Spirala şi scara
In Uncategorized on februarie 4, 2010 at 11:59 amSpirala, simplă, dubla sau triplă este după unii semnul ezoteric mitico-magic al destinului comun al românilor. S-a găsit că acest semn a fost dat de zeul Dacia, identificat cu Daksha din mitologia vedică, dacilor din vechime, ca simbol al poporului ales, dar şi ca blestem pentru cei care se dezrădăcinează şi îşi uită originea şi cultura. Este un semn omniprezent pe teritoriul vechii Dacii, găsindu-se astăzi gravat pe porţile caselor ţărănesti, pe ouăle încondeiate, pe fote, tesături, scoarţe etc. Simbolizeaza vârtejul cosmic, urcarea la cer, aspiraţia spre infinit. O găsim de asemenea în ritualul magic al fenomenului horal, şi anume în hora deschisă de tip spiralat.
Cele doua sensuri ale spiralei
Spirala prezinta un dublu sens. Un sens pozitiv sau antiorar şi un sens negativ sau orar. Că sensul antiorar este sensul pozitiv ne-o dovedeşte şi dansul bisericesc ortodox “Isaie danţuieşte”. Spirala gravată pe porţile caselor ţărănesti, pe ouăle încondeiate, pe fote, tesături, scoarţe etc are de regulă sens antiorar.
Executarea unor ritualuri magice, sub forma spiralei negative, orare, rămâne caracteristic magiei negre populare, de care se vor ocupa vrajitorii sau solomonarii satului. Complexul Monumental de la Târgu Jiu, realizat de sculptorul Constatin Brâncuşi, prezintă o simbolistică aparte. Coloana Infinită sau Coloana fără de Sfârşit simbolizează “Scara Raiului”, aşa cum o descrie Sfântul Ioan Scărarul, calea ascetică prin care creştinul ortodox ajunge la Poarta Raiului, prin harul lui Iisus Hristos. Din aceasta porneşte o spirală ce trece prin mijlocul bisericii Sfinţiil Apostoli, apoi prin Poarta Sărutului şi se opreşte la Masa Tăcerii.
Executarea unor ritualuri magice, sub forma spiralei negative, orare, rămâne caracteristic magiei negre populare, de care se vor ocupa vrajitorii sau solomonarii satului. Complexul Monumental de la Târgu Jiu, realizat de sculptorul Constatin Brâncuşi, prezintă o simbolistică aparte. Coloana Infinită sau Coloana fără de Sfârşit simbolizează “Scara Raiului”, aşa cum o descrie Sfântul Ioan Scărarul, calea ascetică prin care creştinul ortodox ajunge la Poarta Raiului, prin harul lui Iisus Hristos. Din aceasta porneşte o spirală ce trece prin mijlocul bisericii Sfinţiil Apostoli, apoi prin Poarta Sărutului şi se opreşte la Masa Tăcerii.
Hora deschisă de tip spiralat
Aşa cum a arătat şi Nicolae Iorga, fenomenul horal reprezintă o reminiscenţă a unui străvechi ritual mitico-magic de urcare la cer care se savarşea pe tot cuprinsul Daciei înca din epoca paleolitică. Ritualul numit Kolabrismos (de la gr. κολαβρισμός) sau a Kolo era o hora ezoterică, în timpul dansului, oamenii se infrăţeau formând o fraţietate magico- rituală.
Sunt puţine date privitoare la Kolo-ul trac, dar putem sa le completăm cu ceea ce ştim depre hora actuală.
În “Enciclopaedia Britannica” găsim următorea definitie: “Kolo deriva din denumirea veche slavona a cuvântului roata. Kolo-ul era probabil dansat în adorarea Soarelui, cu mult înainte de sosirea slavilor în peninsula balcanica.” Etimologia cuvântului ar trebui căutată în mitologia elină, şi anume în numele dat de vechii greci zeului solar, Helios.
Kolo-ul trac a dat la noi Hora, la sârbi Kolesca, la bulgari Horo-ul, la ruşi Korovad-ul şi la greci Choros-ul. Din Kolabrismos- ul iniţial au evoluat două tipuri de horă: cea închisă de tipul cercului şi hora deschisă, care cunoaşte mai multe variante, dintre care cea a horei deschise de tip spiralat mai supravieţuieşte doar la macedoromâni, precum şi la docoromânii din Banat si Oltenia, diminuându-şi însă caracterul magic. Se presupune că aceasta se apropie cel mai mult de ritul arhaic iniţial.
S-a stabilit că, pe teritoriul Daciei, fenomenul horal este prezent chiar din epoca Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.), ultima mare cultura cu ceramică pictata din Europa. Descoperirea la Bodeşti-Frumuşica a unei reprezentări în ceramica a unei hore formate din şase femei, aparţinând acestei Culturi, ar atesta faptul că pe teritoriul ţării noastre exista un cult al spiralei magice, anterior celui existent în India, Tibet şi China.
Interpretarea dată de unii acestei ceramici ar fi cum că cele trei cercuri care unesc pe dansatori ar reprezenta magic pământul unificator, aerul generatorul vieţii şi cerul, forţa spuirituală care transformă.
În hora deschisa de tip spiralat, dansatorii conduşi de un vătaf formează o spirală deschisă ce simbolizează urcarea la cer. Calea de penetrare a cerului este Calea Duminicii, care urcă la Poarta Raiului, opusă Căii Sâmbetei, calea care coboară în Iad. Raiul şi Iadul sunt cele două destinaţii ale acestui ritual. În zona Braşovului există un tip de hora deschisă, numita Hora Junilor. Cel care conduce hora este vătaful. Şi aici, rotaţia se face în sens antiorar, dansatorii neştiind de ce, ci doar pentru că “aşa se face”.
Sunt puţine date privitoare la Kolo-ul trac, dar putem sa le completăm cu ceea ce ştim depre hora actuală.
În “Enciclopaedia Britannica” găsim următorea definitie: “Kolo deriva din denumirea veche slavona a cuvântului roata. Kolo-ul era probabil dansat în adorarea Soarelui, cu mult înainte de sosirea slavilor în peninsula balcanica.” Etimologia cuvântului ar trebui căutată în mitologia elină, şi anume în numele dat de vechii greci zeului solar, Helios.
Kolo-ul trac a dat la noi Hora, la sârbi Kolesca, la bulgari Horo-ul, la ruşi Korovad-ul şi la greci Choros-ul. Din Kolabrismos- ul iniţial au evoluat două tipuri de horă: cea închisă de tipul cercului şi hora deschisă, care cunoaşte mai multe variante, dintre care cea a horei deschise de tip spiralat mai supravieţuieşte doar la macedoromâni, precum şi la docoromânii din Banat si Oltenia, diminuându-şi însă caracterul magic. Se presupune că aceasta se apropie cel mai mult de ritul arhaic iniţial.
S-a stabilit că, pe teritoriul Daciei, fenomenul horal este prezent chiar din epoca Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.), ultima mare cultura cu ceramică pictata din Europa. Descoperirea la Bodeşti-Frumuşica a unei reprezentări în ceramica a unei hore formate din şase femei, aparţinând acestei Culturi, ar atesta faptul că pe teritoriul ţării noastre exista un cult al spiralei magice, anterior celui existent în India, Tibet şi China.
Interpretarea dată de unii acestei ceramici ar fi cum că cele trei cercuri care unesc pe dansatori ar reprezenta magic pământul unificator, aerul generatorul vieţii şi cerul, forţa spuirituală care transformă.
În hora deschisa de tip spiralat, dansatorii conduşi de un vătaf formează o spirală deschisă ce simbolizează urcarea la cer. Calea de penetrare a cerului este Calea Duminicii, care urcă la Poarta Raiului, opusă Căii Sâmbetei, calea care coboară în Iad. Raiul şi Iadul sunt cele două destinaţii ale acestui ritual. În zona Braşovului există un tip de hora deschisă, numita Hora Junilor. Cel care conduce hora este vătaful. Şi aici, rotaţia se face în sens antiorar, dansatorii neştiind de ce, ci doar pentru că “aşa se face”.
Interdicţiile horitului
În comunităţile de români, unde fenomenul horal este puternic prezent se considera ca blestemul ar fi una dintre cauzele care ar impiedica pe om sa iasă la horă. Odinioară, atât flăcăii, cât si fetele care şi-au întinat fecioria înainte de cununie, sau, după cununie au preacurvit, aveau interdicţia de a participe la horă. Numai cei neprihăniti sau cei care au trecut prin ritualul nunţii aveau voie să participe la horă. Anumite cântece populare sugerează faptul ca, nici aceştia din urma nu aveau voie să participe la hora, ci numai flăcaii şi fetele mari. Acestea sunt îndemnate să joace hora atât timp cât sunt la părinţi, căci după ce se vor căsatori, vor primi interdicţie să mai joace: “Horile n-aţi mai juca/ Florile n-aţi mai purta” . Astăzi, aceate interdicţii dure au fost mult amendate, în sensul că flăcăii şi fetele care şi-au întinat fecioria pot participa la hora, dacă s-au spovedit de păcatul lor la preot. În schimb, neparticiparea la hora ar avea repercusiuni negative asupra sănatăţii fizice şi mental a omului, căci: “Ai vedea fete nebune/ Şi neveste duse-n lume”. Vedem aici o reminiscenţă a funcţiei cathartice, de eliberare a energiilor sexuale a kolo-ului trac.
Spirale ezoterice provenite din alte culturi
Datorită globalizării, asistăm în ultima vreme la încercarea de pătrundera la noi a unor practici provenite din alte culturi. Astfel, în Taoism si Yoga întâlnim mandale (diagrame simbolice) străvechi ce reprezintă universul în forma de spirală. Sub denumirea de “Spirala Yang”, concept provenit din taoism, se desfăşoară periodic, începând din anii ‘90, şedinţe colective de meditaţie ezoterice în două localităţi din ţara noastră. Aceste spirale, executate de o mare masă de oameni, uneori până la 5 000 care, care se ţin de mână şi sunt ordonaţi după semnul zodiacal, sunt izbitor de asemănatoare cu hora deschisă de tip spiralat din folclorul nostru.
Scara, calea creştină de ascensiune la Cer
După încreştinarea protoromânilor, care a început încă din epoca apostolica, scara va lua locul spiralei şi va deveni simbolul caracteristic aspiraţiei omului spre Divinitate.
Atât de mult a pătruns în sufletul românului, încât motivul ei apare zugrăvit pe pereţii mănăstirilor Suceviţa şi Râşca. De asemenea este prezent în sculptura stâlpilor de la case sau în ouăle încondeiate. Înşişi dacii sacrificau un om din patru în patru ani, trimiţându-l ca mesager la Cer, prin aruncarea lui în trei ţepuşe. Jertfa cristică, care a luat locul jertfelor geto-dacilor, a făcut posibilă deschiderea aceste căi unice de urcuş duhovnicesc, accesibilă oricui prin asceză creştină. Este calea exoterică, calea isihastă, carcteristică creştinismului răsăritean, spirala rămânând o cale exclusiv ezoterică, atât în fenomenul horal, cât şi în alte forme, căci realizarea rituală a ei presupune o iniţiere magică. Deşi această cale ancestrală a supravieţuit şi o găsim adânc înrădăcinată în tradiţia populară, Biserica nu a acceptat-o niciodată, calea scării isihaste rămanând singura binecuvântată.
Atât de mult a pătruns în sufletul românului, încât motivul ei apare zugrăvit pe pereţii mănăstirilor Suceviţa şi Râşca. De asemenea este prezent în sculptura stâlpilor de la case sau în ouăle încondeiate. Înşişi dacii sacrificau un om din patru în patru ani, trimiţându-l ca mesager la Cer, prin aruncarea lui în trei ţepuşe. Jertfa cristică, care a luat locul jertfelor geto-dacilor, a făcut posibilă deschiderea aceste căi unice de urcuş duhovnicesc, accesibilă oricui prin asceză creştină. Este calea exoterică, calea isihastă, carcteristică creştinismului răsăritean, spirala rămânând o cale exclusiv ezoterică, atât în fenomenul horal, cât şi în alte forme, căci realizarea rituală a ei presupune o iniţiere magică. Deşi această cale ancestrală a supravieţuit şi o găsim adânc înrădăcinată în tradiţia populară, Biserica nu a acceptat-o niciodată, calea scării isihaste rămanând singura binecuvântată.
Bibliografie
1. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti 1985.
2. Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Ed. Albatros, București, 1983.
3. Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. IX, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc. 1980.
4. Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1982.
5. Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Editura Meridiane , Buc. 1982.
6. Pamfil Biltiu, Studii de etnologie românească, vol.1, 2 , Ed. Saeculum, Bucureşti 2007.
7. Sabina Ispas, Preminte Solomon. Legenda populară românească între canonic şi aprocrif, Ed. Saeculum Bucureşti 2007.
8. Constantin Daicoviciu, Herodot si pretinsul monoteism al dacilor, Apulum, Alba Iulia, 1946.
9. Tudor Pamfilie, Sărbătorile la români, Ed. Saeculum, Bucureşti 1997.
10. Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
11. Liviu Rusu, Viziunea lumii în poezia noastră populară. De la resemnare la acţiunea creatoare, Editura pentru literatură, Bucureşti 1967.
12. Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers, Bucureşti 1999.
13. Nicolae Brânda, Mituri ale antropocentrismului românesc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1991.
14. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiintifică şi enciclopedică, Bucureşti 1986.
15. Ovidiu Papadima, O viziune româneasca a lumii, Ed. Saeculum, Bucureşti 2009.
16. Dan Oltean, Religia dacilor, Editura Saeculum, Bucureşti 2007.
17. Marcel Olinescu, Mitologie românească, Ed. Saeculum, Bucureşti 2007.
18. Niculina Chiper, Reprezentări ale destinului în folclorul românesc, Editura Saeculum, Bucureşti 2007.
19. Eugen Lozovan, Dacia sacră, Editura Saeculum, Bucureşti 2007.
2. Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Ed. Albatros, București, 1983.
3. Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. IX, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc. 1980.
4. Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1982.
5. Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Editura Meridiane , Buc. 1982.
6. Pamfil Biltiu, Studii de etnologie românească, vol.1, 2 , Ed. Saeculum, Bucureşti 2007.
7. Sabina Ispas, Preminte Solomon. Legenda populară românească între canonic şi aprocrif, Ed. Saeculum Bucureşti 2007.
8. Constantin Daicoviciu, Herodot si pretinsul monoteism al dacilor, Apulum, Alba Iulia, 1946.
9. Tudor Pamfilie, Sărbătorile la români, Ed. Saeculum, Bucureşti 1997.
10. Ion Ghinoiu, Lumea de aici, lumea de dincolo, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
11. Liviu Rusu, Viziunea lumii în poezia noastră populară. De la resemnare la acţiunea creatoare, Editura pentru literatură, Bucureşti 1967.
12. Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers, Bucureşti 1999.
13. Nicolae Brânda, Mituri ale antropocentrismului românesc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1991.
14. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiintifică şi enciclopedică, Bucureşti 1986.
15. Ovidiu Papadima, O viziune româneasca a lumii, Ed. Saeculum, Bucureşti 2009.
16. Dan Oltean, Religia dacilor, Editura Saeculum, Bucureşti 2007.
17. Marcel Olinescu, Mitologie românească, Ed. Saeculum, Bucureşti 2007.
18. Niculina Chiper, Reprezentări ale destinului în folclorul românesc, Editura Saeculum, Bucureşti 2007.
19. Eugen Lozovan, Dacia sacră, Editura Saeculum, Bucureşti 2007.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu