Maria Biedrzycka Constantinescu : “Polonia se va reface pentru că acolo e multă credinţă”

Sanda Nicola în dialog cu Maria Biedrzycka Constantinescu
“Polonia se va reface pentru că acolo e multă credinţă”

13 Apr 2010 | 2 comentarii | 823 vizualizari

Are 87 de ani şi locuieşte singură într-un apartament din Drumul Taberei. În cartier i se spune “doamna Constantinescu”, după numele răposatului soţ român, însă toată lumea ştie că e de origine poloneză şi că istoria zbuciumată a secolului trecut a alungat-o din Polonia în Austria şi de-acolo la Bucureşti. Azi este printre decanii de vârstă ai comunităţii polone de la noi, greu încercată şi ea de catastrofa aviatică de la Smolensk.

13 Apr 2010

 

Pe Lech Kaczynski l-a întâlnit ultima dată anul trecut, când acesta a făcut o vizită în România. Îşi aminteşte că i-a împărtăşit preşedintelui polonez problemele ei de sănătate şi temerea că nu va apuca să-l mai întâlnească vreodată. Nu şi-ar fi închipuit atunci că el va trece la cele veşnice înaintea ei.

- Aţi vorbit zilele acestea cu familia?

- Toată ziua am vorbit cu cei din Polonia. Cu nepoţii, cu fraţii, cu fata mea... Şi de câte ori sună telefonul toţi plâng. Şi de-aici, din ţară, am primit foarte multe telefoane.

- Care a fost primul gând când aţi aflat vestea?

- Parcă m-a lovit cineva în cap, asta am simţit.

Publicitate

 

Şi îmi curgeau lacrimi fără să ştiu. Aşa o tragedie, e ca după războiul mondial. Şi aşa o coincidenţă cu atâta ghinion nu pot să-mi explic. Adică acum 70 de ani aceşti 22.000 de polonezi, toată elita de ofiţeri şi intelectuali, erau ucişi de ruşi, iar acum se prăpădesc oamenii ăştia de vază, în acelaşi loc. Ţara asta, Polonia, parcă-i blestemată…

- Eu aş îndrăzni să spun că e şi binecuvântată, pentru că şi-a revenit din toate nenorocirile. Nu-i aşa?

- Aşa e, Sanda. A fost o ţară, şi n-o spun pentru că sunt poloneză, de nobilime şi de civilizaţie. Asta a fost Polonia cândva. Acuma încă se ţine pe picioare. Nu mai este ce a fost, bineînţeles, dar tot este o ţară civilizată.

- Cum a reuşit Polonia să rămână în picioare, să-şi păstreze identitatea şi chiar să o ducă mai bine decât noi ceilalţi din Est?

- Chiar pe timpul comunismului, Polonia o ducea cel mai bine.

- De ce?

- În Polonia, aici era aprozarul comunist şi lângă el unul particular. Când au venit să facă colhozurile aici, în România, toţi au făcut sluj şi repede. Acolo au ieşit femeile cu furci şi cu lopeţi şi cu sape şi au zis „dacă vă apropiaţi de pământurile noastre vă tăiem”. Asta e Polonia. Apoi polonezii sunt oameni cu credinţă. Religia n-a fost niciodată interzisă acolo. Pe noi credinţa în Dumnezeu ne-a ţinut întotdeauna uniţi indiferent ce-a venit peste noi, nemţi, ruşi, foamete…

- Pe cine detestă mai mult polonezii, pe nemţi sau pe ruşi?

- Pe ruşi, categoric. De-aia şi Kaczynski, Dumnezeu să-l ierte, era foarte distant de ruşi. Cu toate ţările era bine, dar pe ruşi îi ţinea la distanţă. Nu putem uita că ei au omorât atâta popor. Afară de asta, Polonia a fost o ţară foarte mare. Jumătate din partea de nord a Poloniei au luat-o ruşii, nu? Cum au luat şi din România Bucovina şi Basarabia.

- Şi faţă de nemţi nu aveţi resentimente?

- Într-adevăr, când au intrat nemţii în Polonia a fost cea mai mare dramă. Treceai pe stradă şi vedeai pe uşa magazinelor scris „pentru câini şi polonezi intrarea interzisă”. Eram consideraţi câini. Dar Stalin o omorât atâta intelectualitate. De ce? A zis că pe proşti îi poate conduce, însă cei educaţi sunt periculoşi şi trebuie eliminaţi. Ruşii nu s-au mulţumit doar să ne ia teritorii, ei au vrut să ne distrugă caracterul.

- Lech Kaczynski a vizitat România de mai multe ori, a vorbit despre rudele sale care s-au refugiat aici. Dumneavoastră l-aţi întâlnit?

- Da. M-am şi fotografiat cu el anul trecut când a venit şi ne-a medaliat la ambasadă. A venit, ne-a luat de braţ pe mai multe doamne şi ne-a fotografiat cineva.

- Ce impresie v-a lăsat?

- Era un om foarte cumsecade. Avea o fiică şi două nepoţele pe care le adora. L-am întrebat ce face el în timpul liber, iar el a zis: „Orice timp liber, cât de puţin am, fug la nepoţelele mele că le iubesc de nu mai pot”. Foarte bun la suflet era.

- Despre ce povesteaţi cu el?

- Ne întreba mereu de sănătate. Eu i-am spus că o duc prost, că nu mă mai ţin picioarele şi merg din ce în ce mai greu, dânsul m-a complimentat, a zis că nu se vede pe faţa mea. (zâmbeşte). Tocmai murise mama preşedintelui Casei Polone, şi i-am zis că acum urmează să mă duc eu după ea. Mi-a spus: „Să nu mai zici aşa ceva niciodată, n-ai voie să spui aşa ceva!”. Altădată când a venit, eu stăteam de vorbă în faţa salonului unde se puseseră deja multe bunătăţi pe masă. Povesteam cu o doamnă şi cu un preot. Şi a venit şi m-a luat spunându-mi „haide, haide, lasă poveştile, vino la gustări!”. Foarte cald era cu toată lumea, foarte apropiat de polonezii din diaspora şi ne-a ajutat foarte mult. Pe polonezii din Suceava i-a ajutat să facă o Casă Polonă nouă acolo. Noi, la Bucureşti, aveam probleme cu un spaţiu care era revendicat de moştenitori. Ne-a ajutat să ne cumpărăm alt spaţiu, cu bani de la Guvernul din Polonia şi de la o societate pentru ajutorarea polonezilor din alte ţări.

- Vă mai amintiţi de masacrul de la Katyn?

- Sigur că da, aveam 17 ani. S-a aflat mai târziu despre nenorocire, că era în plin război. Voi nu l-aţi apucat pe Stalin… ce om odios! Stalin n-avea inimă. Cred că şi dacă ai tăia păsări tot se zbârleşte pielea pe tine. El, nimic. Câţi au fost omorâţi şi deportaţi din ordinul lui în Siberia... toţi „chiaburii”. Noi am scăpat pentru că ne-am refugiat în Austria în 1940.

- Toată lumea e uluită de această stranie coincidenţă. Elita Poloniei s-a mai prăpădit o dată, în acelaşi loc. Ce vă spune instinctul, de ce a fost dat să se întâmple aşa?

- Cei de acasă gândesc aşa ca mine, că e totuşi o mână criminală. Să dea Dumnezeu să mă înşel! Adică turnul de control i-a anunţat să meargă la alt aeroport şi ei s-au încăpăţânat să se ducă acolo. Cei de-acasă spun că e curios şi de ce a preluat Putin toată ancheta.

- Poate că din respect pentru poporul polonez. Poate că ruşii desemnează o figură de cel mai înalt nivel să coordoneze ancheta tocmai ca o garanţie că ancheta va fi una corectă…

- Şi aşa se poate interpreta. Dar eu personal n-am încredere în Putin, nici în ruşi, bineînţeles. Cum să ai încredere în ruşi când, vorba aceea, „rusul unde a pus cizma parcă s-a lipit”. Ăsta e rusul, nu mai pleacă. Şi câte nenorociri au făcut ruşii, e greu să ai încredere în ei.

- Dincolo de şocul şi mâhnirea întregii naţiuni, schimbă acest accident ceva fundamental în viaţa polonezilor?

- Aduce mai multă unitate, mai multă dragoste, mai multă credinţă. De la durere devii un om mai bun şi credincios. Un om care nu trece prin dureri, nenorociri, nu poate să simtă compasiune pentru un alt nenorocit fiindcă nu ştie prin ce trece acesta. Trebuie să treci prin nişte greutăţi în viaţă ca să-l înţelegi pe altul. Şi eu sunt sigură că Polonia se va reface pentru că acolo e multă credinţă. Cred în Dumnezeu şi de când s-a întâmplat accidentul zi şi noapte ei sunt în biserici, la slujbe.

- Sunteţi foarte legată de ţara dumneavostră şi de familia de acolo şi tocmai de aceea nu înţeleg de ce aţi rămas în România?

- Asta mi-a fost soarta. Eu am cunoscut Bucureştiul încă de mică. Fratele mamei mele a fost administrator al Ambasadei Poloniei de aici în anii '30. Mama avea opt copii, el nici unul, aşa că ne iubea mult. Pe mine mai ales m-a considerat mereu copilul lui, iar eu petreceam toate vacanţele aici. Erau vremuri în care Bucureştiul era incredibil de frumos, iar eu îl lăudam tuturor în Polonia. De-asta, după ce am ajuns ca refugiaţi în Austria, eu am făcut tot posibilul să vin la Bucureşti.

- Şi nu v-aţi dorit niciodată să vă întoarceţi în Polonia? Nici măcar de dragul fiicei şi al nepoţilor?

- Nu. Eu am avut două fete din prima căsătorie. La 21 de ani am rămas văduvă, soţul meu a căzut pe front. În '42, când eram deja în Austria, a murit una dintre fetiţe, la numai trei ani. Alergam cu ea către adăpost… pe mine m-au rănit schijele doar la un genunchi, pe ea la căpşor… Aş fi vrut ca cealaltă fiică a mea să rămână aici, în România, dar nu a fost chip. Ea s-a simţit mai poloneză decât mine. Pentru ea a contat să se întoarcă în patria pentru care au murit tatăl ei şi cei patru unchi, fraţii mei. Pentru mine a contat că în România mi-am găsit în sfârşit liniştea, lângă cel de-al doilea soţ. Dar chiar şi la această vârstă călătoresc mult şi în fiecare an petrec câteva luni acolo, iar ei mă vizitează foarte des.

- După căderea comunismului este imposibil să nu fi remarcat avansul pe care polonezii îl iau faţă de români. De ce ei pot mai mult?

- Polonezii sunt mai uniţi, sunt mai cinstiţi. Eu trăiesc de cincizeci şi cinci de ani aici şi pot să fac această comparaţie. Sunt mai harnici şi mai săritori polonezii. Să ştii că şi românii erau foarte cumsecade pe vremuri, şi atât de cinstiţi şi primitori… dar lucrurile s-au schimbat şi mă doare sufletul pentru că românii erau un neam nemaipomenit. Cu toate astea, dacă mi-ar da cineva un palat în Varşovia, tot n-aş pleca din Bucureşti.

- Ce-i deosebeşte cel mai mult pe români de polonezi?

- Românii, din păcate, nu sunt patrioţi. Pentru ei nu mai contează că strămoşii lor au reuşit cu greu şi cu jertfe să ţină neamul ăsta la un loc. La polonezi, nimic nu-i mai presus de istoria lor. Uită-te, Sanda, pe Kaczynski îl plâng astăzi toţi acolo, chiar şi cei care n-au fost de acord cu el. Şi îl plâng sincer pentru că, dincolo de orice lege ar fi dat, Kaczynski iubea Polonia şi toată lumea ştie asta.

- Cât de important e pentru polonezi ca liderul lor să fie patriot?

- Nimic nu-i mai important atunci când îşi aleg preşedintele sau parlamentarii. Acolo nu merge ca aici, că dacă le-ai dat un kil de zahăr se duc şi te votează. Şi îţi repet, nici românii n-au fost mereu aşa. Dar această democraţie n-a fost înţeleasă bine. Libertatea aici înseamnă că pot să iau o piatră şi sunt liber să o arunc unde vreau. Şi nimeni n-a căutat să îndrepte de la început asta. Polonezii, în schimb, au avut “Solidaritatea”, au luptat şi au înţeles ce înseamnă libertatea de fapt. Ei nu se lasă, au curajul să vorbească deschis. Românul, în schimb, vorbeşte numai acolo unde nu trebuie. Când trebuie să ceară ce i se cuvine tace mâlc.

- Cum vi s-a părut răspunsul românilor la drama din Polonia?

- Am văzut români care plângeau, am fost foarte impresionată că veneau fiindcă simţeau o durere sinceră pentru poporul polonez. Ştiu că foarte mulţi români îi simpatizează pe polonezi. Au arătat asta când au adăpostit atâţia refugiaţi în timpul războiului, când a murit Papa Ioan Paul al II-lea acum cinci ani, o arată şi acum. Românii sunt în adâncul sufletului lor mai buni şi mai calzi decât îşi imaginează ei înşişi. De-asta eu m-am simţit aici mai bine decât acasă şi am fost mai fericită decât oriunde altundeva.