificǎri.[19] Documentul susţine că „Breban a fost primit în audienţǎ”. O altă notă dovedeşte contrariul: „Faptul cǎ a fost chemat la C.C.E.S. i s-a pǎrut lui Nicolae Breban de «neconceput şi revoltǎtor»”, afirmând ca nu este vorba despre persoana lui, dar „«în condiţiile în care intelectualului i se refuzǎ minima libertate de expresie şi este supus unei cenzuri permanente» nu vede posibilǎ o dezvoltare a culturii române”.[20]

Ne aflăm în mai 1976. Conform unei note din 12 mai, Nicolae Breban şi-a retras manuscrisul de la Cartea Româneascǎ, întrucât nu primise rǎspunsul afirmativ privind publicarea, menţionând cǎ „el trebuie sǎ-şi apere cartea, nimeni nu are dreptul sǎ-i interzicǎ accesul la cititorii sǎi, editura face _ufficie acest lucru şi este hotǎrât sǎ anunţe printr-o scrisoare pe şeful statului de aceastǎ situaţie şi sǎ cearǎ permisiunea de a tipǎri cartea în strǎinǎtate”.[21]

Începutul anului 1977. Intervine şi Europa Liberă. Monica Lovinescu prezintă, la 17 ianuarie, „Cazul Nicolae Breban”, şi afirmă referindu-se la nepublicarea manuscriselor acestuia: Nicolae Breban este pedepsit dupǎ criterii politice.

Breban trimite manuscrisul la Iaşi, unde va apărea în sfârşit, la trei ani după prima ofertă făcută editurii Cartea Românească. O notă susţine că Breban s-a bizuit pe sprijinul generalului Pleşiţǎ. Securitatea a ataşat la dosar manuscrisul postfeţei scrisă de Breban pentru Bunavestire, cu data 9 februarie 1977, ale cărei comentarii arată stabilirea unui _ufficient. În postfaţă, autorul propune o grilă de lectură a personajelor: „Mai presus de toate am atacat aici micul burghez…,” şi face o plecăciune epocii comuniste în care „se încearcǎ şi se reuşeşte edificarea unei lumi mai drepte”.

Concluzia? Pentru a vedea publicată „cea mai bună carte a sa”, Breban nu a admis intervenţii de fond în textul ei, dar a acceptat punerea pe hârtie a unor rânduri neonorante politic. Scriitorul suportă compromisul politic, _uffic şi pe cel literar! Acest mod de a gândi lucrurile se regăseşte şi în rândurile informatorului „Gheorghiu”, la 22 ianuarie 1976: „Viitorul a dovedit cǎ, de fapt, Ţic [Nicolae] nu era un prozator _ufficien şi dacǎ ar fi fost n-ar fi putut face compromisuri. Mi-a spus cǎ totuşi el [Breban], în perioada lui de glorie, accepta sǎ scrie un articol pe an la «Scînteia» pentru a-şi putea face liniştit de cap. Acum însǎ, dupǎ ce a scris «Bunavestire», care este romanul deplinei sale maturitǎţi nu mai poate face acest lucru. Cu atât mai mult cu cât nu crede în revoluţia culturalǎ şi nu se poate integra, fiindcǎ a fost datǎ pe mâna unor dobitoci”.[22]

 

 

Ce ne spune „succesul” publicării romanului Bunavestire

 

 

Apariţia necenzurată a romanului Bunavestire a fost posibilă prin convergenţa mai multor factori: tenacitatea autorului de a nu accepta schimbări de fond în ciuda presiunilor considerabile asupra sa; transformarea refuzului editurilor într-un „caz” ajuns să fie discutat şi la Europa Liberă; trimiterea manuscrisului în străinătate şi eventualitatea apariţiei lui acolo cu statut de „roman dizident”; apariţia „scandalului Goma” şi dorinţa autorităţilor de a evita repetarea a ceva asemănător în ce-l priveşte pe Breban, personaj de altă natură, dar _ufficient de imprevizibil. Se adaugă ceva care are direct relevanţă pentru dosarul pregătit de CNSAS: implicarea lui Breban în eforturile autorităţilor de a stinge „cazul Goma”; relaţia lui Breban cu piloni ai regimului precum Cornel Burtică (atunci vice-prim ministru al Guvernului) şi Gheorghe Pleşiţă (în aceeaşi perioadă, prim adjunct al ministrului de Interne).

Simţim nevoia unei sinteze, acum, asupra aceea ce spun datele din arhivă, deşi unele, importante, vor fi aduse la cunoştinţa cititorului doar în episodul următor. În anii `60, Nicolae Breban se lansează spectaculos în literatură, capitalul său se transferă politic şi astfel ajunge membru supleant al CC al PCR. Din Germania, unde se află pentru prezentarea unui film, Breban află de lansarea, la Neptun, în iulie 1971, a tezelor care vor lovi în relativa liberalizare a literaturii. Face un gest şi spectaculos, şi autentic: îşi dă demisia ca protest din funcţia de redactor şef al României literare, din partid şi se adresează presei cu declaraţii acuzatoare la adresa evoluţiilor de acasă. Se întoarce totuşi în ţară, în ciuda insistenţei prietenilor de a cere azil politic, nu înainte de a începe demersurile pentru căpătarea cetăţeniei germane.

Din dorinţa de a evita transformarea lui Breban într-un caz internaţional, şi având în vedere şi cetăţenia sa germană, autorităţile de la Bucureşti acceptă ca Breban să se bucure de un statut unic: migrant între capitala ţării şi Occident. Simultan, lansează o amplă campanie de prezentare a scriitorului ca agent al Securităţii şi iau măsuri, la rândul lor elaborate, de influenţare a scriitorului. Toate reuşesc. Breban nu este interesat de soarta drepturilor omului şi nici de Războiul Rece, deci nu este şi nu are de gând să devină adversar ori critic al regimului politic. Poate fi manipulat ca un copil prin simple aprecieri privitoare la valoarea literară. În schimb, trăieşte orgoliul de a fi cel mai mare scriitor român în viaţă şi chemat să intre în seria valorilor literare ale lumii. Din 1971 până în 1989, fără pauză, va critica politica culturală a partidului şi statului şi va refuza compromisul de a-şi mutila cărţile, ca să le vadă publicate. Ceea ce nu e cunoscut de opinia publică, chiar contrar imaginii despre privilegiul călătoriilor în Occident, dar apare clar din dosare, este acceptarea vicisititudinilor unui astfel de statut: probleme financiare neobişnuite pentru un autor care gustase fructele scriitorilor de succes (devenit un întreţinut al mamei sale), condiţiile de viaţă aproape mizere, în lunile când se afla în Franţa, oboseala acelui du-te-vino.

În 1977, la sensibilitatea acută faţă de destinul propriu pare să se adauge preocuparea pentru ce se întâmpla cu Goma, Negoiţescu şi Vianu. Este momentul când intră în dialog cu Cornel Burtică şi Nicolae Pleşiţă. Are credinţa că el a obţinut de la stâlpii regimului reglarea „umanitară” a situaţiei disidenţilor, ca şi a propriilor interese (publicarea romanului Bunavestire, paşaport pentru mama sa). I se solicită în schimb să-l facă pe Goma să renunţe la revoltă. Câteva documente arată încercările lui Breban în acest sens. „Contractul” implicit se va extinde în timp şi în spaţiu. Securitatea îi cere lui Breban să îi denigreze pe Goma şi Tudoran, să-i prezinte ca fiind scriitori minori, cu probleme de personalitate. Mai multe note indică referiri negative ale lui Breban la adresa celor doi. Scriitorul pare afectat de prestigiul internaţional al dizidenţilor, „care i se refuză lui”. Altfel spus, Breban îşi învidiază colegii. El „stabileşte” că aceştia îşi construiesc o faimă literară abuzând de acţiunea politică. „Le-ar fi spus [N.B.] Monicǎi Lovinescu şi altor veleitari: «Faceţi tapaj de esteticǎ dar m-aţi considera mare dacǎ aş scrie Jos Guvernul. Asta poate s-o scrie orice prost. Unde vedeţi valoare esteticǎ într-un slogan?»”.[23]

Critica pe care o face constant de-a lungul anilor exilului militant contestatar al realităţilor politice din ţară, exprimă o opţiune existenţială apolitică. Dacă documentele de arhivă arată indiscutabil solicitarea Securităţii ca Breban să se exprime nefavorabil în ce-i priveşte pe Goma şi Tudoran, e mult mai puţin clar dacă ofiţerii cu care se întâlnea romancierul au avut nevoie să adauge sugestii la „teoretizările” lui Breban însuşi.

În a doua jumătate a anilor `80, Securitatea pare să fi renunţat a-l face pe Breban să aibă altă viziune asupra politicii culturale a partidului. De asemenea, să pună piedici apariţiei cărţilor sale. Când lt.col. Victor Achim propune închiderea DUI pe numele lui, în 1987, ofiţerul are în vedere că: „[Breban] este legat de ţarǎ şi mulţumit de faptul ca editurile îi publicǎ în continuare cǎrţile, iar presa de specialitate face referiri la ele.”[24]

 

 

Nicolae Breban nu a fost niciodată un disident.

Rigoarea definiţiilor

 

Această serie de istorii, ca şi următoarele dspre care vom vorbi, face foarte dificilă judecarea statutului lui Nicolae Breban din perspectiva raporturilor cu regimul comunist. Faptul că importantul scriitor a fost şi este antipatizat de mulţi colegi, calificat ca megaloman, indiferent sau dispreţuitor faţă de soarta celorlalţi[25], ori din contră, este de unii venerat, cel puţin formal, complică şi mai mult datele problemei. Tocmai pentru că datele de caracter şi temperament ale scriitorului Nicolae Breban au asemenea efecte asupra imaginii sale publice, e necesar să insistăm asupra separării problematicii colaboraţionismului de subiectul personalităţii sale. De asemenea, asupra folosirii riguroase a termenilor şi, deci, a definiţiilor.

Primul rezultat al plusului de rigoare este observaţia că Nicolae Breban nu a fost în nici un moment… un disident. Asupra acestui calificativ au insistat declarativ Nicolae Breban însuşi, ceva mai elaborat Liviu Ioan Stoiciu[26] şi alţi câţiva adepţi ai scriitorului. E adevărat că în primul episod al serialului „Cazul Breban” subliniasem autenticitatea şi caracterul radical al „episodului 1971” din perspectiva actorilor importanţi: Securitatea, media internaţională, mediul literar din ţară. Dar acestea nu sunt sinonime cu disidenţa. În limbajul tehnic al domeniului, „disidenţa faţă de regimurile comuniste” se referă la autorii acţiunilor de opoziţie care asumă, drept referinţă a motivaţiei şi scopurilor lor, principiile drepturilor omului. Arhitecţii care refuzau să semneze proiecte de construcţie aberante, ecologiştii care exprimau nemulţumiri faţă de distrugerea Deltei, nomenclaturiştii care mai cârteau împotriva dispariţiei conducerii colective în PCR, ofiţerii care vindeau secrete nu sunt, în sensul consacrat de teoriile rezistenţei anicomuniste, disidenţi.[27] Nici Breban nu a depăşit, în criticile sale, protestele faţă de politica culturală a lui Ceauşescu. Din contră, documentele şi mărturii credibile arată că Nicolae Breban şi-a exprimat acordul cu politica internă a PCR şi a contestat de asemenea sistematic pe scriitorii care s-au ridicat împotriva situaţiei lamentabile a drepturilor omului în România. Faptul că „episodul 1971” nu este un act de disidenţă nu-i scade valoarea. Dar nici nu e cazul să-l ridicăm la importanţa manifestărilor gen Paul Goma care, prin punerea în relief a chestiunii etice fundamentale a regimurilor comuniste, i.e., acţiunea distrugătoare a acestora asupra fiinţelor umane, au dus la delegitimarea şi în final, la prăbuşirea lor.

Dar nu intrarea, sau nu, a lui Nicolae Breban în categoria disidenţei româneşti este problema de fond a acestei scrieri, ci valabilitatea acuzaţiei adusă lui de CNSAS, de a fi fost „colaborator cu Securitatea ca poliţie politică”. Pentru un răspuns e nevoie de inventarierea a noi detalii, de un nou apel la rigoare şi de… un nou episod.

 

În acest episod vom ridica tema de fond, constatarea CNSAS: poate fi, sau nu, inclus Nicolae Breban în categoria colaboratorilor cu Securitatea ca poliţie politică? Multele texte legate de „cazul Breban” s-au înfierbântat în jurul „colaborării”, parcă neinteresate de profilul informatorilor din Sinaia ori Mogoşoaia, nici de planurile de intoxicare folosite de Securitate, şi nici chiar de cum luptau scriitorii cu cenzura în anii Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Am întârziat discutarea temei de fond pentru a arunca o privire la marea lecţie de istorie pe care o oferă consultarea unor materiale de arhivă relevante.

În ce priveşte „responsabilitatea” scriitorului Nicolae Breban, ea are o faţetă formală, trivial de simplă, dar şi o alta, importantă, şi în acelaşi timp dificilă, a analizei.

 

 

Din perspectiva legii, constatarea

„colaborării” lui Breban e o gafă

 

 

Pe scurt: faptul că departamentul juridic al CNSAS a întocmit un dosar de constatare a colaborării lui Nicolae Breban cu Securitatea ca poliţie politică, confirmată de Colegiul CNSAS, e de-a dreptul inexplicabil, având în vedere actualele prevederi legislative.

Afirmaţia anterioară are însă nevoie de cuvinte lămuritoare. Norma iniţială, Legea nr. 187/1999, definea ca agent al organelor de securitate orice persoană care a îndeplinit calitatea de lucrător operativ. Agenţii erau consideraţi a fi făcut poliţie politică în măsura în care participaseră la suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sau instauraseră, respectiv asiguraseră menţinerea puterii totalitar-comuniste (sensul art. 5. (1)). CNSAS avea obligaţia să publice în Monitorul Oficial datele de identitate ale ofiţerilor şi subofiţerilor de securitate implicaţi în activităţi de poliţie politică (art. 17 (2)). Părea evident că, exceptând pe foarte puţini, toţi oamenii Securităţii participaseră cel puţin la susţinerea puterii comuniste. Ca urmare, cât timp a fost valabilă legea adoptată în 1999, simpla descriere a fişelor de post ar fi fost suficientă pentru identificarea autorilor poliţiei politice şi publicarea numelor lor. Colegiul CNSAS ar fi putut impune această metodologie, care permitea deconspirarea securiştilor pe bandă rulantă. A preferat în schimb să introducă proceduri menite să complice identificarea agenţilor, limitând considerabil ritmul deconspirării. Cu cca. 50 de ofiţeri de securitate găsiţi anual a fi făcut poliţie politică, primul Colegiu CNSAS avea nevoie de 160 de ani pentru a termina deconspirarea doar a celor 8.000 de agenţi implicaţi în crearea şi controlul reţelei operative.[28]

În ce priveşte pe „colaboratorii organelor de securitate ca poliţie politică”, conform aceleiaşi legi, trebuia dovedit fie că fuseseră retribuiţi sau recompensaţi, fie deţinuseră locuinţă conspirativă, fie au fost rezidenţi. Sau eventual, că au dat Securităţii informaţii prin care au adus atingere, nemijlocit sau prin alte organe, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 5 (3)) ori au denunţat activitatea sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist de natură să aducă atingere drepturilor (art. 5 (4)). În concluzie, probatoriul informatorilor trebuia să demonstreze fapte, recunoscându-se astfel complexitatea situaţiilor în care s-au putut afla aceştia.

Însă, în loc să definească de la început o metodologie care să aprofundeze şi să fixeze interpretarea documentelor din arhivă, primul Colegiu al CNSAS s-a lansat într-o „deconspirare” haotică şi nedreaptă, conform căreia un ofiţer odios precum Ristea Priboi n-ar fi făcut poliţie politică (doar protestele opiniei publice au răsturnat decizia), în schimb făcuse PNŢCD-istul Vasile Vetişanu, victimă a regimului de când era copil până în decembrie 1989.

Iată că în anul 2008, avocatul Sergiu Andon obţine în beneficiul clientului său, Dan Voiculescu, declararea neconstituţională a Legii nr. 187/1999, lege desigur imperfectă, dar nu din perspectiva a ceea ce avea să urmeze. A fost înlocuită cu O.U.G. nr. 24/2008 care face schimbări interesante în procesul deconspirării. „Lucrătorii Securităţii” sunt angajaţii fostei instituţii ale căror activităţi au suprimat sau îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului în scopul susþinerii puterii totalitar comuniste (art. 2 a)), iar „colaboratorii Securităţii”, persoanele care au furnizat informaţii prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 2 b)).

Se poate observa răsturnarea raporturilor dintre cele două categorii. La ofiţeri trebuie probat că „au suprimat” sau „îngrădit” drepturi şi libertăţi, ba mai mult, că aceasta a avut loc în scopul susþinerii puterii totalitar comuniste.[29] La colaboratori este suficientă denunţarea unor atitudini potrivnice, sub o condiţie atât de interpretabilă precum faptul că ar fi „vizat” afectarea drepturilor şi libertăţilor. Cu privire la Securitate nu poţi discuta decât pe bază de fapte, în cazul colaboratorilor sunt suficiente şi supoziţiile.

 Dacă înainte Colegiile CNSAS serviseră prin practică ofiţerii, făcându-i pe informatori marii vinovaţi ai regimului comunist, odată cu Ordonanţa din 2008 această logică ticăloasă a fost clădită în însuşi actul normativ ca atare. Ca acceleratorul care aratã spre colaboratori sã fie turat la maximum, mai apare o noutate. În Ordonanþã a fost introdusã ºi prevederea ca tinerii care au dat informaþii Securitãþii când aveau sub 16 ani sã nu li se aplice eticheta de colaborator. Aceasta înseamnã ca informatorii între 16 ºi 18 sã intre pe lista marilor vinovaþi ai Istoriei. Anterior, atât Colegiul CNSAS cât ºi instanþele de judecatã ar fi putut hotãrî asupra exonerãrii tuturor minorilor.[30] Acum nu se mai poate, dacã au peste 16 ani. Nu ştim care au fost paşii concreţi ai elaborării Ordonanţei, câtă rea voinţă sau câtă necunoaştere explică schimbarea. Oricum ar fi, ea reprezintă o nouă batjocorire a victimelor, o nouă victorie a sistemului care a strivit ţara până în 1989.

Acesta este contextul în care se dezbate „cazul Breban.” Lăsând la o parte asimetriile şi inadecvările normei specifice, e de reţinut că niciuna din prevederile O.U.G. nr. 24/2008 nu acoperă activităţile reproşate lui Nicolae Breban. În Ordonanţă nu există subiectul „agent de influenţă”.[31] Declararea de acord cu politică internă a PCR (nu şi în sectorul culturii) sau declararea lui Goma şi Tudoran drept scriitori minori, susţinerea în faţa lui Paul Goma, Monicăi Lovinescu ş.a. că „nu procedează bine când fac declaraţii ostile ţării” nu constituie „denunţuri” care „vizează” afectarea drepturilor.

Având în vedere disproporţia dintre cerinţele legii specifice şi „fapte”, este de-a dreptul ciudat că departamentul juridic al CNSAS a putut lansa un asemenea dosar. Pe de altă parte, incoerenţa jurisprudenţei CNSAS şi a instanţelor de judecată arată că deciziile lor pot fi complet impredictibile. Uneori, interpretarea actelor a fost făcută cu supremă intransigenţă (vezi cazurile Carol Sebastian, Mona Muscă), alteori, evidenţele responsabilităţilor au fost negate cu sfidare. Amintesc doar că la sfârşitul anului 2008, ex-locotenentul colonel de securitate, Vasile Nechita, era scos basma curată de Tribunalul Bucureşti, deşi documentele probau implicarea lui în supravegherea, anchetarea şi luarea de măsuri administrative împotriva unor oameni pentru „curmarea activităţii lor duşmănoase”.

Mai mulţi comentatori ai cazului Breban au cerut să se amâne verdictele polemice în aşteptarea verdictului Justiţiei. Aşteptarea este însă contrazisă de realitatea jalnică a actualului sistem de deconspirare a ofiţerilor de securitate şi a colaboratorilor. A vedea luminiţa adevărului în hotărârile ieşite la capătul acestei construcţii instituţionale înseamnă să te predai unui sistem pervertit în întregime. Desigur, Legea nr. 187/1999, O.U.G. nr. 24/2008 şi CNSAS au şi merite: e remarcabilă posibilitatea accesului la dosarul personal (dacă nu se opun serviciile de informaţii!), e o mare şansă posibilitatea de a face cercetări în arhivă. Dar în privinţa deconspirării, eşecul a depăşit imaginaţia.

 

 

Există totuşi un „caz Breban”

 

Acestea fiind zise, înseamnă că noţiunile prin care judecăm trecutul – colaborator al regimului comunist, informator al Securităţii, agent de influenţă al Securităţii etc. – sunt de utilizat altfel decât în felul deviat, falsificat sau caricaturizat al actualului sistem de deconspirare al Securităţii. Avem convingerea că degradarea şocantă a relaţiilor sociale, astăzi, reflectă şi eşecul în tratarea corespunzătoare a deconspirării şi concluziilor acesteia. Judecarea responsabilităţilor individuale în susţinerea unor foste regimuri totalitare contribuie esenţial la configurarea societăţii pe care o construim. Doar că ideile de „judecată” şi „responsabilitate” înseamnă altceva decât justiţiarism lipsit de empatie pentru fiinţa umană, sau grimasele superficialităţii gen „aşa se scria pe atunci” ori „a fost ca o blenoragie de tinereţe”.

Din această perspectivă, există un „caz Breban”, scriitor important de mare vizibilitate socială, ajuns la un moment dat membru supleant al CC al PCR, cu luări de poziţie în chestiunea politicii culturale a regimului, ostil şi în relaţiile private, şi în manifestările publice, opoziţiei politice la regim, având un statut unic în acea perioadă, de migrant Est-Vest, în măsură să nedumerească contemporanii. Pe un astfel de fundal, chestiunea „poate fi inclus Nicolae Breban în categoria colaboratorilor cu Securitatea” se ridică dincolo de ce fac CNSAS-ul şi instanţele de judecată.

Este dificil să transmiţi ideea globalizatoare pe care o lasă, din această  perspectivă, cele 3 seturi de dosare aflate la CNSAS pe numele scriitorului: Dosarul de Urmărire Informativă nr. 6625 (13 volume acoperind perioada 1971-1987), DUI nr. 187868 (1 singur volum, pentru perioada 1988-1989) şi Dosarul SIE 8680 (documente începând cu 1971 până în 1979). Vom sintetiza, pentru cititor, acele categorii de date care au relevanţă pentru temă, exemplificându-le doar printr-un singur extras din documente, dintre multele posibile. Pe această bază, aprofundarea temei ne va ajuta să evităm capcana simplelor păreri, impresii, „intuiţii” şi speculaţii privind colaborarea (sau nu) a scriitorului cu autorităţile regimului comunist.

 

 

Categorii

 

O primă categorie de documente este formată din stenogramele convorbirilor dintre Nicolae Breban şi generalul Gheorghe Pleşiţă, din 18 şi 22 februarie 1977, luate în considerare de către CNSAS ca dovezi ale colaborării şi oferite de presă opiniei publice ca principalele probe. Stenogramele înregistrează declaraţii ale lui Breban de genul: „Chiar şi Paul Goma a spus că bătrânul [Eugen Ionescu] s-a scrântit”, „Şi-a permis să ia un ton, faţă de tovarăşul Ceauşescu, inadmisibil pentru... să discuţi aşa cu un şef de stat!” etc.

Aceste flexiuni ale demnităţii în faţa generalului au fost calificate de Ion Vianu, într-un articol publicat în revista 22, drept o sumă de „platitudini jenante, deloc agreabile” pentru Breban.[32] Nimic substanţial nu ar fi de adăugat la opinia plasată între ghilimele. Însă, din perspectiva „colaboraţionismului” cu regimul, episodul nu are absolut nicio relevanţă, iar acest aspect merită clarificat. Stenogramele vorbesc despre implicarea lui Breban într-o acţiune cu caracter umanitar, sau cel puţin astfel reiese din studiul Arhivei CNSAS. Breban a intervenit atunci pentru Paul Goma, dar şi pentru Ion Negoiţescu şi Ion Vianu, a obţinut (prin legătura cu Pleşiţă) viza pentru mama prietenului său Matei Călinescu etc. Intervenţiile au avut loc cu concursul ori aprobarea, când s-a putut, a celor amintiţi. E la fel de adevărat că Nicolae Breban a folosit ocazia să-şi promoveze propriile interese (şi a reuşit!): publicarea romanului Bunavestire, eliberarea unui paşaport pentru mama sa. Exploatarea acelei situaţii ridică întrebări asupra caracterului scriitorului, dar nu constituie poliţie politică. Discuţiile avute de Nicolae Breban cu Gheorghe Pleşiţǎ la începutul anului 1977, astăzi la dispoziţia opiniei publice prin publicarea stenogramelor, nu exprimă o colaborare cu autorităţile regimului comunist, precum nu indică o astfel de colaborare declaraţiile ditirambice ale lui Nicolae Manolescu făcute lui Nicolae Ceauşescu la întrunirea din 13 martie 1981[33], şi nici „platitudinile jenante, deloc agreabile” din memoriile lui Andrei Pleşu adresate şefului statului după scandalul Meditaţiei Transcendenale.[34]

Categoria de informaţii cea mai importantă pentru tema colaboraţionismului este a documentelor privind implicarea lui Nicolae Breban în denigrarea scriitorilor Paul Goma şi Dorin Tudoran. Un exemplu, dintre mai multe, este prezentarea pe care un ofiţer de securitate o făcea pe 31 martie 1978 interviului dat de Breban ziaristului american Kirk Donald: „Nicolae Breban a fǎcut precizarea cǎ Paul Goma este un scriitor mǎrunt, de atitudine oarecum liberală, care nu l-a înţeles pe el (Breban), nici pe tovarǎşul Burticǎ. Goma a avut o poziţie «interesantǎ» faţǎ de perioada Gheorghiu-Dej […]”.[35] Alte note se referă la denigrarea celor doi disidenţi când Nicolae Breban se afla în străinătate, confirmate de surse externe,[36] care povestesc şi despre alte comportamente lipsite de fair play ale lui Breban, nedocumentate însă în Arhiva CNSAS.

Un alt grup de documente defineşte relaţia dintre Nicolae Breban şi Securitate, greu de sintetizat printr-un exemplu, căci includ şi adresările mieroase făcute generalului Pleşiţă, dar şi comentarii precum cele din următorul extras: „Considerǎ [N.B. în dialog cu ofiţerul de securitate] cǎ politica culturalǎ promovată de partidul şi statul  nostru ar contribui la diminuarea valorilor artistice şi în principiu nu concepe «subordonarea culturii unor momente politice de conjuncturǎ». […] Având însǎ în vedere particularitǎţile temperamentale ale obiectivului, nefiind excluse reacţii imprevizibile din partea sa, cât şi eventuala intenţie de a încerca pe aceastǎ cale o «reabilitare» faţǎ de Eugen Ionescu sau alte elemente din emigraţie, se impune a fi luat în continuare mǎsuri de clarificare a informaţiei şi neutralizare a eventualelor acţiuni ostile […]”.[37]

O altă categorie este cea a datelor privitoare la campania sistematică de portretizare a lui Breban ca agent al Securităţii, în care a fost implicată o reţea vastă de agenţi de influenţă, unii în contact cu Paul Goma şi Dorin Tudoran. Faptul a putut influenţa unele declaraţii ale surselor înregistrate în dosare, a creat o aşteptare, o atmosferă propice interpretărilor, iar Securitatea le-a amplificat încă o dată, cum o arată raportul din 29 august 1983: „Cu acest prilej i-am relatat cǎ Dorin Tudoran susţine în cercurile pe care le frecventeazǎ cǎ Breban este informatorul securitǎţii (fapt ireal). [Observaţia din parantezǎ este subliniatǎ de ofiţer.] Acest lucru l-a marcat vizibil.”[38]

Iată şi această notă interesantă din 12 noiembrie 1984 trimisǎ de la Cabinetul secretarului de stat gral.lt. Stǎmǎtoiu Aristotel lui Iulian Vlad, adjunct al ministrului de Interne: „Recent, într-un material destinat C.I.A., Emil Hurezeanu, angajat – pentru o perioadǎ de probă – la «Europa Liberǎ», a menţionat cǎ Nicolae Breban, fost membru al CC al PCR, care într-un timp a fost considerat a fi disident, este în fond un agent al securitǎţii, care, cu regularitate dǎ note informative despre scriitori şi despre emigranţii români, el având posibilitatea sǎ cǎlǎtoreascǎ nestingherit în strǎinǎtate. S-au obţinut, de asemenea, date cǎ în 1982, în perioada acţiunii provocatoare a D.S.T. în legǎturǎ cu Virgil Tǎnase, Nicolae Breban a fost denunţat (se pare de către cineva din cercul numiţilor Virgil Ierunca-Monica Lovinescu) autoritǎţilor franceze ca «agent al securitǎţii», care ar fi implicat în «rǎpirea» lui Virgil Tănase. Un timp sus-numitul a fost strict supravegheat de organele de specialitate franceze”.[39]

Ultima categorie de documente care au relevanţă pentru subiectul colaboraţionismului ar fi înregistrările din dosarul SIE privitoare la atitudinea lui Nicolae Breban în ultimii ani `80. Evaluarea comportamentelor lui Nicolae Breban la sfârşitul deceniului nouă este semnificativă, căci ea sintetizează „natura” relaţiilor avute de scriitor cu autorităţile comuniste în anii anteriori. Ne oprim la o  notă nedatată (rezultă din context că fost întocmită după luna mai 1989): „Intenţiile lui Nicolae Breban rezultǎ cu claritate din nominalizarea scriitorilor vizaţi [invitaţi să participe la un număr special al revistei Les Temps Modernes], din menţiunea cǎ nu doreşte sǎ fie angrenat niciunul dintre scriitorii «oficiali» deoarece, prin atitudinea lor, «mult prea laşǎ», nu pot fi consideraţi «valori ale culturii de azi», precum şi din precizarea fǎcutǎ în finalul scrisorii de «a-i scoate din inerţie pe cei încǎ nehotǎrâţi». […] rezultǎ cǎ acţiunea lui Nicolae Breban şi Dumitru Ţepeneag urmǎreşte sǎ aducǎ atingere politicii şi statului nostru în domeniul literaturii, fapt pentru care opinǎm sǎ nu se dea curs unei asemenea activitǎţi.”[40]

 

 

Analiza colaborării

prin poliţie politică cu regimul comunist

 

Interpretarea a ceea ce spune Arhiva CNSAS în alte situaţii, spre exemplu cu privire la Adrian Marino sau Constantin Noica, pare simplă, confruntările între evaluări facilitează separarea adevărului şi falsului din documente. Odată separarea finalizată, concluzia e aproape automată. În cazul Nicolae Breban, din contră, materialele de arhivă nu pun atât problema „proiecţiilor securiste” din documente, cât introduc o realitate amplă, pe mari porţiuni contradictorie. Avem nevoie de un tip de analiză capabil să transcendă impresiile, „dat-ul cu părerea”. În primul rând, vom face diferenţa dintre colaborarea cu autorităţile comuniste în general şi „colaborarea cu autorităţile comuniste prin poliţie politică”, deci colaborare prin care sunt puse în pericol condiţiile de existenţă ale unor persoane. Colaborarea într-un sens mai larg, care a inclus de la declamaţii pro-comuniste până la punerea de dedicaţii pe cărţile oferite lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu are nevoie de o tratare specifică. În continuare, ne vom referi exclusiv la colaborarea prin poliţie politică.

Eticheta folosită cel mai des privitor la „colaboraţionismul” lui Nicolae Breban a fost de „agent de influenţă al Securităţii”. Ne vom raporta la una dintre definiţiile cele mai închegate ale noţiunii: agentul (a) a acţionat pe baza unor cerinţe ale Securităţii; (b) a acţionat pentru interese ale regimului contrare celor ale societăţii (oamenilor); (c) a afectat direct viaţa oamenilor, sau a opera pentru regim cu un anumit grad de sistematicitate, coerenţă etc.

În dezbaterea publică s-a pus exagerat de mult accentul pe condiţia (a), cu cazuistica ei bogată. Aproape toţi cei care au călătorit în străinătate au avut la un moment dat contacte cu Securitatea şi li s-au cerut „servicii”. Aproape toţi care s-au întors au avut de explicat, într-o declaraţie, conform legii, ce li s-a întâmplat în timpul deplasării (cerinţa (b)). Dar nu toţi şi-au denunţat un coleg, nu au acţionat împotriva unor exilaţi sau împotriva oamenilor de acasă, sau a aceleia pe care o vizitau. Un alt exemplu: toate cadrele didactice care lucrau cu studenţi străini aveau obligaţia de a informa (cu sau fără angajament) despre comportamentul lor. Se poate distinge între universitarii care au făcut poliţie politică şi cei care au dat numai note benigne (cazul de referinţă: deputata Mona Muscă).

Or, rolul cheie îl are cea de-a doua condiţie: a acţiona împotriva societăţii (oamenilor). Am aflat deja că redactoarea cu nume de cod „Roxana” acţiona din proprie iniţiativă ca să împiedice publicarea unui articol al lui Nicolae Manolescu, pe care-l judeca politic eronat. Paul Everac propunea trecerea opoziţiei lui Nicolae Breban faţă de tezele din iulie în categoria trădării de patrie. Şi nu este oare poliţie politică în serviciul regimului actul de cenzură a numeroşilor redactori de carte şi şefi de editură (revistă) care refuzau publicarea lucrărilor din motive ideologice? De ce Marin Preda, Valeriu Râpeanu şi cei asemenea lor nu preocupă opinia publică din perspectiva colaborării cu regimul comunist, cât o fac „colaborarea” lui Mircea Iorgulescu şi a lui Ioan Groşan? Ar fi vorba, credem, de o eroare de optică, un gen de psihoză a contaminării prin atingere, care ajunge să dea mai mare importanţă contactului cu Securitatea decât naturii comportamentului în raport cu acele contacte.

Condiţia (b) ar fi şi criteriul principal al judecării relaţiei lui Nicolae Breban cu poliţia politică. Relaţiile scriitorului cu Securitatea sau conducerea partidului, atât cât o sugerează dosarele, nu a fost una de autoritate. S-au intersectat fiecare având preocupări ori priorităţi distincte şi ferme. Rămâne faptul că, de mai multe ori în cele două decenii ale regimului comunist despre care vorbesc dosarele din Arhiva CNSAS, Breban a servit regimul cerând exilului să nu-l mai critice şi a denigrat opozanţi precum Goma şi Tudoran. Aceste manifestări se probează indiscutabil şi ridică o problemă a „omului Breban” indiferent cum se răspunde la întrebarea privitoare la colaboraţionism.

A treia condiţie de definire a agenţilor de influenţă cere ca aceştia să opereze pentru regim „cu un anumit grad de coerenţă”. Propunem o generalizare a condiţiei: statutul de agent să fie stabilit evaluând într-un mod proporţional şi rezonabil ansamblul acţiunilor persoanei în cauză.[41] Sistematicitatea, coerenţa sunt eventual aspecte ale acestor noţiuni cuprinzătoare.

Ne întrebăm deci: este oare corect, adică proporţional şi rezonabil, să interpretăm cele câteva documente de arhivă cu referiri ostile la adresa lui Goma, Tudoran şi exilului militant, pe parcursul mai multor ani, drept probe ale „colaborării cu Securitatea”? A avut acest tip de manifestare sistematicitate şi coerenţă? Schimbă atitudinile acuzate sensul raporturilor cu societatea ale neconvenţionalului şi impredictibilului Nicolae Breban, într-un context a cărui importanţă a motivat lungirea acestei analize pe trei episoade?

După citirea integrală a materialelor de arhivă, considerăm că răspunsul e negativ, sau cel puţin, că o interpretare opusă diluează semnificaţia actelor de colaboraţionism. În aplicarea principiilor proporţionalităţii şi rezonabilităţii, standardele cu care lucrează fiecare pot fi diferite. Se cere însă să fie „rezonabil” diferite, să păstreze statutul de criterii stabile, aplicate cu aceeaşi măsură tuturor, sărind, cum e chemată să facă justiţia, dincolo de barocul istoriilor personale. Analiza „cazului Breban” e din acest punct de vedere vulnerabilă, căci Securitatea a obţinut deja succese prin intoxicarea şi incitarea lui Breban contra adversarilor, şi invers. O mare parte din ceea ce circulă şi astăzi în „cazul Breban” se dovedeşte, o descoperim în Arhiva CNSAS, colportarea unor dezinformări. Astfel, situaţia unică a lui Breban, de a sta jumătate de viaţă în Occident, jumătate în ţarcul ceauşist, unde era publicat bine-mersi, nu este rezultatul vreunui statut de agent de influenţă. Ci al evitării la limită, de către Securitate, de a face din scriitor un disident într-o situaţie pe care nu o putea controla decât pe jumătate. O întrebare interesantă este cum nu a devenit Nicolae Breban un refusnik precum Paul Goma, deşi scriitorul a avut atâtea argumente personale, atâtea solicitări venite din afară şi a beneficiat de atâtea posibilităţi să se îndrepte în această direcţie?

Tentaţia spre speculaţie a scriitorilor o fi constituit un teren propice al manipulărilor Securităţii, dar teza succesului intoxicărilor şi dezinformărilor are un caracter mai general. Dosarele Securităţii demonstrează că în toată perioada comunistă, în ciuda eforturilor orwelliene, ofiţerii nu au reuşit să oprească scrierile disidente, nici să prevină acţiunile de protest, când au fost, nici să blocheze informaţia din interior să ajungă afară, şi invers. În schimb, Securitatea a fost colosal de eficientă să-şi impună zvonurile şi să distrugă relaţiile umane.

 

 

Studiu preluat din revista Timpul (nr. 9, 10, 11),

---

[1] Nicolae Manolescu, „Cum ne asumăm trecutul”, România literară nr. 16, 2011.

[2] Nicolae Manolescu, „Cum ne asumăm prezentul”, România literară nr. 18, 2011.

[3] http://www.adevarul.ro/nicolae_manolescu_-_comentarii/O_moda_periculoasa_7_476422355.html

[4] Telegrama trimisă „acasă” din R.F. Germania, la 10 februarie 1971, de Ambasada română, care anunţa pregătirea (totuşi neverificată), de către Breban, a unei suite de „de articole calomnioase la adresa statului nostru” pentru revista vest-germanǎ „Der Spiegel”, cu afirmaţii precum cea evocată (Arhiva CNSAS, Dosar SIE 8680, f. 78).

[5] http://voxpublica.realitatea.net/popcult/axioma-breban-pai-ce-te-miri-ca-te-scuipa-in-cap-politicianul-comunist-sau-capitalist-pai-daca-te-vede-ca-esti-gilma-ca-nu-te-misti-12033.html.

[6] Arhiva CNSAS, Dosar SIE nr. 8680, f. 9. Şi citările anterioare sunt luate din Dosarul SIE nr. 8680.

[7] Consilul Securitǎţii Statului, UM 0755/D, Nr. 123/ 0025262 din 28.12.1971 (Arhiva CNSAS, Dosar I 6625, f. 126).

[8] Arhiva CNSAS, Dosar SIE nr. 8680, ff. 3-7.

[9] Plan de măsuri în cazul Baltag, Ministerul de Interne, Consiliul Securităţii Statului, Nr. 100/00133169, din 10-11 mai 1972 (Arhiva CNSAS, Dosar fond I 187868, ff. 1-12).

[10] Arhiva CNSAS, Dosar I 6625, vol. 3, f. 70.

[11] Ibidem, f. 68.

[12] Ibidem, ff. 46-47

[13] Ibidem, f. 188.

[14] Telegrama din 15.02.1972: Arhiva CNSAS, Dosar SIE 8680, f. 83.

[15] Nota din 31 mai 1975, Arhiva CNSAS, Dosar I 6625, vol. 4, ff. 67v, 68. Interviul fusese publicat sub titlul: „Românul care nu acceptǎ compromisul.”

[16] Arhiva CNSAS, Dosar I 6625, vol. 5, f. 166.

[17] Referat din 2 decembrie 1975 (Arhiva CNSAS, Dosar I 6625, vol. 4, f. 117).

[18] Minuta discuţiei din ziua de 12 ianuarie 1976 dintre Valeriu Rîpeanu şi Nicolae Sorin cu Nicolae Breban (Ibidem, ff. 147-148).

[19] Comisia era compusă din Ion Dodu Bǎlan, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, Vasile Nicolescu, director al direcţiei literar-editoriale din Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, Aurel Martin, director general adjunct al Centralei editoriale şi director al editurii “Minerva”, Valeriu Rîpeanu, director al editurii “Eminescu”, Sorin Mărculescu şi Mihai Gafiţa, redactori la editura “Cartea Româneascǎ”, criticul Nicolae Bǎileşteanu, care urma sǎ reanalizeze conţinutul romanului în vederea apariţiei sale (Ibidem, f. 157).

[20] Ibidem, f. 198.

[21] Pasajul este subliniat de ofiţer cu creionul).

[21] Ibidem, f. 184, 184v.

[22] Pasajul este subliniat de ofiţer cu creionul (Ibidem, f. 198).

[23] Raportul din 30 septembrie 1982, Arhiva CNSAS, Dosar I 6625, vol. 5, f. 274v.

[24] Arhiva CNSAS, Dosar I 6625, vol. 5, f. 350v.

[25] Sintetizăm ce spun dosarele, nu exprimăm, pentru a păstra distanţa epistemologică, opinia noastră.

[26] Liviu Ioan Stoiciu, “Breban, cu dosar de rmărire la Securitate, n-a fost disident anticeauşist, ci agent de influenţă, repetă Manolescu”, Contemporanul, nr. 5, mai 2011.

[27] Ca membru al CC al PCR care a rupt cu partidul datorită opoziţiei la politica ideologic- culturală a acestuia, Nicolae Breban este “disident” în sensul etimologic al termenului.

[28] Conform interviului dat de Germina Nagâţ revistei 22, în ultimul timp s-a produs o accelerare a investigării ofiţerilor de securitate. Astăzi, CNSAS a oferit informaţii publice pentru mai mult de 1.300 de ofiţeri privind acţiuni de încălcare a drepturilor omului (Germina Nagâţ. Interviu: „Colaborarea cu Securitatea, o chestiune de character”, Revista 22, 3 mai 2011).

[29] În sensul strict al limbajului Ordonanţei, dacă un ofiţer de securitate a deposedat pe un om de locuinţa sa în scop personal, profitând de funcţie, el nu a făcut poliţie politică. Este fascinat să vezi cum banala trecere de la formularea “sau menţinerea puterii comuniste“ la “în scopul menţinerii puterii comuniste“ a putut schimba atât de radical sensul unui act normativ.

[30] Eventual, þinând cont de context: Sorin Antohi a fost supus unei anchete la 17 ani ºi ameninþat datoritã scrierii unei reviste ºcolare iconoclaste.

[31] Observaţia a fost deja comentată în polemica Aura Christi-Dorin Tudoran (vezi http://www.dorintudoran.com/2011/05/13/irealitatea-ilustrata/). Absenţa noţiunii este decisivă pentru hotărârea instanţei de judecată care hotărăşte pe baza O.U.G. nr. 24/2008, dar faptul nu diluează relevanţa ei pentru semnificarea publică a colaborărilor cu regimul communist.

[32] Ion Vianu, „Trebuie lapidat Breban?” - http://www.revista22.ro/trebuie-lapidat-breban-10507.htm.

[33] http://www.agentia.org/dosare/manolescu-l-ridica-n-sl-vi-pe-ceau-escu-dar-se-scuza-c-vorbele-sale-sunt-prea-stinghere-34756.html.

[34] Gabriel Andreescu, „Dedicaţiile lui Marino faţă în faţă cu scrisorile lui Pleşu. Asimetria standardelor”,  Timpul nr. 7-8/2004.

[35] Convorbirea lui Nicolae Breban cu ziaristul străin a avut loc în Bucureşti (Arhiva CNSAS, Dosar I 6625, vol. 5, f. 66).

[36] Unele dintre aceste manifestări au fost deja făcute publice, precum următoarea: „[…] s-au obținut date din care rezultă că NICOLAE BREBAN, aflat temporar în străinătate, a ținut o conferință la Seminarul de romanistică al Universității din Heidelberg, R. F. Germania, prilej cu care l-a caracterizat pe DORIN TUDORAN drept un poet „minor și execrabil”, afirmînd că acesta depune eforturi să iasă din anonimat pe căi extraliterare. De asemenea, s-a mai referit la „murdăria jocului” la care se pretează DORIN TUDORAN, întrucît încearcă să-și disimuleze lipsa vocației și talentului literar, pozînd în persecutat politic“ (http://www.dorintudoran.com/2011/04/14/despre-detractori-in-atentia-d-nei-aura-agatha-christi/).

[37] Nota Direcţiei I-a din anul 1982: (Ibidem, ff. 269, 270).

[38] Ibidem, ff. 294v, 295.

[39] Ibidem, f. 328, 328v.

[40] Ibidem., f. 21-23.

[41] Ea rezultă făcând analogie cu felul în care ar trata Curtea Europeană a Drepturilor Omului restrângerea dreptului la onoare: acuzarea unei persoane de a fi fost colaboratoare a Securităţii (eventual, ca agent de influenţă) este legitimă dacă se dovedeşte şi „necesară într-o societate democratică”, criteriu care sintetizează cerinţele unor măsuri proporţionale şi rezonabile.

 

  

Revista Contemporanul. Ideea Europeana

Asociatia Contemporanul     

Sediu central: Str. Blanari, nr. 21, et. 1, sector 3, Bucuresti

 

Adresa de corespondenta:

OP 22, CP 113, Sector 1, Bucuresti

Cod 014780, Romania

 

Tel./fax: 4021-212.56.92, 310.66.18

 http://www.contemporanul.ro

office@contemporanul.ro

contemporanul@yahoo.com