Ovidiu Tichindeleanu Mit si complicitate: ce refuleaza mistica libertatii in capitalism

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

IDEA arta+societate #20 - 2005
Ovidiu Tichindeleanu
Mit si complicitate: ce refuleaza mistica libertatii in capitalism

http://www.ideamagazine.ro/edition/archive/print.php?id=493
Tema propusa de redactia revistei IDEA arta+societate, "Laicitate si complicitate", priveste reactivarea prezentei publice a religiei in Romania de dupa 1989 si influentele sale asupra diferitelor sfere civile, in politica, justitie, educatie sau arta. In acest articol vizez reactivarea adevarurilor absolute in cimpul discursiv in care coexista toate aceste sfere civice, urmarind, mai degraba decit specia discursului religios, genul formatiunilor de sens mitic, purtatoare ale unor valori absolute, care devalueaza toate celelalte valori posibile, finite. Ofensiva religiei este insotita de o ofensiva a teoriilor "pragmatice" laice care imbratiseaza simbolurile dominante ale zilei. Laicitatea, inteleasa ca perspectiva finita asupra finitudinii, are de suferit tocmai in urma raspindirii unor formatiuni de sens absolut in interiorul discursivitatii domeniilor traditionale laice. In acest sens, argumentul meu dezvolta o genealogie a miturilor fundamentale care domina cimpul discursiv al Romaniei de dupa 1989, oferind in acelasi timp principii critice pentru deconstructia lor.



Unde se duc energiile adoratoare o data ce idolii au fost ucisi? Si unde se duc energiile urii, o data ce idolii blestemati sint executati?

Cum se face ca intr-o tara dominata aproape o jumatate de secol de o "doctrina materialist-stiintifica", discursul intelectualilor referitor la Marx ori la marxism lipseste cu desavirsire ori, atunci cind apare, e pur si simplu nul? Cum se face ca luarile de pozitii referitoare la "stinga" politica sint plasate permanent sub suspiciunea de a fi motivate de dorinta "reintoarcerii la trecut", ca si cum acesta ar putea irupe pe neasteptate in prezent? Cum se face ca vasta majoritate a teoriilor liberale in care am cautat explicatii asupra a ceea ce s-a intimplat vreme de 45 de ani in Estul Europei se rezuma la a marca lectia istoriei – "comunismul s-a dovedit falimentar" – fara a dezvolta o conceptie dincolo de acceptarea pioasa a datului proniei? Daca "liberalismul" a invins, pe cine si ce a invins? Cum se face ca invingatorul istoric nu a iesit din victoria sa cu o filosofie a istoriei, ci cu simpla sa negatie, nicidecum hegeliana – aceasta s-a "terminat"? Cum se face ca "stinga" in general si "marxismul" in special sint automat integrate intr-o retorica inchizitoriala, deja convinsa de "rautatea" inerenta a acestora – fara a intra defel in vreun dialog conceptual adevarat?

Raspunsurile la toate aceste intrebari sint simple si sint legate de trauma nerezolvata provocata de trecutul de dinainte de 1989, ca si de confruntarea cu realitatea amara a prezentului. Daca realitatea trecuta a traumei e usor de inteles, nerezolvarea ei in prezent e o problema curioasa cu care ne confruntam. In acest articol nu propun o rezolvare, ci doresc doar sa deschid citeva modalitati inedite de raportare constructiva fata de trecut si prezent, pornind de la un enunt cit se poate de banal: cimpul cultural romanesc e dominat de formatiuni de sens mitologic, ce ocupa posibilitatile de exprimare in dauna rationalitatii critice, iar aceasta stare de fapt se agraveaza o data cu dominatia starii de negatie a propriului trecut si prezent. Accesul la banal e reprimat insa in zilele noastre de stralucirea teologala a unor adevaruri supreme, catre care ne vom indrepta atentia in cele ce urmeaza. Ca e vorba de zei si de experiente religioase ori de oameni, lucruri si tehnologii seculare, transformarile prin care trece o cultura pot fi privite prin prisma economiei cimpului sau discursiv. Prin cimp discursiv intelegem aici ceea ce se exprima si este arhivat intr-o anumita cultura, datorita limitelor si limitarilor mediilor si tehnologiilor de reproducere. Prin economia sa intelegem aici raportul dintre diferitele formatiuni de sens care populeaza (dar nu epuizeaza) spatiul cimpului discursiv.

Pornim, asadar, de la o observatie banala, dar care nu a ajuns la discurs, lipsind cu desavirsire din enunturile vehiculate pina in prezent: cimpul cultural romanesc e dominat de simboluri, de formatiuni de sens total care concentreaza impulsurile de adoratie si ura. "Religia" poate ca a ramas in continuare opiumul poporului – daca includem in "popor" si intelectualii de prima vizibilitate –, insa nu stiu daca astazi e atit de influenta precum alte vehicule, laice, ce transporta in continuare formatiuni de sens total in societate. Reprimarea trecutului mentine hegemonia in cimpul cultural a unor forme de sens total, adevaruri autosuficiente care scutesc subiectul de efortul de anamneza si interpretare – il scutesc de gindire. In masura in care asemenea forme de sens constituie principii dincolo de orice discurs, putem spune ca totalitarismul a supravietuit in ultimii cincisprezece ani, si anume tocmai in sfera gindirii, fiind alimentat de simbolurile circulare ale zilei, produse in ritm accelerat de industria culturala a unei societati in plina dezvoltare capitalista.

Romania de dupa 1989, ca de altfel intreg spatiul intelectual al fostului bloc socialist, e marcata, asadar, de o stare de negatie fata de propriul trecut care nu a facut decit sa se accentueze o data cu trecerea timpului si care traseaza in continuare limitele gindirii ce poate fi articulata in acest cimp discursiv, referitor la trecut, precum si la realitatea prezentului. Abundenta cantitativa a produselor culturale nu poate ascunde anumite limitari structurale, calitative, ale enunturilor care au fost produse pina in prezent in cultura "libera" de dupa 1989. Hegemonia orizonturilor de sens totalitare, a caror proliferare e incurajata (dar nu determinata exclusiv) de mentinerea starii de negatie, se manifesta in realitatea culturala prin existenta unor cuvinte de ordine, parole de trecere in afara oricarei chestiuni, ce dispun toate semnele si discursurile posibile in subordinea lor si determina ce trece si ce nu, ce poate fi gindit si ce nu are sens. Cuvintele de ordine nu sint o categorie particulara de enunturi explicite (ca de exemplu cele la imperativ), ci raportul oricarui cuvint sau al oricarui enunt ce apare intr-un cimp discursiv cu presupozitii implicite, care se leaga de substanta concreta a enuntului datorita unei "obligatii sociale".1 Vehicule ale unor asemenea orizonturi de sens sint la nivel molar puterile politice ale statului, institutiile religioase, mass-media si companiile capitalului, iar la nivel molecular consumismul si credinta efectiva in noile metanarative ale zilei. In cele ce urmeaza, nu ne intereseaza atit trauma trecutului, originea acestei stari de negatie, cit cauzele accentuarii ori ale mentinerii ei ca principiu superior oricarei judecati. Aceste cauze trebuie cautate direct in prezent, in mecanismele concrete de productie culturala din jurul cuvintelor de ordine, care permit slabirea puterii critice a individului si denigrarea responsabilitatii critice a fiecaruia, in favoarea "obligatiilor" programului social impus de puterile momentului.


Imperativul fragmentarii


Prea putine s-au schimbat in structura cimpului discursiv dupa 1989 – raportul cu realitatea prezentului e dominat de proiectiile imaginarului: "Occidentul", "civilizatia", "integrarea", "democratia", "economia de piata" – toate acestea nu sint concepte, ci joaca rolul de cuvinte de ordine care s-au dovedit apte a-si subordona culori politice ori conceptii culturale dintre cele mai diferite in istoria recenta. Aceste simboluri sint incarcate cu un exces de sens care trebuie compensat printr-o productie continua de narative legitimatoare, care ofera la rindul lor piinea de toate zilele intelectualilor dornici sa indeplineasca sarcina autocolonizarii. Toata lumea cade de acord asupra lor si tocmai aceasta universalitate teologala este cea care elimina prin filtrul sau simbolic detaliile problematice ale realului la care se refera. La polul celalalt, "ideologia", "comunismul", "comunistii", "securistii", "Iliescu", "amestecul statului" solicita la fel de imperativ forme de intelegere instantanee, reactii afective, in dauna clarificarilor ori a elaborarilor ideologice sau doctrinare. Pentru alte grupuri subiective, tipuri analoage de cimpuri discursive sint gestionate de cuvinte de ordine precum "natiunea", "romanismul", "traditia", "Dumnezeul ortodox", opuse altora precum "ungurii", "tiganii", "homosexualii", "evreii", [altul]. Indiferent de subcimpul discursiv, valoarea de adevar a enunturilor emise in aceste structuri este disproportionata fata de imperativul absolut pe care il pretind. Iar dialogul intre asemenea orizonturi de sens e viciat iremediabil de atasamentul neconditionat pentru simbolurile totale. In fine, acestea din urma guverneaza gindirea flatind dispozitia egocentrica a subiectilor, in aceeasi masura intelectuali sau plebei.

Asemenea cuvinte de ordine sperie pur si simplu subiectul receptor, il determina sa puna distanta fata de orice semne – nu doar concepte ori opinii – ce aduc cumva cu atmosfera polului negativ. Un exemplu il furnizeaza o specie stilistica ce s-a impus ca o adevarata norma a probitatii si atitudinii critice in spatiul cultural romanesc: satira politica practicata de numeroase aparitii, insa in care exceleaza jurnalul Academia Catavencu. Exemplele individuale sint adesea mustoase, insa ce fel de norma "critica" fac ele posibila? Daca din diverse motive, care nu tin in mod necesar de producatorii ei, satirele sint private de informatia-sursa, de continutul la care fac referire, atunci devin dominate de forma lor stilistica, iar aluziile, denunturile, umorul brutal se autolegitimeaza ca forme de judecata critica. Or, acestea, ca forme discursive, sint jumatati de argumente care actioneaza la nivel afectiv, alimentind umorile deja formate – pentru ca, in fond, "stim noi despre ce e vorba".

Un efect direct al impunerii simbolice si economice a jurnalului pe piata culturala romaneasca este suspendarea chestionarii punctului din care se arunca bolovanul: forma judecatii satirice devine atunci pentru cititori, ca si pentru scriitori, un scop in sine, dincolo de orice referinta, un joc pe cit de egoist pe atit de limitat. "Stim" deja ca Academia este de "partea buna", ceea ce permite ca ironiile sau complimentele sa isi fie autosuficiente si sa fie repetate in locul unei critici construite. Fara a ingrosa aici vreo comparatie, alte grupuri subiective "stiu" ca Romania Mare este de "partea buna" si se bucura de repetitia epitetelor fara a mai sesiza carenta in substantive. O data impusa institutional si economic pe piata culturala, forma isi subordoneaza continutul posibil. Un exemplu concret l-a furnizat publicarea de catre Academia Catavencu, in ajunul alegerilor din 2004, a suplimentului Scinteia: oricare ar fi fost continutul materialelor publicate, el a fost subordonat imperativului la care facea aluzie gestul; forma de expresie si-a subordonat posibilitatile continutului de expresie; pe linga mobilizarea morala destinata evenimentului concret al alegerilor, gestul a permis, de exemplu, expedierea in derizoriu, pe o perioada indefinita, a unor notiuni cu relevanta contemporana directa, precum "imperialismul" ori "disproportia crescinda dintre bogati si saraci" – inregimentate astfel de partea unei "tabere" careia nu ii apartin.

Refugiul in injurii la adresa "comunismului" poate fi o alinare, insa doar una de moment – nicidecum structurala. "Comunismul", "stinga" sint in mod coplesitor tratate in presa "civilizata" din Romania ca nongindiri si prin nongindire. Nu se gindeste, cind e vorba de comunism: se acuza, se injura, se arata cu degetul, se fuge cu orice pret de gindire. "Stim despre ce e vorba", nu ne ramine decit sa luam in deridere, sa anatemizam si sa condamnam. Recursul la referinte pur negative, cel mai adesea legate de personaje, nume si fete concrete ("Iliescu"), in loc de idei si concepte, este insa in primul rind un refuz comod de a face efortul de gindire, de a reflecta asupra a ceea ce a fost, asupra a ceea ce poate insemna ceea ce a fost. Condamnare si uitare in loc de reflectie si anamneza. Aceasta stare de negatie dominanta explica nevoia permanenta de a gasi un CORP ispasitor: un individ, o fata, un nume, asupra caruia deversarile de imprecatii ori adulatii constituie o arta de la sine inteleasa si acceptata. Corporalizarea nu e in acest caz decit agatarea de un suport material care mentine speranta tinerii la distanta a ideii vatamatoare; poti tine un corp la distanta, insa o idee te bintuie de niciunde; aceste corpuri sint literalmente corpuri de transfer afectiv, care devin rezervoare tranchilizante pentru subiectul confuz. Momentul si masura in care astfel de forme se impun ca norme argumentative intr-un cimp cultural sint simptomatice pentru acutizarea problemei originare si pentru carenta ideatica. Condamnarea e valorizata atunci ca modalitate fundamentala de raport cu trecutul, care se petrece vadit in dauna gindirii si a raportului cu realitatea prezentului. In cuvintele transante ale lui Freud: "condamnarea este substitutul intelectual al refularii".2 Iar alinarea temporara a traumei ce a declansat mecanismele refularii se petrece prin consumul neintrerupt al simbolurilor zilei, al caror flux e asigurat de mijloacele industriei culturale ce produce "atmosfera" dorita de puterile momentului.


Imperativul totalizarii


Locul privilegiat al "condamnarii" nu a fost creat doar prin formatiuni de sens fragmentar, incomplet, cum e cazul aluziilor, ci si prin metanarative supracomplete, al caror exces de sens e o expresie directa a puterii politice si economice care le sustine si promoveaza. In primii ani dupa 1989, am fost martorii publicarii unei cantitati enorme de studii care isi ofereau contributia la inmormintarea simbolica a "comunismului" si la integrarea sa in seria de accidente istorice catastrofale ale secolului al douazecilea. Multe dintre aceste studii au fost motivate de dorinta de a "gasi si demonstra radacinile totalitare comune ale fascismului si comunismului", dorinta ce depaseste de la bun inceput conditiile simple si necesare ale unei investigatii asupra formei de totalitarism la care a condus comunismul in spatiile est-europene. Momentul cel mai vizibil l-a constituit probabil publicarea in 1997 a Cartii negre a comunismului, editata sub ingrijirea lui Stephane Courtois. In scopul de a inscrie comunismul si fascismul in acelasi "dosar" istoric si cu pretul unor inconsecvente majore, care au fost taxate de nenumarati istorici la momentul respectiv, Courtois si echipa lui s-au dedicat marelui efort de a proiecta o linie directa ce traversase istoria, de la Marx si Engels la Lenin, Stalin si Gulag. Metodologia acestui veritabil dosar inchizitorial reproducea de fapt argumentatia lui Ernst Nolte asupra "lungului razboi civil european". In masiva sa carte Der europE4ische Burgerkrieg 1917–1947. Nationalsozialismus und Bolschewismus (Berlin, PropylE4en, 1987), Ernst Nolte reunise razboaiele de la 1914 la 1945 intr-o singura entitate conceptuala (de unde titlul). Aceasta ii permisese istoricului german justificarea pozitiva a politicii naziste, ea avind rolul de a apara Europa impotriva raului si mai mare, stalinismul si comunismul. Zece ani dupa Nolte3, Courtois a avut in comun cu acesta constructia unei linii continue ce traverseaza istoria, dar si principiul ultim explicit al acesteia: comunismul e mai rau decit fascismul. Intre timp, confuzia generalizarilor a devenit atit de dominanta, incit lucrurile au fost amestecate complet, discutindu-se uneori de "ideologia fascista a comunismului". Asemenea detalii de istorie culturala si conceptuala au fost insa inecate sub succesul comercial si ideologic al cartii, care a fost lansata pe o piata deja pregatita pentru acceptarea deciziei tribunalului din Vest cu privire la ororile trecute ale Estului: cartea a fost tradusa imediat in toate tarile foste socialiste si a fost intimpinata en fanfare si reprodusa poate fara prea multe precautii intelectuale de catre elitele intelectuale ale revolutiilor din 1989. La un an de la publicare, aceasta carte masiva fusese tradusa si distribuita, sau pe cale de a fi, in 26 de limbi straine. Nu e vorba, desigur, de a nega ororile totalitarismului comunist, insa aceasta nu ne impiedica sa observam ca astazi functia ideologica a acestor interpelari inchizitoriale, a acestor metanaratiuni se dovedeste a fi cea de a repune in actualitate filosofiile conservator-revolutionare practicate de puterile momentului si de a reprima avansul gindirii critice sub imperiul modelului suprem al gindirii ca tribunal, obedienta Legii momentului. Iar gindirea ca tribunal este modul de "gindire" prin excelenta in care s-au complacut redactorii principalelor reviste culturale si de informatie din Romania postdecembrista, aceiasi care, in loc de a gindi, si-au asumat astazi rolul de a fi paznicii benevoli din Romania ai ideologiei puterii globale a momentului. In acest context, simbolurile zilei ofera substanta mitologica ce domina a priori discursivitatea, iar discursurile construite in sprijinul lor sint instantele ce ocupa spatiul sau experiential, domeniul largit al teo-logiei contemporane.


"NEA", Mitul Mare: Nu-Exista-Alternative


De la micro la macro, de la molecular la molar, de la aluzia fragmentara la metanarativa totalizatoare ori evolutionista, puterea de convingere a unor asemenea formatiuni de sens imperative, legate de anumite "obligatii sociale" impuse de sus in jos, se datoreaza mentinerii prejudecatii monstruoase ca nu-exista-alternativa. Comunismul e una, capitalismul e alta, iar comunismul a fost infrint, deci singura solutie alternativa e capitalismul. Comunismul si stinga au adus totalitarismul, capitalismul si dreapta aduc democratia.

E semnificativ faptul ca e nevoie sa subliniez o banalitate atit de zdrobitoare: marxismul a dat nastere la cele mai multe si diferite teorii critice; social-democratiile occidentale invidiate de tot restul "lumii civilizate" a omului alb au fost facute posibile de asemenea teorii. Dincolo de acestea, exista insa modele economice alternative atit capitalismului, cit si comunismului – modelele neomarxiste atit de diferite propuse de Alex Callinicos, Stephen Cullenberg ori Wolff si Resnick, ori proiectul economiei participative, initiat de Michael Albert ("parecon"), ori multitudinea de proiecte si aplicatii concrete anarhiste, care functioneaza foarte bine de ani buni, in ciuda eforturilor intetite de a le reprima. Nu doar ca exista multe variante de socialism care si-au dovedit eficienta, dar exista optiuni alternative dincolo de "comunism" si "capitalism". Nimeni nu e obligat sa intre in dihotomia "ai lui Iliescu"/"impotriva lui Iliescu", nimeni nu e obligat sa raspunda la aceasta interpelare. Nu e ciudat ca e nevoie sa afirm cu voce tare asemenea banalitati? Ce anume impiedica aparitia intr-un cimp discursiv "liber" a unor asemenea enunturi?

Banalitatea e pierduta din vedere atunci cind ceea ce se ofera pe asa-numita piata libera sint in primul rind simboluri lucitoare si imperative ale refularii, ale plonjarii in prezent fara urma de negociere a trecutului. Prejudecata ce neaga existenta alternativei la capitalism/comunism se bazeaza pe ignoranta intretinuta de productia culturala a noii societati capitaliste, pe refularea trecutului si raportarea fata de acesta exclusiv prin condamnare si prin atasamentul sau respingerea neconditionate a termenilor si simbolurilor zilei, furnizate in ritm accelerat de adevaratii factori ai puterii. Dorinta de a refula trecutul determina productia culturala a formatiunilor de sens care introduc mereu distanta fata de trecut, fie prin formele ironiei, fie prin cele ale condamnarii. Cum sa nu accepti ca nu exista alta solutie alternativa, daca termenii in care aceasta este oferita sint pure forme, private de orice continut, simple semne de ordine pentru "0" si "1", "minus" si "plus", "rau" si "bun"? Refuzul angajarii intr-o confruntare conceptuala propriu-zisa cu trecutul, refularea nu fac insa decit sa mentina "comunismul" prezent tocmai in nespusul tot mai traumatic al acestei dihotomii.

In limita spatiului disponibil si pentru a evita alte norme si imperative absolute, voi ilustra pe scurt faptul atit de banal ca putem intelege prezentul in "lumina" trecutului, putem intelege trecutul si putem dezvolta o critica "de stinga" fara a uita ororile comunismului. Exista optiuni alternative, iar doua dintre acestea le voi ilustra prin niste istorii minore, ale caror detalii sint rezervate unor publicatii ulterioare mai largi si care nu isi propun sa produca vreun adevar absolut, ci doar sensuri a caror exprimare nu a fost posibila in economia discursiva a "libertatii" postrevolutionare.


Capitalul, opium al revolutiei


In primul sau numar in aceasta formula (14), Idea arta + societate publica sub forma de supliment minirevista Superstar, realizata de Mircea Cantor cind avea 12 ani, mai precis in vara lui 1989. Iata ce ocupa fantezia unui copil de 12 ani, crescut intr-o tara totalitara, sub un regim comunist: Puma si Iron Maiden, indieni rai si cowboys justitiari, mine de aur, masini noi si superstaruri. Daca, pentru a imprumuta o fraza a lui Louis Althusser, experimentul politic romanesc a fost o tentativa de acumulare primitiva politica in orizontul de sens al "comunismului", putem cel putin constata ca in aceasta tara, la nivelul anului 1989, imaginarul (unui copil) era populat in mod profund de simboluri apartinind cu totul lumii capitaliste. Cel putin in imaginarul acestuia, Romania nu era "comunista", ori izolata in orizontul sau de sens, in anul 1989. Marturia singulara a lui Mircea Cantor la 12 ani, pe 12 pagini de caiet, e in stare sa ridice o ipoteza care concureaza cu miile de pagini ale dosarului inchizitorial la adresa comunismului. Iata ipoteza noastra minora: anii de "experiment socialist", controlul statului asupra circulatiei libere a marfurilor, privarea de consumul real doar au intetit valoarea reala a consumului simbolic. Dupa cum remarca cineva, uneori era mai important sa poti spune ca ai vazut ultimul film cu Arnold decit sa il fi vazut cu adevarat. Partidul Comunist Roman nu a luat deloc in considerare cealalta "jumatate" a marfii, asa cum fusese ea conceptualizata inca de Marx: partea sa "mistica", "sacra", dincolo de valoarea sa de consum ori financiara – fetisismul marfii.

Abia iesiti cu bine din iarna lui 1989, dupa penurie, foamete, frig si violenta, cu apetitul real si simbolic lansat acum la realitate, oamenii au dat sa se infrupte direct nu doar din adevaratii "adidasi", ci si din piinea ingerilor – iar intelectuali educati au purces sa teoretizeze prezentele suprareale. Brusc, din primavara lui 1990, o cantitate enorma de fenomene "paranormale" au invadat societatea romaneasca si mass-media in formare, de la OZN-urile din Padurea Baciului si dovezile despre satanismul sinistrului cuplu la "apa vie" descoperita de viitorul candidat prezidential Minzatu si vaca cu cinci picioare – vazuta atunci ca simbol al prosperitatii, ca erau "mai multe"85 Am putut sa redescoperim "natura aleasa, binecuvintata a poporului roman ortodox" – care ne plasa de-a dreptul in centrul universului – ori sa ne bucuram cu totii de multiplele teorii ale conspiratiei – care plasau dintr-o data Romania in centrul lumii (Pavel Corut, alt candidat la presedintie) si –, fireste, am avut ocazia sa reinvatam din "valorile perene" rafinate ale adevaratei culturi romane, in mod special datorita intelectualilor romano-francezi ai deja fabuloasei perioade interbelice – ceea ce ne plasa direct in centrul culturii Occidentului. Momentul culminant al acestei avalanse de realitati simbolice si egocentrice a venit – se putea altfel? – din domeniul economic, o data cu escrocheria Caritas si colapsul sau care a lasat atitia oameni fara economiile de-o viata si fara acoperis. Caritas s-a bucurat de publicitate la televiziunea nationala, aceeasi care transmisese in direct revolutia, fiind prezentat la momentul respectiv ca "miracol economic", ce garanta multiplicarea investitiei reale de opt ori, gratie "formulei matematice secrete" descoperite si cunoscute doar de proprietarul schemei. Aici trebuie subliniat, fara a emite alte concluzii, faptul ca avalansa formatiunilor de sens simbolice, care string intr-un sens absolut intregul univers in jurul subiectului, fie el religios, nationalist, intelectual ori pur si simplu sarac, a coincis cu penetrarea capitalului pe piata romaneasca si cu impunerea mitului constitutiv al noii societati romanesti: capitalismul inseamna democratie.

Totalitarismul, ori atasamentul pentru formatiuni de sens totalitare, dublu caracterizate de excesul de sens proiectat asupra realului si de dispunerea tuturor semnelor in jurul subiectului, pare sa fi supravietuit pina astazi la un nivel microsubiectiv tocmai datorita accelerarii neintrerupte a fluxului de realitati simbolice pe piata romaneasca, o data cu acumularea capitalului. Procese similare s-au raspindit intr-o societate dominata de saracie, de la piata regimurilor discursive si a expresiilor, dominata de forme simbolice si enunturi paranoide, la enunturile istorice purificatoare ori mesianice, la fel de egocentrice. Acelasi mod sacral, mai real decit realul, pare a fi dominat si perceptia asupra pietei economice: piata romaneasca a dezvoltat in primul rind instrumente de credit, dedicate unor dorinte mai mari decit realitatea. De la imprumuturile obtinute cu "succes" de la FMI sau Banca Mondiala, la platele in rate pentru orice, de la transparenta creditului privat bancar la aleile obscure ale camatarilor, aceste instrumente nu produc o realitate mai buna, nu o "imbunatatesc" si nu o "transforma". Functia lor, in cuvintele mereu actuale ale lui Althusser, e sa asigure reproducerea acelorasi mijloace de productie, reproducerea aceluiasi mod fundamental de raportare la realitate: consumul. A avea, in dauna lui a fi: acumularea capitalului in aceeasi formula, in care inegalitatile ramin structurale, in ciuda progreselor in cazuri individuale. Iar formatiunile de sens simbolice sint instrumentele materiale care plaseaza propriul ego al consumatorului sub o lupa imaginara, care asigura perpetuarea raportului imaginar al indivizilor fata de conditiile lor reale de existenta. Multumita lor, romanii au visat "dupa 1989" ca vor fi ca Occidentul, fara sa realizeze ca se vor trezi in situatia tarilor din America Centrala.

Sub forme culturale poate mai putin evidente, aceeasi fascinatie mistica pentru consum se observa si astazi, iar sub drapelul sau s-au strins laolalta proletarii, noua burghezie si intelectualitatea, ca si cum intregul Est european s-ar constitui intr-o uriasa expozitie pe tema "fetisismului marfii". Nu doar cei mai putin favorizati, dar chiar intelectuali cu vizibilitate de ora de virf au fost prinsi in logica mitica a industriei culturale capitaliste, ale carei produse incep si se sfirsesc in jurul propriului ego: unii chiar au ajuns sa afirme ca situarea lor personala intr-o tara, intr-un cimp cultural, intr-un context politic, toate acestea sint irelevante pentru productia lor culturala si nu influenteaza functia sociala a propriului lor discurs, propria activitate si propriile preferinte – care sint dincolo de mizeriile cotidianului. Pentru asemenea intelectuali, dincolo de auctorialitate nu exista nimic, aidoma copilului pentru care intreaga lume e organizata in jurul sau – cultura si artele sint ornamente ale societatii, fara functie ori relevanta sociala. Desigur, pentru asemenea subiecti, doar paradigmele dominante ale zilei au o functie sociala – mai mult, ele au o "misiune". In mod previzibil, singura modalitate de trecere de la gindire la actiune pentru asemenea teoreticieni e cea a consumismului: ultimele concepte sint relevante pentru vinarea ultimelor tendinte, pentru adoptarea modelor zilei.

Aceasta minigenealogie, narata in cheie minora, evidentiaza, asadar, citeva segmente de continuitate care permit intelegerea trecutului impreuna cu prezentul, fara a uita ororile totalitarismului si fara ca aceasta perspectiva sa fie motivata de nostalgii regresive. Anul 1989 poate fi vazut in acest sens ca anul in care conditiile precare ale realitatii nu au mai facut fata imaginarului populatiei, saturat de simboluri capitaliste: anul revolutiei este anul in care capitalul a penetrat piete pina atunci inaccesibile. Si nimeni nu se supara numai pentru atita.


Comunismul, factor al modernizarii


Dintr-o asemenea situare, putem sa observam ca in ceea ce priveste sfera politica, in Romania, spre deosebire de (fostele) tari vecine si prietene Ungaria si Iugoslavia, nu a existat nici o tentativa interna de confruntare cu "doctrina marxista", nici un revizionism de talia "noii stingi" umaniste din Iugoslavia ori din Ungaria anilor ’60 – care au constituit focare de rezistenta organizata la totalitarism. In analiza sa de anvergura asupra istoriei PCR, Vladimir Tismaneanu a aratat ca, de-a lungul intregii sale istorii, nici o tentativa semnificativa nu a fost facuta pentru a formula o versiune revizionista a unui "marxism romanesc": istoria PCR este cea a "stabilirii unei dictaturi personaliste, bazata pe o ideologie nationalista combinata cu citeva elemente reziduale de marxism, chiar fara importanta".4 Stabilirea unei dictaturi centrate in jurul egoului conducatorului si retorica nationalista au constituit, asadar, baza ideologiei PCR, insa acest model, raporturi interumane feudale (de tip casta) intr-un cimp social nationalist, nu a fost urmat doar de protipendada comunista de dinainte ori de dupa 1989, ci si de elita culturala postrevolutionara. Anume, un model analog a definit o politica culturala centrala in Romania: cultivarea "maestrilor spirituali" – fie ei laici ori teologali –, la care s-a adaugat doar o retorica elitista si "aristocrata". Formula generala a acestei retorici, care domina inca intr-o anumita masura spatiul cultural romanesc, poate fi rezumata astfel: atentie si respect pentru exceptional si suprareal, ironie superioara sau indiferenta aneantizanta pentru ordinar.


Cit priveste elementele "fara importanta" ale doctrinei marxiste ce ramasesera prezente in ideologia PCR, le putem identifica fara greutate: sint "reziduurile" diamatului stalinist: materialismul dialectic si istoric ("diamat") este stiinta universala promovata de sus in jos de partidul care stie de ce au nevoie masele, stiinta ce propovaduieste unitatea dintre istoria umana si cea naturala: dialectica se aplica atit naturii (biologiei, geografiei etc.), cit si istoriei umane (artelor, filosofiei, stiintelor sociale etc.). Or, pina si in ceea ce priveste diamatul, deconstruit de critica marxista inca din anii ’50, observam un fenomen de continuitate in actualitatea culturala romana: atitea cite sint, discutiile intelectuale despre "stinga" ori despre "marxism" le considera pe acestea intelectuale despre "stinga" ori despre "marxism" le considera pe acestea ca fiind o ideologie-monolit, care impune idealisme de sus in jos si crede in teleologia dialecticii universale. Cu alte cuvinte, nu doar ca inainte de 1989 nu a existat in Romania vreo tentativa de confruntare conceptuala cu ideologia puterii, dar si dupa 1989, discutia "elitei intelectuale" referitoare la "marxism" ramine ancorata tot in termenii anilor ’50 – cei impusi ca referinta de puterea comunista. Aceasta situatie ironica e efectul direct al refuzului incrincenat de a se angaja intr-un dialog conceptual cu trecutul; succesul tuturor institutiilor culturale responsabile cu tinerea la distanta a trecutului, prin condamnare ori ironie, nu va putea inlocui niciodata gindirea propriu-zisa. In ce priveste "stinga" sau "marxismul", tot restul secolului al XX-lea e pur si simplu refulat, ascuns constiintei: ele nu ajung la discurs decit sub forma negatiei. Lucrurile astfel lamurite, mirarea ramine si mai mare: cine mai crede in reintoarcerea diamatului?!

Dincolo de asemenea incapacitati conceptuale, ramine sa intarim aceasta teza, pe cit de banala, pe atit de imposibil de rostit in spatiul cultural al Romaniei de azi: e posibil sa intelegem trecutul si "sa fim de stinga" fara a-i uita ororile ori a-i repeta greselile. Ideologia PCR a avut prea putin de a face cu orice gindire critica; sub atotputernicia diamatului, necontestat de intelectuali, muncitorii au continuat sa fie exploatati, de data aceasta impreuna cu tot restul societatii, de catre un stat-patron si o clasa privilegiata tragicomica (Partidul Care Stie, precum si toti cei care beneficiau de accesul direct la distributia bunurilor). Dupa cum a aratat Gaspar Miklos Tamas5, nu intimplator esaloanele secunde ale aparatelor comuniste sint cele care au luat puterea si care sint responsabile pentru capitalizarea masiva a tarilor blocului est-european dupa 1989: ele au fost si au ramas factorii dominanti ai modernizarii in aceste spatii. Tarile est-europene nu facusera inainte de "comunism" trecerea de la societatea de casta la societatea de clasa burgheza si nu cunoscusera, am adauga, nici acumularea primitiva de capital industrial la nivel national. In spatiul est-european, societatile interbelice fusesera stabilizate in relatii de tip medieval, de casta. Experimentul comunist, cu toate ororile sale, crime si dezradacinari, la fel ca procesele analoage din Occidentul secolelor XV–XVIII, am adauga, a aratat in toate aceste spatii, fara urma de indoiala, ca nici o ierarhie sociala nu e "naturala", ca subiectii sint o functie a ansamblului social; de la o societate de casta, s-a trecut la o societate de clasa, in care agentul exploatator nu au mai fost aristocratul si regele, dar nici burghezul, ci aparatul represiv al statului, protipendada de partid si vinzatoarea de la mezelarie. Nu din intimplare a reprodus PCR in suprastructura sa modelul "personalistic" medieval. "Comunistii", dupa cum ii numim noi, s-au intimplat sa fie agentii dominanti ai modernizarii in spatiile est-europene si tot ei au fost dupa 1989 si cei mai brutali agenti ai capitalizarii, alta modernizare. (Sa nu uitam ca nu mai departe de anul trecut, 2004, personaje centrale ale principalului partid social-democrat din Romania, Adrian Nastase si Mircea Geoana, se pronuntasera in favoarea ideii neoliberale a taxei unice.) "Baronii" locali ai PSD sint doar o dovada in plus – ei sint cei care practica ceea ce G. M. Tamas a numit un "capitalism pur si simplu": oportunism capitalist brutal, pe fata, si formarea unei clase dominante pe criterii pure de capital. Nu pot decit sa adaug la aceasta propriile observatii mai vechi, dupa care acumularea de capital din Romania post-’89 se petrece mai rapid si mai "fluid" ca niciodata in istoria sa si ca urmeaza in continuare liniile majore descrise de Marx in capitolul VII din Capitalul I – jaf, extorcare, crima.

Actualele fascinatii monarhiste ori aristocratice, ca si practicarea cultului "maestrilor spirituali" ori coagularea opiniilor posibile in jurul "grupurilor de prestigiu" de care a vorbit Sorin Adam Matei, al "boierilor mintii", pot fi intelese in acest context ca adevaratele revirimente ale nostalgiei, melancolia eterna pentru vremurile premoderne cind fiecare boier era zeu pe mosia sa, prin nascare. Caracterul noninocent al acestor fascinatii si eforturile lor de zagazuire a pietei libere au inceput sa fie evidente in vremurile recente, in care formele violentei ce au nevoie de asemenea melancolii regresive au cunoscut o noua recrudescenta. Multa vreme, egocentrismul si elucubratiile misticoide ori elitiste ale unor "intelectuali din Romania" ce aveau rostiri in strainatate au fost, in cel mai bun caz, sursa de amuzament usor perplex, iar in cel mai obisnuit, ocazii de confirmare a imaginii despre "Estul mistic" si deci de "orientalizare" a Romaniei. Occidentul are intotdeauna nevoie de mandarini "orientali" mistici pentru a-si alimenta propria imagine de rationalitate. Dar cind circumstantele politicii internationale au inceput sa favorizeze retorici simbolice violente, in numele "democratiei" si al "Dumnezeului" crestin deopotriva, aceiasi intelectuali si-au dat masura concreta a calitatii lor culturale, atunci cind s-au grabit sa se alinieze acelor retorici si sa intreprinda munca de legitimare a noilor simboluri, oferindu-si astfel aportul benevol, mai degraba inconstient, la autocolonizarea in numele ideologiilor mondiale dominante si al capitalului global. Nu e deloc de mirare, asadar, ca aceiasi intelectuali, o data ajunsi in coabitare cu puterea, au pus in functiune in primul rind proceduri de excludere si de reducere la tacere.


Laicitate si ortodoxism in noua democratie


"Democratia este singurul ABregimBB valabil in interiorul Bisericii." Astfel incepe un articol recent semnat de un tinar filosof roman. Sfirsitul aceluiasi text: "Biserica crestina este, din punctul de vedere al oricarui credincios autentic, singura ABinstitutieBB democratica posibila pe pamint, intrucit numai in interiorul Bisericii si in raza harului sintem cu totii realmente si deplin egali unul cu altul, supusi aceluiasi Dumnezeu transcendent".6 De la enuntul initial, un apel pentru reformarea democratica a bisericii, autorul ajunge din citeva paragrafe la enuntarea "faptului istoric evident" ca biserica e oricum prototipul si cauza originara a democratiei. Undeva la mijloc, autorul roman nu uita sa arunce obisnuitul croseu Bisericii Catolice, a carei structura ierarhica verticala nu se compara cu democratismul propriu Bisericii Ortodoxe. Democratia este, asadar, integrata de Badilita in interiorul sferei de competenta a bisericii, al "razei" sale de actiune, pentru ca biserica e singura institutie care "implementeaza" singura egalitate fundamentala a tuturor oamenilor, cea in fata divinitatii. Desigur, cu un optimism teleologic mai rezervat, putem observa ca argumentul capata o cu totul alta "greutate" daca ne referim la singura certitudine "finala" asupra careia putem cadea chiar toti de acord: daca egalitatea fundamentala a tuturor oamenilor este cea in fata mortii, atunci institutia democratica fundamentala este cea a pompelor funebre. O plimbare printre movilitele, crucile, cavourile si monumentele oricarui cimitir ne demonstreaza insa ca pina si aceasta din urma egalitate e iluzorie, privita dinspre aceasta parte a universului.

Teza autorului roman dobindeste insa o importanta deosebita in contextul actual, pentru ca activeaza un principiu al relegitimarii bisericii care s-a dovedit a fi foarte eficient in timpurile moderne. E vorba de teoria secularizarii, care a fost enuntata in cea mai clara formula de Carl Schmitt in 1922, in a sa Teologie politica: "Toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a statului sint concepte teologice secularizate".7 In contextul triumfului actual al filosofiei neoliberale in Romania, teze precum cea a lui Badilita, ce leaga teologia cu politicul, confirma o importanta previziune a lui Schmitt: daca gindirea economica ar avea succes in realizarea scopului sau utopic, in dezvoltarea unei conditii absolut apolitice a societatii umane, biserica ar ramine unicul instrument de gindire si forma politica. Teoria secularizarii reactiveaza insa simbolurile si adevarurile absolute ale credintei religioase, care devalueaza in economia discursiva orice adevaruri posibile finite ale laicitatii.

Iata citeva exemple de genealogii ale secularizarii, intr-o selectie mai larga, dincolo de conceptul egalitatii invocat de Badilita: conceptul modern al suveranitatii politice isi are originea in cel al suveranitatii divinitatii asupra lumii laice; problema adevarului, centrala in epistemologia moderna, isi are originea in problema crestina a certitudinii redemptiunii; etica moderna a muncii, in sfintenia crestina; pina si privatizarea e un concept teologic secularizat, caci primul drept individual, prima libertate pronuntata si afirmata in noua ordine sociala moderna, alaturi de cea a constiintei, de asociere, a presei etc., a fost libertatea confesionala. Cel mai important, teoriile secularizarii vizeaza conceptia moderna asupra progresului imanent al istoriei, care e vazuta ca mostenitoare directa, in forma laica, a escatologiei iudeo-crestine. Principala consecinta politica a adoptarii teoriei secularizarii este devaluarea valorilor laice. Si anume: din moment ce toate aceste concepte de baza ale modernitatii laice isi au originea in teologia iudeo-crestina, metanarativele moderne, incluzind aici cea care i se atribuie in mod curent lui Marx, "comunismul", dau dovada de "falsa constiinta": desi pretind ca sint expresia autenticei rationalitati umane, modalitatea in care concep "progresul" e derivata direct din dogmele combatute. In consecinta, o data ce ne-am dezvrajit de sub imperiul acestor idei, putem fie sa ne intoarcem la adevarata lor substanta spirituala, fie sa proiectam tot acest proces ca o evolutie "naturala" a carei culminatie o reprezinta, desigur, economismul "apolitic".

Exista insa varianta alternativa, atit pentru reintoarcerea la trecut, cit si pentru plonjarea in viitorul adus de mina invizibila a economiei de piata. Ma voi referi aici pe scurt la Hans Blumenberg, filosof care a elaborat teoria "legitimitatii timpurilor moderne", ca o contrapondere a modului de intelegere a modernitatii oferit de teoriile secularizarii. Iata unul dintre contraargumentele lui Blumenberg: a afirma faptul ca valorile si conceptele moderne au suferit o transformare, trecind de la o forma teologala la una laica, implica a sugera faptul ca o substanta comuna a suferit schimbarea de la forma crestina la cea secularizata si deci ca aceasta "substanta" apartine de fapt conceptiei crestine, cea originara. La o analiza mai aproape de detaliul conceptual, observam insa ca nu exista o asemenea "substanta"; de pilda, exista diferente fundamentale chiar in ceea ce priveste ideea de progres: pentru modernitatea laica, progresul e imanent, survine din "interiorul" istoriei, in timp ce escatologia iudeo-crestina propune un eveniment care sfirseste din "exterior" istoria mundana. Blumenberg mai arata ca, spre deosebire de mitul decaderii, prezent din cele mai vechi timpuri si culturi, tema progresului este o idee moderna, aparind in Europa abia in secolele XVI–XVII, o data cu progresele realizate de citeva generatii succesive de astronomi, prin Copernic, Galilei si Kepler; pornind de aceste contributii, ideea de "progres" s-a raspindit apoi in fiecare dintre domeniile care s-au afirmat ca discipline ale cunoasterii in modernitate. Ideea moderna de "progres" nu a avut initial nimic de-a face cu escatologia iudeo-crestina: pina sa fie recuperat de marile metanarative din secolele XVIII–XIX, ale lui Condorcet, Comte, Hegel, Marx, progresul nu a fost un concept ce explica "sensul istoriei", desemnind doar o experienta inedita, de cunoastere a faptului finit, cu validitate regionala, in fiecare din aceste discipline in formare. Progresul ramine, asadar, in primul rind, fenomenul "autoafirmarii" discursurilor moderne. Aceasta constituie caracteristica fundamentala a epocii moderne ori, in cuvintele lui Blumenberg, "legitimitatea" timpurilor moderne.8 Modernitatea, mult dorita si in Romania, nu este un fenomen generalizat de secularizare a formelor crestine, ci dobindirea puterii finite de autolegitimare, in discursuri minore, care nu devalueaza toate celelalte discursuri si care nu raspund neaparat intrebarilor sau energiilor mostenite din istoria crestinismului.

Autolegitimarea discursurilor regionale si chiar dorinta de autodeterminare a indivizilor, a fiecaruia, nu pot surveni insa intr-un cimp cultural dominat de simboluri si mituri care transcend toate micile discursuri locale. Pentru ca am auzit atitea lucruri pozitive despre ortodoxismul romanesc, merita sa spunem aici citeva cuvinte in raspar, despre ortodoxism ca fenomen discursiv, dincolo de orice experienta religioasa. Ma voi referi, asadar, doar la contributia sa directa la reprimarea gindirii critice. In primul rind, ca traditie discursiva, ortodoxia nu a transmis o traditie critica: bisericile ortodoxe cauta mereu "spiritul" primelor concilii ecumenice si nu ezita sa ofere din start formulari si interpretari noi; nu exista nici o practica sustinuta de critica pe baza textului. Recunoastem traditia aceasta in luarile de opinie cotidiene, bazate pe cautarea spiritului adevarului (adica inventarea lui pe cont propriu), si nu pe dezvoltarea criticii pornind de la litera ori suportul politicilor sau teoriilor. Preocuparea pentru stabilirea unui criteriu exterior pentru adevar – cum ar fi hirtia scrisa, pentru productia de cunoastere si de relatii economice – e minima. Adevarul e vazut in ortodoxism ca adevar trait, si anume in comuniune cu biserica. Cu alte cuvinte, institutia insasi e existentializata; statutul adevarului e de aceea institutional, nu e legat de limba si de elemente scripturale asupra carora fiecare poate decide; poate ca fiecare intilneste semne care poarta catre adevar, insa acesta nu e confirmat decit de institutie, de biserica. Adevaruri regionale ori definitii de detaliu nu sint dorite decit pentru calitatea lor de a exclude eroarea, nu pentru cea de a delimita adevarul, care nu e detinut decit de biserica. Adevarul in general e un mister (mysterion). (Poate de aici si sensibilitatea oamenilor pentru articole ori politici care exploreaza aspecte negative, mai degraba decit cele care definesc continutul ideologic, politic etc.) Pe scurt, ortodoxismul lasa scripta pe mina bisericii ori a institutiei respective, iar interpretarea ii e necunoscuta. In bisericile ortodoxe, doar popii pun mina pe evanghelii; in lumea largita a capitalului, doar popii si colectionarii privati.

In masura in care nu e bazat pe o traditie critica, ortodoxismul indeplineste foarte bine functia de a "impaca" lumea cu simbolurile impuse de puterile momentului. Iar pentru intelectualii care se tin departe de experienta religioasa, teoriile secularizarii indeplinesc foarte bine functia de excludere in bloc a "erorilor" ideologice fara a intreprinde efortul de a elabora ceva in loc, plonjind pur si simplu in consumul egoist si in fetisismul marfii. In contextul Romaniei anilor 1990, faptul ca penetrarea capitalului pe piata romaneasca a coincis cu redescoperirea adevarurilor absolute determina in mod exact limitele "libertatii" de exprimare postcomuniste. Explozia publicatiilor si a cladirilor religioase in spatiul public de dupa 1989 e in perfecta armonie cu puterea capitalului de a produce simboluri absolute si de a devalua criticismul. Ofensiva religiei e corelativa cu ofensiva teoriilor seculare evolutioniste si faptul ca subiecti aparent incompatibili, precum credinciosii si ginditorii "pragmatici" ai secularizarii, sint aliati de facto in spatiul cultural romanesc demonstreaza faptul ca aceasta forma de cultura e determinata de o alta instanta, exterioara – politicul sau noua ordine economica. "Democratia" e astazi doar numele de ordine al noii instante, al noului adevar detinut de institutiile de incredere, acceptat deopotriva de credinciosi si de anumiti intelectuali laici care, sub care influenta simbolurilor ce reduc capacitatea de gindire critica, au ajuns sa creada ca "apolitismul" ideologiei economismului neoliberal e solutia finala a dezideologizarii. Poate ca e, intr-adevar. De aceea, din 1989, credinciosii si ginditorii laici dezvrajiti s-au aflat intr-o alianta tacuta si care reduce la tacere.


Dezvrajirea dezvrajirii


Aceste mici genealogii sint doar citeva exemple subiective care arata intr-un limbaj simplu si in linii foarte ingrosate banalitatea tezei noastre: alternativa fatalista si falsa "comunism"/"capitalism" nu este decit principiul originar al respingerii gindirii critice in spatiul cultural romanesc. Trauma nerezolvata a trecutului intretine hegemonia formatiunilor de sens absolut, alimentate prin simboluri produse de fluxul industriei culturale. Iar fondul "natural" fals care sustine aceste simboluri e ideologia liberala imbratisata de cei mai puternici agenti de productie culturala din Romania postdecembrista. Daca filosofia este disciplina care se confrunta cu ceea ce nu este conceptualizat, cu preconceptualul, in cuvintele lui Blumenberg, sau cu nonfilosofia, in cuvintele lui Deleuze si Guattari, atunci este tocmai sarcina noastra sa evidentiem aceste principii sau prejudecati absolute care determina limitele spatiului in care ne adresam unii altora si care impiedica aparitia unor enunturi altfel de o banalitate covirsitoare. Universalitatea cuvintelor de ordine ca "integrare", "UE", "civilizatie", indiferent de culoarea politica a celor ce le-au vehiculat, imi pare, mai degraba decit un consens, un indiciu pentru faptul ca, dincolo de argumente rationale si de doctrine conceptuale, ceea ce domina spatiul cultural romanesc sint investitii inconstiente si simboluri absolute. Psihicul traumatizat trebuie ferit de indoieli, de ratiocinari, pentru a nu ajunge la fisurile profunde, iar pentru aceasta misiune unitatea teologala dintre forma si continut a simbolului e perfecta. Dupa cum aratasera atit Benjamin, cit si Kracauer, simbolul ofera plenitudinea sensului, si inca dintr-o data, scutind de incetineala reflectiei. Prin luciul si maretia lor, dincolo de statura subiectului, simbolurile populeaza cu autoritate perceptia individului, oferind psihicului acestuia posibilitatea unei alunecari la suprafata continue, la zi, ferita de trauma fisurilor profunde. Ca urmare, e nevoie de mentinerea la zi a simbolurilor, prin productia industriei culturale, pentru a face posibil un flux continuu in care gindirea sa poata fi livrata instantelor si instantaneului, pentru a nu permite agatarea subiectilor, prin incetineala reflectiei, de un realism ce ar fi in stare sa trezeasca durerea ascunsa.

1989 e interpretat adesea ca anul "trezirii la realitate", anul dezvrajirii de blestemul comunist. Exemplele si genealogiile de mai sus, fara pretentii de istorii absolute, au puterea sa ne arate ceva ce nu a fost nici macar intrezarit vreme de cincisprezece ani de intelectualii fostelor spatii "comuniste". E vorba de un principiu filosofic elementar, dar a carui enuntare a fost imposibila in cimpul cultural "liber" al unei societati in plina integrare capitalista. Il voi intari cu toata claritatea conceptuala si tipografica pe care mi-o permite acest spatiu: ORICE DEZVRC6JIRE E O FUNCTIE A CIRCUMSTANTELOR ISTORICE CARE AU u6CUT-O POSIBILC6. Marea majoritate a intelectualilor care au trecut prin dezvrajirea istorica a momentului 1989 par sa fi abandonat imediatul aparatul critic, imbratisind bucurosi simbolurile "invingatoare" ale zilei si dedicindu-se legitimarii lor; am vazut cam in ce consta substanta acelor simboluri. Capacitatea lor critica, altadata in plina vigoare, pare sa fi fost pur si simplu epuizata de intensitatea evenimentului prin care au trecut. Singurele reflexe critice ramase s-au incordat impotriva trecutului – de care vrem sa ne distantam cu orice pret. Stinga "idealista" a murit, traiasca noul adevar liberal, "pragmatic"! Experienta raului s-a transformat in autolegitimare, pur morala, care nu a ezitat sa se serveasca la rindul sau de instrumentele inchizitoriale produse curind de industria culturala.

Ideologia "liberala" imbratisata de vasta majoritate a intelectualilor dupa 1989 nu constituie fondul "natural" al istoriei, care a iesit la suprafata in mod miraculos o data cu revolutia, ci e o prelungire a ideologiei puterii care domina lumea in conjunctura istorica a anului 1989. Nu doar ca liberalismul nu reprezinta "normalitatea" democratiei, dar o extrema a sa, care e prezentata zilele acestea in Romania in hainele unei noi retorici a normalitatii, isi arata caracteristicile sinistre la scara mondiala. Capitalismul nu este si nu a fost niciodata in istoria umanitatii sinonim cu democratia – iar a enunta aceasta nu echivaleaza cu a cere intoarcerea "comunistilor" sau a lui "Iliescu". Mai mult, capitalismul nu este si nu a fost niciodata sinonim cu piata libera – de la aparitia sa la mijlocul mileniului precedent, acesta a impiedicat existenta pietelor libere, coagulind citiva proprietari si citeva simboluri in jurul unor puteri oligarhice globale si cuvinte de ordine absolute. De fapt, capitalismul nu a impiedicat doar existenta pietelor libere, ci a oricarui sistem economic diferit, fiind articulat de la bun inceput de o logica a unui "sistem global", dupa cum au aratat magistral inca din anii ’70 atit Fernand Braudel, cit si, mai ales, Immanuel Wallerstein.

Pentru alte grupuri subiective, "aliate" si compatibile, de altfel, cu primele, dar care doresc si mai abitir sa purifice cotidianul de apasarea istoriei, 1989 a insemnat dezvrajirea definitiva de sub blestemul diavolesc ateu al comunismului si "reintoarcerea" la dimensiunea spirituala (ortodoxa etc.). Nu doar pentru ca reintoarcerea divinitatii pe plaiurile mioritice a coincis cu penetrarea capitalului pe piata romaneasca, ci mai ales pentru ca monoteismul si capitalul impartasesc apetenta pentru globalitate si simboluri atotcuprinzatoare, nu e intimplator ca noii oameni de afaceri si "factorii politici democratici" dau mereu dovada de smerenie, credinta ortodoxa, inalta biserici si intind cruciulite. Discursul religios, forma traditionala de vehiculare a "adevarurilor absolute", asigura evadarea subiectului in "dimensiunea esentiala" a existentei, care e corelativa cu refuzul de a constientiza finitudinea prezentului in numele unor simboluri a caror stralucire acopera tot universul si al unor valori al caror absolutism devalorizeaza toate celelalte valori posibile. Iar alianta monstruoasa dintre credinta nondiscursiva si pragmatismul secular mult prea discursiv nu poate decit sa intareasca incapacitatea de autodeterminare favorizata de "apolitismul" economic neoliberal.

Fiecare dezvrajire este epocala tocmai in sensul in care limitele sale sint determinate de circumstantele istorice care au facut-o posibila. Doua minigenealogii, in cuvinte simple, au avut puterea de a evidentia limite ale "libertatii" de exprimare postcomuniste care au fost trasate cu plugul mare de sistemul capitalist ce a fost instalat dupa revolutie si adinc brazdate de starea dominanta de negatie a propriului trecut comunist in care s-au complacut intelectualii "invingatori". Negatia, refuzul de a gindi trecutul, de a stabili o relatie conceptuala cu "comunismul", Verneinung care a fost transpusa in ultimii cincisprezece ani in instrumentarea unui intreg aparat represiv, de plasare sub prezumtia de vinovatie a tot ceea ce tine de "stinga", se intoarce astazi intr-un efect de bumerang: tocmai intelectualii-de-o-dezvrajire, adepti convertiti ai ideologiei neoliberale, reusesc sa reactualizeze un hegelianism – e drept, antietatist – al unor teze marxiste de mult depasite de gindirea critica de stinga si se angajeaza la promovarea "valorilor fundamentale" ale capitalului in toate straturile societatii – inclusiv in cultura. Starea de negatie face in continuare posibila o nonraportare fata de propriul trecut si o incapacitate de autodeterminare normativa, si solicita un exces de sens, compensator, al prezentului, care justifica proliferarea retoricilor violente in societate ("daca nu intelegi de vorba buna85"). Aceasta impiedica atit enuntarea alternativelor, cit si clarificarea doctrinara, prin mutarea axului de masurare a tuturor paradigmelor la dreapta si prin edificarea unui fals fond al problemelor. Pe cit de suprareale si excesive sint simbolurile, pe atit de actuala e trauma pe care incearca sa o compenseze. Pe cit de abundente sint simbolurile culturale, pe atit cresc sansele de deviere a atentiei de la propria ta persoana, de la propriul tau prezent, de la ceea ce poti face chiar tu.

Fontenelle se mira teribil ca miturile grecilor nu disparusera din lume in plina epoca a Luminilor: cu tot triumful secular al rationalitatii stiintifice, vechile mituri nu doar ca nu se evaporasera, dar isi sporisera influenta asupra imaginatiilor literare. Ca atare, Fontenelle se vedea pe sine ca pe un fel de agent al dezvrajirii timpului sau, fiind dominat de ideea de a "reocupa" genurile discursive. Explicatia stiintifica a curcubeului prin teoria fizica ar fi trebuit sa elimine "semnificatia" acestuia pentru om – de unde perplexitatea lui Fontenelle in fata unor picturi romantice. Istoria ne invata: dezvrajirea nu e o operatie romantica prin care stiinta se pogoara si inlocuieste mitul. Capitalismul nu a venit sa vindece Estul de comunism, ci a venit ca sa se acumuleze mai departe si sa formeze noi oligarhii. Iar comunismul nu a fost un fel de faza infantila, prelogica, prerationala a societatii, ci un factor de modernizare. Stinga nu este "adolescenta", iar liberalismul nu este "maturitatea" – metaforele corporale sint de regula invocate tocmai atunci cind subiectul individual pierde controlul ori puterea de a pastra o perspectiva nonegocentrica. Trecerea de la mythos la logos nu ajunge niciodata. Nu ajunge la nici un capat al tunelului, la nici un capat al mitului. Capitalismul nu a venit sa dezideologizeze in fine societatea, ci a adus propriile sale ideologii si formatiuni mistice, care compenseaza in continuare ceea ce Hans Blumenberg a numit absolutismul realitatii: situatia in care oamenii sint pe cale sa piarda controlul asupra propriilor conditii de existenta si, ceea ce e si mai important, in care ajung sa creada ca le-au pierdut deja.9 Indivizii au in continuare puterea de a realiza schimbarea, doar ca stralucirea simbolurilor absolute din jurul lor sterilizeaza dorinta insasi de realitate ori de a fi semnificativ. Ca orice pretentie de a termina cu miturile, afirmatia despre "falimentul comunismului" a venit sa propuna un nou, ultim mit: capitalismul ar fi fondul natural al democratiei si al economiei de piata. La rindul sau, ca orice "ultim" mit, acesta se dovedeste a fi dominat de fascinatia care sta la originea sa si care il conduce ineluctabil catre imitarea modelului initial10, insa intr-o forma si mai "perfecta", datatoare de violente si mai rafinate – "arme inteligente".

"De fiecare data cind aud ABla ce bun filosofiaBB, intind mina dupa pistol, pentru a realiza imediat ca nu detin nici unul."11 Parafraza ironica a lui Hans Blumenberg la cuvintele sinistre ale lui Goebbels joaca rolul unui avertiment: nu e suficient sa "intelegi". Distanta fata de mituri nu e stabilita atunci cind ne-am convins de "falsitatea" lor; distanta apare in miturile insele, tocmai ca acceptare a puterii lor de semnificare. La acel moment insa, ultimul mit e deja parte integranta din perceptie.


In loc de epilog: Tristete vesnica si politica cu moarte


Daca este atit de persistenta, nu are cumva starea de negatie ea insasi o functie politica, dincolo de incarcatura si limitarile specifice simbolurilor compensatorii, dincolo de raul si binele care au cauzat-o? Cum se face ca, in cimpul discursiv romanesc, figurile negative ale "comunismului" domina de departe figurile pozitive, ca bintuie fara semn de ostoire tocmai discursurile celor care striga atit de tare ca s-au distantat de el?

Intr-o recitire a lui Sofocle plina de foloase, Derrida comenteaza cerinta imperativa, absoluta de a nu fi uitat a regelui Oedip: sa fie tinut in cripta secreta pe care a ales-o el insusi, ingropat intr-o tara straina, intr-un cavou enigmatic, in afara Tebei, un loc pe care i-l face cunoscut doar succesorului sau politic, Tezeu. Acesta fagaduieste ca va tine secret locul mormintului – iar Zeus va ramine mereu cu ochii pe el pentru a asigura respectarea promisiunii. Secretul, incriptarea garanteaza astfel sanatatea politica a tarii, pacea, cu pretul prelungirii tragediei asupra fiicelor lui Oedip, care sint private de posibilitatea unui doliu normal. "Fara un loc fixat, fara un topos determinabil, doliul nu este permis. Sau, ceea ce revine la acelasi lucru, e promis fara a surveni niciodata, promis ca doliu interminabil" – un doliu infinit care neaga orice sfirsit, care e dincolo de orice depasire a durerii prin realizarea faptului mortii, dincolo de orice impacare obtinuta prin efortul doliului si al jelaniei. Singurul doliu posibil pentru Antigona este un doliu imposibil.12 Confruntindu-se cu perspectiva unei tristeti infinite, Antigona vede doar un singur sfirsit posibil: propria sa moarte, sinuciderea – ca pret al dorintei sale de a vedea mormintul sacru.

Analizind scenele in care Oedip descinde pe tarimul mortilor, Derrida insista asupra rolului decisiv jucat in acest moment al piesei de ritm si intirziere. Oedip e cel care se grabeste sa nu intirzie la intilnirea sa cu zeii. Cel care moare da mereu semnale ca se grabeste, ca e inaintea timpului celorlalti, al urmasilor sai. Mortul accelereaza catre locul sau secret, nonreprezentabil, e prea iute pentru urmasii sai, pentru iubitele sale fiice, care sint condamnate sa ramina intirziate pentru totdeauna, private de puterile lor de actiune. Schimbarea survine prea devreme, corpul dispare prea repede, fiicele sint vaduvite de puterea de reprezentare asupra a ceea ce s-a intimplat, ca si de puterea de a face ceva. Ele se gasesc inscrise deja intr-un timp infinit, intr-o bucla. Destinul lor e scris: nu vor putea accepta niciodata realitatea mortii si nu vor putea face nimic referitor la asta (in afara de suicid); ii vor purta doliu la infinit nevazutului, corpului ingropat lipsit de concept, lipsit de discurs, vor ramine impreuna, pentru totdeauna, cu mortul pe care nu il stiu mort si asa va ramine si cetatea, intr-o eterna melancolie, acedia. Cei care sint privati de puterea de a actiona, potentia agendi, cei care nu pot face nimic altceva decit sa se lamenteze, sa fie mortal de tristi, in jale eterna, se dovedesc astfel a fi necesari celor care detin puterea de a actiona, politicienii.

Intr-o reintoarcere a tragediei care nu poate fi decit comica, alte personaje vor fi negat pentru totdeauna realitatea schimbarii, vor fi pretins ca nimic nu a avut loc, dar vor fi fost mereu bintuiti de teama reintoarcerii diferitului, raminind fideli mortului tocmai prin neostoita infierbintare pe care o provoaca banuiala paranoida a prezentei sale fantomatice. Schwarmerei, ar spune Kant. "Libertatea" in numele careia se agita, agatindu-se de cuvintele de ordine ale zilei si de tilcul lor mistic, e insa tocmai libertatea definita de Hegel la apogeul modernitatii pe care ei insisi o doresc: capacitatea unui subiect de a suferi la infinit.13


Note:

1. Gilles Deleuze si Felix Guattari, Mille Plateaux, Paris, Minuit, 1980, pp. 95–96, 100.

2. "A nega ceva in judecata inseamna de fapt: iata ceva ce as dori sa refulez. Condamnarea este substitutul intelectual al refularii, iar 'nu'-ul sau este semnul distinctiv al acesteia, un certificat de origine oarecum ca si 'made in Germany'. Cu ajutorul simbolului negatiei, gindirea se elibereaza de restrictiile refularii si dobindeste continuturi de care nu se poate debarasa pentru a putea functiona." Sigmund Freud, "Die Verneinung" (1925), in Gesammelte Werke, vol. 14, p. 14 (subl. si tr. O. T.). In original: "Etwas im Urteil verneinen, heiDFt im Grunde: das ist etwas, was ich am liebsten verdrE4ngen mochte. Die Verurteilung ist der intellektuelle Ersatz der VerdrE4ngung, ihr Nein ein Merkzeichen derselben, ein Ursprungszertifikat etwa wie das ABmade in GermanyBB. Vermittels des Verneinungssymbols macht sich das Denken von den EinschrE4nkungen der VerdrE4ngung frei und bereichert sich um Inhalte, deren es fur seine Leistung nicht entbehren kann".

3. Doctrina lui Nolte nu a fost influenta doar in Franta, ci a fost resuscitata in mod inedit de un fost consilier al Casei Albe din vremea lui Bill Clinton, Philip Bobbitt, care in cartea sa de 960 de pagini The Shield of Achilles. War, Peace, and the Course of History (Knopf, New York, 2002), elaboreaza o teorie evolutionista a statului; sustine ca razboiul e forta motrice a istoriei, care determina aparitia si disparitia formelor de suveranitate; astazi, argumenteaza autorul, din piscul acestei dialectici hegeliene resapate, forma de suveranitate a statului-natiune este pe cale de a fi inlocuita de forma supranationala a pietei-stat (market-state).

4. Vladimir Tismaneanu, Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism, Berkeley and Los Angeles, University of California Press, 2003, p. 13.

5. Gaspar Miklos Tamas, "Un capitalisme pur et simple", in La Nouvelle alternative, vol. 19, nr. 6, 2004. Publicat in romana in Idea arta + societate, nr. 19, 2004.

6. Cristian Badilita, "Democratia sacra si profana", in Ziua, 9 martie 2005.

7. Carl Schmitt, Politische Theologie. Vier Kapitel zur Lehre von der Souveranitat, Berlin, 1922.

8. Hans Blumenberg, Die Legitimitat der Neuzeit, Frankfurt am Main, Suhrkamp, 1966, pp. 90–91.

9. Hans Blumenberg, Arbeit am Mythos, Frankfurt am Main, Suhrkamp, 1979, p. 10.

10. Ibid., pp. 294–295.

11. Hans Blumenberg, Zu den Sachen und Zuruck, Frankfurt am Main, Suhrkamp, 2002, p. 13.

12. Jacques Derrida, De l’hospitalite, Paris, Calmann-Levy, 1997, p. 101.

13. Hegel, Enciclopedia stiintelor filosofice, A7 378