Toma Roman Jr., Ceauşescu văzut de aproape, interviuri

DILEMA VECHE Anul VI, nr.256 - 12 ianuarie 2009
REGIMUL ARTELOR ŞI MUNIŢIILOR
Marius CHIVU | feedbook
Clanul Ţărano

● Toma Roman Jr., Ceauşescu văzut de aproape, interviuri, Editura Curtea Veche, 2008.

Absolvent de istorie, doctor în istoria economiei şi reporter special la Jurnalul Naţional, Toma Roman Jr. debutează cu aceste extrem de interesante nouă interviuri luate unor personaje care l-au cunoscut de Ceauşescu îndeaproape: Iosif Banc, fost viceprim-ministru; Camil Rogulski, organizator al chermezelor Ceauşeştilor; Alexandru Budişteanu, arhitect-şef al Bucureştiului între 1977-1983; Emil Bărbulescu, nepot de soră şi fost şef al Ministerului de Interne din Olt; Voicu Zdrenghea, ofiţer de Securitate la Direcţia Paşapoarte; Ştefan Kostyal, general complotist (alături de "ezitantul" Ion Iliescu şi "turnătorul" Virgil Măgureanu) care a ratat un puci în 1984; Toma A. Toma, fost coleg de celulă al ilegalistului Ceauşescu ş.a. Tînărul jurnalist cunoaşte bine epoca şi personajele, pune întrebări directe, ispiteşte, verifică zvonuri, chestionează clişee şi reuşeşte să scoată lucruri inedite şi memorabile de la interlocutorii săi altfel foarte diferiţi prin educaţie, postúri, disponibilitate la confesiune şi frustrări aduse de prezent.

Două lucruri conturează indirect aceste interviuri neconvenţionale: portretul lui Ceauşescu şi imaginea unui clan comunist, a unei mafii totalitare care făcea deopotrivă legea şi fărădelegea într-o ţară controlată ca un cartier. Cîteva familii de nomenclaturişti deţineau mai toate funcţiile importante ale statului, pentru treburile murdare fiind aduşi oameni de jos, instruiţi la locul de muncă ("M-or chemat", "m-or trimis", "m-or făcut", "m-or pus" - astfel povesteşte Iosif Banc, muncitor forestier, cum a ajuns viceprim-ministru al României, la un moment dat). Cînd aliaţii sau subalternii deveneau inutili, erau marginalizaţi sau chiar eliminaţi - în schimb, nu se acceptau demisiile voluntare -, mărturiile celor chestionaţi făcînd deseori referire la morţi suspecte şi la sinucideri în rîndul nomenclaturiştilor căzuţi în dizgraţie. Partidul Comunist Român funcţiona, de fapt, după tiparul unui clan mafiot, menţinerea puterii justificînd orice cadavru din portbagaj, cu deosebirea că Naşul comunist, bîlbîit şi cizmar în tinereţe, nu era cîtuşi de puţin vreun tip charismatic, manierat şi principial, deopotrivă respectat şi temut datorită inteligenţei şi personalităţii sale, ci un individ semidoct şi ursuz, un "ţăran" înconjurat de oportunişti, laşi şi linguşitori, căruia nimeni nu-i putea fi nici prieten, nici admirator, nici loial.

La apariţia volumului ce conţinea transcrierea stenogramelor celor patru întîlniri pe care Ceauşescu le-a avut cu scriitorii în perioada 1971-1975 (Ceauşescu, critic literar, ediţie, studiu introductiv şi note de Liviu Maliţa, Editura Vremea, 2007), cîţiva comentatori îşi arătau entuziasmul faţă de o presupusă inteligenţă a dictatorului. Mărturiile de faţă ale celor apropiaţi confirmă însă o dată în plus perfecta platitudine a celui care a condus România între 1965-1989. Ceauşescu era un tip taciturn, n-avea prieteni şi, deşi împărţea funcţii rubedeniilor, nu era deloc apropiat de familie. Nu-i plăcea să petreacă (la sărbători "era atmosferă de îngropăciune"), era un vînător pe cît de ambiţios, pe atît de netalentat, n-avea gusturi muzicale (asculta doar muzică populară şi ceva romanţe), nici rafinamente culinare (mînca doar bucătărie tradiţională), nu-l interesau artele (îl distra iluzionismul de circ şi era interesat doar de literatura de fabrică sau, eventual, de "un balet pe tema cooperativizării"), n-avea pic de simţ estetic şi nici vreo idee despre patrimoniu (blocurile săteşti de patru etaje fără canalizare sau proiectele gigantice în locul bisericilor istorice reprezentau tot ce înţelegea el din urbanism). Gata oricînd să-şi sacrifice foştii aliaţi pe care oricum îi considera inferiori lui, n-avea principii, scrupule ori vreun simţ al loialităţii sau al recunoştinţei: era singur şi nesigur. Viclenia lui ţinea "de mentalitatea de ţăran precupeţ care negociază cu şmecheri; care vine cu marfa la piaţă şi are impresia că-l fură clienţii". N-avea încredere în nimeni, era profund suspicios, vindicativ şi egocentric. Aparenţele îi erau suficiente, n-avea onoare şi ţinea, infantil, să fie cîştigător cu orice preţ: cînd juca cărţi sau şah trişa şi fura piese de pe tablă aşa cum îşi însuşea vînatul altora doar pentru a se poza lîngă cele mai multe animale împuşcate. De altfel, mitomaniei şi paranoiei sale timpurii (şi-a cosmetizat biografia, era obsedat de microbi şi otravă) li s-a adăugat, în mod firesc, şi megalomania de a construi edificii faraonice şi de a fi idolatrizat. "Se credea în rivalitate cu Dumnezeu" - afirmă Alexandru Budişteanu. Ateu alergic la orice lăcaş de cult ("deşi ţineau şi Crăciunul, şi Paştele"), patriotismul lui era de natură şovină (voia să schimbe numele străzilor Cehov şi Tolstoi, a făcut totul pentru a-l despărţi pe Valentin de soţia lui jumătate evreică sau pe Zoe de logodnicul ei maghiar). Nu înţelegea proiectele urbanistice, n-avea cunoştinţe economice şi nu se pricepea la industrie, prin urmare avea idei inepte şi falimentare, era un cîrpaci megaloman. Obtuz, rigid, arogant şi irascibil cu ce-i care aveau alte opinii, n-avea în preajmă consilieri ("puteai să-i dai o idee bună doar dacă îl sugestionai că fusese a lui" - spune acelaşi Alexandru Budişteanu), doar rubedenii incompetente, oportunişti timoraţi sau linguşitori şi "oameni mai proşti pe care să-i domine". Diabetic şi bolnav de cancer la prostată, credea că va trăi veşnic. De altfel, în 1989 era complet rupt de realitate, trăia într-o lume rămasă la momentul 1968. Avea "o memorie fantastică", dar nu înţelegea nimic din ce se întîmpla cu lumea, cu mersul comunismului sau cu viaţa poporului său. Propria cădere i s-a părut o farsă obscură. A murit năuc, degradat fizic şi psihic, captiv în lumea lui în care se credea popular, vizionar, făuritor, ctitor şi, mai ales, etern.

Există consens şi în ceea ce priveşte influenţa negativă a Elenei ("cînd vorbea se uita fix la ea căutînd aprobare"), descrisă de toţi ca o piază rea absolută ("avea o răutate de ţaţă", "o ţoapă", "acră", "neisprăvită", "şleampătă"). Femeie invidioasă, răzbunătoare, spurcată la gură şi snoabă, plină de mofturi şi mereu ţîfnoasă, preţioasă ridicolă, arogantă şi proastă, dar versată sexual şi agresivă în public, "savanta de renume mondial" bodogănea lîngă un Ceauşescu "topit după ea", aflat "sub picioarele ei". Este posibil ca Elena să fi fost prima şi unica lui iubire ("se adorau", "s-au luat din dragoste"), aceasta fiind singura calitate a lui Ceauşescu ce răzbate din aceste interviuri în care cineva îl gratulează la un moment dat spunînd că erau momente cînd "părea uman". Interviurile luate de Toma Roman Jr. sînt o mostră de jurnalism echilibrat, deopotrivă serios şi senzaţional, informat şi speculativ, iscoditor şi elegant. Sînt infirmate zvonuri (cum că Valentin n-ar fi fost copilul lui, de pildă), altele sînt confirmate (avusese într-adevăr un frate, Costel, care murise de mic), apar informaţii noi (nu ştiam, de pildă, că tatăl Andruţa Ceauşescu fusese primar ţărănist în Polovragi-Vîlcea), precum şi personaje, episoade sau detalii uluitoare, prin umor sau absurd, de viaţă privată a nomenclaturii comuniste. Dincolo de relaţiile mafiote ale personajelor sinistre dintr-o epocă ce provoacă stupoare şi fiori, portretul lui Ceauşescu este revoltător de banal. Eşti tentat să cauţi drama unui om alienat, total nefericit de putere. Ceauşescu dezamăgeşte, stîrneşte indignare sau, după caz, compasiune pentru felul în care, plat, incult şi lipsit de pasiuni cum era, şi-a terorizat şi şi-a umilit poporul timp de un sfert de secol fără a-şi trăi incandescent propria suveranitate. Departe de a fi vreun geniu al Răului sau vreun profet mînat de impulsuri sangvinice ori mistice, Ceauşescu era un monstru al platitudinii, un criminal stupid, placid şi taciturn, lipsit de originalitate, de fantezie şi mister, compilator de fraze materialist-dialectice şi copiator de stilistică totalitară asiatică. Lipsit de orice virilitate sau de vreun viciu masculin, băutor de poşircă, vînător în ţarcuri silvice, trişor la şeptic, un ţărănoi agramat şi grobian care "dormea noaptea într-un cămeşoi brodat" - ăsta a fost Ceauşescu. Ce poate fi mai dezolant!?