Probleme actuale ale muzeografiei româneşti în Carpaţii Răsăriteni

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Extrag din Probleme actuale ale muzeografiei româneşti în Carpaţii Răsăriteni, Cuvânt rostit la inaugurarea Centrului Cultural „Miron Crtistea”, Dr. Valeriu Cavruc, la Miercurea-Ciuc, 1 Decembrie 2001.
Cu prietenie, Dan Culcer

(publicat în „Buletinul Ligii cultural-creştine Andrei Şaguna 1998-2001”, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2002, p. 82-85)

« Printre multe probleme cu care în ultimii ani se confruntă muzeologia românească este şi cea legată de descentralizare - această se loveşte adesea de incapacitatea administraţiilor locale (şi implicit a comunităţilor pe care acestea le reprezintă) de a gestiona în mod corespunzător patrimoniul cultural naţional existent în provincie. De multe ori în localităţile mici, provinciale, la lipsa acută a mijloacelor materiale se adaugă şi dezinteresul comunităţilor locale, precum şi lipsa specialiştilor cu pregătirea corespunzătoare.

Situaţia devine şi mai delicată atunci când în activitatea muzeelor locale intervin sensibilităţile etnice, aşa cum se întâmplă în judeţele Covasna şi Harghita. Patrimoniul cultural administrat de muzeele din aceste două judeţe este bogat şi complex: el include vestigii arheologice şi istorice, de la paleolitic până în zilele noastre, piese etnografice, opere artistice, importante colecţii privind istoria tehnicii şi ştiinţele naturii. Acest patrimoniu, văzut în ansamblu, reflectă complexitatea etno-culturală a zonei: aflată la confluenţa a trei provincii româneşti, ea dintotdeauna era şi este puternic legată, atât de restul Transilvaniei cât şi de Moldova şi Muntenia.

În zona Buzăului Superior, la Sita Buzăului, au fost descoperite şi cercetate staţiunile paleolitice dintre cele mai importante în Transilvania. Cea mai reprezentativă staţiune aparţinând culturii neolitice din mileniul VI î.Hr., Starčevo-Criş, se află pe teritoriul jud. Covasna, la Leţ. În mileniul V î.Hr. această zonă, alături de Moldova de vest, a dat naştere culturilor Precucuteni şi Ariuşd-Cucuteni, ultima unanim considerată una dintre cele mai vechi şi importante civilizaţii din Europa. Chiar şi una dintre staţiunile care a dat numele acestei culturi, cea de lângă satul Ariuşd, se află în apropierea municipiului reşedinţa de judeţ Sfântu Gheorghe. În epoca bronzului, în mileniile III-II î.Hr., aici s-au întâlnit şi uneori s-au contopit culturile de sorginte extra şi intracarpatică: Sneckenberg, Monteoru, Costişa, Tei, Ciomortan şi Wietenberg. În ultimele trei-patru secole ale mileniului II î.Hr. zona a fost dominată de populaţie pătrunsă din Moldova – purtătorii culturii Noua. Apoi, în prima epoca a fierului (sec. XI-V î.Hr.) sud-estul Transilvaniei intră în aria unor manifestări culturale marcate de puternicele influenţe din partea culturilor central-europeane, printre care arheologii disting elemente tracice şi celtice, dar şi elemente scitice venite din răsăritul Europei. În perioada dacică acest teritoriu a fost dintre cele mai intens locuite, de aici provenind descoperiri devenite emblematice pentru civilizaţia dacică: celebrul tezaur de vase de argint şi aur de la Sîncrăieni, cetăţile Covasna, Racu, Jigodin şi multe altele. În perioada stăpânirii romane prin teritoriul celor două judeţe trecea limesul de est al Daciei Romane, aici fiind descoperite mai multe aşezări militare şi civile încă bine conservate: Breţcu (denumirea antică Angustia), Boroşneu Mare, Comolău, Inlăceni, Odorheiu Secuiesc şi altele. Perioadei ulterioare retragerii administraţiei romane îi aparţin importatele descoperiri care atestă, alături de populaţia autohtonă şi numeroase grupuri de migratori: goţi, gepizi, apoi slavi, avari şi pecenegi. Din sec. XII-XIII zona a fost colonizată de secui, grup etnic care de atunci domină această zonă. Pe tot parcursul evului mediu aceste meleaguri au fost locuite de populaţia românească băştinaşă, aşa cum atestă printre altele şi documentele Vaticanului.

Până la 1990, teritoriul celor două judeţe s-a bucurat de cercetările efectuate de muzeele din Sfântu Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Odorheiul Secuiesc, Cristuru Secuiesc, în strânsă colaborare cu cercetătorii din centrele academice şi universitare din Cluj Napoca, Bucureşti şi Iaşi, printre care amintesc câteva somităţi în domeniu: Radu Vulpe, Ion Nestor, Constantin Daicoviciu, Sebastian Morintz şi Petre Roman.

După 1990, în muzeologia covăsneană şi harghiteană s-au produs schimbări majore. Muzeele din cele două judeţe s-au subordonat politicii culturale promovate de UDMR, punând pe prim plan valorile identitare etnice secuieşti/maghiare, eludând de cele mai multe ori elementul românesc şi caracterul multicultural al acestui areal. Se încearcă din răsputeri impunerea conceptului de Székely Föld = Pământ Secuiesc. Uneori aceste muzee se angajează în manifestări cu caracter vădit politic. Să amintim în acest sens că acum doi ani, Muzeul de la Cernat a găzduit adunarea masivă a aripii radicale a UDMR, fapt care – surprinzător – nu a fost comentat în nici un fel de Ministerul Culturii. Numirile în funcţii de conducere la muzeele din cele două judeţe se fac exclusiv pe criteriul politic cu aprobarea expresă a UDMR, promovându-se persoane care nu întotdeană au pregătire sau experienţă în domeniu.

Muzeele din Miercurea Ciuc şi Sfântu Gheorghe au desfiinţat expoziţiile de bază de arheologie, iar cercetarea arheologică în această zonă, renumită pentru potenţialul său arheologic extrem de important, practic a încetat, condiţii care i-au determinat pe specialiştii cu înaltă calificare în arheologie din cele două judeţe să-şi caute rosturi pe alte meleaguri. Astfel dr. Viorica Crişan, fosta directoare a Muzeului din Miercurea-Ciuc, s-a transferat la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei unde a reuşit să se impună ca unul dintre cei mai importanţi specialişti în arheologie dacică, colegul domniei sale dr. Corneliu Beldiman s-a mutat la Bucureşti, unde a devenit cadru didactic la Universitatea Dimitrie Cantemir şi un reputat cercetător al preistoriei româneşti, iar dr. Székely Zsolt şi-a continuat cariera la Institutul Român de Tracologie.

Din cercetările etnografice ale muzeelor din cele două judeţe a fost exclus elementul românesc.

Deşi pe teritoriul celor două judeţe s-au născut şi au trăit personalităţi importante ale vieţii culturale, ştiinţifice şi bisericeşti (printre care Patriarhul Miron Cristea, Mitropolitul Nicolae Colan, episcopul Veniamin Nistor, primul episcop al Armatei Române Justinian Teculescu, scriitorul şi publicistul Romulus Cioflec şi mulţi alţii), nici unul dinte cele şapte muzee din judeţele Covasna şi Harghita în decursul anilor nu a manifestat interesul şi disponibilitatea de a valorifica într-un fel sau altul viaţa şi opera lor; în schimb pe teritoriul celor două judeţe funcţionează o serie de case memoriale ale unor personalităţi de etnie maghiară.

În galeriile de artă ce ţin de unele dintre aceste muzee în ultimii ani nu a fost expus nici un artist român.

Cu alte cuvinte, muzeele din judeţele Harghita şi Covasna s-au transformat în unelte propagandistice ale UDMR.

Personal, ca specialist în domeniu, nu pot decât să salut aspiraţiile culturale ale conaţionalilor noştri de etnie maghiară şi dorinţa lor de a scoate în evidenţă patrimoniul istoric şi cultural secuiesc şi maghiar. Nimeni într-un stat democratic nu le poate îngrădi acest drept firesc. Însă trebuie avut în vedere faptul că meleagurile covăsnene şi harghitene mustesc de vestigii preistorice, dacice, romane şi româneşti, precum şi de urme diverselor popoare migratoare care deseori poposeau în acest areal. Excluderea din preocupările ştiinţifice a acestui patrimoniu, cu valenţe naţionale şi europene, într-un stat naţional şi unitar, cu aspiraţii europene, ar fi constituit o imensă greşeală.

Îngrijorate de situaţia creată, Ministerul Culturii, societatea civilă românească, precum şi personalităţi de seamă a ştiinţei româneşti, în repetate rânduri au încercat să-i determina pe liderii comunităţii maghiare din cele două judeţe să asigure echilibrul necesar în domeniul muzeologiei şi cercetării socio-umane. Însă, din păcate, aceste încercări au eşuat.

În aceste condiţii, începând din 1993 societatea civilă, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, conducerea Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, prefecţii celor două judeţe, personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti, au făcut nenumărate demersuri la Guvernul şi Parlamentul României pentru înfiinţarea unui muzeu de istorie, etnografie şi artă românească. În paralel, prin măsuri energice, directorul general al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei a înfiinţat la Sfântu Gheorghe o secţie găzduită de Preasfinţia Sa Episcopul Covasnei şi Harghitei, în spaţiile din Centrul Eclesiastic de Documentare.

Ca urmare a acestor demersuri, la data de 26 noiembrie 1996, Guvernul României a emis o Hotărâre (nr. 1365) privind înfiinţarea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, precizând că această Hotărâre intră în vigoare la data de 1 ianuarie 1997. H.G. 1365 stipula şi posibilitatea înfiinţării filialelor locale ale muzeului pe teritoriul judeţelor Covasna şi Harghita. Conform H.G., patrimoniul muzeului urma să fie format prin achiziţii şi cercetări proprii, precum şi prin preluarea unor piese şi colecţii provenind din teritoriul judeţelor Covasna şi Harghita aflate în administrarea altor muzee (Muzeul Naţional Secuiesc, Muzeul Secuiesc al Ciucului, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei şi altele).

Însă guvernul instaurat după alegerile din 1996, la scurt timp după emiterea acestei H.G., preţ de aproape un an a făcut abstracţie de această H.G. şi numai sub presiunea moţiunii Harghita-Covasna, iniţiată în 1997 de partidele aflate atunci în opoziţie, din tribuna parlamentului, prin răspunsul dat de secretarul general al guvernului de atunci, dl. Remus Opriş, a fost nevoit să recunoască necesitatea înfiinţării acestui muzeu. Însă măsuri concrete de înfiinţarea muzeului nu le-a luat. Mai mult, în cercurile politice guvernamentale exista un curent de opinie împotriva înfiinţării acestui muzeu. În această situaţie, în 1998 Prefectul judeţului Covasna şi conducerea Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei au solicitat ministrului culturii din acea perioadă, d-lui Ion Caramitru, ca o soluţie intermediară, înfiinţarea Filialei Carpaţilor Răsăriteni a Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei cu sediul în spaţiile Prefecturii a judeţului Covasna. Ca urmare a acestui demers, la data de 25 decembrie 1997 Ministrul Culturii a dispus înfiinţarea la Sfântu Gheorghe a unei filiale a Carpaţilor Răsăriteni a Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei.

La câteva luni după emiterea Ordinului ministrului în acest sens, având la acea dată funcţia de director al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, am prezentat ministerului culturii câteva consideraţii de ordin juridic, economic şi funcţional, care l-au convins pe ministrul culturii să dispună, la 4 ianuarie 1999, adică la doi ani după termenul stipulat de lege, punerea în aplicare a H.G. 1365 privind înfiinţarea Muzeului Carpaţilor Răsăriteni ca o instituţie de sine stătătoare, în subordinea directă a Ministerului Culturii.

Însă nici de această dată guvernul nu a reuşit să rezolve o problemă vitală pentru acest muzeu şi anume spaţiul corespunzător. În ciuda a două hotărâri de guvern care stabilesc sediul muzeului, prima - în spaţiile din Centrul de Cultură Arcuş, a doua - într-un imobil din centrul municipiului Sf. Gheorghe ocupat în prezent de Arhivele Naţionale şi revendicat de Consiliul Municipal pentru alte scopuri, muzeul, iată la cinci ani de la data înfiinţării stabilită de lege, încă nu are sediu. În prezent se întrezăreşte o soluţie – mutarea muzeului într-un imobil ocupat de Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Covasna, prefectul judeţului Covasna înaintând în acest sens guvernului un proiect de HG.

De trei ani încercăm să găsim spaţii în Miercurea-Ciuc necesare secţiei din jud. Harghita. Toate cererile noastre adresate administraţiei locale şi prefecturii au fost respinse, iar Ministerul Culturii, pe bună dreptate, nu va aproba organizarea unei structuri muzeale fără spaţiul corespunzător. Şi iată, şi de această dată, ca şi acum cinci ani, soluţia este oferită de Preasfinţitul Ioan Selejean care, cu generozitate, după mai multe luni de trudă pe schelele şantierul de reparaţie, ne oferă în acest minunat imobil spaţiile necesare filialei muzeului care va funcţiona aici în strânsa colaborare cu Centrul de Cultură Miron Cristea. Sunt convins că această colaborare va fi cât se poate de armonioasă şi va contribui la propăşirea culturii şi cercetării româneşti pe meleagurile harghitene. Mă gândesc totodată şi la faptul că în acest moment ne aflăm la începutul unui drum plin de dificultăţi legate de eterna lipsa mijloacelor materiale necesare funcţionării acestei filiale – în condiţii în care speranţele ca ministerul culturii într-un viitor apropiat ne va aloca un buget mai generos. Trebuie să ne pregătim pentru o bătălie pe care va trebui s-o ducem cu propriul minister pentru suplimentarea organigramei muzeului (ne mai trebuie în acest moment cel puţin 20 de posturi), în condiţii în care ministerul culturii cere tuturor instituţiilor din subordinea sa să reducă drastic numărul de posturi. Şi toate acestea se petrec în condiţii de totală lipsă de sprijin din partea administraţiei locale.

Un aspect extrem de important îl reprezintă problema cadrelor. Avem nevoie de specialişti capabili să abordeze cu maxima pricepere şi responsabilitate probleme ştiinţifice fundamentale legate de cercetare, conservare, restaurare şi valorificare a patrimoniului cultural, specialişti care să fie în măsură să transforme acest muzeu într-o instituţie atractivă atât publicului cât şi specialiştilor, muzeu care va face faţa rangului unei instituţii naţionale. Nu avem voie nici măcar să în gând să coborâm la nivelul unui muzeu provincial al plaiului natal. Specialiştii noştri trebuie să fie bine pregătiţi, să cunoască limbi străine, să opereze cu uşurinţă calculatorul şi tehnica digitală, să folosească metode moderne de cercetare, să se descurce în lumea proiectelor şi programelor finanţate de UE şi alte foruri internaţionale. Numai aşa vom reuşi să ne impunem într-o zonă unde de multe ori suntem în cel mai bun caz doar toleraţi. Nu va fi uşor, însă dacă vrem cu adevărat să ne impunem aici ca o instituţie capabilă să genereze actul de cultură autentică, suntem obligaţi să asigurăm tinerilor noştri colegi toate condiţiile ca să atingă maxima performanţă intelectuală, chiar dacă ne aflăm în oraşe fără centre academice şi universitare, cu mediul intelectual mediocru. Soluţiile pot fi diverse, însă fără sprijinul, atât din partea statului cât şi din partea societăţii civile, nu vom reuşi acest lucru.»