Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Vă amintesc că a existat o propunere de lege în România, privind protecția limbii române, susținută de criticul literar ieșean George Pruteanu, de care, în logica obișnuită a cârnățarilor liberschimbiști, și-au bătut joc toți «democrații» internaționaliști și globaliști (știți că există și democrați naționaliști? ), în numele tezei că, în acest domeniu, nu se reglementează, nu se legiferează. Teză desigur falsă pentru oricine știe ceva despre unificarea lingvistică a francezei, de pildă sau de reformele impuse, mai peste tot, de Academiile europene în secolul al XIX-lea, pentru asigurarea unei comunicări eficiente.
Se pare că prea puțini înțeleg, deși Constantin Noica a demonstra asta cu material românesc, că o limbă este purtătoare unei gândiri, a unui ethos și a deci a unui ethnos. Ceea ce înseamnă că matricea lingvistică nu poate fi modificată fără riscul de a perturba gândirea. Traducătorii și interpreții știu asta. Nu e vorba de șovinism. Ci de neamestecul borcanelor. Când vorbim românește, să vorbim românește, nu romangla sau frâncroma. Acest aspect nu a fost prevăzut în proiectul Pruteanu. Pentru mine este tot atât de important ca restul aspectelor invocate de Pruteanu. Chinezii îl pun la baza deciziei lor. Incompatiblitatea structurală dintre limba engleză și limbile romanice naște monștri.
Textul proiectului de Lege Pruteanu poate fi citit mai jos.
Proiectul de lege "pentru protecţia juridică a limbii române" (titlu iniţial) a fost depus la Biroul Permanent al Senatului României la data de 10 noiembrie 1997 şi a primit numărul L595/1997. Pe data de 27 februarie 1998 a primit avizul favorabil al Comisiei Juridice, cu nr. 1300. Pe data de 23 aprilie 1998 a primit avizul favorabil al Comisiei Economice, cu nr. 364. Pe data de 15 februarie 2000 (sic) a primit avizul nefavorabil al Comisiei de Cultură (v., în acest sait, capitolul consacrat Legii, inclusiv polemica în presă cu preşedintele Comisiei de Cultură din acea perioadă, în volumul Partidul şi partida). În 2002, este votat în Plenul Senatului, cu 68 de voturi pentru şi 30 împotrivă. În acelaşi an, este votat în Plenul Camerei Deputaţilor, cu 220 de voturi pentru şi 25 împotrivă. În octombrie 2002, Preşedintele României, Ion Iliescu, întrebat de presă, se pronunţă categoric în favoarea legii (v., în sait, relatarea). Totuşi, în urma unui lobby - probabil - foarte insistent al adversarilor legii, Cotrocenii retrimit Parlamentului legea, cu sugestia de a fi eliminate sancţiunile pecuniare (amenzile). Comisia Juridică a Senatului a găsit o soluţie oarecum neobişnuită pentru îndeplinirea acestei sugestii: ar urma să se aplice sancţiuni din alte legi. În iunie 2003, Comisia pentru Cultură a Senatului dă un vot favorabil proiectului de lege, respingînd implicit sugestia prezidenţială şi propunînd plenului o soluţie de compromis care constă în înjumătăţirea amenzilor. În septembrie 2003, plenul Senatului votează (din greşeală?) favorabil, cu o largă majoritate (80-30) textul iniţial, cu amenzile neînjumătăţite. În decembrie 2004, legea (Legea nr. 500/2004) este, în fine, promulgată.
Legi similare acestui proiect există în numeroase ţări; textele acestora sau comentarii referitoare la ele pot fi găsite în secţiunea în care vă aflaţi.
Proiectul de lege "pentru protecţia juridică a limbii române" (titlu iniţial) a fost depus la Biroul Permanent al Senatului României la data de 10 noiembrie 1997 şi a primit numărul L595/1997. Pe data de 27 februarie 1998 a primit avizul favorabil al Comisiei Juridice, cu nr. 1300. Pe data de 23 aprilie 1998 a primit avizul favorabil al Comisiei Economice, cu nr. 364. Pe data de 15 februarie 2000 (sic) a primit avizul nefavorabil al Comisiei de Cultură (v., în acest sait, capitolul consacrat Legii, inclusiv polemica în presă cu preşedintele Comisiei de Cultură din acea perioadă, în volumul Partidul şi partida). În 2002, este votat în Plenul Senatului, cu 68 de voturi pentru şi 30 împotrivă. În acelaşi an, este votat în Plenul Camerei Deputaţilor, cu 220 de voturi pentru şi 25 împotrivă. În octombrie 2002, Preşedintele României, Ion Iliescu, întrebat de presă, se pronunţă categoric în favoarea legii (v., în sait, relatarea). Totuşi, în urma unui lobby - probabil - foarte insistent al adversarilor legii, Cotrocenii retrimit Parlamentului legea, cu sugestia de a fi eliminate sancţiunile pecuniare (amenzile). Comisia Juridică a Senatului a găsit o soluţie oarecum neobişnuită pentru îndeplinirea acestei sugestii: ar urma să se aplice sancţiuni din alte legi. În iunie 2003, Comisia pentru Cultură a Senatului dă un vot favorabil proiectului de lege, respingînd implicit sugestia prezidenţială şi propunînd plenului o soluţie de compromis care constă în înjumătăţirea amenzilor. În septembrie 2003, plenul Senatului votează (din greşeală?) favorabil, cu o largă majoritate (80-30) textul iniţial, cu amenzile neînjumătăţite. În decembrie 2004, legea (Legea nr. 500/2004) este, în fine, promulgată.
Legi similare acestui proiect există în numeroase ţări; textele acestora sau comentarii referitoare la ele pot fi găsite în secţiunea în care vă aflaţi.
Cu prietenie, Dan Culcer
Data : 02/01/11 12:24
Subiect : La Chine interdit l'anglais dans les publications en mandarin
Soursă : www.rue89.com et Aujourd’hui la Chine
La Chine interdit l’anglais dans les publications en mandarin
Par Benoît Guivellic | Aujourd’hui la Chine | 23/12/2010
jeudi 23 décembre 2010, par Comité Valmy
Soucieuses de préserver la "pureté" de la langue chinoise, les autorités ont interdit l’utilisation d’anglicismes ou d’abréviations en anglais dans les publications en mandarin.
La « pureté » du mandarin est-elle menacée ? C’est en tout cas ce que pensent les législateurs chinois, qui viennent de prendre une nouvelle mesure pour protéger la langue nationale, dénaturée, selon eux, par l’utilisation courante de termes anglophones dans la presse.
Langue chinoise", en chinois (zhong wen)
Selon l’Administration générale de la presse et des publications, à l’origine de la loi, l’usage fréquent de mots anglais et d’abréviations dans les textes en mandarin ont créé de la confusion et représentent des « abus de langage».
Selon une note de l’administration sur son site internet, de telles pratiques « ont sévèrement endommagé les standards et la pureté de la langue chinoise et perturbé le langage harmonieux et sain et l’environnement culturel, causant un impact social négatif ».
Selon le China Daily, les publications seront donc désormais évaluées sur leur « usage standardisé des langues étrangères ». Celles qui ne respecteront pas cette nouvelle loi seront punies.
Un nouveau casse-tête pour les journalistes Fini, donc, l’emploi d’abréviations telles que GDP (PIB), DNA (ADN), CPI (index des prix à la consommations), qui sont pourtant devenues courantes au sein de la population : beaucoup de Chinois les utilisent quand ils s’expriment à l’oral.
Ces abréviations sont par ailleurs bien utiles, puisque beaucoup de mots chinois ne peuvent pas être raccourcis aussi facilement qu’en anglais.
Par exemple, « produit intérieur brut » ne pourra plus s’écrire « GDP ». Les journalistes devront employer le terme chinois, « 国民生产总值 » (« guomin shengchan zongzhi »), bien plus long.
De même, les noms propres de personnes ou de villes étrangères devront être écrits dans leur traduction chinoise.
L’annonce de cette mesure a provoqué des réactions mitigées chez les professionnels. Un rédacteur déclare au China Daily, sous couvert d’anonymat :
« L’intention de protéger le chinois est bonne. Mais dans une ère de mondialisation, quand des abréviations telles que WTO [World Trade Organisation, en français OMC, ndlr] ont été largement acceptées par la population, cela pourrait être trop absolu de les éliminer de toutes les publications. »
Y a-t-il une « crise du chinois » ? Ce règlement intervient dans un contexte de préoccupation grandissante autour d’une supposée « crise du chinois », qui inclue également le problème d’oubli des caractères auquel sont confrontées les nouvelles générations, qui n’écrivent plus jamais à la main.
Selon un sondage réalisé par le China Youth Daily sur 3 269 personnes interrogées, 80% des Chinois pensent que leur langage est en crise. 52% d’entre eux estiment que la raison principale de cette crise est que « les Chinois font désormais plus attention à l’anglais qu’au chinois ».
Cependant, certains pensent qu’il est exagéré de parler d’une « crise ». Le chinois est en effet une langue mouvante et très variée dont les expressions diffèrent d’une région à l’autre, et se créent en permanence sur le web. L’inclusion de termes anglais n’est elle pas la marque d’une simple évolution ?
Ma Zhuanghuan, professeur de linguistique à l’Université des Etudes Internationales de Pékin, relativise :
« Je ne pense pas que mélanger les langues dans les publications soit néfaste pour le chinois. Car il est naturel pour une langue d’être affectée par une autre dans son développement ».
Photo et illustration : Un militaire lit le China Daily lors de la seconde session plénière du Parti communiste chinoise, à Pékin (David Gray/Reuters) ; les caractères « zhong wen » qui signifient langue chinoise.
En partenariat avec Aujourd’hui la Chine
La Chine interdit l’anglais dans les publications en mandarin
Par Benoît Guivellic | Aujourd’hui la Chine | 23/12/2010
1er janvier 2011 21:04
Margaret Thatcher avait dit que le système dominant serait l’économie de marché et la langue dominante serait l’anglais. Les (autorités) chinoises en bonnes nationalistes on bien compris la première partie du message, mais bien entendu n’ont pas envi de jouer la partie avec la langue des concurrents. Je ne trouve donc pas choquant, bien au contraire de ne pas utiliser la langue de l’adversaire.
George Pruteanu
Proiect de lege privind folosirea limbii române în locuri şi relaţii publice
Expunere de motive
Avându-se în vedere proliferarea deosebită, după decembrie 1989, în locuri publice şi în mass-media, a inscripţiilor şi a enunţurilor (afişe, denumiri de firme, de magazine, de localuri sau de produse comerciale, reclame, mesaje telefonice etc.) în limbi străine,
avându-se în vedere că o mare parte din persoanele care alcătuiesc populaţia ţării noastre nu cunoaşte respectivele limbi străine, fapt care generează în acele persoane o stare de disconfort intelectual şi de iritare, ajungându-se până la sentimentul de "înstrăinare" în propria ţară,
avându-se în vedere şi aspectul practic, nu doar cel afectiv, şi anume, imposibilitatea multor persoane de a înţelege instrucţiunile, mesajele sau indicaţiile în limbi străine de pe un produs comercial sau de pe pancartele străzii, neînţelegere care poate duce până la pagube materiale sau accidente,
avându-se în vedere datoria sacră de a veghea la respectarea şi cultivarea acestei componente nucleale a fiinţei noastre spirituale, care este limba română, se iniţiază prezentul proiect de lege.
Expunere de motive
INIŢIATOR: senator George Pruteanu
PROIECT DE LEGE
Art. 1. (1) Orice text scris sau vorbit în limba română, având caracter de interes public, în sensul prevăzut la art. 2, trebuie să fie corect din punctul de vedere al proprietăţii termenilor, precum şi sub aspect gramatical, ortografic, ortoepic, ca şi sub aspectul punctuaţiei, conform normelor academice în vigoare.
(2) Orice text scris sau vorbit într-o limbă străină, indiferent de dimensiuni, având caracter de interes public, trebuie să fie însoţit de traducerea în limba română.
Art. 2. În sensul prezentei legi, prin text având caracter de interes public se înţelege orice text care, pe teritoriul României, în cadrul unor atribuţii de serviciu, este afişat, expus, difuzat sau rostit în locuri publice sau prin mijloace de informare în masă, având ca scop aducerea la cunoştinţa publicului a unei denumiri, a unei informaţii sau a unui mesaj, cu conţinut direct sau indirect publicitar.
Art. 3. Emisiunile de televiziune transmise în limbi străine de posturile româneşti sau emisiunile posturilor străine transmise sub licenţă de emisie trebuie să fie subtitrate în limba română; în situaţii de urgenţă, se va folosi traducerea simultană.
Art. 4. Denumirea, explicaţiile, instrucţiunile şi oricare alte informaţii în limbi străine, referitoare la produsele comerciale, care sunt inscripţionate pe ambalajul şi sau, după caz, în interiorul acestuia, vor fi traduse, în mod obligatoriu, în limba română.
Art. 5 Nu fac obiectul prezentei legi:
a) denumirile mărcilor înregistrate;
b) textele având caracter ştiinţific, literar-artistic, cultural şi religios;
c) publicaţiile redactate integral sau parţial în limbi străine, inclusiv în limbile minorităţilor naţionale;
d) serviciile de comunicaţie audiovizuale distribuite prin cablu, prin care se retransmit programele difuzate pe cale radioelectrică, terestră sau prin satelit;
e) emisiunile de radiodifuziune transmise în limbile minorităţilor naţionale;
f) emisiunile de televiziune transmise, în direct, în limbile minorităţilor naţionale;
g) emisiunile având caracter religios, etnografic şi de divertisment ale posturilor locale şi regionale de televiziune în limbile minorităţilor naţionale;
h) denumirile şi instrucţiunile speciale, reglementate ca atare, prin actele normative în vigoare;
i) enunţurile rezultate din situaţiile reglementate de actele normative privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a-şi păstra, dezvolta şi exprima identitatea lor lingvistică.
Art. 6. (1) În cazul textelor de interes public scrise în limbi străine, aflate la vedere în locuri publice sau difuzate prin mijloace de informare în masă, traducerea completă în limba română trebuie să aibă caractere de aceleaşi dimensiuni cu cele ale textului în limba străină şi să facă parte integrantă din ansamblul grafic respectiv.
(2) În cazul textelor vorbite prevăzute la art. 1 alin. (2), ritmul şi intensitatea fonică a rostirii textelor în limba română trebuie să corespundă cu ritmul şi intensitatea fonică a textelor pentru varianta străină.
Art. 7. (1) În termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, ministrul Culturii şi al Cultelor va organiza, prin ordin, structuri adecvate şi va stabili, atât la nivelul ministerului, cât şi în cadrul direcţiilor pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene şi a municipiului Bucureşti, sarcini specifice pentru punerea în aplicare a acesteia.
(2) Organizarea structurilor necesare punerii în aplicare a prezentei legi se va face cu încadrarea în numărul de posturi aprobat pentru Ministerul Culturii şi al Cultelor şi, respectiv, pentru serviciile descentralizate ale acestuia.
(3) În cadrul direcţiilor pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional din judeţele în care populaţia unei etnii minoritare este de cel puţin 20%, se va asigura şi prezenţa unui reprezentant al respectivei etnii.
Art. 8. (1) Potrivit prevederilor prezentei legi, constituie contravenţii şi se sancţionează următoarele fapte:
Art. 3. Emisiunile de televiziune transmise în limbi străine de posturile româneşti sau emisiunile posturilor străine transmise sub licenţă de emisie trebuie să fie subtitrate în limba română; în situaţii de urgenţă, se va folosi traducerea simultană.
a) nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi art. 6 alin. (2), cu amendă de la 1 la 10 milioane lei;
b) nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 6 alin. (1), cu amendă de la 5 la 25 de milioane de lei;
c) nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 1 alin. (2), art. 3 şi art. 4, cu amendă de la 20 la 50 de milioane de lei;
(2) Contravenţiile prevăzute la alin. (1) se aplică atât persoanelor fizice cât şi celor juridice.
(3) În toate cazurile prevăzute la alin. (1), înainte de aplicarea amenzii, agentul constatator va da contravenienţilor un avertisment scris şi va stabili un termen de intrare în legalitate.
(4) Termenul prevăzut la alin. (3) nu poate depăşi 10 zile.
Art. 9. Contravenţiile prevăzute la art. 9 se constată, iar avertismentul şi amenzile se aplică de către:
b) nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 6 alin. (1), cu amendă de la 5 la 25 de milioane de lei;
c) nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 1 alin. (2), art. 3 şi art. 4, cu amendă de la 20 la 50 de milioane de lei;
(2) Contravenţiile prevăzute la alin. (1) se aplică atât persoanelor fizice cât şi celor juridice.
(3) În toate cazurile prevăzute la alin. (1), înainte de aplicarea amenzii, agentul constatator va da contravenienţilor un avertisment scris şi va stabili un termen de intrare în legalitate.
(4) Termenul prevăzut la alin. (3) nu poate depăşi 10 zile.
Art. 9. Contravenţiile prevăzute la art. 9 se constată, iar avertismentul şi amenzile se aplică de către:
a) reprezentanţi ai Ministerului Culturii şi al Cultelor şi ai direcţiilor pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional din judeţe şi din municipiul Bucureşti, împuterniciţi, ca atare, de ministrul Culturii şi al Cultelor;
b) reprezentanţi ai Consiliului Naţional al Audiovizualului, împuterniciţi, ca atare, de preşedintele Consiliului Naţional al Audiovizualului;
c) primarii municipiilor, ai oraşelor şi ai comunelor şi împuterniciţii acestora.
Art. 10. Sumele încasate potrivit prevederilor art. 9 alin. (1) se fac venit la Fondul Naţional Cultural şi vor fi utilizate potrivit legii.
Art. 11. (1) Dispoziţiile prezentei legi intră în vigoare în termen de 30 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2) În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii, persoanele fizice sau juridice care au pus în circulaţie texte de interes public, scrise sau înregistrate prin mijloace audiovizuale electronice, sunt obligate să îndeplinească cerinţele prezentei legi.
Art. 12. Pe data intrării în vigoare a prezentei legi orice dispoziţii contrare se abrogă.
 |
In faza de Proiect, legea Pruteanu a fost comentată urechist, adică din auzite, de doi intelectuali români de vază, nu de varză, Gabriel Liiceanu și Nicolae Manolescu. Reproduc răspunsul lui George Pruteanu la textul lui N. M.
« Stimate domnule director,
În temeiul principiului audiatur et altera pars şi al dreptului la replică, vă rog să publicaţi rîndurile de mai jos:
DESPRE LEGEA LIMBII ŞI DISCUTAREA EI
Am propus Legea privind folosirea limbii române... în noiembrie 1997. A fost publicată, atunci, în 8 cotidiane centrale, cu comentarii favorabile. Anul trecut a primit votul pozitiv al Senatului, iar anul acesta, în octombrie, pe cel, de asemenea pozitiv, al Camerei Deputaţilor. După votul din Cameră, din diferite surse s-a declanşat o campanie furibundă de contestare a legii, campanie care continuă şi azi şi în care reaua-credinţă sau, în cel mai bun caz, ignorarea textului legislativ, joacă un rol predominant. I s-au atribuit acestei legi intenţii pe care nu le are şi aberaţii pe care nu le conţine.
Nici editorialul d-lui Nicolae Manolescu nu este scutit de asemenea alunecări din graniţele adevărului.
„Legea introduce ideea de protecţionism care vine în contradicţie cu însăşi evoluţia limbii”. Îl invit pe reputatul critic să intre pe Internet, cu motorul de căutare Google, de pildă, şi va găsi zeci de site-uri intitulate chiar Protecţia limbii, cu conţinut fie legislativ, fie ştiinţific (lingvistic), fie administrativ. Îl invit, de asemenea, să citească (sau să recitească) studiul eminentului specialist Stelian Dumistrăcel Textul jurnalistic: un teren experimental de ambiguitate (în vol. Identitatea limbii şi literaturii române în perspectiva globalizării, editat de Academia Română, Inst. de Filologie Română „A.Philippide”, volum îngrijit de O.Ichim şi Fl.-T. Olariu, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, pp. 135-150) sau capitolul Pulbere de false diamante. Invazia brutală de termeni străini din vol. Stratageme comunicaţionale şi manipularea, al nu mai puţin eminentei specialiste Tatiana Slama-Cazacu, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp.123-152).
„ O limbă nu se protejează prin lege, ci se cultivă prin şcoală şi prin alte mijloace”. Realitatea din ţara noastră şi cea din multe alte ţări dovedesc că disjuncţia d-lui profesor Manolescu este prea categorică. Nu ori/ori, ci şi/şi. Fireşte, structurile limbii, mecanismele ei etc. nu se protejează prin lege – dar există multe aspecte ţinînd de prezenţa „fizică” a limbii sau de utilizarea ei care pot constitui, cu bun-simţ, obiect de reglementare. Dovada peremptorie o constituie existenţa acestor reglementări prin lege în ţări dintre cele mai respectabile: Franţa, Canada, Brazilia, Cehia, Polonia, Ungaria.
„Felul cum proceda pe vremuri Academia Franceză cu limba franceză nu mai este posibil în epoca actuală...” Las deoparte faptul că din pana unui academician francez, Etiemble, a ieşit celebra carte Parlez-vous franglais? (Vorbiţi frangleza?) şi-i notific d-lui N.Manolescu că nici vorbă de o procedură „de pe vremuri”, care azi n-ar mai fi posibilă. Legea din 1994 se aplică minuţios şi strict în Franţa, Comisia delegată cu aplicarea ei dă în fiecare an, pe 15 septembrie, în prezenţa prim-ministrului, un raport amănunţit Parlamentului (cel pe 2002 are nu mai puţin de 119 pagini, cu date cît se poate de precise: firme verificate, amenzi aplicate, procese judecate etc.).
„Chiar titlul legii creează una din dificultăţile insurmontabile de aplicare...” Titlul, bun sau rău, nu are cum că creeze dificultăţi, întrucît nu titlul se aplică în viaţă, ci articolele legii.
„Nu e o bună idee să încercăm să reglementăm vorbirea străzii...”. Nu că „nu e o bună idee”, ci ar fi de-a dreptul o idee orwelliană: să umble poliţiştii după comiţătorii de anacoluturi! Dar nimic din textul legii nu îndreptăţeşte măcar bănuiala că legiuitorul şi-ar fi propus o asemenea inepţie. E trist că un om de calitatea literatului N.Manolescu alimentează această grosolană răstălmăcire.
„E absurd să dai amenzi în materie de limbă”. Amenzile se dau pentru neadăugarea unei traduceri/explicitări la textele publicitare în limbi străine şi, oricum, sunt precedate, conform legii, de un rezonabil avertisment.
„Cum va proceda crainicul unui meci de tenis, silit să traducă set, game, deuce...?”
Dar nu este adevărat. Nu pot înţelege de unde a scos criticul N.Manolescu o asemenea bazaconie. Crainicul nu va fi deloc silit, pentru că legea se referă doar la textele cu caracter publicitar. (Acelaşi răspuns şi pentru întrebarea bizară – sau gluma gratuită – din finalul articolului: „Cît plăteşte... invitatul unei emisiuni de sport care a zis fair-play?”)
„Tot numai haz, de asemenea involuntar, are art.3, par.1 care obligă traducerile să aibă aceleaşi caractere cu ale originalului străin”. În lege scrie: “caractere de aceleaşi dimensiuni”. Îmi este cu neputinţă să văd, oricît umor aş avea, ce e comic în pretenţia ca mesajul în româneşte, adresat românilor, să nu fie mai pricăjit decît originalul. De altfel, prevederi absolut similare există şi în legea franceză, în cea maghiară şi în cea canadiană şi numai economia de spaţiu mă reţine să le citez.
„Să-mi explice şi mie dl Pruteanu cum face să aibă aceeaşi intonaţie în română şi în italiană ori acelaşi volum în română şi germană”. În forma actuală (cea votată în octombrie a.c. de Camera Deputaţilor), care ar trebui să constituie baza de discuţie, nu mai apare cuvîntul „intonaţie”, ceea ce însă nu mă împiedică să-i explic d-lui Manolescu care era ideea: dacă originalul era rostit solemn, solemn trebuia să fie şi în româneşte; dacă era rostit ghiduş, aşa trebuia să fie şi în varianta românească ş.a.m.d. Cît priveşte „volumul”, cred că dl N.Manolescu confundă noţiunea tehnică de volum sonor, adică intensitatea fonică (măsurabilă în decibeli) cu dimensiunea spaţială (în cm) sau în timp (în secunde) a cuvintelor. Dacă în germană textul era strigat (avînd, e.g., 50 de decibeli), nu văd ce ne împiedică să-l strigăm şi în româneşte, tot cu 50 db.
„Nu se precizează cînd amenda e maximă şi cînd e minimă”. În toate legile, sancţiunea e menţionată sub forma unui interval: între atît şi atît, lăsîndu-se celui care le aplică latitudinea de a decide, în funcţie de circumstanţe.
“Sînt uimit că deputaţii şi senatorii noştri n-au altceva mai bun de făcut (...) decît să amendeze cu milioane de lei îmbogăţirea lexicului românesc...” Cred că uimirea d-lui N.Manolescu se va stinge cînd va înţelege – citind aceste precizări – că scopul legii este exact invers: nu să împiedice îmbogăţirea lexicului, ci s-o ajute (lexicul se îmbogăţeşte cu cuvinte înţelese de vorbitori şi utilizate ca atare) şi, pentru că suntem în pragul Pragăi, să evite orice puseu de anti-occidentalism pe care l-ar putea genera opacitatea iritantă a mesajelor în limbi străine. Legea vizează, de asemenea, situaţii din zonele Harghita-Covasna-Mureş, unde multe mesaje publicitar-comerciale sunt exclusiv în maghiară.
„Într-o versiune mai nouă pe care iniţiatorul a prezentat-o la Întîlnirea României literare din 23 octombrie...” Ce înseamnă formula asta, „versiune mai nouă”?! Eu nu pot produce versiuni de lege de la o zi la alta. Textul e unul singur, votat de Camera Deputaţilor la începutul lui octombrie, neschimbat de luni de zile şi dacă ar fi existat bună-credinţă, ar fi trebuit citit şi nu s-ar mai fi emis toate aberaţiile şi zeflemelile fără fond din ultimele trei săptămîni. Dl Manolescu adaugă: “Restrînsă în acest fel, legea face aproape inutilă dezbaterea de către lingvişti”. Încă o dată, întreb stupefiat: ce va să zică “restrînsă în acest fel”? Involuntar, cu un fel de jumătate de gură, dl Manolescu îmi dă dreptate. Nu s-a restrîns nimic, Camera Deputaţilor n-a votat două variante, una largă şi una “restrînsă”, ci una singură, trei pagini de text, care se cuvenea să constituie baza de discuţie.
GEORGE PRUTEANU
PUBLICAT ÎN: România literară, nr. , nov. 2002»
« Stimate domnule director,
În temeiul principiului audiatur et altera pars şi al dreptului la replică, vă rog să publicaţi rîndurile de mai jos:
DESPRE LEGEA LIMBII ŞI DISCUTAREA EI
Am propus Legea privind folosirea limbii române... în noiembrie 1997. A fost publicată, atunci, în 8 cotidiane centrale, cu comentarii favorabile. Anul trecut a primit votul pozitiv al Senatului, iar anul acesta, în octombrie, pe cel, de asemenea pozitiv, al Camerei Deputaţilor. După votul din Cameră, din diferite surse s-a declanşat o campanie furibundă de contestare a legii, campanie care continuă şi azi şi în care reaua-credinţă sau, în cel mai bun caz, ignorarea textului legislativ, joacă un rol predominant. I s-au atribuit acestei legi intenţii pe care nu le are şi aberaţii pe care nu le conţine.
Nici editorialul d-lui Nicolae Manolescu nu este scutit de asemenea alunecări din graniţele adevărului.
„Legea introduce ideea de protecţionism care vine în contradicţie cu însăşi evoluţia limbii”. Îl invit pe reputatul critic să intre pe Internet, cu motorul de căutare Google, de pildă, şi va găsi zeci de site-uri intitulate chiar Protecţia limbii, cu conţinut fie legislativ, fie ştiinţific (lingvistic), fie administrativ. Îl invit, de asemenea, să citească (sau să recitească) studiul eminentului specialist Stelian Dumistrăcel Textul jurnalistic: un teren experimental de ambiguitate (în vol. Identitatea limbii şi literaturii române în perspectiva globalizării, editat de Academia Română, Inst. de Filologie Română „A.Philippide”, volum îngrijit de O.Ichim şi Fl.-T. Olariu, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, pp. 135-150) sau capitolul Pulbere de false diamante. Invazia brutală de termeni străini din vol. Stratageme comunicaţionale şi manipularea, al nu mai puţin eminentei specialiste Tatiana Slama-Cazacu, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, pp.123-152).
„ O limbă nu se protejează prin lege, ci se cultivă prin şcoală şi prin alte mijloace”. Realitatea din ţara noastră şi cea din multe alte ţări dovedesc că disjuncţia d-lui profesor Manolescu este prea categorică. Nu ori/ori, ci şi/şi. Fireşte, structurile limbii, mecanismele ei etc. nu se protejează prin lege – dar există multe aspecte ţinînd de prezenţa „fizică” a limbii sau de utilizarea ei care pot constitui, cu bun-simţ, obiect de reglementare. Dovada peremptorie o constituie existenţa acestor reglementări prin lege în ţări dintre cele mai respectabile: Franţa, Canada, Brazilia, Cehia, Polonia, Ungaria.
„Felul cum proceda pe vremuri Academia Franceză cu limba franceză nu mai este posibil în epoca actuală...” Las deoparte faptul că din pana unui academician francez, Etiemble, a ieşit celebra carte Parlez-vous franglais? (Vorbiţi frangleza?) şi-i notific d-lui N.Manolescu că nici vorbă de o procedură „de pe vremuri”, care azi n-ar mai fi posibilă. Legea din 1994 se aplică minuţios şi strict în Franţa, Comisia delegată cu aplicarea ei dă în fiecare an, pe 15 septembrie, în prezenţa prim-ministrului, un raport amănunţit Parlamentului (cel pe 2002 are nu mai puţin de 119 pagini, cu date cît se poate de precise: firme verificate, amenzi aplicate, procese judecate etc.).
„Chiar titlul legii creează una din dificultăţile insurmontabile de aplicare...” Titlul, bun sau rău, nu are cum că creeze dificultăţi, întrucît nu titlul se aplică în viaţă, ci articolele legii.
„Nu e o bună idee să încercăm să reglementăm vorbirea străzii...”. Nu că „nu e o bună idee”, ci ar fi de-a dreptul o idee orwelliană: să umble poliţiştii după comiţătorii de anacoluturi! Dar nimic din textul legii nu îndreptăţeşte măcar bănuiala că legiuitorul şi-ar fi propus o asemenea inepţie. E trist că un om de calitatea literatului N.Manolescu alimentează această grosolană răstălmăcire.
„E absurd să dai amenzi în materie de limbă”. Amenzile se dau pentru neadăugarea unei traduceri/explicitări la textele publicitare în limbi străine şi, oricum, sunt precedate, conform legii, de un rezonabil avertisment.
„Cum va proceda crainicul unui meci de tenis, silit să traducă set, game, deuce...?”
Dar nu este adevărat. Nu pot înţelege de unde a scos criticul N.Manolescu o asemenea bazaconie. Crainicul nu va fi deloc silit, pentru că legea se referă doar la textele cu caracter publicitar. (Acelaşi răspuns şi pentru întrebarea bizară – sau gluma gratuită – din finalul articolului: „Cît plăteşte... invitatul unei emisiuni de sport care a zis fair-play?”)
„Tot numai haz, de asemenea involuntar, are art.3, par.1 care obligă traducerile să aibă aceleaşi caractere cu ale originalului străin”. În lege scrie: “caractere de aceleaşi dimensiuni”. Îmi este cu neputinţă să văd, oricît umor aş avea, ce e comic în pretenţia ca mesajul în româneşte, adresat românilor, să nu fie mai pricăjit decît originalul. De altfel, prevederi absolut similare există şi în legea franceză, în cea maghiară şi în cea canadiană şi numai economia de spaţiu mă reţine să le citez.
„Să-mi explice şi mie dl Pruteanu cum face să aibă aceeaşi intonaţie în română şi în italiană ori acelaşi volum în română şi germană”. În forma actuală (cea votată în octombrie a.c. de Camera Deputaţilor), care ar trebui să constituie baza de discuţie, nu mai apare cuvîntul „intonaţie”, ceea ce însă nu mă împiedică să-i explic d-lui Manolescu care era ideea: dacă originalul era rostit solemn, solemn trebuia să fie şi în româneşte; dacă era rostit ghiduş, aşa trebuia să fie şi în varianta românească ş.a.m.d. Cît priveşte „volumul”, cred că dl N.Manolescu confundă noţiunea tehnică de volum sonor, adică intensitatea fonică (măsurabilă în decibeli) cu dimensiunea spaţială (în cm) sau în timp (în secunde) a cuvintelor. Dacă în germană textul era strigat (avînd, e.g., 50 de decibeli), nu văd ce ne împiedică să-l strigăm şi în româneşte, tot cu 50 db.
„Nu se precizează cînd amenda e maximă şi cînd e minimă”. În toate legile, sancţiunea e menţionată sub forma unui interval: între atît şi atît, lăsîndu-se celui care le aplică latitudinea de a decide, în funcţie de circumstanţe.
“Sînt uimit că deputaţii şi senatorii noştri n-au altceva mai bun de făcut (...) decît să amendeze cu milioane de lei îmbogăţirea lexicului românesc...” Cred că uimirea d-lui N.Manolescu se va stinge cînd va înţelege – citind aceste precizări – că scopul legii este exact invers: nu să împiedice îmbogăţirea lexicului, ci s-o ajute (lexicul se îmbogăţeşte cu cuvinte înţelese de vorbitori şi utilizate ca atare) şi, pentru că suntem în pragul Pragăi, să evite orice puseu de anti-occidentalism pe care l-ar putea genera opacitatea iritantă a mesajelor în limbi străine. Legea vizează, de asemenea, situaţii din zonele Harghita-Covasna-Mureş, unde multe mesaje publicitar-comerciale sunt exclusiv în maghiară.
„Într-o versiune mai nouă pe care iniţiatorul a prezentat-o la Întîlnirea României literare din 23 octombrie...” Ce înseamnă formula asta, „versiune mai nouă”?! Eu nu pot produce versiuni de lege de la o zi la alta. Textul e unul singur, votat de Camera Deputaţilor la începutul lui octombrie, neschimbat de luni de zile şi dacă ar fi existat bună-credinţă, ar fi trebuit citit şi nu s-ar mai fi emis toate aberaţiile şi zeflemelile fără fond din ultimele trei săptămîni. Dl Manolescu adaugă: “Restrînsă în acest fel, legea face aproape inutilă dezbaterea de către lingvişti”. Încă o dată, întreb stupefiat: ce va să zică “restrînsă în acest fel”? Involuntar, cu un fel de jumătate de gură, dl Manolescu îmi dă dreptate. Nu s-a restrîns nimic, Camera Deputaţilor n-a votat două variante, una largă şi una “restrînsă”, ci una singură, trei pagini de text, care se cuvenea să constituie baza de discuţie.
PUBLICAT ÎN: România literară, nr. , nov. 2002» 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu