sâmbătă, 15 mai 2010

Cristian Negrea. România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări

Are cineva ideea de a a analiza perspectivele disolutiei României? Sau așteptîm ca ea să se petreacă, așa cum visează unii deja? Transfer un mesaj de la Virgil Culiceanu. Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.Cu prietenie. Dan Culcer
de Cristian Negrea

Iniţial, a părut o ştire din categoria celor amuzante, cu parlamentari care se iau la bătaie, ţipă unul la altul, schimbă pumni şi aruncă cu ouă spre oponenţii politici, ba chiar lansează şi fumigene, unde altundeva decât în cea mai importantă instituţie a unui stat, parlamentul. Dar nefiind vorba de vreo ţară exotică sau îndepărtată, ci de una vecină nouă cu care avem multe de împărţit, această ştire şi stare de lucruri ar trebui să ne preocupe. Deoarece este vorba de Ucraina, şi mare parte din ce se întâmplă în ţara vecină (şi nu neapărat prietenă) ne priveşte şi poate avea repercusiuni asupra noastră.
Unii pot spune că nu ne priveşte, că e treaba lor. Nu, nu e numai treaba lor, ci şi a noastră. Şi ne priveşte. La fel cum admiterea noastră în NATO şi UE îi interesează şi îi priveşte şi pe ei, deoarece în funcţie de evoluţia noastră îşi vor adapta strategiile de viitor şi de vecinătate. La fel este valabilă şi reciproca. Ne priveşte ce se întâmplă în Ucraina şi cu Ucraina, mai ales dacă ţinem cont de problemele care mai sunt de rezolvat cu vecinul nostru din nord sud-est, cu care împărţim şi o graniţă maritimă importantă, şi un platou continental recent trasat la Haga. Dar mai împărţim şi o graniţă fluvială sensibilizată de mult discutatul proiect Bâstroe, minoritatea română supusă deznaţionalizării, şi altele.


În fine, de la ce a pornit tot acest circ. Un acord cu Rusia, care prevede prelungirea staţionării flotei ruse din Marea Neagră în portul Sevastopol cu încă 25 ani, de la 28 mai 2017 (data la care expiră actualul contract) până în 2042. Deci, practic permanentizarea staţionării flotei ruse din Marea Neagră la Sevastopol. O mică paranteză cred că este necesară aici, pentru înţelegerea problemei. Flota rusă din Marea Neagră, fostă sovietică, până la dezmembrarea URSS din 1991. Atunci, conform acordurilor, flota care poartă arsenal nuclear ar fi trebuit să revină Rusiei, dar care nu, statului îndreptăţit la aceasta în urma dezmembrării. Problema flotei ruse din Marea Neagră era una ciudată: este capabilă să poarte armament nuclear, dar la data dispariţiei URSS, în august 1991, nu avea armament nuclear la bord. De aici au apărut primele disensiuni ruso-ucrainene referitor la apartenenţa flotei, fiecare încercând să şi-o însuşească, speculând textul neclar al acordului. Mai mult, Rusia, în noile frontiere, nu avea la Marea Neagră un port cu facilităţile necesare găzduirii acestei flote.
O primă amânare şi totodată un prim semn al unei viitoare posibile înţelegeri a apărut tocmai în timpul conflictului moldo-transnistrean din 1992, atunci când ambele părţi au declarat că negocierile se amână, dar sunt dispuşi să ajungă la un acord. Bineînţeles, cu preţul zdrobirii rezistenţei moldovene şi al apariţiei acestui pseudostat mafiot cu capitala la Tiraspol. Deoarece, fără acordul şi concursul larg al autorităţilor ucrainene, ajutoarele ruseşti nu aveau cum să ajungă la Armata a XIV-a şi la separatiştii transnistreni. Coloane de aprovizionare şi „voluntari” din întreg cuprinsul Rusiei dau fuga în Transnistria, traversând Ucraina terestru şi aerian, pentru „ajutor frăţesc”. N-a fost de ajuns, au trebuit să intervină deschis tancurile Armatei a XIV-a, pentru a înfrânge rezistenţa unei ţări care nici măcar nu avea armată la ora aceea. Şi au făcut-o deschis, de exemplu cele 20 de tancuri ce au intrat în Tighina în iunie 1992 arborau drapelul Rusiei.
Odată problema moldoveană rezolvată, au continuat negocierile ruso-ucrainene pe tema flotei din Marea Neagră şi s-a ajuns la un acord. Ucraina ia mai puţin de 20% din flotă, Rusia restul, iar flota devenită rusă închiriază portul Sevastopol şi facilităţile sale pentru nevoile flotei. Astfel, Sevastopolul devine baza flotei ruse din Marea Neagră. Acordul, prevăzut să expire în 2017, este în pericol în timpul preşedinţiei lui Victor Iuşcenko, atunci Rusia anunţând că va moderniza portul Novorossissk, pe teritoriul rus, ce va urma să devină noua bază a flotei ruse. Dar, de multă vreme, nu se mai spune nimic de Novorossissk. Nici nu ştiu dacă s-a demarat vreo lucrare de modernizare a portului, pentru a-l face capabil să găzduiască o asemenea capacitate navală.
Despre flota ucraineană, un exemplu. În anii 90 se anunţa faptul că noul crucişător de clasa Slava, botezat „Ucraina”, a cărui construcţie începuse încă din 1984 pe şantierul „61 comunarzi” din Nikolaev şi destinat iniţial flotei sovietice va fi păstrat de noua flotă ucraineană, ca şi navă amiral, probabil. Dar, ulterior, din lipsă de fonduri, Ucraina încearcă să vândă „Ucraina”, neterminată către Rusia. Rusia refuză, astfel se încearcă şi la ora actuală să se găsească un cumpărător, cum ar fi China sau India, care nu se lasă convinse. Statutul actual este navă „în conservare”, în traducere rugineşte pe undeva pe şantier.
În fine, prin acordul actual, Rusia îşi prelungeşte posesia asupra portului Sevastopol, asupra căruia Ucraina nu prea are vreun control, cum s-a dovedit şi în timpul războiului ruso-georgian din august 2008, când retorica agresivă a preşedintelui Iuşcenko nu a împiedicat flota rusă să iasă din port, să scufunde o navă georgiană, să tragă câteva focuri, să debarce nişte infanterişti marini (gata de luptă în momentul declanşării războiului) în portul georgian Poti şi să revină la aceeaşi bază.
Ce câştigă Ucraina? Chiria anuală se măreşte de la 97,8 milioane de dolari la 100 de milioane de dolari, acre nu vor fi reţinuţi din datoria Ucrainei faţă de Rusia, ci vor fi plătiţi direct Ucrainei (de fapt, acelaşi lucru) din 2017.
Mai era ceva, o reducere de preţ cu 30% la gazele furnizate de Gazprom Ucrainei, de la 330$/1000 m.c. la 230$/1000 m.c. În primul rând, asta este dovada supremă, pentru unii dintre idealişti care afirmă contrariul în ton cu declaraţiile Moscovei, cum că Gazpromul este o firmă comercială cu propria politică, că nu este de fapt o armă la dispoziţia statului rus. Deoarece de fiecare dată când mărea tariful către o ţară ce încerca să iasă din influenţa Kremlinului, acesta trâmbiţa că era vorba doar de calcule economice şi comerciale, iar acum, pe faţă, îl scade în urma unui acord politic încheiat de statul rus. Deci nu există raţiuni economice sau comerciale.
În al doilea rând, acordul şi contractul de furnizare gaze nu au cum să prevadă acelaşi preţ până în 2042. Este un contract comercial, care trebuie să prevadă clauze. Aşa cum eu nu pot să închei un acord că timp de 32 de ani de acum înainte voi vinde apă minerală la un preţ de 0,5$/l, fiindcă nu ştiu ce se va întâmpla până atunci. Preţul la gaze poate exploda, în caz că rezervele scad mult, dolarul se poate prăbuşi, poate izbucni un război, o revoluţie, orice, mai ales în 32 de ani. Gândiţi-vă că acum 32 de ani jumătate din Europa era comunistă. Deci, contractul cuprinde clauze, ca orice contract, care leagă preţul de vânzare de alţi indicatori, cum ar fi preţul de producţie, costurile de exploatare, cursul valutar, etc. Iar acest preţ poate fi modificat de furnizor (Gazprom), în funcţie de anumite evoluţii. Iar aceste evoluţii pot fi interpretate doar de furnizor.
Deci, Ucraina a obţinut o reducere de 30% la gaze, reducere care poate dispărea la anul, când Rusia ar putea să crească toate preţurile. Sau peste doi ani. Sau când va veni un nou Iuşcenko la putere. Până la urmă, Ucraina a obţinut palpabil doar o creştere a chiriei cu 2,2 milioane dolari pe an. Atât.
Că Putin a propus încă 33 de acorduri comerciale, de la construcţii de avioane la energie atomică, cu participarea comună a băncilor şi firmelor din ambele ţări, este altă poveste, destinată doar înglobării directe a economiei ucrainene în cea rusă. Deoarece economia ucraineană este aproape de colaps, cu atât mai uşor să fie integrată de cea rusă, sub aparenţa unor joint-venture.
Acest acord nu este o surpriză pentru cei ce prevedeau subordonarea Ucrainei faţă de Rusia odată cu venirea la putere a preşedintelui pro-rus Ianukovici. Este o surpriză gradul de subordonare, precum şi rapiditatea cu care a fost făcută. Declaraţia comisarului ceh este relevantă, el exprimându-şi mirarea cum Ucraina a făcut un acord politic pentru unul comercial, adăugând că Uniunea Europeană şi-a pierdut răbdarea cu Ucraina. Într-adevăr, dar ar fi trebuit să şi-o piardă mai demult.
Dar de ce tace SUA? Acest lucru readuce în discuţie speculaţiile privitoare la o nouă Ialta, sub semnul „resetării” relaţiilor bilaterale ruso-americane, atât de trâmbiţate de administraţia Obama. Mai ales că preşedintele american se află sub tirurile acuzaţiilor cum că ar fi cedat prea multe Rusiei. Dar până la urmă, ce a cedat? Şi cât? Şi pe cine? Astfel de întrebări noi, românii, ni le-am pus de multe ori de-a lungul istoriei, fiind păţiţi.
Încă o treabă. Rusia spune că, după încheierea acordului de staţionare la Sevastopol, va investi masiv nu numai aici, ci şi în întreaga Crimee. Mie îmi cam dă de gândit. Putin a ameninţat pe faţă, înainte de summitul NATO din aprilie 2008 de la Bucureşti, că în cazul în care Ucraina va primi MAP (Member Action Plan) pentru integrarea în NATO, va pretinde restituirea Crimeeii. Crimea a fost primită cadou de republica sovietică Ucraina de la Hruşciov în 1956, la aniversarea a 300 de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia (eveniment discutabil). Ucrainenii sunt minoritari în Crimeea, populată preponderent de ruşi şi tătari. Pe cei din urmă, oricât s-a străduit Stalin, nu i-a putut deporta şi ucide pe toţi (la fel ca şi în cazul moldovenilor). Pe de altă parte, stăpânirea Crimeeii îi face pe ruşi forţa dominantă în Marea Neagră, chiar dacă ar avea capacităţi navale reduse, deoarece prin poziţia sa, de peninsulă împinsă adânc spre centru, Crimeea domină Marea Neagră.
Alt aspect al circului din parlamentul ucrainean, nu lipsit de importanţă, îl constituie opoziţia. Nu numai a parlametarilor din partidele de opoziţie, ci şi a protestatarilor (peste 10000) strânşi în faţa clădirii, ostili acordului. Umbrelele deschise pentru a-l proteja pe preşedintele parlamentului de ploaia de ouă mai semnifică prăpastia tot mai adâncă ce separă cele două forţe centrifuge ce destabilizează Ucraina: proruşii şi prooccidentalii. În categoria proocidentali, în această conjunctură de fapt, i-am inclus şi pe naţionaliştii ucraineni, cei ce nu vor neapărat o Ucraină prooccidentală, dar nici una prorusă. Opoziţia este destul de variată, dar s-a unit împotriva acestui acord. Iar violenţa cu care s-a manifestat spune multe.
Acest stat nu are prea multe şanse să rămână întreg. Violenţa din parlament poate ajunge în stradă, iar pe fundalul crizei în care ţara se zbate, viitorul arată sumbru. Majoritatea analiştilor politici văd Ucraina divizată în circa 10 ani. Discută doar în câte părţi. O parte sigur va fi cea estică, a bazinelor miniere Donbas, puternic rusofonă, cu Crimeea sau separat. Aceasta va gravita inevitabil spre Rusia, putând fi integrată ca parte a Uniunii Rusia-Belarus, care va putea ajunge chiar până la absorbţie. La fel cum Kosovo va gravita spre Albania, odată ce trupele KFOR vor pleca. Vestul se va orienta spre Europa, dar graniţa va fi incertă. Nu se ştie dacă va mai rămâne o zonă centrală, naţionalist ucraineană. Încă un lucru de o gravitate extremă, cum se va face separarea. Va fi după model cehoslovac, paşnic şi în bună înţelegere, sau după modelul iugoslav, cu tot ce înseamnă acesta.
Pentru noi, românii, vor fi noi provocări ce ne vor sta în faţă. Bucovina de nord, cu românii trăitori acolo, vor fi atraşi în zona vestică, proeuropeană. Dar ce fel de statut în ce fel de stat vor avea teritoriile bucovinene, este foarte dificil de prevăzut. Zona vestică nu va fi una unitară, ci cu minoritari români, slovaci, polonezi, dar şi cu ucraineni naţionalişti. Mai mult, Rusia îşi va întări poziţia în Ucraina şi la Marea Neagră, în Crimeea, cum am văzut, iar asta va duce la noi dezvoltări şi provocări în geopolitica sensibilă a Mării Negre.
Oricum, bătaia cu ouă din parlamentul ucrainean este doar începutul. Începutul unui proces care nu va putea fi controlat, care implică enorme necunoscute, dar pentru care va trebui să fim pregătiţi. Pregătiţi de orice.
Câteva posibile dezvoltări am să încerc să le analizez într-un articol ulterior.
Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

http://cristiannegrea.blogspot.com/
ANALIZA. România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări
May 14th, 2010 VR 1 Comment »
de Cristian Negrea
Vorbeam în articolul precedent despre viitoarea rupere a Ucrainei în mai multe părţi, şi despre faptul că majoritatea analiştilor politici serioşi nu numai că sunt de acord cu posibilitatea acestei ruperi, dar singurele lor dispute sunt asupra orizontului temporal şi de genul în câte părţi se va rupe Ucraina. Principalele posibilităţi în discuţie implică de la două până la patru părţi, dar nici altele, care prevăd mai multe bucăţi nu sunt de neglijat.
Nu vreau să mă implic în această dezbatere, scopul meu este să aduc în discuţie implicaţiile geopolitice, deloc de neglijat, care privesc direct România şi viitorul ei. În primul rând, de ce ne-ar interesa. Fireşte că ne interesează, deoarece orice se petrece la graniţele noastre ne implică, direct sau indirect, şi pe noi. De cele mai multe ori direct. Chiar dacă noi nu am simţit-o prea mult, fiind preocupaţi, ca de obicei, de problemele noastre interne, dar a avut o mare influenţă la nivel geopolitic, disoluţia Iugoslaviei a schimbat foarte mult ecuaţia de securitate în vecinătatea noastră.
Nu este subiectul de faţă, dar nu pot să nu remarc psihoza jurnaliştilor din 1999, care se agitau în jurul unor eventuale garanţii ale NATO în cazul în care sârbii ne-ar fi atacat, ca răspuns la sprijinul nostru pentru coaliţia care a bombardat Serbia atunci. În primul rând, sârbii aveau prea multe probleme ca să se gândească la un atac asupra României. În al doilea rând, presupunând prin absurd că acest atac s-ar fi produs, România avea suficiente mijloace militare să respingă un astfel de ipotetic atac. Ba dimpotrivă, pentru sârbi ar fi fost o sinucidere, prinşi într-un război terestru împotriva României, pe lângă altul în Kosovo şi cel aerian împotriva NATO. Dar asta spune multe despre profesionalismul jurnaliştilor care au dezbătut mult pe la televiziuni această temă. Tocmai asta este îngrijorător, putem avea capacităţi militare de ripostă, dar nu avem jurnalişti sau televiziuni care să spună adevărul adevărat. Avem prea puţini adevăraţi corespondenţi de război.
Apar prea puţine reportaje despre soldaţii noştri care îşi fac datoria faţă de patrie, se vorbeşte doar atunci când unul dintre ei cade la datorie. Şi atunci se aruncă cu fel de fel de invective asupra celor ce i-au trimis acolo, mai ales de către cei care sunt în opoziţie politică, uitând că atunci când erau la putere au aprobat trimiterea lor. Nu vreau să intru în vreo polemică politică, dar un lucru este clar: soldaţii noştri îşi fac datoria acolo unde sunt trimişi, indiferent de ce partid conduce ţara.
Revin la subiect. După bătaia la propriu, urmată de cea cu ouă şi fumigene din parlamentul Ucrainei un lucru este clar. Fracţiunea prorusă şi restul sunt într-o poziţie ireconciliabilă. Iulia Timoşenko şi alţi lideri ai opoziţiei au zis ce au avut de zis, dar problema rămâne mult mai profundă. Acest moment, al opoziţiei unite care se opune cu tot ce are, inclusiv cu ouă, tratatului cu Rusia care practic înglobează Ucraina în marea familie condusă de Rusia, îşi are cântecul de lebădă. Deoarece, după ce faptul a fost împlinit, respectiv a fost semnat tratatul ce subjugă Ucraina Rusiei, obiectivele opoziţiei devin divergente. Chiar dacă până acum s-au manifestat violent în parlament. Timoşenko poate vrea ceva, dar sunt alţi opozanţi ce vor altceva. De aici începe, sau continuă, drama Ucrainei. Dar faptul împlinit prin decizia majorităţii proruse din parlamentul ucrainean nu face decât să devină catalizatorul disoluţiei Ucrainei. De aici, opozanţii îşi vor urmări fiecare propriile scopuri. Care nu vor putea fi decât divergente.
Iulia Timoşenko poate că vrea o Ucraină independentă, dar nu o poate avea, după votul din parlament. Este explicabilă reacţia ei. Dar sunt alţi opozanţi care vor altceva, vor integrarea în UE, unii chiar în NATO. (Un sondaj de opinie luat cu puţin înaintea summitului de la Bucureşti din 2008 spunea că 25% din populaţie ar dori integrarea ţării în NATO). Iar aceştia sunt votanţi comasaţi în zona de vest a ţării.
Am prezentat aici doar o stare de fapt în prezent, dar ideea este de a merge cu un pas înainte, în viitor. Iar viitorul Ucrainei, ca stat unitar, nu sună bine. Rusia va încerca tot mai mult să-şi extindă influenţa, acceptată în estul ţării, dar respinsă din ce în ce mai mult în vest. Fenomenul din parlament este doar preludiul a ceea ce se va întâmpla în teritoriu, în zonele din vest. Reprezentanţii lor au aruncat cu ouă, dar în teritoriu alţii pot arunca cu grenade.
Indiferent, situaţia din Ucraina va deveni explozivă, mai devreme sau mai târziu. Cel mai târziu, peste zece ani, vom putea vorbi despre zonele de secesiune. Poate chiar mai devreme. Rusia nu va sta cu mâinile în sân şi va încerca să aducă sub oblăduirea sa întreg teritoriul Ucrainei. Fiindcă, este bine ştiut, Rusia fără Ucraina este doar o putere regională, mai mult asiatică. Dar cu Ucraina, este şi o putere europeană, de aici cu tendinţe hegemonice mondiale. Deoarece stăpânirea Ucrainei îi aduce Rusiei accesul facil spre zonele sensibile ale Europei Centrale, cu posibilităţile de extindere spre nord, vest şi sud. Iar dacă terenul este pregătit în prealabil, cu atât va fi mai uşor.
După ruperea Ucrainei, Rusia va avea mari posibilităţi de extindere a influenţei sale. Estul Ucrainei va fi inclus în Rusia, la fel ca şi Crimeea. Pentru zona de vest va urma o competiţie, Rusia fiind în poll position. Va face tot ce-i va sta în putinţă să înghită şi zonele secesioniste. Va interveni acolo, inclusiv militar. Intervenţia va fi rapidă, fulgerătoare, doar pentru a asigura viitorul statut prorus al zonei. Ca şi precedent, pot aduce în discuţie războiul ruso-georgian din august 2008, precum şi ocuparea aeroportului din Priştina de către trupele ruseşti în iunie 1999, după ce Belgradul a cedat în urma bombardamentelor NATO.
Fireşte că Rusia va dori să menţină situaţia actuală, cu o Ucraină unită şi obedientă, de genul Belarusului, condusă de o copie fidelă a lui Lukaşenko. Tocmai acest lucru nu-i convine opoziţiei, fie că este vorba de naţionalişti ucraineni, sau de proeuropenii din vestul cu specific mai mult ruteano-galiţiano-românesc. Iar aceştia vor face tot ce vor putea să se desprindă din îmbrăţişarea ursului rusesc. Se va ajunge poate la o federalizare urmată de secesiune, paşnică sau violentă. Indiferent, Rusia va acţiona decisiv, poate etapizat, încercând să-şi menţină întreaga Ucraină în mână, şi numai dacă nu va reuşi va îngloba estul ţării şi Crimeea în teritoriul ei, concomitent cu încercarea de a pune mâna pe cât mai mult din rest. De aceea nu ştiu dacă Ucraina centrală, cea naţionalistă, va putea rezista.
Stăpână peste est şi Crimeea, presiunea Rusiei se va îndrepta spre aceasta pe mai multe direcţii, inclusiv din nord, dinspre Belarus. Dacă va fi posibil, inclusiv dinspre vest, din Transnistria, dacă acest psudostat mafiot va mai exista atunci. Deoarece acesta este rolul Transnistriei şi Armatei a XIV-a în ecuaţia geopolitică a Moscovei, de a menţine Moldova şi la nevoie Ucraina sub şantajul rusesc.
Opţiunile Kievului faţă de noua realitate vor fi limitate. Ruperea ţării va putea fi amânată eventual, nicidecum evitată, chiar şi cu sprijinul Rusiei. O posibilitate deloc de neglijat este alunecarea spre autocraţie şi treptat spre dictatură, chiar şi una militară. (O astfel de opţiune am încercat să o dezvolt în romanul Când armele vorbesc…). Alta ar fi apelarea la sponsor, adică la Rusia, care în ultimă instanţă tot astfel va acţiona, adugând o componentă în plus: prezenţa militară rusească. Ambele variante stârnesc, pe bună dreptate, îngrijorarea. Ţinând cont de viitoarea radicalizare a poziţiei opozanţilor, varianta negocierilor şi acceptării de concesii nu pare ca fiind generatoare de rezultate. La fel, varianta dictaturii nu poate face altceva decât să amâne inevitabilul. Fiindcă pe măsură ce trece timpul, cererile opozanţilor vor deveni din ce în ce mai maximale, iar rezolvarea lor tot mai dificilă, conducând ţara spre acelaşi deznodământ.
Poziţia Rusiei la Marea Neagră se va întări considerabil. Stăpânirea totală a Crimeei îi va face pe ruşi să-şi poată proiecta forţa cu uşurinţă în toate direcţiile. Prima care va resimţi aceasta va fi Georgia. Enclavele separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, recent recunoscute de Rusia ca şi state independente, vor beneficia din plin, iar Georgia va fi din ce în ce mai înghesuită. Intenţia Rusiei de a cumpăra din Franţa un porthelicopter de clasa Mistral precum şi tehnologia de a fabrica încă trei în şantierele ruseşti capătă o nouă conotaţie atunci.
Dar Rusia va intra în conflict cu o altă putere regională din Marea Neagră, şi aici mă refer la Turcia. Frustrată de repetatele amânări ale posibilităţii integrării în UE, Turcia îşi va proiecta puterea şi influenţa tot mai mult în regiunea caspică şi a Asiei Centrale, fiind bine primită de statele musulmane din zonă. În contrapartidă, ruşii îi vor sprijini deschis pe armeni, iar turcii pe azeri. Între cele două state mai există un conflict îngheţat încă din anii 90, cel pentru Nagorno-Karabah. Sprijinul rusesc pentru Armenia va stânjeni şi mai mult Georgia, care va apela şi ea la Turcia. Pericolul cu Turcia este că poate aluneca treptat spre o oarecare formă de fundamentalism musulman, dezamăgită de refuzul de a fi primită în elita democraţiilor occidentale, UE.
Ce poate face România în această situaţie? O perspectivă vine din posibilitatea reunirii cu Bucovina de Nord, rămasă în afara Ucrainei în urma dezmembrării acesteia. Este evident că fiecare din regiunile populate de populaţii rutene sau româneşti se vor îndrepta spre matca lor, respectiv Polonia, Slovacia sau România. O integrare a acestor regiuni în ţările de provenienţă va fi posibilă, în anumite condiţii. Una dintre ele ar fi acţiunea coordonată a României cu Polonia, în primul rând. Polonezii nu sunt prea fericiţi cu vecinătatea Belarusului (de fapt a Rusiei) şi nici cu Kalinigradul în coasta lor, la fel cum nici noi nu suntem prea fericiţi cu Transnistria aproape. Istoria i-a învăţat multe pe polonezi despre Rusia, de aceea sunt deosebit de grijulii. O alianţă strânsă cu Polonia, pe mai multe paliere, nu poate fi decât benefică pentru România, ca între statele cele mai mari din estul UE. De aceea, existenţa unui parteneriat strategic între România şi Polonia nu poate fi decât îmbucurătoare.
România nu poate pierde din vedere nici Ucraina Subcarpatică, de fapt parte din Maramureşul istoric, situată la nord de Tisa, populată de asemenea în mare măsură cu români. Bugeacul, sudul Basarabiei, de fapt ieşirea ei la mare, cu Chilia şi Cetatea Albă, ar fi o altă problemă. Românii sunt aici minoritari, în urma deportărilor şi crimelor comuniste, precum şi al transferurilor de populaţie. Problema este că nici alţii nu sunt majoritari.
Interesul României, chiar dacă se întregeşte cu vechile ei teritorii, rămâne acut. Nu ne dorim o graniţă directă cu Rusia, istoria ne-a învăţat asta. De aceea trebuie depuse toate eforturile pentru păstrarea Ucrainei Centrale independente, chiar dacă ar fi un stat oscilant între Rusia şi Europa. Chiar ne-ar fi mai bine dacă ar fi oscilant, astfel nu poate fi agresiv. Problema rămâne cu delimitarea teritoriului acestuia. În cazul în care linia demarcaţională a hotarelor României la Marea Neagră ar fi vărsarea Nistrului, ar fi esenţial pentru românia ca Odessa să rămână ucraineană, acest stat păstrându-şi ieşirea la mare, chiar dacă Rusiei i-ar conveni altfel. Am văzut că Rusia va înghiţi Crimeea şi estul cel puţin până la istmul Perekop, intrarea terestră în Crimeea. Ideal ar fi să nu se extindă mai încolo, către Odessa, astfel încât să avem o zonă tampon la toată frontiera estică, iar la nord să avem statul aliat Polonia care îşi va fi recuperat teritoriile istorice, la fel ca şi în perioada interbelică. O linie defensivă spre est continuă polono-română ar fi cea mai bună garanţie de securitate pentru Europa.
Dar deja aici apar multe necunoscute, cea mai mare fiind Rusia. Am să încerc să analizez chestiunea rusă într-un articol ulterior.
Ce poate face România până se va ajunge în această situaţie?
În primul rând, să-şi dezvolte economia, devenind astfel o atracţie pentru cetăţenii români de dincolo de graniţa ucraineană. Ideea naţională este cu atât mai atractivă cu cât este dublată şi de posibilitatea unui trai mai bun în viitorul apropiat. Principiul acesta a funcţionat în cazul reunificării Germaniei. În plus, chiar şi cetăţenii care nu sunt etnici români, cu atât mai uşor le va fi să voteze pentru apartenenţa la un stat european, democratic, cu nivel de trai ridicat, decât într-o anarhie.
Mai departe, trebuie să ne scădem dependenţa de petrolul şi gazele ruseşti. Cum s-a văzut de atâtea ori în cazul Ucrainei, miza şantajului cu robinetul Gazpromului poate fi foarte mare. De aceea, România va trebui să depună toate eforturile pentru realizarea conductei Nabucco, dar poate să meargă în paralel şi cu ruşii de la South Stream. Totuşi, Nabucco trebuie realizat, fie şi numai prin perspectiva politică, care pune la adăpost de şantaj o parte din ţările europene. În acest cadru, e de înţeles opoziţia vehementă a ruşilor la acest proiect.
De asemenea, România trebuie să-şi asume un rol activ în diplomaţie, ca şi membru NATO şi UE, să fie şi să rămână un partener serios, cu greutate, un exportator de securitate în zonă. Pentru asta, nu în ultimul rând, este necesară întărirea capacităţilor de apărare ale ţării.
O armată puternică, profesionistă, bine dotată cu specialişti şi armament modern, este de mai multe ori benefică siguranţei naţionale. În primul rând, o astfel de armată are un potenţial important de descurajare a oricăror acţiuni potenţial ostile, sau al unor presiuni sau ameninţări. Statul care are în spate o astfel de armată este mai sigur, de aceea este şi mai puternic. Mai ales dacă această armată şi-a dovedit, în misiunile de peste hotare, profesionalismul şi bravura. Este un factor deloc de neglijat.
Şi încă un lucru esenţial: trebuie continuate, indiferent de criză sau nu, programele de înzestrare ale armatei cu armament modern şi performant. Am fost în situaţia în care, unele ţări vecine, deţineau avioane de luptă mult mai performante, fapt care ne-ar fi putut pune într-o situaţie delicată. De aceea a trebuit ca în romanul Când armele vorbesc… să anticipez puţin şi să dotez armata română cu F-16. Era o alegere previzibilă, mai ales din punct de vedere politic, dar şi prin prisma altor considerente, să le zicem strategice. Nu sunt partizanul uneia sau alteia dintre opţiuni, fiecare având avantaje şi dezavantaje, dar este important că s-a luat o decizie. Că poate era una cu ceva mai bună, este altceva, dar e bine că decizia s-a luat şi că noile avioane vor ajunge în dotarea Forţelor Aeriene Române. Trebuie continuată dotarea Marinei Militare, mai ales în componenta sa maritimă, ţinând cont de faptul că Marea Neagră va fi unul din teatrele manifestărilor hegemonice ale Rusiei. Astfel, modernizarea şi dotarea fregatelor Regele Ferdinand şi Regina Maria nu mai pot fi amânate, iar submarinul Delfinul va trebui repus la apă. Mai mult, un program serios de dotare a armatei va trebui elaborat cât de rapid.
Dacă nu începem de acum, riscăm să fim prinşi din nou nepregătiţi, cum am mai păţit-o în 1916, de exemplu.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

« Ucraina redeschide bazele militare de la granita cu Romania si Moldova. Reactivarea diviziei de trupe aeropurtate din Bolgrad, aflat in Basarabiei de Sud, ar putea fi urmata si de o baza ruseasca la Gurile Dunarii. Pretextul: Insula Maican

Tango energetic in trei la Marea Neagra. Rolul Romaniei »

Niciun comentariu: