Interviu cu Doina Uricariu realizat de Marius Ghilezan

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Un foarte interesant interviu acordat de scriitoarea Doina Uricariu, o veche prietenă și colegă de scris.
Cu prietenie, Dan Culcer



Observator cultural, Nr. 298-299 / 23 decembrie 2010-12 ianuarie 2011


"În fiecare capitol există muşcătura hulpavă, aproape letală, a istoriei"

Interviu cu Doina Uricariu


Scriitoarea Doina Uricariu a publicat recent o carte de memorialistică (în două volume) la Editura Polirom, Maxilarul inferior – „un tratat de reconstrucţie fizică şi morală“, cum apreciază autoarea. Acţiunea porneşte de la Oarba de Mureş, unde tatăl ei a fost rănit de un un glonte exploziv care i-a mutilat faţa, în cel de-al Doilea Război Mondial. Se termină în casa cu fantome din Bramshill, unde a locuit familia regală a României, prin anii ’50. Regina Ana este unul dintre partenerii de dialog evocaţi, prezent în zeci de ipostaze cu ajutorul cărora autoarea compune nu numai un arbore genealogic al monarhiilor, ci mai ales o istorie europeană pierdută. Tăvălugul propagandei a reuşit să îngroape definitiv chipul omului liber şi valorile democraţiei? Propaganda comunistă a pus stăpînire definitiv pe minţile noastre de cînd s-a scandat criminal: „Noi muncim, nu gîndim“? Răspunde scriitorul care nu a abdicat.
Doina Uricariu strecoară sute de întrebări despre noi înşine în evocările ei scrise cu un dar al povestirii unic. Ajungem să ne întrebăm unde sîntem, care sînt valorile în care mai credem citind povestea familiilor regale din numeroasele evocări de fotografii, evenimente istorice şi tablouri votive care surprind în diverse epoci civilizaţia umană şi marile cumpene ale istoriei din Franţa, Italia, Danemarca, Grecia, Suedia, Germania, Norvegia, America, Africa, din România, fosta Iugoslavie, Imperiul Ţarist şi apoi Rusia bolşevică.
Maxilarul inferior reconstruieşte memoria prin zeci şi zeci de poveşti de viaţă de-o impresionantă expresivitate. Un almanah Gotha cu imagini de film. Un uriaş arhipelag de destine, filmat cu ochiul unei memorii halucinante din care se desprind atîtea personalităţi, generali români condamnaţi la moarte şi morţi în închisori după schimbarea sentinţei, precum Nicolae Macici, Pan Halippa, unul din marii artizani ai Unirii Basarabiei cu România, Emil Cioran, în plimbări şi dialoguri pariziene, Arşavir Acterian, Steinhardt – într-o zi de sărbătoare pe iarba de la Muzeul Satului vorbind cu Doina Uricariu despre Simone Weil –, Vladimir Krasnosselski, unchiul scriitoarei de la Europa Liberă, Alecu Paleologu, Doina Cornea, Paul Goma, evocaţi de regina Ana, Julia Kristeva, mari editori şi istorici ai veacului, cunoscuţi direct sau din biblioteci. Cele două volume se citesc fără să le poţi lăsa din mînă.



Un titlu dur, o călătorie printre destine, epoci, suveranităţi, o carte cu dichis.
Mă crezi sau nu: am scris-o dintr-o respi-raţie!

Dar cu o documentare de ani de zile.
Totul a început în 1990, cu o discuţie lungă la Versoix cu Regina Ana şi cu Regele Mihai. Cînd am făcut primul interviu cu Majestăţile Lor, în mai 1990, stabilisem că vin să fac o carte de convorbiri cu Regele Mihai. Urma să revin în noiembrie 1990. Ceea ce am şi făcut după ce am primit OK-ul de la secretariatul Regelui, confirmat şi lui Adrian Barbu, în casa căruia am locuit la Versoix, împreună cu soţia şi băieţii lor Roy şi Daniel.

De ce ai renunţat la cartea de convorbiri alegînd evocarea şi citarea unor dialoguri în volumele tale de memorii? Au apărut primele două. Dar sînt gata scrise primele patru tomuri, 1800 de pagini. De ce după 20 de ani?
Povestea şi explicaţia acestei decizii e cuprinsă în Maxilarul inferior. E scrisă, dar şi cu-prinsă printre rînduri. Impulsul memorialistic l-am avut imediat după 1998, cînd s-a prăpădit tatăl meu şi a urmat vînătoarea averii sale, culminînd cu evacuarea mamei mele, în 2004, din propria casă. La cîteva luni după scoaterea ei afară în stradă, cu un comando de poliţişti, cum bine va presimţi orice psiholog al vîrstei a treia, pe 31 ianuarie 2005, am pierdut-o şi pe ea.

Există o faţetă a memoriei tale, pe care cititorul bănuieşte că o vei cuprinde în volumele viitoare. Simt că memoria ta nu decupează doar raiul, ci şi purgatoriul şi infernul…
Am cunoscut faţa murdară a României, cu notari impostori, cu o justiţie coruptă, ce dă curs vînătorii bătrînilor şi instrumentează un cinism nemărginit faţă de proprietari. Au existat emisiuni aşa-zis sociale care, de dragul scandalului, au oferit cadru de exprimare vînătorilor, care pozau în salvatori. Degeaba i-am atras atenţia unei ziariste că şi în cazul mamei mele aceşti indivizi au întocmit acte false şi că vor să pună ghiara pe o proprietate, niciodată naţionalizată. Părinţii mei au trăit un coşmar după 1990.

Există o lume urîtă în România, bîntuită de criminali şi înainte, şi după 1989…
După 1990, mi-a fost dat să văd cea mai cumplită ofensivă a falsurilor. Începînd chiar cu evenimentele din decembrie şi pînă la adjudecarea unor merite morale de către uzurpatori. Am început să scriu pentru că-mi era tare dor de părinţi şi voiam să mă înţeleg mai bine. Pentru tinerii de azi, am căutat binele şi frumosul în existenţa mea şi a celor pe care i-am cunoscut, admirat şi iubit. Un prieten mai tînăr mi-a spus că Maxilarul inferior este o carte a marilor iubiri şi alegeri de a fi în lume.

Da, cartea nu are nici un rînd revanşard.
Judecăţile de valoare sînt limpezi. E clar ce gîndesc. Am scris o memorialistică de reconstrucţie, de refacere a condiţiei umane, a rolului familiei. Dar în fiecare capitol există muşcătura hulpavă, aproape letală, a istoriei…

Ai pus accente grave peste substantivizarea condiţiei umane.
Răul din secolul al XX-lea a făcut victime în tot ce a existat mai frumos şi mai nobil în lume, în oameni, în instituţii, în peisaje, în arhive... Soarta popoarelor a fost desfigurată.

Cartea porneşte de la Oarba de Mureş.
Tatăl meu a plecat în război chiar pe 23 august 1944. A fost mutilat la 26 de ani de un proiectil exploziv. În acel măcel au fost nimiciţi 11.000 de soldaţi şi ofiţeri români. Din voinţa armatei sovietice şi a mareşalului Malinovski. Sovieticii de pe flancurile neatinse de nici un glonţ contemplau măcelul românilor.

Şi-a pierdut maxilarul inferior.
Echipa unor eminenţi doctori, a căror nume le-am auzit de multe ori în casa părintească, condusă de profesorul Dan Theodorescu, între ei Cicerone Mihail, dar şi academicianul dr Valerian Popescu, a reuşit să-i refacă nu doar maxilarul, acest os nepereche, prin grefe succesive, ci şi masticaţia pierdută, fonaţia, ca să se poată hrăni, să poată vorbi, să poată rîde, să simtă gustul mîncărurilor, al vinului, să fie un om întreg, să existe armonie între oasele faciale, glandele salivare. După 39 de operaţii succesive derulate în vreo şase ani…

Şi de ce ai ales să dialoghezi cu Regina Ana?
Am descoperit în toamna anului 1990, la Versoix, un personaj unic, o personalitate extrem de puternică în Regina Ana. Datorită relaţiilor sale de familie, a cunoscut toate avatarurile istorice ale Europei. Un om minunat, inteligent, de o bunătate şi modestie cuceritoare şi un martor al secolului al XX-lea, profund ancorat în evoluţia atîtor evenimente, dar şi în istoria recentă.

Regele Mihai şi regina Ana sunt înrudiţi cu majoritatea caselor domnitoare. Asta ştiam, dar nu cunoşteam simplitatea şi umanismul Reginei Ana.
Regina Ana m-a provocat şi s-a lăsat provocată de întrebările mele, ca să căutăm şi să dezvăluim rădăcinile unei lumi prea puţin cunoscute la noi. Apoi am completat acest tablou cu cel din arhive, în dialogurile cu Regele Mihai, inclus în următoarele două volume, intitulate provizoriu Scara leilor.

În Maxilarul inferior apar şi efectele crizei anilor ’30. Tatăl Reginei, Principele Rene de Bourbon-Parma, a dat faliment.
Toţi membrii familiei încep să muncească, munca era o valoare a demnităţii. Au pierdut şi alţi principi şi regi averi şi tronuri, dar nu s-au sinucis. Au fost expulzaţi, trimişi în lagăre, luaţi ostateci, ameninţaţi, tentaţi să facă o serie de compromisuri de dragul puterii, dar nu s-au vîndut. Asta-i diferenţa. Şi sînt multe, multe alte diferenţe majore.
Eu nu sînt obsedată să trăiesc în preajma puterii vremelnice

E mult optimism în scrierile tale. De unde atîtea resurse?
E aberant să crezi că adevărul va fi tot timpul ascuns lumii. E destul să te plimbi pe Calea Victoriei să vezi ce au construit regii noştri „apărători de ţară“. Monarhia a făcut România mo-dernă. Nu poţi să nu fii fericit cînd ai supravieţuit multor încercări, în cazul meu o operaţie pe cord deschis, tentaţiilor în plasa cărora au căzut colegii mei, cei ce au semnat angajamente cu Securitatea… Sau cei ce se lasă striviţi moral şi azi de tătucii puterii. Totul depinde de preajma pe care o alegi. Eu nu sunt obsedată să trăiesc în preajma puterii vremelnice. Sînt un om liber şi asta înseamnă fericirea.

De ce nu ai publicat cartea atunci, în 1990?
Exista o ostilitate malignă împotriva Monarhiei. Unii erau monarhişti autentici. Alţii, retoric, habotnici. Alţii îşi spălau biografiile murdărite de colaborarea cu Securitatea printr-o pseudo-convertire. Alţii erau ignoranţi republicani extremişti. Nu voiam să particip la vreo acţiune de propagandă. Am primit multe ameninţări cu moartea, scrisori violente, corespondenţa mea spre Versoix a fost blocată, cei de la revista România mare au scris o mulţime de inepţii la adresa mea şi a Regelui Mihai, între care o calomnie intitulată Mişu şi coada de mătură.

Ai divorţat în februarie 1992…
Şi a trebuit să suport singură întreţinerea copiilor şi a părinţilor mei. A trebuit să muncesc enorm. Nu mai puteam să fac o prioritate din scrierile mele.

Şi te-ai întors la legitimitatea istorică, întreruptă prin abdicarea forţată din 1947…
Poporul român nu este nici azi un votant lucid. Se lasă pradă emoţiilor şi pungilor de plastic împărţite de partide… Am visat şi am publicat în anii 1990-1992 vreo patru sute de pagini în reviste din convorbirile cu Regele Mihai, Regina Ana şi Principesa Margareta. Am fost uimită să văd că Regelui i s-a interzis intrarea în patria lui şi că Reginei i s-a refuzat dreptul să intre imediat după decembrie 1989 în ţară, in pofida statutului… Românii lucrează cu răul cel mai mic, în loc să caute binele adevărat.

Poate dacă Regele venea în ţară imediat după revoluţie….
Am schimbat imnul, am cîntat Deşteaptă-te, române!. Am lăsat gaura din steag neacoperită. Un dreptunghi galben fără nici un simbol. Începînd cu steagul nostru, putem vorbi de lipsa valorilor-ţintă şi a aderenţei la izvoare. Trebuia să intrăm în normalitate, să repunem stema regală la locul ei şi nu numai atît.

Ce am schimbat?
E o întrebare la care ar trebui să medităm. Valorile sînt distruse nu doar de către dictatori, ci şi de către trîmbiţaşii pseudoreformelor. România a ajuns o ţară în care sînt prăduite toate generaţiile, toate profesiile, toate ierarhiile, toate arhivele, toate proiectele. Marin Preda a scris Viaţa ca o pradă. Eu aş scrie despre România ca o pradă. Am scris înMaxilarul inferior şi cele două volume încă nepublicate despre memoria ca o pradă. Vînătoarea memoriei naţionale tinde s-o transforme în specie pe cale de dispariţie.

De ce nu şi-au rechemat românii suveranul pe tron?
Cei care au organizat cele mai cumplite diversiuni împotriva partidelor istorice erau interesaţi să pună mîna pe putere. Îţi mai aduci aminte cum erau fugăriţi liderii opoziţiei? Dacă ne-am fi întors la valorile noastre tradiţionale, niciodată românii nu au fost republicani, destinul nostru ar fi fost altul. Mereu am avut voievozi, unii aleşi de noi, alţii investiţi de alte Puteri.

Te-am cunoscut ca monarhistă. Ai rămas la fel.
Monarhia este o instituţie legitimă şi perfect utilă spiritului românesc. Mult mai credibilă şi mai demnă să slujească România decît republica de la Ploieşti şi celelalte republici populare, socialiste şi prezidenţiale care au uzurpat-o. Dacă fac inventarul constructorilor şi demolatorilor României, ctitorii au fost voievozii şi regii. Sînt o fiinţă fundamental constructivă. Cred numai în adevărul ctitorilor. G. M. Cantacuzino scria că: „Singurii cronicari care nu mint sînt construcţiile“.


Ce te-a impresionat cel mai mult în timpul documentării din 1990 de la Versoix?
Istoria României şi a exilului românesc din Arhivele de la Versoix. Echilibrul interior al Regelui, o cumpănire fără greş a lumii, ordinea desăvîrşită a lucrurilor şi zîmbetul frumos al Reginei, scăldat de fairplay şi umor. Energia şi dăruirea Principesei Margareta…

Dar Arhiva?
O ordine impresionantă (şi pragmatică) a dosarelor, dincolo de orice pedanterie. Ordinea ca premisă a adevărului. Arhiva era ca o farmacie la vedere. Toate acţiunile, scrisorile diplomatice, rapoartele românilor din exil, albumele de fotografii, jurnale, memorii, conferinţele, organizaţiile şi comitetele naţionale în exil erau fişate. Documentele personale, jurnalul reginei Elena, corespondenţa cu Principesa Ileana, Maica Alexandra... Am descoperit o documentaţie imensă care ar trebui să-şi găsească arhivarul şi un editor pe măsură. De ce să nu afle românii şi despre alte personaje decît cele pe care le ştiu din viaţa de zi cu zi? Cît de modest a putut trăi un rege, în contrast cu miliardarii şi ciocoii români fulgerător îmbogăţiţi, ce ne fac azi viaţa un calvar şi afişează un cinism şi o aroganţă impardonabile.
Trebuie mai întîi să înţeleg lumea şi apoi mă voi înţelege şi pe mine

Ai reuşit cu ajutorul Reginei Ana să realizezi un adevărat almanah Gotha al Europei dinastice, nu e un compliment. Eşti absentă ca personaj? Ai memoria ca personaj. Tu alegi oamenii, tu alegi poveştile pe care le evoci. Tu controlezi memoria textului şi textul memoriei.
Am preferat să vorbească timpul, ideile şi speranţa care este – aşa cum am scris în carte – a doua virtute a omului, după credinţă. Trebuie mai întîi să înţeleg lumea şi apoi să mă pot înţelege şi pe mine. Să-mi înţeleg părinţii, puterea lor de a nu face compromisuri. În casa noastră nu a exista Scînteia,România liberă, nici un ziar în afara celor culturale,România literară, Contemporanul…

Nu doar în povestea despre Pompei te delimitezi, împreună cu Regina Ana, de temele facile ale excursionismului de tip Ghid Marshall.
Putem măsura răgazul de pace şi linişte lăuntrică după locul pe care îl ocupă contemplarea şi descrierea în ceea ce am trăit într-un spaţiu anume. Trăirile ne urmăresc. Nu obişnuiesc să fac schimb de cărţi poştale.

Cineva lipseşte din această carte?
Nu apar copiii mei, primul meu soţ, profesorii mei, iubirile mele, nu apar îndrăgostirile me-le. Dar le va veni rîndul. Nu apar cei zece ani ai vieţii mele în America, lîngă Livio, actualul meu soţ.

Ce anume legat de tine ţi se pare nou şi important în aceste volume editate la Polirom, intrate după o săptămînă în topul vînzărilor?
Sînt multe amintiri din copilărie, călătoriile mele lungi în Germania, Italia, Franţa, America, Rusia, în multe alte ţări, experienţele mele culturale. Vaste. Care au de partea lor beneficiul timpului destinat contemplării şi studiului în marile muzee ale lumii.

Apar audiţiile muzicale. Cunoaşterea arhitecturii, pasiunea pentru lecturile istorice, cufundarea în natură, cunoaşterea plantelor.
E şi povestea cumplită a anchetei mele la Securitate, urmată de săptămînile în care am fost internată la neurologie, la Spitalul Elias, despre care nu s-a ştiut, sînt multe lucruri care mă privesc direct, dar spuse în stilul meu, care are oroare de Aria disidenţei cîntată de scriitorii care au fost prieteni intimi cu activişti şi politrucii.

Cine sînt făuritorii felului tău de a fi? Sălbatic şi sociabil, cum l-ai definit recent.
Tata şi mama. Prietenii ai părinţilor mei mai în vîrstă. Doctori şi chirurgi eminenţi. Unchi şi mătuşi, întorşi din puşcăriile politice, atunci cînd abia intrasem în adolescenţă, oameni reveniţi din prizonierat, de pe frontul de Est, ofiţeri din fosta Armată Regală, intelectualii interbelici care nu au pactizat cu puterea. Scriitori şi prieteni mult mai în vîrstă decît mine, care nu au scris pentru omagii. Foarte mulţi oameni simpli pe care îi evoc, Dida şi Tudora, ţărăncile care m-au crescut, ordonanţa tatei, care l-a salvat de la moarte…

Crezi în puterea sufletului curat? E o utopie nobleţea inimii într-o lume grăbită?
Puterea sacrificiului şi nobleţea părinţilor mei au fost determinante în viaţa mea. Eu nu a trebuit să trăiesc pe muchie de cuţit, într-o viaţă de minciuni şi de limbaj dublu, cameleonică, traseistă. Casa era plină de cărţi, inclusiv despre monarhie.

Ai plecat pe urmele valorilor în care credeai, nu te-ai trezit în gara lui 1989 pe un culoar de oportunitate.
Aveam convingerile făcute, ca o temă din copilărie. Nu-mi lipseau cunoştinţele despre Carmen Sylva, Regina Maria, Carol I. Mama mă plimba pe Calea Victoriei şi-mi povestea despre Palatul Regal, Biblioteca Fundaţiilor Regale, nicidecum de BCU. Nu-mi făcea propagandă monarhică, îmi oferea piese dintr-o istorie blîndă, aşezată, aproape de oameni. Apoi studiasem vreme de peste un deceniu, cînd am scrisApocrife şi Ecorşeuri la Biblioteca Academiei, citisem din scoarţă în scoarţă presa interbelică, a avangardei. Cunoşteam rolul jucat de monarhie în cultura română. Sute şi sute de cărţi şi premiile acordate de Fundaţiile Regale.
Ceauşescu parcă s-a mutat într-o grămadă de oameni ajunşi la putere

La şcoală învăţai altceva. Nu aveai tulburări din cauza acestei dihotomii?
Aveam totul în mine. În casă nu se vorbea despre Dej sau Ceauşescu. Nu am copilărit printre cărţi cu coperte roşii.

Ai reuşit să publici Vindecările,Vietăţi fericite, Natură moartă cu suflet, Mîna pe faţă, ediţia de Scrieri, volumul al III-lea din Emil Botta, Apocrife despre Emil Botta şi Ecorşeuri, care ţi-au adus premii şi elogiul criticilor.
Vindecările şi Ecorşeuri au stat carantină aproape şapte ani din cauza cenzurii.

Ţi-ai găsit dosarul de la Securitate?
Nu. Am făcut o tentativă demult… Dar mă voi ocupa şi de asta. Am fost supravegheaţi permanent. În casa noastră au venit oameni care au fost închişi din toate partidele istorice. Frida Krasnosselski şi soţul ei au locuit la noi după întoarcerea ei din puşcărie. Venea săptămînal şi Mirel Krasnosselski, după eliberarea lui din puşcărie, apoi a locuit domnul Demetrian, după întoarcerea din prizonierat. După plecarea Adelei şi Lenuţei, surorile tatei, în Elveţia şi Suedia, după fuga sau plecarea în străinătate a verilor mei, dar şi înainte, eu nu am primit acceptul unei vize în Occident.

Unde te-a prins Revoluţia?
Într-o audienţă-scandal în care ceream plecarea definitivă din ţară dacă nu primesc viză. Unchiul meu prin alianţă, Vladimir Krasnosselski, a vorbit ani de zile la Europa Liberă. Ştefan Baciu îmi făcuse o emisiune în 1966 la Europa Liberă, în care lăuda poezia mea şi se întreba, necunoscîndu-mi vîrsta şi faptul că sînt elevă, de ce nu există un volum al meu de poeme. N-am putut niciodată să plec în străinătate, în Occident, înainte de 1989. Nici ca turist, nici la burse de studii. Ca să mi se dea voie la burse de studii mi s-a cerut expres să semnez un angajament. Am refuzat, aşa că adio vize de studii şi burse. Şi azi mă întreb cum au plecat unii la burse şi, în cîteva cazuri, am primit răspunsul. Au semnat pactul…

Dar parcă la Berevoieşti s-au găsit vreo treizeci-patruzeci de pagini cu turnătorii despre tine….
Acolo, Petre Mihai Băcanu a găsit delaţiuni la adresa mea. Am primit copii după aceste pagini cu colţurile rupte şi arse de limbi de flăcări, cu urme de pămînt. Erau scîrboase delaţiuni privind ostilitatea mea faţă de tabăra proceauşistă din Uniunea Scriitorilor, faptul că eram cu cei de la România literară, cu scriitorii neînregimentaţi, se spunea că sînt prea rebelă, că public şi editez scriitori interbelici şi cărţi cu probleme, că nu corespund ideologic, că nu trebuie să fiu lăsată să intru definitiv în Uniune, să fac parte din Consiliul Uniunii, că sînt prietenă cu ambasadori ostili politicii lui Ceauşescu. Mi-aduc aminte un nume de cod, „Conifer“, al unui turnător al meu şi al altora…

Ai cunoscut oameni excepţionali, ai publicat sute de autori, fără tine nu aflam de excepţionalul jurnal al lui Jeni Acterian. În me-morialistica ta ai un discurs despre normalitate. Cum îţi explici tensiunea din spaţiul public românesc de astăzi?
Nu înţeleg paseismul multora de azi, dar nici expresia grotescului urcat pe scenă. Ceauşescu parcă s-a mutat într-o grămadă de oameni ajunşi la putere şi în nostalgia celor săraci cu pîinea şi cu duhul.

Revenind la debutul tău de la Cartea Românească, ai găsit un susţinător imediat, după ce ai predat manuscrisul, în Alexandru Paleologu.
I-am cerut cu un elan al timidului ce-şi dă curaj, pe un ton aproape imperativ, să lectureze poeziile în faţa mea. Citisem Bunul simţ ca paradox. Descoperisem în el un om de o inteligenţă vie, apropiat valorilor mele şi am plusat. N-am apucat să-mi repet dorinţa pentru că mi-a ascultat-o şi s-a executat, amuzat în sinea lui. Evocă această scenă memorabilă în portretul pe care mi-l face sub titlul Fata colonelului, ca o introducere la volumul meu de poezie Inima axonometrică, din 2002.
În Marin Preda am găsit rapid un susţinător necondiţionat

Prieteni? Duşmani?
Odată i-am dat un brînci şi o palmă unui redactor-şef de la Scînteia tineretului, mare la propagandă, care a vrut să mă sărute, un hărţuitor sexual… După ce şi-a primit brînciul la care nu se aştepta, obişnuit cu compromisul altor ziariste şi poetese, mi-a debitat rapid acuza inventată că socrul meu a torturat şi ucis comunişti, ca director al fabricii de armament de la Cugir, în vremea războiului. Eram extrem de sălbatică. Am evitat, după 1971, mai toate mediile culturale care erau supravegheate. După petrecerea de la cartea mea de debut, urmată de delaţiuni şi anchete, după lectura poemelor mele în prezenţa a vreo treizeci de scriitori la care era de faţă şi Paul Goma, în casa din Dorobanţi a Doinei şi lui Virgil Tănase, am evitat cenacluri şi locuri publice. În Marin Preda am găsit rapid un susţinător necondiţionat. Mi-a acordat maximum ca onorariu pentru drepturile de autor, la nivelul lui Eugen Jebeleanu – şi asta la cartea de debut. Fără să mă fi cunoscut. I-au plăcut poeziile.


Aţi devenit ulterior apropiaţi.
Ne-am văzut la Băneasa, în grădina şi în casa noastră aflată nu departe de Mogoşoaia, unde locuia. Povestesc o parte din aceste întîlniri în Maxilarul inferior, dar mai am multe de povestit. I-am gătit de mai multe ori peşte, ştiucă umplută. A vrut să cumpere de la părinţii mei doi purceluşi pentru „Căprioara“ lui. Îi spuneau Monşer. Eu: Domnul Preda. Am făcut un revelion împreună la Mogoşoaia, unde i-am adus şi pe prietenii mei, pe Adrian Barbu şi pe soţia lui, veniţi din Elveţia. Erau de faţă Eugen Simion, Mihai Ungheanu, mulţi scriitori cu familia lor, ca şi mine. Am dansat. Am multe alte amintiri de povestit din lumea literară.


Subiectul lucrării tale de doctorat a fost Nichita Stănescu. Cum l-ai cunoscut?
Odată, la Casa Scriitorilor, stătea chiar în faţa mea, lîngă Eugen Simion. Eu nu spusesem nimănui că sînt însărcinată. S-a uitat la mine şi mi-a zis uşor legănat, dar dintr-o suflare: „Ai o lumină pe faţă, porţi în tine un copil, e băiat şi vreau să fiu naş. Sînt destul de păcătos şi prin acest copil vreau să mă curăţ de cele rele“.

Şi a ajuns naş?
Da. Băiatul meu a fost botezat de el, cu numele Paul Alexandru Nichita. Fetiţa mea, Andreea, a fost răsfăţata scriitorilor de la Neptun, unde am adus-o prima oară, cînd avea trei luni.


L-ai avut profesor sau doar l-ai cunoscut pe Cicerone Poghirc, distinsul orientalist care l-a sfătuit pe Culianu să plece în străinătate?
Era un profesor stimat, ca şi Mihai Nasta ori Savin Bratu, Grigore Moisil. L-am cunoscut prin soţul meu. La ultima noastră întîlnire, ne-am plimbat în parcul Herăstrău, precum „un mare profesor şi o studentă care-l admiră“.

Între sacru şi profan, în viaţa ta a apărut Ioan Petru Culianu?
A fost prieten cu Paul, fostul meu soţ, am stat de vorbă de cîteva ori, apoi l-am citit şi l-am admirat. Da, a fost la logodna şi la nunta noastră, dar a stat doar jumătate de oră, pentru că avea numărul lui zilnic de ore dedicat cititului, limbilor vechi. A trebuit să plece să studieze. Paul l-a vizitat în Italia, în anii ’70, cînd Ioan Petru Culianu l-a sfătuit să rămînă. Regret că Paul nu a rămas, chiar dacă ne-am fi despărţit. Altul putea fi drumul lui în cercetare. E nevoie de mult curaj şi sacrificiu de sine şi al celor dragi cînd alegi exilul.

La prima ta plecare în Franţa l-ai cunoscut pe Emil Cioran.
Ştia de cercetările mele criterioniste. Citise Ecorşeuri şi Apocrife, volume pe care i le-a trimis Aurel Cioran. Mă credea mai în vîrstă. Ne-am plimbat ca nişte vrăbiuţe prin Paris, cheltuind cu mine balastul de bănuţi pe suc şi cafea. Povestesc despre întîlnirea noastră, dar am texte scrise despre Emil Cioran cît pentru o carte în sine. Sper să le public, ca şi paginile despre Kierkegaard, vreo patru sute…

Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca?
Ne purtam la prima întîlnire de parcă ne cunoşteam de-o viaţă. Au lăudat multe din cărţile pe care le-am editat. M-au primit cu multă căldură. Monica Lovinescu m-a sunat în iunie 1990, la München, sfătuindu-mă să nu mă întorc în ţară. Ştia că sînt pe lista… minerilor.

În ţară ai fondat una dintre primele edituri private. Puţini scriitori au avut curajul unei asemenea aventuri.
Nu aveam de ales. După despărţirea de soţul meu, care era la Paris, am avut concomitent mai multe servicii, lucram la Editura Eminescu, la Editura Olimp, ţineam cursuri, ca titular de cursuri la Craiova, lucram la televiziunea Soti. Inflaţia era galopantă trebuia să-mi cresc copiii, nu primeam pensie alimentară...
Este nevoie de o aşezare fără patimă a condiţiei istoriei

Puteai să privatizezi Editura Eminescu.
Mi s-a oferit acest lucru, dar îmi cunoşteam colegii, aş fi dat afară mai bine de jumătate. Am preferat să insist pe lîngă ministrul Andrei Pleşu să fie numit director Eugen Negrici, care voia să plece din Craiova. Am insistat pînă ce a fost numit. Apoi l-a adus redactor-şef pe cel care îmi va desface contractul de muncă şi mă va da afară de la Editura Eminescu. A fost obligat să mă repună în drepturi, dar mi-a fost silă să-l mai întîlnesc.


Cine este acest personaj?
Voi povesti pe îndelete acest episod, dacă voi avea chef. Nu am fost în FSN, nu am acceptat nici o ofertă de la oamenii puterii.


Maxilarul inferior face parte dintr-un ciclu memorialistic. Ce va urma?
O carte în care evoc, ca personaje-catarg, pe Regele Mihai, pe generalul Nicolae Macici, alţi generali, filozofi, istorici sau preoţi şi înalţi ierarhi, care au sfîrşit în puşcării. România anilor 1944-1947, arhivele şi memoriile diplomatice. Povestea conferinţelor din cel de-al Doilea Război Mondial, Palatul Livadia şi conferinţa Ar-gonauţilor din Crimeea, mitul cumplit al lui Osiris, ciopîrţirea trupului şi a valorilor europene, cumplitul destin al românilor din Basarabia în secolele al XX-lea şi al XXI-lea.

Cum de ai reuşit să scrii cu asemenea detaşare?
Este nevoie de o aşezare fără patimă a condiţiei istoriei. Sufletul creştinilor învaţă din martiriul sfinţilor cum să cuprindă lumina. Şi de la copii cum să se joace şi să afle. Întrebi „de ce?“ toată viaţa fără încrîncenare. Şi poate ajungi să afli ceva.

Interviu realizat de Marius Ghilezan