vineri, 23 iulie 2010
François Furet și Ernst Nolte despre fascism și comunism
Cum ar trebui să ne raportăm de pe poziții actuale la cele două tare ale secolului al XX-lea, comunismul și fascismul? Iată o întrebare care pe mulți îi pune la modul cel mai serios în dilemă. A te interoga astfel e primul semn că aceste mișcări de secol XX trebuie considerate împreună, analizate, în mod indispensabil, împreună. Se crede, și pe bună dreptate, că antifascismul, antinazismul sunt atitudini sub a căror mască regimurile comuniste au putut prolifera nestingherite. E o idee pe care o întâlnim, de exemplu, și la doi istorici europeni de calibru: François Furet și Ernst Nolte. Și aici am în vedere corespondența întreținută de aceștia pe la mijlocul anilor `90 ai secolului trecut, corespondență reunită în volumul Fascisme et comunisme tradus și la noi (Fascism și comunism, trad.: Matei Martin. – București: Art, 2007). Volumul românesc beneficiază de o pertinentă Prefață (Fascismul și comunismul dinspre partea omului) semnată de Mircea Martin, o prefață la care mă voi opri preț de câteva rânduri înainte de a trece la corespondența dintre cei doi savanți. Mircea Martin se arată, ca de obicei în luările sale de atitudine, tranșant, încercând să aducă în prim-plan chestiuni incomode legate de o anumită problematică, aici, în această prefață, atacând chestiunea priorității în fața istoriei a crimelor naziste și comuniste. Adică, luând în considerare ravagiile crunte de care cele două mișcări se fac vinovate, cum le stabilim prioritatea în fața unui tribunal al Istoriei? Mircea Martin este de părere că o istoricizare a nazismului, o încadrarea în limite raționale a iraționalului acestuia, nu acționează în mod esențial asupra datelor problemei, iar dacă ar acționa, ar fi în sensul unei falsificări a acestora:
Există fapte în istorie care, fără să fie secrete – căci datele esențiale sunt cunoscute -, rămân enigmatice, profund misterioase.
Holocaustul nu ar trebui cantonat în contextul anilor `40, el ar trebui să rămână o prezență mereu actuală în conștiința omenirii. Pe de altă parte, acest lucru, nu ar trebui să situeze într-un plan secundar oribilele crime ale regimurilor comuniste:
Sentimentul de culpabilitate pentru oroarea antiumană a Shoah- ului nu scade prin conștiința responsabilității în fața crimelor în masă ale stalinismului și ale altor dictaturi comuniste. Dimpotrivă, un sentiment se cade să fie susținut și chiar întețit de celălalt, sub semnul unei compasiuni și al unei lucidități care, dincolo de partizanate, apartenențe și aderențe, ia, pur și simplu, partea omului.
Ajuns în acest punct, prefațatorul face referire la un eveniment mai mult sau mai puțin cunoscut publicului larg: pe data de 25 ianuarie 2006, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a propus o rezoluție și o recomandare ca crimele comunismului să fie condamnate ca atare de forurile internaționale. Opoziția partidelor comuniste din Europa necomunizată, care ”sunt departe de a fi conștientizat rolul nefast al ideologiei comuniste și încă mai departe de a recunoaște caracterul criminal al regimurilor comuniste instalate în restul Europei, faptul că aceste regimuri au transformat teroarea într-o metodă de guvernare”, a fost una clară, netă, fățișă, ele negând deportările și crimele în masă din regimurile comuniste, negând, adică, genocidul comunist. Cu toate acestea, rezoluția de condamnare a crimelor comuniste a fost adoptată, însă recomandarea care propunea o campanie publică în legătură cu aceste crime, precum și muzee și monumente închinate victimelor, n-a putut fi adoptată. De unde și cum această supraviețuire a comunismului într-un Vest civilizat? Mircea Martin riscă niște răspunsuri. Estul a cunoscut atât fascismul, cât și comunismul. Vestul, doar fascismul, comunismul rămânând un ceva exotic cu un caracter mesianic. Iar iluzia comunismului era și este (pare-se) una ademenitoare: libertatea și egalitatea tuturor oamenilor. Suspect e și faptul că implozia comunismului - o reacție a propriilor măruntaie putrede -, nu a ridicat semne de întrebare, de suspiciune față de viabilitatea acestuia. Dar se pare că în Vest, falimentul sistemului nu înseamnă și falimentul modelului. Astfel, eșecul comunismului în Est ar fi din pricini economice; cu alte cuvinte, de vină ar fi economia subțire a țărilor în care s-a desfășurat experimentul comunist, neținându-se seama că, de exemplu, Cehoslovacia avea o economie dezvoltată sau că România, în 1945, din punct de vedere economic, nu era mai prejos decât Italia. Mircea Martin propune o soluție care se vrea radicală: excluderea definitivă a ideologiei comuniste din definiția stângii, căci ”comunismul nu mai trebuie să facă parte dintr-o stângă onorabilă și credibilă”. Dar, cred eu, o stângă ”onorabilă” nu ar fi posibilă fără ideologie comunistă. Eu aș spune că stânga este iremediabil compromisă prin această adeziune fățișă la o ideologie criminală, exterminatoare.
Opul Fascism și nazism conține opt scrisori, un volum născut din polemica epistolară dintre francezul François Furet și germanul Ernst Nolte, polemică avându-și originea într-o notă din volumul Trecutul unei iluzii al lui Furet care face referire la interpretarea fascismului propusă de Ernst Nolte. Istoricul german a ripostat mai târziu printr-o scrisoare care a atras inevitabil răspunsul istoricului francez. Poate ar fi necesare câteva cuvinte despre cei doi protagoniști. François Furet face parte din categoria deziluzionaților, a celor înșelați de comunism dar care au reușit să se scuture de zgura acestuia. Ernst Nolte este un istoric care s-a dovedit de multe incomod prin modul său de a aborda extremismele politice europene în Fascismul în epoca sa (1963) și în Războiul civil european. 1919- 1945 (1987). Nolte este cel care, în 1996, printr-un articol publicat în Frankfurter Allgemeine Zeitung, a declanșat o ”ceartă a istoricilor” în Germania. Doi istorici, doi teoreticieni tari, care se înfruntă elegant într-un schimb epistolar de idei, iată ce oferă volumul apărut la editura Art. Furet atacă ideea lui Nolte conform căreia fascismul s-ar revendica din bolșevism, ar fi o ripostă la acesta, o interpretare care ”poate conduce dacă nu la o justificare, cel puțin la o disculpare parțială a nazismului…” Bineînțeles, cei doi nu ezită a pomeni în argumentațiile lor și trecutul oponentului de idei (trecutul comunist, în cazul lui Furet; un resentiment cauzat de apartenența la o națiune înfrântă, în cazul lui Nolte), deviere care nu domină câmpul de bătălie ideatic. Dimpotrivă, cei doi își recunosc meritele, care s-ar putea rezuma la unul singur, dar vital: depășirea interdicției de a pune în paralel comunismul și nazismul, simțită mai ales în Franța, Italia și Germania. Altfel spus, folosind cuvintele lui François Furet:
Interzicând abordarea critică a comunismului, acest antifascism istoriografic blochează înțelegerea fascismului.
Și viceversa... Furet este neiertător atunci când vine vorba despre slăbiciunea teoriei lui Nolte, care ”a vrut să facă din evrei adversarii organizați ai lui Hitler, aliații dușmanilor săi”. Această interpretare ar fi reflexul unui ”fond de naționalism german umilit”. Practic, obsesia fascismului a devenit un criteriu după care distingem cetățenii buni de cei răi, deși în mod evident a fost și încă mai este ”un sentiment instrumentalizat de mișcarea comunistă”. Ca și cum prin căderea lui Hitler, Istoria, după cum inspirat a spus Furet, i-a dat un certificat de democrație lui Stalin.
Dar nimeni nu poate înțelege unul dintre cele două câmpuri fără a-l lua în considerare și pe celălalt, într-atât sunt de interdependente la nivelul reprezentărilor și al realității istorice globale.
Cei doi istorici propun o altă interpretare/abordare a celor două mișcări extremiste, diferită de cea a lui Arendt de exemplu, și anume e vorba de versiunea istorico-genetică a teoriei totalitarismului, una necesară în momentul de față când ne confruntăm cu noi documente care ar putea lămuri și mai mult din necunoscutele subteranelor naziste și comuniste. Poziția istoricului francez mi se pare pertinentă vizavi de atitudinea lui Nolte. Astfel, acesta are tot dreptul, atunci când istoricul german încearcă să găsească o explicație rațională pentru un lucru care sfidează raționalul, să atace acest demers.
Hitler nu a avut nevoie de precedentul sovietic al lichidării chiaburilor pentru a închipui, planifica sau recomanda lichidarea evreilor.
Sau:
Teroarea antisemită a pierdut orice legătură cu sfera politică în care s-a născut.
Constatările de mai sus, într-adevăr, sunt justificate și combat cu asupra de măsură ideea de altfel justă a lui Nolte prin care trecutul, în mod peremptoriu, ar explica viitorul. Dar să nu uităm invariabilele! Nebunia! Demența!
Închei acest demers prin câteva rânduri cu iz profetic care redau un adevăr dureros, rânduri desprinse din ultima scrisoare a lui François Furet către Ernst Nolte:
Cu cât capitalismul este mai triumfător, cu atât este mai detestat. Odată cu Uniunea Sovietică, el a pierdut ceea ce îl punea în valoare, transformându-l în vitrină a libertății. Este deposedat de cel mai bun argument, anticomunismul. Critica dezastrelor sale este mai liberă, mai deschisă, mai facilă de când s-a eliberat de datoria complementară de a celebra un socialism polițienesc. Curios în toată această afacere e faptul că stânga europeană nu este considerată răspunzătoare nici pentru complezențele ei, nici pentru sprijinul acestui socialism… Se poate mulțumi să critice societatea democratică ca fiind nedemocratică, adică incapabilă să răspundă așteptărilor pe care le-a creat și promisiunilor pe care le-a făcut. De acum înainte, ea nu mai prinde rădăcini decât în cel mai vechi vis al democrației moderne, acela de a separa democrația de capitalism, păstrând-o pe una și alungând-o pe cealaltă, când de fapt formează împreună aceeași istorie.
François Furet, Ernst Nolte. Fascism și socialism. Colecția ”Demonul Teoriei”. București: Art, 2007, 160 p.
Un comentariu:
va multumesc!
Trimiteți un comentariu