Flori BĂLĂNESCU. La moartea lui Mihai Buracu. Să străbați „târâș distanța dintre doua infinituri“…

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Sa strabati „târâs distanta dintre doua infinituri“…
Articol aparut joi, 17 martie 2011, in sectiunea Cultura mozaic . Zero comentarii
AUTOR: FLORI BALANESCU
CUVINTE CHEIE: PERSECUTIILE REGIMULUI COMUNIST, REGIMUL COMUNIST
„Uite-ma gol de credinta
si nu e nimeni sa ma vada
si sa-mi zugraveasca nefiinta.“
Cu doi ani în urma, publicam în revista „Amfitrion“, de la Drobeta Turnu Severin, textul de mai jos. Era un numar dedicat lui Mihai Buracu, unul dintre multii detinuti politici ai regimului comunist.
Reiau acest text, dupa ce Mihai Buracu si-a parasit zilele trecute trupul pamântesc si a ramas constiinta, atât prin viata sa, cât si prin marturia pe care ne-a lasat-o. Marturie ce se adauga sutelor de alte marturii-constiinte ale suferintei provocate de regimul ideologic comunist.
Dumnezeu sa-l odihneasca!
…Si sa ramâi om. Aceasta pare sa fie învatatura fundamentala a „Tablitelor de sapun de la ITSET-IP“. O expresie exotica, la prima vedere, trimitând la tarâmuri mitologice, dar cartea lui Mihai Buracu nu are un fir epic în genul „povestii“ lui Ghilgamesh si Enkidu, nu se petrece între Tibru si Eufrat, cu mii de ani în urma, ci în România, la începutul anilor 1950, dupa Hristos.
În calitate de cercetator al regimului comunist, în speta al detentiei comuniste, reactia unui lector „detasat“ fata de un volum de memorialistica a reeducarii îmi pare cu totul rasturnata. Cititorul accidental de asemenea „literatura“ fie respinge ceea ce citeste, ca fiind exagerat sau neadevarat, fie este atât de abuzat, încât se va tine departe de acest subiect.
Grav este când oameni recunoscuti pentru preocuparile lor în ale istoriei recente amesteca lucrurile prin confuzii generatoare de dihotomii abrupte, total neadecvate „fenomenului“, instituind sintagme-verdicte ce se instaleaza autonom în constiinta publica (nepregatita sa discearna), asemeni oricaror scheme mentale. Astfel, expresii ca „victima-calau“ sau reversul „calau-victima“ sunt deja locuri comune ale limbajului mai mult sau mai putin colocvial, întâlnit în textele publicistice si nu numai. Simtul de conservare îi îndeamna pe oameni sa considere mai degraba ca suferinta atroce nu este la îndemâna cuiva obisnuit. Pentru ca oamenii obisnuiti sunt din carne si oase, au suflet si, mai ales, au o limita a rabdarii.
Despre limite este vorba în aceasta carte, asa cum este în cartile tuturor martorilor-marturisitori ai reeducarii din închisoarea Pitesti (experiment extins la Gherla si la Canal si încercat în mai multe închisori).
Desi ai citit sute de carti, interviuri, ai cunoscut supravietuitori ai reeducarii, apropierea de omul caruia i-au fost zdrobite resorturile intime, dar care a reusit sa se readune în fiinta umana integra, sa se relegitimeze, reconfigurându-se moral, se face de fiecare data cu sfiala, crispare si uimire a propriei constiinte. Pari întotdeauna pregatit sa întâmpini o noua marturisire si constati cât de „nepregatit“ esti sa accepti ca realitatea poate fi mai sinistra decât cea mai elaborata fictiune.
„Eu sunt scribul…
În mâna dreapta tin stilul, un betigas de lemn putin cioplit, iar în mâna stânga tin tablita taiata dintr-un calup de sapun de rufe. Citesc în oglinda neagra a noptii numele infernului pe care îl strabat: PITESTI <-> ITSETIP. Urlu. Sunt pruncul din pântecul mortii lepadat în scutecul durerii. Buzele îmi sunt lipite cu leucoplastul fricii. Mi-e frica. De mine însu-mi îmi e frica cel mai mult. Urletul se prelinge pe tavanul si peretii urechii, dar nu razbate afara. Îl înghit odata cu limba. Daca as racni, durerile s-ar înmii. Sunt pus în pozitia de meditatie si trebuie sa scriu despre des-FACEREA lumii.“
Asa începe Mihai Buracu marturia sa. Daca am compila toate fragmentele de „evadare“ literara, ar rezulta un foarte bun roman psihologic. Din nefericire, ceea ce tine unite în carte aceste paranteze de cruda introspectie este adevarul lor. Paradoxal sau nu, marca literara puternica este data tocmai de autenticitatea evocarii si a (re)trairii celor evocate. În malaxorul reeducarii logica nu mai functioneaza. Nici bunul-simt, nici educatia primita de acasa si de la scoala, nici o norma formala a vietii. Credinta nu este abolita, ci pur si simplu pângarita. Nu prin profanari din exterior, ci prin murdarirea (negarea, expulzarea) din interior, la care se ajunge treptat. Mai întâi prin socul îndurarii umilintei si torturii din partea unor camarazi de celula, care pâna adineauri îti fusesera prieteni, tovarasi de suferinta si de confesare. Prin zdrobirea trupului, cazut în deznadejdea cugetului. Ultima care cedeaza este constiinta. Cum altfel putem considera dorinta apriga de a muri a celui supus unor chinuri inimaginabile? „Opinteala viului ne îngretoseaza. Fara de viu am fi mai usori si mai spornici în plutirea pe apele pierzaniei… la Pitesti a fost o prabusire totala si bestiala în cele mai adânci caverne ale iadului“. Licarul de viata din trupul care a fost om la intrarea în Pitesti si care acum zace într-o masa de carne însângerata gaseste un ultim sens în moarte. Sensul umanitatii este concentrat în constiinta. Altfel, nu vom putea explica vreodata cum a reusit un om – maltratat pâna a tâsnit sângele din el, obligat sa plescaie ca un animal din zeama în clocot, direct din gamela aruncata pe jos, care a fost nevoit sa poarte la gât un falus din sapun si adus în halul de a-si renega sentimentele si convingerile etc. –, sa îsi supravietuiasca dupa un asemenea chin.
Una dintre cele mai mari erori pe care le comitem noi, privitorii târzii, este aceea de a ne înversuna împotriva celor considerati mai degraba calai decât victime. Este un semn ca proiectul reeducarii a reusit. Nu cu ei, ci cu noi. Cei intrati înaintea lui Mihai Buracu în „dispozitiv“ fusesera si ei tineri educati, scoliti, avusesera sentimente si convingeri. Ironia este ca nu ei – cei adusi în aceasta ipostaza – erau responsabili/vinovati de ceea ce li se întâmpla. Cel mai bun raspuns îl dau tot detinutii politici, netrecutii prin Pitesti: „Ce as fi facut eu daca as fi fost în locul lor? Am avut noroc, m-a ferit Dumnezeu!“.
I-am cunoscut direct pe unii dintre cei la care se refera Mihai Buracu: Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Octavian Tomuta, Mihai Timaru, Lucian Plapsa, Emil Sebesan, Radu Ciuceanu. L-am cunoscut indirect pe Stefan Davidescu, al carui volum al doilea din memorii l-am îngrijit. L-am cunoscut pe Virgil Ierunca, autorul „Fenomenului Pitesti“, si îl cunosc pe Paul Goma, autorul „Patimilor dupa Pitesti“. Ultimii doi (Paul Goma trecut prin puscaria politica, desi nu prin Pitesti) au scris despre reeducare în maniera diferita, din dorinta de a denunta teroarea comunista sub forma ei cea mai abjecta, pe care regimul o aparase cu strasnicie de opinia publica interna si internationala.
Îl cunosc si pe Mihai Buracu. Si cunosc vaduve ale unor oameni trecuti prin reeducare, ele însele „bandite“ supuse corectiei ideologice. Si pe multi altii, nenumiti în aceasta carte. Avem datoria fata de noi însine sa-i întelegem si sa le respectam memoria, daca vrem sa scapam de defetismul victimei istorice. Pentru ca ei au supravietuit propriului rau si destui au lasat marturie. Responsabilitatea elitei politice si culturale postdecembriste era sa faca posibila imediat condamnarea comunismului, asa încât azi o întreaga societate sa nu mai pluteasca în deriziunea confuziilor de tot soiul. O societate autoproclamata democratica – dar în care indivizi responsabili de crime împotriva umanitatii înca traiesc nestingheriti, sub masca unor cetateni decenti si onorabili –, nu poate fi o societate libera.
„Sapunul menit sa spele murdareste acum totul. As plânge, dar lacrimile îi atâta pe cei care ne vegheaza suferinta. As plânge pâna la împlinirea dorintei arzatoare de a-mi gasi sfârsitul. Nimic nu poate ostoi acesta unica dorinta: moartea, cu toate consecintele ei… Ne sufocam înecati în propria neputinta si ne prohodim unii pe altii. Vie, din ce în ce mai vie ramâne spaima, mai vie decât cea mai patrunzatoare durere. Când am ajuns sa ne lovim între noi am plâns cu altfel de lacrimi decât cele de la începutul schingiuirilor. Fiecare devenim tâlharul de lânga crucea celuilalt… Nu stiu cum ar fi îndurat Fiul lui Dumnezeu chinul rastignirii daca ar fi fost crucificat de propriii sai ucenici… Carnea, câta mai este pe mine, musteste de pofta de a muri. M-as ruga, dar nu mai am cui. Zac într-o hazna a lipsei de speranta. Clopotul rugaciunii are limba taiata. Despuiat de piele, dezbracat de carne, nu mi-a mai ramas decât deznadejdea. Din rani curge sânge amestecat cu necredinta sfâsietoare si simt cum fiarele îmi murseca sufletul si în locul agoniei instituie starea de veghe continua. Gol de cuvinte, încremenesc cu mâna pe stilul înfipt în tablita de sapun“.
Aparentul exces liric estompeaza din când în când, pune surdina durerii si umilintei retraite. Ca si termenii tari, care ar putea fi considerati ostentativi daca nu am intui ca, de fapt, nu reusesc sa prinda întocmai experienta autorului: „Cuvântul dintâi, Cuvântul temei e Cuvântul Dumnezeu. Nu-i destula prihanirea lui… Luati-L, sfârtecati-L, nimiciti-L. Sa nu mai ramâna vocala pe vocala si pulbere sa se aleaga de scheletul consoanelor. Dar mai periculos este albul sonor, puritatea Cuvântului gândit, doar si atunci sunt scoase din custile gâtlejelor schelalaiturile, împroscarea cu laturi onomatopeice, scoase din haznale de gemete. Durerea fara cuvânt e o durere absoluta, fara ecou si fara umbra si cel dintâi nimicit trebuie sa fie El, Cuvântul. Caderea din Cuvânt precede caderea în lume, într-o lume a sunetelor…“.
Urmele sapate în tablitele de sapun de la Pitesti, folosite apoi pentru redactarea demascarilor, îl chinuiesc si astazi pe Mihai Buracu. Las detaliile în seama lecturii fiecaruia. Caci nu pot fi povestite daca nu au fost traite, ar fi un sacrilegiu. Cititorul trebuie sa suporte propriul soc, asa cum Mihai Buracu va fi suportat primul impact cu echipa reeducatorilor.
Uneltele Raului chinuiesc, iar cei chinuiti nu au niciun drept, nici macar de a muri, ei sunt condamnati la chin perpetuu. Reeducarea distruge resorturile conservarii, moartea devenind singura izbavire, însa cineva are grija în permanenta ca ei sa nu se sinucida.
Literatura, poezia devin caduce, sunt expulzate în afara eului, în afara normelor. Cine cauta „placerea“ scriiturii în marturia unui om care a înfundat iadul pe pamânt este prizonierul unei erori grave. Când ajungi la capatul unei astfel de carti esti epuizat, ca si când ai fi fost nevoit sa „înghiti“ o întreaga biblioteca (de sapun) într-un timp record, stiind ca se apropie Potopul si esti unicul salvator al memoriei. Asa se va fi simtind Mihai Buracu scriind, dorind sa lase urme despre fiinta umana, despre atrocitatile pe care le poate comite, dar pe care le si poate învinge.
Nu poti decât sa te lasi în genunchi la picioarele stâlpului pe care este crucea lor, a celor trecuti prin Pitesti. Pâna si palindromul acestei denominatii amâna, într-un fel, sfâsierea si rusinea cu care ni se da noua Mihai Buracu, pentru a se elibera de „indecenta tacerii“. Vom avea noi decenta de a-l primi cum se cuvine? De a trece peste ispita întrebarii: oare poate fi adevarat?
Nu de literatura „de calitate“ ducem lipsa, ci de dorinta de a cunoaste adevarul.
Dupa ce a reînnodat vocalele, consoanele, silabele, redescoperind Cuvântul, Mihai Buracu si-a recapatat amprenta starilor de gratie din lunile de supliciu. Cuvântul-poezie a fost mai puternic decât „liturghia neagra a fiecarei zile“, a fost salvator: „Trece prin hoitul meu înca viu, venind de nu stiu unde, o voce nemaiauzita… a trecut prin mine… desi nu ma gândisem niciodata la ea si nici starea în care ma aflam nu era favorabila inspiratiei poetice… Dictata de un autor necunoscut, poezia a avut totusi un destinatar: Marga, fata pe care o iubeam si care m-a asteptat timp de cinci ani…“:
„– Cine ma striga: Mihai!… si îmi bate
La portile inimii mari si-ntristate
De-mi farmec auzul cu strigatul ei?
– Sunt eu, prea iubite, ti-aduc ghiocei,
Si-aduc primavara si dorul sa vii.
Sunt Pastile astazi, iar tu întârzii
Si trista, cu noaptea, te-astept în veghere.
Grabeste, e timpul sa mergi la-Nviere!
– Ce stranie jale chemarea-ti mi-aduce.
Nu-i timpul, iubito, sunt înca pe cruce.
Ia-ti dorul de mâna si pleaca-ndarat,
Caci scris este ceasul când am sa m-arat
Cu rani înca vii la mâini si picioare,
Sa-ti spun: – Pune mâna si vezi de mai doare,
Dar râzi fericita, desi-s sângerat,
Caci scris e ca astazi din morti m-am sculat!“
Nu avem dreptul sa judecam oameni supusi unor cazne în a caror verosimilitate nu credem. Pentru ca nu limitele noastre au fost explodate. Putem doar exersa întelegerea fata de suferinta lor, dar si fata de ceea ce s-a întâmplat în închisoarea de la Pitesti. Este o „limita“ de bun-simt, dar si o obligatie morala pe care trebuie sa ne-o impunem si asumam. Nicolae Steinhardt, ca unul trecut prin furcile închisorii politice (acolo unde l-a întâlnit pe Dumnezeu), care si-a scrutat toata viata limitele umane în raport cu marea iubire pentru aproape si pentru credinta, scriind despre Balzac si Dostoievski, spune: „…spectacolul suferintei e sfânt. (Suferinta nu este întotdeauna folositoare patimitorului – vezi tâlharul cel rau – dar pentru cine o priveste nu are contingente morale. Ca spectacol, e mereu sfânta. Pe cel ce sufera sunt dator sa-l compatimesc, sa-l ajut…“).
Autorul Tablitelor simte si el nevoia sa îl tina alaturi pe Steinhardt, atunci când vorbeste despre ispita sinuciderii, despre implorarea mortii, în momentul intrarii pe „tarâmul nebuniei fara leac“, citând tot din „Jurnalul fericirii“: „… tortura prin balamuc, deoarece omul în conditii exceptionale de presiune se sminteste. Puscaria, fie vorba între noi, e usoara: teribil e balamucul. Si organizatorii au facut tot ce le-a stat în putinta pentru a preface temnita în balamuc. Bataia, ranga, brutalitatile cele mai grozave, chinurile fizice cele mai studiate nu-s decât floare la ureche fata de chinul prin nebunie.“
Este o comparatie, o gradare a chinului/suferintei pe care numai un detinut politic o poate face, spre deosebire de noi, care percepem experienta carcerala cel mult ca pe un film macabru, daca nu putem fi empatici. În acest punct delicat, Steinhardt are o explicatie cu profunde reverberatii în actualitate: „N-am stiut – raspunsul celor carora li se vorbeste de tortura, de lagare, de închisori, de recunoasteri totale ale acuzatiilor, de internari politice în ospicii de nebuni – „nu tine“, nu e o scuza valabila. Nimeni nu este obligat sa inventeze praful de pusca ori sa descopere teoria cuantelor. Altminteri, însa, elementara desteptaciune e o îndatorire. Mai ales pentru un crestin, care trebuie sa fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispita. Dar nu numai pentru crestin – si aceasta din pricina unei constatari experimentale obiective: nimeni nu stie nimic, dar toata lumea stie totul“.
Si daca nu ai stiut, înseamna ca nu ai pentru ce sa te simti dator (moral), iar reticentele marturisitorului în a depune marturie sunt cu atât mai apasatoare.
Fiind planton pe celular, înainte de mutarea din închisoarea Pitesti, Mihai Buracu a fost trimis de gardianul de serviciu într-o magazie sa ia sapun pentru curatenie. Astfel, a dat peste „biblioteca tablitelor de sapun“.
Biblioteca din Alexandria a disparut în foc, poate, dintr-o neînteleasa vointa de purificare a zeilor. „Biblioteca tablitelor de sapun“ de la Pitesti este simbolul celei mai abrupte decaderi umane, prin încercarea de a „spala“ cu mijloace teroriste identitatea, transformând omul în reversul sau.
Mihai Buracu este un exemplu de fiinta trecuta în nefiintare, redevenita entitate dintr-o samânta de constiinta ramasa intacta, în ciuda patimirilor de la Pitesti.