2 Aprilie 2010
Tot mai mulţi români se gândesc la emigrare, din cauza condiţiilor de trai din ţară
379 VIZUALIZARI
Mai mult de trei milioane de persoane originare din teritoriul actual al ţării trăiesc acum în ţări neînvecinate cu România. O parte semnificativă dintr-un popor ce se mândrea cu nepărăsirea „plaiurilor mioritice" a luat în răstimpul istoriceşte scurt al deceniilor de comunism şi post-comunism calea unei bejenii adesea fără întoarcere.Mana remiterilor băneşti
Din 2001, trimiterile anuale de bani în ţară ale românilor emigraţi au depăşit miliardul de euro, crescând rapid până la maximul de peste 6 miliarde de euro atins în 2008. Afirmaţii de genul „emigraţia este principalul investitor în România" - deşi improprii, căci banii trimişi de emigranţi doar rareori reprezintă „investiţii" - exprimă plastic rolul major al acestei contribuţii la îmbunătăţirea nivelului de trai al familiilor migranţilor şi an-samblului populaţiei.
În plus de interesul considerabil al banilor trimişi în ţară, un alt aspect pozitiv de mare importanţă este faptul că emigranţii vin în contact cu niveluri de muncă şi de viaţă superioare, care exercită un evident rol educativ şi formativ. Chiar opţiunile electorale ale emigraţiei - majoritar osti¬lă politicienilor percepuţi ca urmaşi ai dictaturii comuniste - reflectă şi efectul educativ al contactului cu noul mediu, în plus faţă de convingerile de acasă. Desigur că preţul personal plătit de orice emigrant expus greutăţilor readaptării la un mediu diferit de acela în care s-a format poate fi chinuitor de ridicat, dar nu mă opresc acum asupra aspectelor individuale.
Dat fiind că ceea ce determină dezvoltarea oricărei ţări este munca poporului său, faptul că actualmente principala „marfă" de export a României este capacitatea de muncă a aproximativ 15% dintre cetăţenii ei ar putea incita să considerăm emigrarea drept o şansă pentru ţară şi să ne bucurăm de amploarea ei.
O astfel de concluzie este însă falsă prin simplism şi generatoare de riscuri serioase în perspectivă, căci vânzarea individuală a capacităţii de muncă, trăind în afara ţării de origine, nu îi serveşte acesteia decât în sens elementar şi imediat, la parţiala compensare a unor condiţii interne deficitare.
Ce vând ţările cu folos?
Istoria arată că prosperitatea şi progresul oricărei ţări sunt determinate de munca populaţiei trăitoare pe teritoriul acelei ţări, muncă structurată în produse şi servicii care să includă un grad crescător de calificare. Astfel, Germania (occidentală) s-a ridicat în mai puţin de două decenii din ruinele completei distrugeri a războiului până la o prosperitate care a atras mili¬oane de muncitori imigranţi, tocmai fiindcă planul Marshall a făcut posibilă punerea în valoare a unei imense capacităţi de muncă şi de creaţie structurată în interiorul Germaniei şi exportată prin produse şi servicii de nivel înalt. Spre deosebire de această situaţie, exportul individual al forţei de muncă a sutelor de mii de gastarbeiteri în Germania, ca şi al milioanelor de imigranţi sud-americani şi africani în „Nordul bogat" doar întreţine familiile respective şi contribuie la întreţinerea ţărilor de origine.
Dintre foarte multele exemple ce ilustrează aceeaşi realitate, acela al Israelului mi se pare cu precădere semnificativ. Este o evidenţă faptul că în numai câteva decenii, pe un teritoriu cu resurse naturale neglijabile, munca asiduă şi inteligentă a locuitorilor săi a clădit o ţară dezvoltată şi în progres rapid. În Israelul anului 2009, produsul intern (PIB) pe cap de locuitor este de 28.400 USD (indicat în CIA World Factbook). Israelul exportă mărfuri de înalt nivel, de la legume şi fructe până la cele mai avansate tehnologii civile şi militare, trecând prin produse chimice, farmaceu-tice, armament şi diamante prelucrate.
Emigrarea poate doar să răspundă parţial unor necesităţi presante, dar nu determină dezvoltarea ţării de origine, ci chiar o impietează. Căci, de la simpli „căpşunari" şi zidari până la informaticienii şi medicii de înaltă calificare, toţi aceia care remit în ţară ceva bani reprezintă - fiecare, la nivelul muncii lui - o parte de vârf a capacităţii de ansamblu româneşti, în măsură să corespundă exigenţei din locurile unde se câştigă mai bine. Iar absenţa unei părţi de vârf a hărniciei şi competenţei handicapează progresul ţării şi calitatea vieţii în România.
Ceea ce determină cu ade¬vă¬rat nivelul unei ţări este des¬făşurarea în acea ţară a unor activităţi creative înalte, aşa cum sunt cele din centrele de cercetare şi dezvoltare ale marilor corporaţii internaţionale şi din universităţile de prestigiu. Pe această linie, este regretabil că nici o universitate din România nu se situează într-o poziţie de vizibilitate în clasamentele mondiale ale universităţilor, chiar cele mai venerabile universităţi din ţară fiind necompetitive în domeniul tot mai mondializat al învăţământului universitar (R. Florian, Ad Astra 5, 2006).
O contribuţie benefică la remedierea acestei situaţii ar putea veni chiar de la specialiştii români din emigraţie... dacă acest lucru va fi dorit cu adevărat de factorii în măsură să-l facă posibil!
Pierderea necompensată a elitelor
Situarea neavantajoasă a uni¬versităţilor româneşti se leagă de un aspect cu adevărat dure¬ros al impactului emigrării masive din România asupra viitorului ţării: pierderea elite¬lor. Analizând în 1990 părăsirea României ceauşiste de către mulţi dintre cei mai calificaţi şi energici locuitori ai ei, subliniam faptul: cu cât o profesiu¬ne implică o specializare mai înaltă, cu atât mai ample au fost atunci pierderile umane din cadrul ei. Speranţa din acel prim an „post-decembrist" că noile autorităţi vor face astfel ca elitele profesionale să nu mai fie împinse să părăsească ţara a fost complet infirmată în cele două decenii scurse de atunci. Uşurinţa de a pleca în condiţiile (din fericire!) democratice ale liberei circulaţii şi ale „micşorării distanţelor în satul plane¬tar", combinată cu lipsa de perspectivă în ţară pentru tinerii excelenţi, a avut drept efect pierderea unei părţi semnificative a elitei intelectuale tinere româneşti. Pauperizarea de la începutul deceniului 1990 a avut un rol major în emigrarea masivă a elitelor profesionale, dar şi manifestările de neocomunism brutal şi disperant din acei ani au împins peste graniţe o mulţime de tineri intelectuali. Două aspecte mai puţin evidente ale pierderii elitelor merită semnalate. Mai întâi este faptul că plecarea din ţară a persoanelor cu atracţie pentru munca intelectuală de nivel ridicat, considerată iniţial temporară, devine o emigrare definitivă în mai mare măsură decât migraţia relativ reversibilă a persoanelor puţin calificate.
Apoi, este realitatea aparent surprinzătoare că remiterile de bani în ţară de la persoanele puţin calificate, cu câştiguri modeste, sunt net mai ridicate decât cele de la persoanele înalt calificate! Astfel, în acelaşi an (2005), suma medie trimisă în ţară de românii din Italia, majoritatea fără studii supe¬rioare, a fost de peste douăzeci de ori mai mare (!) decât aceea a trimiterilor de la românii din Canada, majoritatea cu studii superioare. Deci, emigrarea per¬soanelor înalt calificate aduce ţării doar un modest beneficiu pecuniar imediat, odată cu o scădere de nivel general, gravă pe termen lung. În schimb, ţara ar putea avea un beneficiu major în măsura în care caută şi găseşte mijloace de a folosi ceva din competenţa specialiştilor din emigraţie.
Emigrarea accentuează declinul natalităţii
Datele Institutului Naţional de Statistică arată că, începând din 1991, rata natalităţii în România a fost depăşită de rata mortalităţii, populaţia ţării scăzând de la maximul de peste 23,2 milioane din 1990 până la mai puţin de 21,5 milioane, în prezent. Într-o lume ce creşte în fiecare zi cu peste 220 de mii de indivizi (!), evoluţia demografică a României ultimelor două decenii este alarmantă. Socio-biologia declinului populaţiei României (ca şi a altor ţări europene) depăşind obiectivul acestor rânduri, mă limitez să observ doar că emigrarea accentuează scăderea demografică: emigranţii fiind majoritar persoane tinere, din segmentul fertil al populaţiei, descendenţa unui segment cantitativ considerabil (şi calitativ auto-selecţionat!) al populaţiei româneşti nu mai face parte din rezervorul uman al ţării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu