ATENTIE!
Un nou mod de talharie
>
Daca conduceti noaptea si vi se arunca oua crude pe parbriz in niciun caz sa nu actionati stergatoarele si sa nu stropiti parbrizul cu lichid de parbriz. Ouale amestecate cu apa vor crea un strat opac pe parbriz si nu veti mai vedea nimic, chiar si folosind stergatoarele. Atunci veti fi obligat sa va opriti si cu mare probabilitate veti fi victima unei talharii.
Lasati ouale sa curga pe parbriz fara sa incercati sa-l curatati cu stergatoarele si lichid de parbriz. Continuati sa mergeti cu masina cat mai departe posibil de locul incidentului. Opriti-va numai atunci cand ati ajuns intr-un
loc sigur.
>
Aruncarea cu oua in parprizul masinilor care circula noaptea este ultima gaselnita folosita de talhari.
luni, 22 februarie 2010
joi, 18 februarie 2010
Institutul de Deshumare a Victimelor Comunismului în România
Institutul de Deshumare a Victimelor Comunismului în România
16Feb10
6 Votes
Aşa s-ar traduce în viziunea lui Marius Oprea, actualul director al IICCR (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România) menirea instituţiei pe care în acest moment o conduce. Polemica iscată în jurul IICCR s-a centrat în jurul acuzelor de schimbare pe criterii politice a lui Marius Oprea, lăsând oarecum impresia de către susţinătorii săi că nu ar exista nici un fel de motive profesionale. În fapt, ele au fost expuse destul de clar de către Vladimir Tismăneanu sau Mihai Neamţu: anume complexitatea unui fenomen ca istoria comunismului în România, miza enormă pe care o presupune înţelegerea sa cât mai adâncă, nu poate fi redusă la o orientare unidimensională. Cu atât mai puţin cînd aceasta presupune aproape exclusiv excavarea de oseminte sau afişarea de liste cu fişe matricole penale, nume de torţionari sau de securişti. Empirismul haotic şi fără metodă, neputinţa teoretică şi conceptuală, nu pot substitui cercetarea istorică autentică. Ele pot cel mult s-o arunce înapoi la stadiul de istorie cronicărească medievală.
Trecând în revistă punctele de vedere exprimate, am ajuns şi la interviul dat de dl. Marius Oprea în Academia Caţavencu. Las la o parte exprimările de genul „căcaţii de comunişti –căcaţi de la guvernare”. Nu ştiu de ce un om ca Marius Oprea se vede silit să recurgă la astfel de mijloace verbale. Ele sunt de obicei apanajul celor slabi, ce pun semnul egal între exprimarea vulgară şi tăria de caracter. Dacă vorbeşti ca-n curtea autobazei, se cheamă că eşti un om dintr-o bucată care nu se-ncurcă-n vorbe. N-ar trebui să fie cazul lui Marius Oprea, caracterul şi dârzenia sa fiind un fapt arhicunoscut. Nu cred că are nimic de demonstrat în acest sens, apelând la vocabularul de băiat de cartier care-şi marchează teritoriul. Dar asta e mai puţin important.
Faptul care m-a surprins de-a lungul interviului a fost poziţia de pe care a încercat să apere activitatea Institutului. M-aş fi aşteptat să iasă în faţă cu realizările şi cercetările de până acum. Nu sunt puţine şi nici neînsemnate. Aş aminti aici cartea lui Alin Mureşan publicată sub egida IICCR – „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”, sau volumul II al Anuarului IICCR pe 2007 cuprinzând o serie de studii dedicate elitelor comuniste înainte şi după 1989. Pentru Marius Oprea însă se pare că sunt mai puţin relevante. Ceea ce consideră el că justifică existenţa Institutului, punctul forte şi singura activitate care contează, sunt săpăturile pentru exhumarea rămăşiţelor celor ucişi clandestin înainte de 1989. Declară că s-a săturat de teorii şi de literatură, de fandoseli academice. Tot ce doreşte este să trântească pe masa procurorilor sacii cu resturile umane. Asta este istoria în esenţa ei pură, nu preţiozităţile teoretico-intelectuale.
Ironia sorţii, anti-comunistul Marius Oprea nu pare să realizeze că recurge la arsenalul de clişee populist – anti –intelectualiste al celor pe care doreşte să-i combată. Din vorbele sale transpare gândirea minerist–imeghebistă şi dispreţul faţă de filfizonii bibliotecilor: noi muncim, nu gândim; noi săpăm, nu teoretizăm. Imaginea burjuiului care n-a mâncat salam cu soia în exil este înlocuită de cea a lui Vladimir Tismăneanu care n-a cotrobăit în viaţa lui cu mâna printre coastele unui mort. Fără să-şi dea seama, Marius Oprea îşi auto-proiectează o imagine-clişeu desprinsă parcă din recuzita literaturii realismului socialist din anii ’50: activistul de partid aproape de oameni, de suferinţele lor. N-aş vrea să-mi fac păcate; sunt convins că nutreşte o compasiune sinceră faţă de victimele asasinatelor şi faţă de familiile lor. Am însă sentimentul că această imagine pe care o opune într-un mod antitetic celei a savantului izolat în turnul său de fildeş păcătuieşte prin falsitate. Şi prin manipulare emoţională grosieră.
Ce nu pare domnul Marius Oprea să înţeleagă, este că înaintea craniilor pe care le găseşte în pământ a existat o poveste. Şi că istoria comunismului nu poate fi redată doar de expunerea unei căpăţâni pe masa procurorului sau aiurea. Pentru a înţelege şi a avea o imagine cât mai veridică trebuie să pătrundem şi în interiorul altor capete, nu doar să ne mulţumim a contempla craniul victimei. Trebuie să încercăm să pătrundem în capetele oamenilor vii, ale celor care au ţinut mâna pe trăgaci, ale celor care au dat ordinele, ale noastre, ale tuturor care am făcut din aceasta normalitatea de fiecare zi. Şi trebuie să ajungem acolo pentru a surprinde ideile; ideile din care unele duc lumea înainte, iar altele provoacă infecţia spiritului, care îmbolnăvesc şi ucid. Ceva îngrozitor trebuie să se fi petrecut mai înainte ca oameni nevinovaţi să fie ridicaţi în miez de noapte şi ucişi la marginea drumului. Pentru ca cineva să fie convins că exterminarea unor semeni, indivizi sau grupuri etnice şi sociale, reprezintă etapa obligatorie către realizarea binelui comun, a binelui suprem, trebuie ca anormalul să fie adânc cuibărit în mintea şi inima sa. Pentru ca o întreagă societate , de la prim-secretar la cel mai umil muncitor să fie prizoniera minciunii ideologice, să fie conştientă că trăieşte în minciună, şi să nu poată face nimic pentru a se elibera, undeva în spiritul nostru trebuie să se fi produs o teribilă fractură. Este semnul unei boli necruţătoare, a unui mod total deformat de a se raporta la sine, la Dumnezeu şi la cei din jur. Nu existenţa lui Lenin şi a sectei bolşevice e tulburătoare, ci succesul ei, faptul că ea a devenit religia şi speranţa unei părţi însemnate din omenire. În cuvintele lui Alain Besançon „carenţa sa de fiinţă a devenit carenţa noastră, a milioane de fiinţe umane”. Osemintele pe care le caută cu asiduitate dl. Oprea nu reprezintă decât punctul terminus al unei veritabile drame a umanităţii cu stupiditatea şi inocenţa ei deopotrivă, cu speranţele şi bucuriile ei, cu actele de sacrificiu şi laşităţile care au însoţit-o. Ori pentru a reda această frescă vie, mi-e teamă că săpăliga arheologului nu e de ajuns.
Nu ştiu dacă în fruntea Institutului va ajunge Vladimir Tismăneanu. Pot să afirm însă cu riscul de a-mi atrage oprobriul celor care nu-l agreează că-mi doresc acest lucru. Am văzut care este viziunea dlui Marius Oprea privind investigarea istoriei comunismului şi nu mă convinge. Nu cred că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului trebuie să devină Institutul de Criminalistică a Comunismului. Din punctul meu de vedere focalizarea exclusivă pe o direcţie secundară, o fundatură, s-a dovedit falimentară şi reprezintă o invalidare a perspectivei dlui Oprea. Deşi s-au produs lucrări valoroase, totuşi raportat la fondurile substanţiale alocate IICCR, rezultatele sunt mai degrabă dezamăgitoare. Instituţia în fruntea căreia s-a aflat dl Oprea este debranşată de la reţeaua academică internaţională şi nu reprezintă o prezenţă semnificativă pe piaţa internaţională a dezbaterilor de profil.
Nu cred că dl Oprea are anvergura academică şi intelectuală pentru a conduce o asemenea instituţie. Nu este un atac la persoana domniei sale, nici o referinţă peiorativă la calităţile sale intelectuale. Marea majoritate (în care mă auto-includ) nu ajungem să fim deschizători de drumuri în domeniile în care activăm. Este o simplă constatare: dl Tismăneanu corespunde profilului de „fiară de catedră” devoratoare de biblioteci, este creator de paradigmă în domeniul în care activează, dl Oprea –nu. Simplu ca bună-ziua. În opinia mea, directorii acestui gen de instituţii ar trebui să fie oameni al căror nume spune ceva catedrelor marilor universităţi. Din nou, dl. Tismăneanu bifează fişa postului, dl. Oprea nu. La fel de simplu.
Marius Oprea a dovedit în raportarea sa la regimul comunist şi la problema deconspirării Securităţii coloană de granit şi hotărâre de oţel. Cu tot respectul însă, nu cred că sunt calităţi suficiente pentru a-l recomanda pentru o asemenea funcţie.
Nu înseamnă că direcţia pe care o reprezintă Marius Oprea n-ar trebui să aibă drept de cetate într-un asemena institut. Trebuie însă s-o spun clar şi răspicat din capul locului, consider că o asemenea direcţie nu poate fi decât secundară. Nicăieri în lume un asemenea institut nu are ca obiect principal de activitate scormonirea osemintelor. Istoria reprezintă un efort de auto-înţelegere mediat de interpretare şi nu de transferul brut al documentelor în coperţile unei cărţi, sau al capetelor de femur în arhivele virtuale ale internetului. Ierarhia trebuie stabilită fără echivoc: stiloul comandă hârleţului şi nu invers.
Bogdan Ivascu
16Feb10
6 Votes
Aşa s-ar traduce în viziunea lui Marius Oprea, actualul director al IICCR (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România) menirea instituţiei pe care în acest moment o conduce. Polemica iscată în jurul IICCR s-a centrat în jurul acuzelor de schimbare pe criterii politice a lui Marius Oprea, lăsând oarecum impresia de către susţinătorii săi că nu ar exista nici un fel de motive profesionale. În fapt, ele au fost expuse destul de clar de către Vladimir Tismăneanu sau Mihai Neamţu: anume complexitatea unui fenomen ca istoria comunismului în România, miza enormă pe care o presupune înţelegerea sa cât mai adâncă, nu poate fi redusă la o orientare unidimensională. Cu atât mai puţin cînd aceasta presupune aproape exclusiv excavarea de oseminte sau afişarea de liste cu fişe matricole penale, nume de torţionari sau de securişti. Empirismul haotic şi fără metodă, neputinţa teoretică şi conceptuală, nu pot substitui cercetarea istorică autentică. Ele pot cel mult s-o arunce înapoi la stadiul de istorie cronicărească medievală.
Trecând în revistă punctele de vedere exprimate, am ajuns şi la interviul dat de dl. Marius Oprea în Academia Caţavencu. Las la o parte exprimările de genul „căcaţii de comunişti –căcaţi de la guvernare”. Nu ştiu de ce un om ca Marius Oprea se vede silit să recurgă la astfel de mijloace verbale. Ele sunt de obicei apanajul celor slabi, ce pun semnul egal între exprimarea vulgară şi tăria de caracter. Dacă vorbeşti ca-n curtea autobazei, se cheamă că eşti un om dintr-o bucată care nu se-ncurcă-n vorbe. N-ar trebui să fie cazul lui Marius Oprea, caracterul şi dârzenia sa fiind un fapt arhicunoscut. Nu cred că are nimic de demonstrat în acest sens, apelând la vocabularul de băiat de cartier care-şi marchează teritoriul. Dar asta e mai puţin important.
Faptul care m-a surprins de-a lungul interviului a fost poziţia de pe care a încercat să apere activitatea Institutului. M-aş fi aşteptat să iasă în faţă cu realizările şi cercetările de până acum. Nu sunt puţine şi nici neînsemnate. Aş aminti aici cartea lui Alin Mureşan publicată sub egida IICCR – „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”, sau volumul II al Anuarului IICCR pe 2007 cuprinzând o serie de studii dedicate elitelor comuniste înainte şi după 1989. Pentru Marius Oprea însă se pare că sunt mai puţin relevante. Ceea ce consideră el că justifică existenţa Institutului, punctul forte şi singura activitate care contează, sunt săpăturile pentru exhumarea rămăşiţelor celor ucişi clandestin înainte de 1989. Declară că s-a săturat de teorii şi de literatură, de fandoseli academice. Tot ce doreşte este să trântească pe masa procurorilor sacii cu resturile umane. Asta este istoria în esenţa ei pură, nu preţiozităţile teoretico-intelectuale.
Ironia sorţii, anti-comunistul Marius Oprea nu pare să realizeze că recurge la arsenalul de clişee populist – anti –intelectualiste al celor pe care doreşte să-i combată. Din vorbele sale transpare gândirea minerist–imeghebistă şi dispreţul faţă de filfizonii bibliotecilor: noi muncim, nu gândim; noi săpăm, nu teoretizăm. Imaginea burjuiului care n-a mâncat salam cu soia în exil este înlocuită de cea a lui Vladimir Tismăneanu care n-a cotrobăit în viaţa lui cu mâna printre coastele unui mort. Fără să-şi dea seama, Marius Oprea îşi auto-proiectează o imagine-clişeu desprinsă parcă din recuzita literaturii realismului socialist din anii ’50: activistul de partid aproape de oameni, de suferinţele lor. N-aş vrea să-mi fac păcate; sunt convins că nutreşte o compasiune sinceră faţă de victimele asasinatelor şi faţă de familiile lor. Am însă sentimentul că această imagine pe care o opune într-un mod antitetic celei a savantului izolat în turnul său de fildeş păcătuieşte prin falsitate. Şi prin manipulare emoţională grosieră.
Ce nu pare domnul Marius Oprea să înţeleagă, este că înaintea craniilor pe care le găseşte în pământ a existat o poveste. Şi că istoria comunismului nu poate fi redată doar de expunerea unei căpăţâni pe masa procurorului sau aiurea. Pentru a înţelege şi a avea o imagine cât mai veridică trebuie să pătrundem şi în interiorul altor capete, nu doar să ne mulţumim a contempla craniul victimei. Trebuie să încercăm să pătrundem în capetele oamenilor vii, ale celor care au ţinut mâna pe trăgaci, ale celor care au dat ordinele, ale noastre, ale tuturor care am făcut din aceasta normalitatea de fiecare zi. Şi trebuie să ajungem acolo pentru a surprinde ideile; ideile din care unele duc lumea înainte, iar altele provoacă infecţia spiritului, care îmbolnăvesc şi ucid. Ceva îngrozitor trebuie să se fi petrecut mai înainte ca oameni nevinovaţi să fie ridicaţi în miez de noapte şi ucişi la marginea drumului. Pentru ca cineva să fie convins că exterminarea unor semeni, indivizi sau grupuri etnice şi sociale, reprezintă etapa obligatorie către realizarea binelui comun, a binelui suprem, trebuie ca anormalul să fie adânc cuibărit în mintea şi inima sa. Pentru ca o întreagă societate , de la prim-secretar la cel mai umil muncitor să fie prizoniera minciunii ideologice, să fie conştientă că trăieşte în minciună, şi să nu poată face nimic pentru a se elibera, undeva în spiritul nostru trebuie să se fi produs o teribilă fractură. Este semnul unei boli necruţătoare, a unui mod total deformat de a se raporta la sine, la Dumnezeu şi la cei din jur. Nu existenţa lui Lenin şi a sectei bolşevice e tulburătoare, ci succesul ei, faptul că ea a devenit religia şi speranţa unei părţi însemnate din omenire. În cuvintele lui Alain Besançon „carenţa sa de fiinţă a devenit carenţa noastră, a milioane de fiinţe umane”. Osemintele pe care le caută cu asiduitate dl. Oprea nu reprezintă decât punctul terminus al unei veritabile drame a umanităţii cu stupiditatea şi inocenţa ei deopotrivă, cu speranţele şi bucuriile ei, cu actele de sacrificiu şi laşităţile care au însoţit-o. Ori pentru a reda această frescă vie, mi-e teamă că săpăliga arheologului nu e de ajuns.
Nu ştiu dacă în fruntea Institutului va ajunge Vladimir Tismăneanu. Pot să afirm însă cu riscul de a-mi atrage oprobriul celor care nu-l agreează că-mi doresc acest lucru. Am văzut care este viziunea dlui Marius Oprea privind investigarea istoriei comunismului şi nu mă convinge. Nu cred că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului trebuie să devină Institutul de Criminalistică a Comunismului. Din punctul meu de vedere focalizarea exclusivă pe o direcţie secundară, o fundatură, s-a dovedit falimentară şi reprezintă o invalidare a perspectivei dlui Oprea. Deşi s-au produs lucrări valoroase, totuşi raportat la fondurile substanţiale alocate IICCR, rezultatele sunt mai degrabă dezamăgitoare. Instituţia în fruntea căreia s-a aflat dl Oprea este debranşată de la reţeaua academică internaţională şi nu reprezintă o prezenţă semnificativă pe piaţa internaţională a dezbaterilor de profil.
Nu cred că dl Oprea are anvergura academică şi intelectuală pentru a conduce o asemenea instituţie. Nu este un atac la persoana domniei sale, nici o referinţă peiorativă la calităţile sale intelectuale. Marea majoritate (în care mă auto-includ) nu ajungem să fim deschizători de drumuri în domeniile în care activăm. Este o simplă constatare: dl Tismăneanu corespunde profilului de „fiară de catedră” devoratoare de biblioteci, este creator de paradigmă în domeniul în care activează, dl Oprea –nu. Simplu ca bună-ziua. În opinia mea, directorii acestui gen de instituţii ar trebui să fie oameni al căror nume spune ceva catedrelor marilor universităţi. Din nou, dl. Tismăneanu bifează fişa postului, dl. Oprea nu. La fel de simplu.
Marius Oprea a dovedit în raportarea sa la regimul comunist şi la problema deconspirării Securităţii coloană de granit şi hotărâre de oţel. Cu tot respectul însă, nu cred că sunt calităţi suficiente pentru a-l recomanda pentru o asemenea funcţie.
Nu înseamnă că direcţia pe care o reprezintă Marius Oprea n-ar trebui să aibă drept de cetate într-un asemena institut. Trebuie însă s-o spun clar şi răspicat din capul locului, consider că o asemenea direcţie nu poate fi decât secundară. Nicăieri în lume un asemenea institut nu are ca obiect principal de activitate scormonirea osemintelor. Istoria reprezintă un efort de auto-înţelegere mediat de interpretare şi nu de transferul brut al documentelor în coperţile unei cărţi, sau al capetelor de femur în arhivele virtuale ale internetului. Ierarhia trebuie stabilită fără echivoc: stiloul comandă hârleţului şi nu invers.
Bogdan Ivascu
Viaţa şi istoria comunismului românesc: pradă, adevăr sau paradă? (UPDATED)
Viaţa şi istoria comunismului românesc: pradă, adevăr sau paradă? (UPDATED)
Oricât de ambiţioşi, românii nu pot inventa nici roata şi nici ştiinţa istoriei. De sute sau poate mii de ani, această artă suverană a scrisului despre trecut se practică sub patronajul calm al muzei Clio (reprezentată în picturile clasicilor mereu cu o carte în mână). De ce oare comunismul ar trebui studiat altfel decât istoria celorlalte totalitarisme? De ce am crede că scrâşnitul din dinţi şi spumele la gură ar da mai multe rezultate decât studiul critic al documentelor de arhivă, investigaţia comparatistă a memoriei şi detectivistica meticuloasă pe urmele ideologiilor fondatoare?
Povara trecutului
Orice om onest, confruntat cu concluziile comunităţii ştiinţifice internaţionale, va recunoaşte în comunism unul dintre cele mai atroce experimente politice ale modernităţii. Nu poţi studia trecutul recent al Rusiei, al Chinei sau al Estului Europei ca şi când ai cartografia apele limpezi ale unui golf mediteranean. A curs mult sânge prin partea noastră de lume. În secolul XX, secera şi ciocanul au patronat moartea violentă a peste o sută de milioane de suflete. Suferinţele unor ţări au depăşit limita imaginaţiei comune. Despre faptele care au condus la hecatombe nu se poate scrie, aşadar, decât cu grijă, compasiune şi multă, infinită atenţie pentru detaliu. Este ceea ce ne arată studiile unui Robert Conquest care a zugrăvit fresca foametei cumplite din Ucraina (1932-1933). Este ceea ce ne spun cărţile lui Alexander Soljeniţîn care redau întreaga teroare fizică şi psihologică a Gulagului. Comunismul, însă, n-a fost doar un cimitir de proporţii planetare. În particular, comunismul românesc a prilejuit pe lângă naşterea sinistrelor lagăre de muncă ale Deltei Dunării şi contra-reacţia timidă a unor poeţi simbolişti sau onirici (de la Gellu Naum până la Leonid Dimov), a unor romancieri de calitate, a unor actori de geniu, etc. Comunismul românesc nu s-a încheiat cu lichidarea detaşamentelor armate ale colonelului Toma Arnăuţoiu ori cu întemniţarea grupării „Rugul Aprins”, ci a continuat în forme perverse, sub chipul „socialismului-naţional” promovat de Nicolae Ceauşescu. În comunism s-a murit, dar s-au spus şi glume; s-a plâns, dar s-au compus şi bancuri; s-a îndurat frigul, dar au existat şi evadări boeme.
Crimele, pe scurt, dau măsura unei dictaturi, dar nu îi explică geneza. Decenii la rând, nenumărate victime au rămas în viaţă, trăindu-şi aproape fiecare zi în condiţii de umilinţă, frică şi degradare. Biografiile a sute de milioane de oameni au făcut parte, fenomenologic vorbind, dintr-o lume aparte: valorile răsturnate ale regimului n-au anulat integral dorinţa de sens, adevăr sau bucurie a fiecăruia. A relata istoria comunismului presupune referinţa la această constelaţie de fapte, gesturi, simboluri sau practici de supravieţuire. A fi istoric al comunismului înseamnă nu doar să faci poza gropilor comune, ci şi să explici incredibila seducţie exercitată de această ideologie asupra unei elite intelectuale. Comuniştii nu au fost simpli gangsteri, ci au avut un proiect pe care l-au urmat cu demonică pasiune. Viziunea lor despre istorie şi societate trebuie deconstruită, înainte de toate, pentru a nu îngădui repetarea ororii.
Istorie sau isterie?
Să povesteşti în mod convingător chipul durerilor, al iluziilor, al decepţiilor, al erorilor, dar şi al fericirilor insulare sau al entuziasmelor reprimate din timpul dictaturii – aceasta e sarcina unui adevărat cărturar umanist. Tinerele generaţii au dreptul să afle atât genealogia ideilor lui Marx & Engels (şi, în genere, a hegelienilor de stânga), cât şi modul în care se prezenta universul material şi spiritual al unui „colectiv de muncitori” dintr-un combinat siderurgic. E important să cunoaştem formele istorice ale comunismului românesc interbelic, dar şi deciziile economice, presiunile politice şi mai ales relaţiile sociale stabilite sub presiunea „cincinalelor”. De ce au fost anihilate proprietatea privată, etosul antreprenorial şi piaţa liberă? Cum s-a distrus sistemul de educaţie tradiţional, bazat pe valorile umanismului clasic? Cum a fost transformat satul tradiţional sub imperativul falselor modernizări (de la colectivizare până la sistematizare)? Ce însemna să activezi în procuratura sub stalinismul radical, dar şi în ceea ce s-a numit „obsedantul deceniu”? Ce fel de cărţi erau disponibile pentru studenţii la filozofie din anii 1970? Ce însemna de fapt învăţământul umanist în anii comunismului? Care sunt sursele sovietice, occidentale sau nord-coreene pentru arhitectura „centrelor civice” din atâtea oraşe? Cum se raportau instituţii aparent neutre – cum au fost cultele religioase ori breslele profesionale – la cenzura de Partid? Câţi jurnalişti independenţi am avut la apogeul cultului personalităţii? Cum funcţionau structurile represive ale PCR în raport cu alte instituţii similare: KGB, etc.? Pentru a da un răspuns articulat fiecăreia dintre aceste întrebări avem nevoie de un demers intelectual angajat „fără ură şi părtinire” (Tacit).
În România, în schimb, un autor de cărţi respectabile despre Securitatea română a trecut nervos de la paradigma „sine ira et studio” la sloganul „sine cura et dubio”. În câteva interviuri de-o surprinzătoare şi, mai ales, regretabilă violenţă verbală, dl. Marius Oprea, actualul director al IICCR, a formulat puncte de vedere inacceptabile pentru orice mediu academic. Să notăm mai întâi vulgaritatea extraordinară a unor comparaţii: „căcaţii de comunişti” (impuşi prin tancurile sovietice) versus „căcaţii de la putere” (aleşi prin vot democratic). Exhumarea de cadavre, apoi, e asimilată cu „pescuitul”. După propriile sale declaraţii, dl Oprea e un „purtător de cruce” la un salariu de peste patruzeci de milioane lunar. Aceeaşi irepresibilă înclinaţie spre autovictimizare îl face să-şi imagineze că profesorul Vladimir Tismăneanu îi doreşte, pesemne, nu „doar capul”, ci chiar „gîtlejul, maţele”, urmând ca Partidul Democrat-Liberal să organizeze „o expoziţie” cu organele sale interne.
În alte intervenţii publice din ultimele zile, dl. Oprea şi-a continuat pe acelaşi ton ieremiada, anexând agenda Institutului pe care îl conduce unei sarcini exclusive: dezgroparea morţilor. Or, nici cel mai habotnic cinstitor de sfinte moaşte dintr-un colţ de Rusie pravoslavnică n-ar înlocui lectura textelor sfinte cu venerarea unor racle; n-ar cere desfiinţarea scrisului din pricina unei fixaţii osteologice. Mimând însă tonul profetic, cu accente biblice prost distribuite, cercetătorul braşovean a declarat că nu vorbeşte „din cărţi”, ci, oarecum printr-un mandat direct, chiar „în numele celor dispăruţi.” Istoria, pe dl Oprea, se reduce la un hibrid între necrologie, spiritism şi frenologie. Un Institut destinat memoriei regimului comunist se transformă iată, subit, într-un centru de medicină legală.
Logica federativă
În faţa acestor mărturisiri e posibil ca şi alte ramuri ale medicinei să fie convocate la apel. Ce fel de ţară este aceea unde istoria comunismului e dată pe mâna unui personaj care vede în săpăliga arheologului un înlocuitor al cărţii, al studiului şi al bibliotecii? Să fie oare de neînlocuit cineva care, deşi a condus un Institut cu buget de peste două milioane de euro anual, n-a redactat sau editat măcar un singur volum individual ori colectiv la o editură străină de prestigiu? Când vom accepta că un anticomunism compulsiv, oricât de îndreptăţit moral, nu înlocuieşte sarcina disciplinei intelectuale pe marginea unui canon şi a unei metodologii exigente? De ce e atât de greu să recunoaştem că, fără o bază teoretică solidă, anticomunismul bâjbâie, gesticulează, exclamă febril, acuză, dar nu convinge?
Să mai spunem aici şi faptul că niciun Institut est-european dedicat problemei memoriei totalitarismului n-a canalizat întreaga energie a cercetătorilor săi spre publicarea unor liste cu nume de torţionari, securişti sau informatori, ventilate pe internet fără ca ideologia şi mandatul politic al poliţiei secrete să fie adecvet discutate. Niciun director de Institut al memoriei comunismului n-a elaborat în timpul mandatului său biografia unui preşedinte de stat democratic (în condiţiile în care jurnalele lui Che Guevara se traduc nestingherit în româneşte, fiind lansate cu surle şi trâmbiţe în localuri trendy, cu iz eurosocialist). IICCR a lansat, fireşte, numeroase volume de calitate: de la analiza minuţioasă a fenomenului reeducării de la Piteşti până la dicţionarul penitenciarelor comuniste ori la portretul informatorului Securităţii. Ele n-au schimbat cu nimic, însă, dezbaterea din ţările apusene: Archie Brown, Robert Service, Orlando Figes şi alţi specialişti generalişti de primă mărime citează, în continuare, doar cărţile scrise în limba lui Shakespeare.
Un cercetător autentic, aşadar, n-ar fi obsedat de opoziţia „sapă contra stilou”. Sub toate aspectele, savanţii români sunt la început de drum. Suntem departe de-a avea o inflaţie de cărţi, filme sau documentare profesioniste în limba engleză, care să ajute publicul occidental să înţeleagă dimensiunea experienţei totalitare dintre 1947-1989. E bine deci să cunoaştem mai multe atât despre eroismul partizanilor din munţi, cât şi despre bioritmul minelor din Petroşani, aflate sub supravegherea activiştilor PCR. Un Institut dedicat memoriei regimului comunist din România ar trebui să facă o prioritate din publicarea unor studii competente în revistele de circulaţie. Suntem încă prea departe de momentul marilor sinteze, pentru a declara inutilitatea excursului teoretic. Monografiile specializate abia au început să apară. Nu avem încă biografiile fundamentale ale unor Gheorghe-Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu sau chiar Silviu Brucan. Cărţile în limbi de circulaţie ale cercetătorilor autohtoni sunt şi mai puţine la număr – semn al firavei noastre conectări la dezbaterea internaţională. Momentele festive şi aniversare faţă de 1989, aşadar, trebuie să lase loc unei atitudini reflexive.
Teoria ca praxis
Breasla istoricilor operează cu metodologii heterogene: unii pun accentul pe rolul ideologiei, alţii subliniază aspectele sociale; unii se preocupă de ego-biografii, alţii descriu raporturile de supunere sau competiţie între instituţiile totalitare. Este loc sub cer, pesemne, pentru toată lumea. Nimeni n-a murit în România pentru că Institutul Totalitarismului (subordonat Academiei Române) a fost condus ani de zile de un membru al extremei naţionaliste (PRM) ori pentru că Institutul Revoluţiei (creat prin votul Parlamentului în perioda guvernării Năstase) a fost girat de un coregraf al mineriadelor (Ion Iliescu) sau pentru că CNCSAS a operat cu criterii aleatorii în demascarea foştilor colaboratori ai Securităţii.
Dincolo de mica dramoletă mediatică produsă artificial în jurul unei persoane X sau Y, este vital acum ca dezbaterea de adâncime să înceapă. Pozitivismul celor care, printr-o admirabilă hărnicie, recoltează date şi compun cronologii exhaustive nu e îndeajuns. Empiria brută trebuie cuplată la un efort mai amplu de imaginaţie analogică şi reconstrucţie narativă. Un turist care filmează, din întâmplare, momentele de final ale unei catastrofe aviatice va oferi doar o probă la dosarul investigaţiei. Cauzele respectivei prăbuşiri sunt, mai întotdeauna, complexe, inter-condiţionate şi parţial necunoscute. „Cutia neagră” care a înregistrat decesul comunismului poate fi căutată în inima ideologiei marxist-leniniste. Întrucât comunismul n-a fost doar o utopie socială sau un început ratat de modernizare forţată, ci, mai presus de toate, o maladie spirituală, bibliografia cercetătorilor români nu va putea exclude referinţa la autori diverşi, dar complementari, precum Nikolai Berdiaev, Eric Vogelin, Isaiah Berlin, Leszek Kołakowski sau Alain Besançon. În aceeaşi măsură, vom avea nevoie de mai mulţi istorici care ţin seama de recomandărilor unor Paul Ricoeur, Raymond Aron, François Furet, Robert Tucker, Martin Malia, Paul Veyne, Georges Nivat sau Pierre Nora. În universităţile occidentale care iau în serios istoria comunismului, politologii (cum ar fi Daniel Mahoney) dialoghează cu filozofii (cum ar fi Pierre Manent); experţii în economie sau arhitectură primesc sugestii de la sociologi; specialiştii în arte vizuale comunică armonios cu departamentele de literatură comparată; teologii recitesc istoria doctrinelor politice.
Acest concert al interdisciplinarităţii nu e un răsfăţ gratuit şi nici nu se organizează doar „de amorul artei”. O intenţionalitate pedagogică trebuie să subîntindă întregul demers. El va împedica ficţionalizarea memoriei colective sau confuzia tot mai răspândită între istorie şi nostalgie. Un Institut născut din voinţă politică trebuie să limiteze efectele amneziei şi seducţia tergiversărilor. Istoria comunismului românesc sau internaţional e prea importantă pentru a fi capturată în tunelul strâmt al unor minţi egolatre, rudimentare şi revanşarde.
Mihail NEAMŢU
(14 februarie 2010)
Post-Scriptum:
Stenograma întâlnirii din martie 2009 este un document intern care aparţine Administraţiei Prezidenţiale. Dupa redactare, acest text a fost trimis domnilor Marius Oprea şi Stejărel Olaru. Pe căi ciudate, a ajuns pe un blog personal al unei persoane străine de conversaţia între IICCR şi CPADCR. Dl Dorin Tudoran a fost anunţat drept nou preşedinte de Onoare IICCR numit (pe baza cărei stipulări?) de către Marius Oprea. Profesorul Vladimir Tismaneanu n-a citat niciodată din acest text, documentul intern apartinând Admnistraţiei Prezidentiale şi IICCRMER (subordonat Guvernului). Nu doar regula bunului simţ spune că nu se poate cita din scrisori sau e-mailuri private fără acordul autorului. Domnii Oprea si Tudoran par să-şi fi facut o profesie din asemenea intruziuni, operând grave confuzii între sfera publica şi aceea a documentelor private ori, mai mult, a documentelor de stat.
Oricât de ambiţioşi, românii nu pot inventa nici roata şi nici ştiinţa istoriei. De sute sau poate mii de ani, această artă suverană a scrisului despre trecut se practică sub patronajul calm al muzei Clio (reprezentată în picturile clasicilor mereu cu o carte în mână). De ce oare comunismul ar trebui studiat altfel decât istoria celorlalte totalitarisme? De ce am crede că scrâşnitul din dinţi şi spumele la gură ar da mai multe rezultate decât studiul critic al documentelor de arhivă, investigaţia comparatistă a memoriei şi detectivistica meticuloasă pe urmele ideologiilor fondatoare?
Povara trecutului
Orice om onest, confruntat cu concluziile comunităţii ştiinţifice internaţionale, va recunoaşte în comunism unul dintre cele mai atroce experimente politice ale modernităţii. Nu poţi studia trecutul recent al Rusiei, al Chinei sau al Estului Europei ca şi când ai cartografia apele limpezi ale unui golf mediteranean. A curs mult sânge prin partea noastră de lume. În secolul XX, secera şi ciocanul au patronat moartea violentă a peste o sută de milioane de suflete. Suferinţele unor ţări au depăşit limita imaginaţiei comune. Despre faptele care au condus la hecatombe nu se poate scrie, aşadar, decât cu grijă, compasiune şi multă, infinită atenţie pentru detaliu. Este ceea ce ne arată studiile unui Robert Conquest care a zugrăvit fresca foametei cumplite din Ucraina (1932-1933). Este ceea ce ne spun cărţile lui Alexander Soljeniţîn care redau întreaga teroare fizică şi psihologică a Gulagului. Comunismul, însă, n-a fost doar un cimitir de proporţii planetare. În particular, comunismul românesc a prilejuit pe lângă naşterea sinistrelor lagăre de muncă ale Deltei Dunării şi contra-reacţia timidă a unor poeţi simbolişti sau onirici (de la Gellu Naum până la Leonid Dimov), a unor romancieri de calitate, a unor actori de geniu, etc. Comunismul românesc nu s-a încheiat cu lichidarea detaşamentelor armate ale colonelului Toma Arnăuţoiu ori cu întemniţarea grupării „Rugul Aprins”, ci a continuat în forme perverse, sub chipul „socialismului-naţional” promovat de Nicolae Ceauşescu. În comunism s-a murit, dar s-au spus şi glume; s-a plâns, dar s-au compus şi bancuri; s-a îndurat frigul, dar au existat şi evadări boeme.
Crimele, pe scurt, dau măsura unei dictaturi, dar nu îi explică geneza. Decenii la rând, nenumărate victime au rămas în viaţă, trăindu-şi aproape fiecare zi în condiţii de umilinţă, frică şi degradare. Biografiile a sute de milioane de oameni au făcut parte, fenomenologic vorbind, dintr-o lume aparte: valorile răsturnate ale regimului n-au anulat integral dorinţa de sens, adevăr sau bucurie a fiecăruia. A relata istoria comunismului presupune referinţa la această constelaţie de fapte, gesturi, simboluri sau practici de supravieţuire. A fi istoric al comunismului înseamnă nu doar să faci poza gropilor comune, ci şi să explici incredibila seducţie exercitată de această ideologie asupra unei elite intelectuale. Comuniştii nu au fost simpli gangsteri, ci au avut un proiect pe care l-au urmat cu demonică pasiune. Viziunea lor despre istorie şi societate trebuie deconstruită, înainte de toate, pentru a nu îngădui repetarea ororii.
Istorie sau isterie?
Să povesteşti în mod convingător chipul durerilor, al iluziilor, al decepţiilor, al erorilor, dar şi al fericirilor insulare sau al entuziasmelor reprimate din timpul dictaturii – aceasta e sarcina unui adevărat cărturar umanist. Tinerele generaţii au dreptul să afle atât genealogia ideilor lui Marx & Engels (şi, în genere, a hegelienilor de stânga), cât şi modul în care se prezenta universul material şi spiritual al unui „colectiv de muncitori” dintr-un combinat siderurgic. E important să cunoaştem formele istorice ale comunismului românesc interbelic, dar şi deciziile economice, presiunile politice şi mai ales relaţiile sociale stabilite sub presiunea „cincinalelor”. De ce au fost anihilate proprietatea privată, etosul antreprenorial şi piaţa liberă? Cum s-a distrus sistemul de educaţie tradiţional, bazat pe valorile umanismului clasic? Cum a fost transformat satul tradiţional sub imperativul falselor modernizări (de la colectivizare până la sistematizare)? Ce însemna să activezi în procuratura sub stalinismul radical, dar şi în ceea ce s-a numit „obsedantul deceniu”? Ce fel de cărţi erau disponibile pentru studenţii la filozofie din anii 1970? Ce însemna de fapt învăţământul umanist în anii comunismului? Care sunt sursele sovietice, occidentale sau nord-coreene pentru arhitectura „centrelor civice” din atâtea oraşe? Cum se raportau instituţii aparent neutre – cum au fost cultele religioase ori breslele profesionale – la cenzura de Partid? Câţi jurnalişti independenţi am avut la apogeul cultului personalităţii? Cum funcţionau structurile represive ale PCR în raport cu alte instituţii similare: KGB, etc.? Pentru a da un răspuns articulat fiecăreia dintre aceste întrebări avem nevoie de un demers intelectual angajat „fără ură şi părtinire” (Tacit).
În România, în schimb, un autor de cărţi respectabile despre Securitatea română a trecut nervos de la paradigma „sine ira et studio” la sloganul „sine cura et dubio”. În câteva interviuri de-o surprinzătoare şi, mai ales, regretabilă violenţă verbală, dl. Marius Oprea, actualul director al IICCR, a formulat puncte de vedere inacceptabile pentru orice mediu academic. Să notăm mai întâi vulgaritatea extraordinară a unor comparaţii: „căcaţii de comunişti” (impuşi prin tancurile sovietice) versus „căcaţii de la putere” (aleşi prin vot democratic). Exhumarea de cadavre, apoi, e asimilată cu „pescuitul”. După propriile sale declaraţii, dl Oprea e un „purtător de cruce” la un salariu de peste patruzeci de milioane lunar. Aceeaşi irepresibilă înclinaţie spre autovictimizare îl face să-şi imagineze că profesorul Vladimir Tismăneanu îi doreşte, pesemne, nu „doar capul”, ci chiar „gîtlejul, maţele”, urmând ca Partidul Democrat-Liberal să organizeze „o expoziţie” cu organele sale interne.
În alte intervenţii publice din ultimele zile, dl. Oprea şi-a continuat pe acelaşi ton ieremiada, anexând agenda Institutului pe care îl conduce unei sarcini exclusive: dezgroparea morţilor. Or, nici cel mai habotnic cinstitor de sfinte moaşte dintr-un colţ de Rusie pravoslavnică n-ar înlocui lectura textelor sfinte cu venerarea unor racle; n-ar cere desfiinţarea scrisului din pricina unei fixaţii osteologice. Mimând însă tonul profetic, cu accente biblice prost distribuite, cercetătorul braşovean a declarat că nu vorbeşte „din cărţi”, ci, oarecum printr-un mandat direct, chiar „în numele celor dispăruţi.” Istoria, pe dl Oprea, se reduce la un hibrid între necrologie, spiritism şi frenologie. Un Institut destinat memoriei regimului comunist se transformă iată, subit, într-un centru de medicină legală.
Logica federativă
În faţa acestor mărturisiri e posibil ca şi alte ramuri ale medicinei să fie convocate la apel. Ce fel de ţară este aceea unde istoria comunismului e dată pe mâna unui personaj care vede în săpăliga arheologului un înlocuitor al cărţii, al studiului şi al bibliotecii? Să fie oare de neînlocuit cineva care, deşi a condus un Institut cu buget de peste două milioane de euro anual, n-a redactat sau editat măcar un singur volum individual ori colectiv la o editură străină de prestigiu? Când vom accepta că un anticomunism compulsiv, oricât de îndreptăţit moral, nu înlocuieşte sarcina disciplinei intelectuale pe marginea unui canon şi a unei metodologii exigente? De ce e atât de greu să recunoaştem că, fără o bază teoretică solidă, anticomunismul bâjbâie, gesticulează, exclamă febril, acuză, dar nu convinge?
Să mai spunem aici şi faptul că niciun Institut est-european dedicat problemei memoriei totalitarismului n-a canalizat întreaga energie a cercetătorilor săi spre publicarea unor liste cu nume de torţionari, securişti sau informatori, ventilate pe internet fără ca ideologia şi mandatul politic al poliţiei secrete să fie adecvet discutate. Niciun director de Institut al memoriei comunismului n-a elaborat în timpul mandatului său biografia unui preşedinte de stat democratic (în condiţiile în care jurnalele lui Che Guevara se traduc nestingherit în româneşte, fiind lansate cu surle şi trâmbiţe în localuri trendy, cu iz eurosocialist). IICCR a lansat, fireşte, numeroase volume de calitate: de la analiza minuţioasă a fenomenului reeducării de la Piteşti până la dicţionarul penitenciarelor comuniste ori la portretul informatorului Securităţii. Ele n-au schimbat cu nimic, însă, dezbaterea din ţările apusene: Archie Brown, Robert Service, Orlando Figes şi alţi specialişti generalişti de primă mărime citează, în continuare, doar cărţile scrise în limba lui Shakespeare.
Un cercetător autentic, aşadar, n-ar fi obsedat de opoziţia „sapă contra stilou”. Sub toate aspectele, savanţii români sunt la început de drum. Suntem departe de-a avea o inflaţie de cărţi, filme sau documentare profesioniste în limba engleză, care să ajute publicul occidental să înţeleagă dimensiunea experienţei totalitare dintre 1947-1989. E bine deci să cunoaştem mai multe atât despre eroismul partizanilor din munţi, cât şi despre bioritmul minelor din Petroşani, aflate sub supravegherea activiştilor PCR. Un Institut dedicat memoriei regimului comunist din România ar trebui să facă o prioritate din publicarea unor studii competente în revistele de circulaţie. Suntem încă prea departe de momentul marilor sinteze, pentru a declara inutilitatea excursului teoretic. Monografiile specializate abia au început să apară. Nu avem încă biografiile fundamentale ale unor Gheorghe-Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu sau chiar Silviu Brucan. Cărţile în limbi de circulaţie ale cercetătorilor autohtoni sunt şi mai puţine la număr – semn al firavei noastre conectări la dezbaterea internaţională. Momentele festive şi aniversare faţă de 1989, aşadar, trebuie să lase loc unei atitudini reflexive.
Teoria ca praxis
Breasla istoricilor operează cu metodologii heterogene: unii pun accentul pe rolul ideologiei, alţii subliniază aspectele sociale; unii se preocupă de ego-biografii, alţii descriu raporturile de supunere sau competiţie între instituţiile totalitare. Este loc sub cer, pesemne, pentru toată lumea. Nimeni n-a murit în România pentru că Institutul Totalitarismului (subordonat Academiei Române) a fost condus ani de zile de un membru al extremei naţionaliste (PRM) ori pentru că Institutul Revoluţiei (creat prin votul Parlamentului în perioda guvernării Năstase) a fost girat de un coregraf al mineriadelor (Ion Iliescu) sau pentru că CNCSAS a operat cu criterii aleatorii în demascarea foştilor colaboratori ai Securităţii.
Dincolo de mica dramoletă mediatică produsă artificial în jurul unei persoane X sau Y, este vital acum ca dezbaterea de adâncime să înceapă. Pozitivismul celor care, printr-o admirabilă hărnicie, recoltează date şi compun cronologii exhaustive nu e îndeajuns. Empiria brută trebuie cuplată la un efort mai amplu de imaginaţie analogică şi reconstrucţie narativă. Un turist care filmează, din întâmplare, momentele de final ale unei catastrofe aviatice va oferi doar o probă la dosarul investigaţiei. Cauzele respectivei prăbuşiri sunt, mai întotdeauna, complexe, inter-condiţionate şi parţial necunoscute. „Cutia neagră” care a înregistrat decesul comunismului poate fi căutată în inima ideologiei marxist-leniniste. Întrucât comunismul n-a fost doar o utopie socială sau un început ratat de modernizare forţată, ci, mai presus de toate, o maladie spirituală, bibliografia cercetătorilor români nu va putea exclude referinţa la autori diverşi, dar complementari, precum Nikolai Berdiaev, Eric Vogelin, Isaiah Berlin, Leszek Kołakowski sau Alain Besançon. În aceeaşi măsură, vom avea nevoie de mai mulţi istorici care ţin seama de recomandărilor unor Paul Ricoeur, Raymond Aron, François Furet, Robert Tucker, Martin Malia, Paul Veyne, Georges Nivat sau Pierre Nora. În universităţile occidentale care iau în serios istoria comunismului, politologii (cum ar fi Daniel Mahoney) dialoghează cu filozofii (cum ar fi Pierre Manent); experţii în economie sau arhitectură primesc sugestii de la sociologi; specialiştii în arte vizuale comunică armonios cu departamentele de literatură comparată; teologii recitesc istoria doctrinelor politice.
Acest concert al interdisciplinarităţii nu e un răsfăţ gratuit şi nici nu se organizează doar „de amorul artei”. O intenţionalitate pedagogică trebuie să subîntindă întregul demers. El va împedica ficţionalizarea memoriei colective sau confuzia tot mai răspândită între istorie şi nostalgie. Un Institut născut din voinţă politică trebuie să limiteze efectele amneziei şi seducţia tergiversărilor. Istoria comunismului românesc sau internaţional e prea importantă pentru a fi capturată în tunelul strâmt al unor minţi egolatre, rudimentare şi revanşarde.
Mihail NEAMŢU
(14 februarie 2010)
Post-Scriptum:
Stenograma întâlnirii din martie 2009 este un document intern care aparţine Administraţiei Prezidenţiale. Dupa redactare, acest text a fost trimis domnilor Marius Oprea şi Stejărel Olaru. Pe căi ciudate, a ajuns pe un blog personal al unei persoane străine de conversaţia între IICCR şi CPADCR. Dl Dorin Tudoran a fost anunţat drept nou preşedinte de Onoare IICCR numit (pe baza cărei stipulări?) de către Marius Oprea. Profesorul Vladimir Tismaneanu n-a citat niciodată din acest text, documentul intern apartinând Admnistraţiei Prezidentiale şi IICCRMER (subordonat Guvernului). Nu doar regula bunului simţ spune că nu se poate cita din scrisori sau e-mailuri private fără acordul autorului. Domnii Oprea si Tudoran par să-şi fi facut o profesie din asemenea intruziuni, operând grave confuzii între sfera publica şi aceea a documentelor private ori, mai mult, a documentelor de stat.
Carmen MUŞAT. Oportunism pentru eternitate
Vladimir Ilici Tismăneanu vrea să blocheze acțiunea juridică în cercetarea vinovaților de crimele comuniste. Probabil. Sau nu mai are slujba confortabilă la amerloci și se trage la vatră, ca Michael Shafir și alți colaboratori ai României libere. Dan C.
Oportunism pentru eternitate
Dulcea pasăre a anticomunismului cu brevet
Autor: Carmen MUŞAT
Oportunism pentru eternitate
Am publicat, săptămîna trecută (11 februarie), un Apel la susţinerea publică a lui Marius Oprea, adresat primului ministru Emil Boc, semnat de un mare număr de personalităţi publice. Pe site-ul revistei noastre am postat, pe măsură ce le-am primit, textele de susţinere venite din partea unor istorici de renume ai comunismului, precum Stéphane Courtois şi Catherine Durandin, dar şi intervenţia doamnei Doina Cornea în sprijinul menţinerii lui Marius Oprea în funcţia de preşedinte al IICCMER. Cu două săptămîni în urmă am semnat eu însămi un editorial în care, după un scurt istoric al instituţiei conduse de Marius Oprea, pledam pentru necesitatea continuităţii actualei echipe de conducere de la IICCMER. În acelaşi număr, apărut în 4 februarie a.c., publicam scrisoarea deschisă a Hertei Müller, semnalul de alarmă tras de angajaţii IICCR şi punctul de vedere al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.
Toate aceste texte, precum şi cele apărute ulterior, semnate de Mircea Vasilescu (în Dilema veche din 11 februarie) sau de Laszlo Tokes, pledează, cu calm şi argumente de ordin profesional, pentru normalitate şi profesionalism, într-o ţară în care, se pare, obsesia numirilor pe criterii politice a atins apogeul. Dacă veţi (re)citi aceste intervenţii (disponibile pe site-ul Observatorului cultural) veţi vedea că nicăieri – subliniez nicăieri – nu se face vreo referire injurioasă la adresa lui Vladimir Tismăneanu. Cu excepţia doamnei Doina Cornea, care îi cere dlui Tismăneanu să îl sprijine pe Marius Oprea şi să se solidarizeze cu cei din Institut, nimeni nu-i pomeneşte măcar numele, necum să insinueze „sinistre cabale“ instrumentate de domnia sa sau să-i conteste meritele ştiinţifice (atîtea cîte sînt).
Cu atît mai năucitoare este reacţia dlui Tismăneanu din 14 februarie, postată pe blogul său.
Pe un ton plin de indignare, Vladimir Tismăneanu se plînge că „oameni pe care îi respect au intrat într-un joc în care calomnia, insinuarea şi insulta brutală se intersectează cu mania persecuţiei dusă la extrem. Unii au compus, alţii au semnat tot felul de texte fără a le trece o secundă prin minte să mă întrebe şi pe mine ce cred“. Înţeleg, din această afirmaţie, fie că dl Tismăneanu se simte bine în postura de victimă – pe care şi-o asumă cu voluptate, fie că pentru orice apeluri adresate primului ministru cu privire la numirea preşedintelui IICCMER este imperios necesar să cerem părerea unicei autorităţi (autoproclamate) în materie de investigare şi condamnare a comunismului. Domnul Tismăneanu are despre sine însuşi o imagine supradimensionată. „Ca om de ştiinţă care s-a ocupat de comunism vreme de trei decenii, cu publicaţii recunoscute în comunitatea epistemică internaţională“ (am citat din autoportretul pe care şi-l face autorul pe blog), dl Tismăneanu e convins că are dreptul să deţină funcţia de preşedinte al Consiliului Ştiinţific al noului IICCMER.
Domnia sa declară chiar că, în vederea atingerii acestui nobil scop, a încercat supraomenescul, negînd categoric orice intenţie de a deţine o funcţie, horribile dictu, onorifică. Nu, dl Tismăneanu nu doreşte decît să prezideze Consiliul Ştiinţific, ceea ce, în viziunea sa înseamnă muncă – adică „scrieri de cărţi recunoscute internaţional, editare de volume, elaborarea de propuneri, organizarea de conferinţe, conceperea de programe educative, integrarea în programele doctorale internaţionale cu care ai de-acum relaţii demonstrate, contacte cu marile universităţi“, totul pro bono.
Mărturisesc că altruismul domnului Tismăneanu este înduioşător, singura întrebare pe care mi-o pun e de ce are nevoie o somitate ştiinţifică de talia sa de o funcţie, fie ea şi pro bono, pentru a-şi oferi bunele servicii? Dacă singurul scop vizat de Vladimir Tismăneanu şi prietenii săi de idei şi de valori este de a scoate la lumină adevărul despre regimul comunist, de ce au neapărată nevoie de funcţii într-un institut public? Tot de pe blogul dlui Tismăneanu aflăm că din acest Consiliu Ştiinţific ar trebui să facă parte „toţi membrii vechiului Consiliu IICCR şi o serie de noi membri (cercetători din Comisia Consultativă Prezidenţială, foşti membri ai Comisiei Prezidenţiale, alţi istorici, politologi, sociologi din România şi din străinătate)“. Greu de crezut că supradimensionarea Consiliului Ştiinţific cu toţi cei rămaşi „fără coledzi“ (ca urmare a expirării, la 31 decembrie 2009, a termenului de valabilitate a Comisiei prezidenţiale consultative pentru analiza dictaturii comuniste din România, cf. Deciziei nr. 5/15.03.2007) ar putea constitui o garanţie a „modernizării“ viziunii ştiinţifice asupra comunismului românesc şi a consecinţelor sale.
„Să discutăm idei, nu persoane, proiecte, nu fixaţii, valori, nu interese individuale“ scrie dl Tismăneanu, pe bună dreptate. Nici n-aş putea să nu fiu de acord cu asemenea deziderate limpezi şi necesare în contextul actual. Numai că, între retorica avîntată a anticomunismului profesat de dl Tismăneanu şi de colegii săi de idei şi de valori şi realitatea imediată a demersurilor lor – pe care le vedem acum abia, în toată „splendida“ lor meschinărie, există distanţa de netrecut dintre minciună şi adevăr. Pornind de la Adam Michnik, Cezar Gheorghe scria (în numărul nostru din 24 decembrie 2009) despre modul în care poţi minţi despre tine însuţi spunînd adevărul despre un regim politic sau despre nişte personaje istorice.
Prin intervenţiile sale publice – pe blog sau în presa scrisă –, dl Tismăneanu se consideră îndreptăţit să orienteze, să prezideze, să decidă. „Am dreptul, spune domnia sa, să fiu implicat (pro bono) în orientarea intelectuală şi metodologică a unui asemenea demers“. Am dreptul, adică, EU şi numai EU şi prietenii mei de idei şi de valori. Nici unul dintre cei ce nu fac parte din cercul strîmt al acestor deţinători ai adevărului absolut nu pot deţine funcţii de conducere într-un institut ce îşi propune să investighezecrimele comunismului. Singurii în măsură să întreprindă această investigaţie sînt cei care recunosc autoritatea absolută a dlui Tismăneanu, ayatolahul en titre al anticomunismului, nu-i aşa? Discutăm idei dacă sînt ale noastre, vorbim despre proiecte dacă, în prealabil, au fost aprobate de noi, recunoaştem valori dacă şi numai dacă acestea corespund intereselor noastre. Pentru că Marius Oprea are propriile lui idei şi pentru că proiectele demarate de echipa IICCR nu sînt pe placul anticomuniştilor cu brevet, e nevoie ca aceştia să preia institutul şi să-l „regîndească strategic“ după chipul şi asemănarea lor. Aş vrea să-i reamintesc domnului Tismăneanu cuvintele lui Adam Michnik: „tot secolul XX ne-a învăţat şi neîncrederea faţă de cei care se declară deţinătorii adevărului absolut; care fac din ei – sau din partidul lor – proprietari ai adevărului. […] Pe cei care dispreţuiesc adevărul şi pe cei care îl supun îi recunoaştem după limbă.“
Da, domnule Tismăneanu, am de multe ori impresia, citindu-vă textele, că există o falie dramatică între ceea ce spuneţi şi scrieţi şi ceea ce faceţi. Tocmai dumneavoastră, care aţi radiografiat sistematic utopia comunistă, nu vedeţi nimic anormal în preeminenţa criteriului apartenenţei politice, în detrimentul criteriului competenţei profesionale, atunci cînd vine vorba de ocuparea unor funcţii publice. Şi cînd spun lucrul acesta nu mă refer doar la cazul Marius Oprea – despre care spuneţi, fără umbră de îndoială, că „a fost numit politic de premierul Tăriceanu“, deşi ştiţi foarte bine că nu acesta e adevărul, că IICCR este un institut creat de Marius Oprea, la cererea sa. M-aş fi aşteptat să protestaţi împotriva politizării accelerate a vieţii publice, să trageţi un semnal de alarmă împotriva reîntoarcerii la practicile partidului unic, care condiţiona orice ascensiune profesională de înregimentarea în rîndurile sale.
Mistificaţi adevărul şi atunci cînd susţineţi – dumneavoastră şi emulii dvs – că IICCR a fost creat în replică la Comisia Prezidenţială, cînd simpla cronologie indică, de fapt, contrariul. Mă tem că, pentru un ego atît de mare, chiar şi un institut precum IICCMER e prea mic.
Pledînd pentru „un demers lipsit de sectarisme resentimentare şi ostil oricărui amatorism demagogic“ – dar poate fi acuzată activitatea de pînă acum a lui Marius Oprea şi a echipei sale de „sectarism resentimentar“ şi „amatorism demagogic“?! – dl Tismăneanu ne recomandă călduros eseul lui Mihail Neamţu „despre miza adevărată a cercetării memoriei regimului comunist“, postat pe blogul celui din urmă. Cum Mihail Neamţu nu este oricine, ci unul dintre „specialiştii“ căruia dl Tismăneanu ar vrea să-i încredinţeze conducerea departamentului „Memoria şi nostalgia comunismului“ (din cadrul noului IICCMER, cf. Stenogramei întîlnirii din 24 martie 2009, invocate de dl Tismăneanu pe blogul său), eseul său este o inestimabilă contribuţie la profesionalizarea demersului IICCMER.
Pe un ton doct, afişînd o superioritate afectată, Mihail Neamţu – licenţiat în filozofie şi în teologie ortodoxă – ne spune care este, în viziunea sa, sarcina unui adevărat cărturar umanist, viitor angajat al IICCMER: „să povesteşti în mod convingător chipul durerilor, al iluziilor, al decepţiilor, al erorilor, dar şi al fericirilor insulare sau al entuziasmelor reprimate în timpul dictaturii“. Recunosc că nu m-aş fi gîndit că aici trebuie căutată adevărata miză a cercetării anticomuniste. Eu credeam că asta e sarcina scriitorilor, nu a istoricilor. I-aş recomanda lui Mihail Neamţu să citească extraordinarul roman al lui Gheorghe Crăciun, Pupa russa, care nu a avut nevoie – pentru a povesti în chip convingător... – să fie angajat al vreunui institut public. Tot Mihail Neamţu, după ce ne informează că muza Clio e „reprezentată în picturile clasicilor mereu cu o carte în mînă“, depune eforturi considerabile să ne convingă de faptul că „în comunism s-a murit, dar s-au spus şi glume“ – probabil că principala vină a lui Marius Oprea este de a se fi încăpăţînat să investigheze crimele comunismului, şi nu glumele din acea epocă. Dar, probabil că va avea grijă Mihail Neamţu să cerceteze dimensiunea nostalgică a comunismului românesc. Date fiind calificările sale înalte, ar trebui, probabil, să trecem cu vederea unele scăpări de condei din eseul care îngînă, punct cu punct, ideile enunţate de Vladimir Tismăneanu pe blogul său. Nu ştiu dacă i se poate cere unui expert în teologie ortodoxă să ştie ceva despre istoria şi literatura română, dar îi atrag respectuos atenţia specialistului că o afirmaţie de genul „în particular, comunismul românesc a prilejuit pe lîngă naşterea sinistrelor lagăre de muncă ale Deltei Dunării şi contra-reacţia timidă a unor poeţi simbolişti sau onirici (de la Gellu Naum pînă la Leonid Dimov)“ e de natură să-i scandalizeze deopotrivă pe istorici şi pe criticii şi istoricii literari. Nu de alta, dar simbolismul îşi epuizase proiectul estetic cu mult înainte de instaurarea comunismului şi, în plus, nu s-a aflat niciodată în relaţie de sinonimie cu onirismul (instituită ad hoc de Mihail Neamţu), Gellu Naum nu e nici simbolist, nici oniric, iar lagăre de muncă sinistre nu au apărut, în timpul regimului comunist, doar în Delta Dunării.
Un astfel de demers, bombastic şi caraghios, în fond, prin discrepanţa dintre pretenţii şi rezultate, este el însuşi o mostră de „amatorism demagogic“ şi e amuzant că dl Tismăneanu îl propune ca etalon de profesionalism. Scîrbit şi revoltat de limbajul folosit de Marius Oprea într-un interviu din Academia Caţavencu – dar ignorînd cu bună ştiinţă un alt interviu, în registru serios, pe care Marius Oprea l-a dat ziarului Adevărul din 22 ianuarie 2010 –, dl Tismăneanu nu pare deranjat de modul în care se exprimă Mihail Neamţu la adresa lui Marius Oprea: formulări precum „scrîşnitul din dinţi şi spumele la gură“, „tunelul strîmt al unor minţi egolatre, rudimentare şi revanşarde“ transcriu, de fapt, un dispreţ absolut la adresa unui om care şi-a pus întreaga energie în slujba condamnării responsabililor concreţi ai represiunii comuniste. „Ce fel de ţară e aceea unde istoria comunismului e dată pe mîna unui personaj care vede în săpăliga arheologului un înlocuitor al cărţii, al studiului şi al bibliotecii?“ se întreabă retoric Mihail Neamţu, uitînd (sau poate neştiind, ce să-i faci) că arheologia este o parte integrantă a istoriei, pe care numai un semidoct o poate desconsidera. În logica lui Mihail Neamţu, cei care au dezgropat victimele de la Katyn s-au făcut vinovaţi de ignorarea „disciplinei intelectuale pe marginea unui canon şi a unei metodologii exigente“ şi au redus istoria la „un hibrid între necrologie, spiritism şi frenologie“.
E de la sine înţeles că pentru aceşti domni, cercetători ai comunismului abstract, un institut de investigare a crimelor comunismului nu trebuie să se transforme în ceea ce Mihail Neamţu numeşte „un centru de medicină legală“. Nu, comunismul trebuie condamnat din bibliotecă, nu de la faţa locului. Gropile comune, călăii, vinovaţii nu există decît pe hîrtie. Un adevărat cărturar umanist nu are nevoie de numele victimelor şi ale călăilor, ci doar de „filme sau documentare profesioniste în limba engleză“ (neapărat în limba engleză, franceza nu se pune!). Mihail Neamţu e nemulţumit – şi înţeleg că nemulţumirea lui e împărtăşită şi de Vladimir Tismăneanu, de vreme ce profesorul de la Maryland nu se delimitează de emulul său – şi de faptul că cercetătorii IICCR au publicat „liste cu nume de torţionari, securişti sau informatori, ventilate (sic!) pe internet fără ca ideologia şi mandatul politic al poliţiei secrete să fie adecvat discutate“ (adecvat – adică aprobat de membrii Comisiei prezidenţiale sau în ce sens?).
Ruşine! pare să strige Mihail Neamţu, „nici un institut est-european dedicat problemei memoriei totalitarismului n-a canalizat întreaga energie a cercetătorilor săi“ pentru aşa un lucru de nimic precum identificarea celor responsabili de sistemul de represiune.
Dl Tismăneanu are dreptate. Eseul lui Mihail Neamţu este esenţial pentru adevărata miză a bătăliei pentru IICCMER. Demersul lui Marius Oprea – poate prea slobod la gură în dialogul cu cei de la Academia Caţavencu şi prea puţin academic în acel context –, i-a deranjat pe toţi cei care au interesul ca adevăraţii responsabili ai ororilor comuniste să rămînă necunoscuţi. Îndepărtarea lui Marius Oprea de la conducerea IICCMER ar fi o recunoaştere oficială a caracterului pur demagogic al condamnării comunismului. Un act de care dl Tismăneanu nu ar fi străin.
http://www.observatorcultural.ro/Oportunism-pentru-eternitatate.html*articleID_23232-articles_details
Oportunism pentru eternitate
Dulcea pasăre a anticomunismului cu brevet
Autor: Carmen MUŞAT
Oportunism pentru eternitate
Am publicat, săptămîna trecută (11 februarie), un Apel la susţinerea publică a lui Marius Oprea, adresat primului ministru Emil Boc, semnat de un mare număr de personalităţi publice. Pe site-ul revistei noastre am postat, pe măsură ce le-am primit, textele de susţinere venite din partea unor istorici de renume ai comunismului, precum Stéphane Courtois şi Catherine Durandin, dar şi intervenţia doamnei Doina Cornea în sprijinul menţinerii lui Marius Oprea în funcţia de preşedinte al IICCMER. Cu două săptămîni în urmă am semnat eu însămi un editorial în care, după un scurt istoric al instituţiei conduse de Marius Oprea, pledam pentru necesitatea continuităţii actualei echipe de conducere de la IICCMER. În acelaşi număr, apărut în 4 februarie a.c., publicam scrisoarea deschisă a Hertei Müller, semnalul de alarmă tras de angajaţii IICCR şi punctul de vedere al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.
Toate aceste texte, precum şi cele apărute ulterior, semnate de Mircea Vasilescu (în Dilema veche din 11 februarie) sau de Laszlo Tokes, pledează, cu calm şi argumente de ordin profesional, pentru normalitate şi profesionalism, într-o ţară în care, se pare, obsesia numirilor pe criterii politice a atins apogeul. Dacă veţi (re)citi aceste intervenţii (disponibile pe site-ul Observatorului cultural) veţi vedea că nicăieri – subliniez nicăieri – nu se face vreo referire injurioasă la adresa lui Vladimir Tismăneanu. Cu excepţia doamnei Doina Cornea, care îi cere dlui Tismăneanu să îl sprijine pe Marius Oprea şi să se solidarizeze cu cei din Institut, nimeni nu-i pomeneşte măcar numele, necum să insinueze „sinistre cabale“ instrumentate de domnia sa sau să-i conteste meritele ştiinţifice (atîtea cîte sînt).
Cu atît mai năucitoare este reacţia dlui Tismăneanu din 14 februarie, postată pe blogul său.
Pe un ton plin de indignare, Vladimir Tismăneanu se plînge că „oameni pe care îi respect au intrat într-un joc în care calomnia, insinuarea şi insulta brutală se intersectează cu mania persecuţiei dusă la extrem. Unii au compus, alţii au semnat tot felul de texte fără a le trece o secundă prin minte să mă întrebe şi pe mine ce cred“. Înţeleg, din această afirmaţie, fie că dl Tismăneanu se simte bine în postura de victimă – pe care şi-o asumă cu voluptate, fie că pentru orice apeluri adresate primului ministru cu privire la numirea preşedintelui IICCMER este imperios necesar să cerem părerea unicei autorităţi (autoproclamate) în materie de investigare şi condamnare a comunismului. Domnul Tismăneanu are despre sine însuşi o imagine supradimensionată. „Ca om de ştiinţă care s-a ocupat de comunism vreme de trei decenii, cu publicaţii recunoscute în comunitatea epistemică internaţională“ (am citat din autoportretul pe care şi-l face autorul pe blog), dl Tismăneanu e convins că are dreptul să deţină funcţia de preşedinte al Consiliului Ştiinţific al noului IICCMER.
Domnia sa declară chiar că, în vederea atingerii acestui nobil scop, a încercat supraomenescul, negînd categoric orice intenţie de a deţine o funcţie, horribile dictu, onorifică. Nu, dl Tismăneanu nu doreşte decît să prezideze Consiliul Ştiinţific, ceea ce, în viziunea sa înseamnă muncă – adică „scrieri de cărţi recunoscute internaţional, editare de volume, elaborarea de propuneri, organizarea de conferinţe, conceperea de programe educative, integrarea în programele doctorale internaţionale cu care ai de-acum relaţii demonstrate, contacte cu marile universităţi“, totul pro bono.
Mărturisesc că altruismul domnului Tismăneanu este înduioşător, singura întrebare pe care mi-o pun e de ce are nevoie o somitate ştiinţifică de talia sa de o funcţie, fie ea şi pro bono, pentru a-şi oferi bunele servicii? Dacă singurul scop vizat de Vladimir Tismăneanu şi prietenii săi de idei şi de valori este de a scoate la lumină adevărul despre regimul comunist, de ce au neapărată nevoie de funcţii într-un institut public? Tot de pe blogul dlui Tismăneanu aflăm că din acest Consiliu Ştiinţific ar trebui să facă parte „toţi membrii vechiului Consiliu IICCR şi o serie de noi membri (cercetători din Comisia Consultativă Prezidenţială, foşti membri ai Comisiei Prezidenţiale, alţi istorici, politologi, sociologi din România şi din străinătate)“. Greu de crezut că supradimensionarea Consiliului Ştiinţific cu toţi cei rămaşi „fără coledzi“ (ca urmare a expirării, la 31 decembrie 2009, a termenului de valabilitate a Comisiei prezidenţiale consultative pentru analiza dictaturii comuniste din România, cf. Deciziei nr. 5/15.03.2007) ar putea constitui o garanţie a „modernizării“ viziunii ştiinţifice asupra comunismului românesc şi a consecinţelor sale.
„Să discutăm idei, nu persoane, proiecte, nu fixaţii, valori, nu interese individuale“ scrie dl Tismăneanu, pe bună dreptate. Nici n-aş putea să nu fiu de acord cu asemenea deziderate limpezi şi necesare în contextul actual. Numai că, între retorica avîntată a anticomunismului profesat de dl Tismăneanu şi de colegii săi de idei şi de valori şi realitatea imediată a demersurilor lor – pe care le vedem acum abia, în toată „splendida“ lor meschinărie, există distanţa de netrecut dintre minciună şi adevăr. Pornind de la Adam Michnik, Cezar Gheorghe scria (în numărul nostru din 24 decembrie 2009) despre modul în care poţi minţi despre tine însuţi spunînd adevărul despre un regim politic sau despre nişte personaje istorice.
Prin intervenţiile sale publice – pe blog sau în presa scrisă –, dl Tismăneanu se consideră îndreptăţit să orienteze, să prezideze, să decidă. „Am dreptul, spune domnia sa, să fiu implicat (pro bono) în orientarea intelectuală şi metodologică a unui asemenea demers“. Am dreptul, adică, EU şi numai EU şi prietenii mei de idei şi de valori. Nici unul dintre cei ce nu fac parte din cercul strîmt al acestor deţinători ai adevărului absolut nu pot deţine funcţii de conducere într-un institut ce îşi propune să investighezecrimele comunismului. Singurii în măsură să întreprindă această investigaţie sînt cei care recunosc autoritatea absolută a dlui Tismăneanu, ayatolahul en titre al anticomunismului, nu-i aşa? Discutăm idei dacă sînt ale noastre, vorbim despre proiecte dacă, în prealabil, au fost aprobate de noi, recunoaştem valori dacă şi numai dacă acestea corespund intereselor noastre. Pentru că Marius Oprea are propriile lui idei şi pentru că proiectele demarate de echipa IICCR nu sînt pe placul anticomuniştilor cu brevet, e nevoie ca aceştia să preia institutul şi să-l „regîndească strategic“ după chipul şi asemănarea lor. Aş vrea să-i reamintesc domnului Tismăneanu cuvintele lui Adam Michnik: „tot secolul XX ne-a învăţat şi neîncrederea faţă de cei care se declară deţinătorii adevărului absolut; care fac din ei – sau din partidul lor – proprietari ai adevărului. […] Pe cei care dispreţuiesc adevărul şi pe cei care îl supun îi recunoaştem după limbă.“
Da, domnule Tismăneanu, am de multe ori impresia, citindu-vă textele, că există o falie dramatică între ceea ce spuneţi şi scrieţi şi ceea ce faceţi. Tocmai dumneavoastră, care aţi radiografiat sistematic utopia comunistă, nu vedeţi nimic anormal în preeminenţa criteriului apartenenţei politice, în detrimentul criteriului competenţei profesionale, atunci cînd vine vorba de ocuparea unor funcţii publice. Şi cînd spun lucrul acesta nu mă refer doar la cazul Marius Oprea – despre care spuneţi, fără umbră de îndoială, că „a fost numit politic de premierul Tăriceanu“, deşi ştiţi foarte bine că nu acesta e adevărul, că IICCR este un institut creat de Marius Oprea, la cererea sa. M-aş fi aşteptat să protestaţi împotriva politizării accelerate a vieţii publice, să trageţi un semnal de alarmă împotriva reîntoarcerii la practicile partidului unic, care condiţiona orice ascensiune profesională de înregimentarea în rîndurile sale.
Mistificaţi adevărul şi atunci cînd susţineţi – dumneavoastră şi emulii dvs – că IICCR a fost creat în replică la Comisia Prezidenţială, cînd simpla cronologie indică, de fapt, contrariul. Mă tem că, pentru un ego atît de mare, chiar şi un institut precum IICCMER e prea mic.
Pledînd pentru „un demers lipsit de sectarisme resentimentare şi ostil oricărui amatorism demagogic“ – dar poate fi acuzată activitatea de pînă acum a lui Marius Oprea şi a echipei sale de „sectarism resentimentar“ şi „amatorism demagogic“?! – dl Tismăneanu ne recomandă călduros eseul lui Mihail Neamţu „despre miza adevărată a cercetării memoriei regimului comunist“, postat pe blogul celui din urmă. Cum Mihail Neamţu nu este oricine, ci unul dintre „specialiştii“ căruia dl Tismăneanu ar vrea să-i încredinţeze conducerea departamentului „Memoria şi nostalgia comunismului“ (din cadrul noului IICCMER, cf. Stenogramei întîlnirii din 24 martie 2009, invocate de dl Tismăneanu pe blogul său), eseul său este o inestimabilă contribuţie la profesionalizarea demersului IICCMER.
Pe un ton doct, afişînd o superioritate afectată, Mihail Neamţu – licenţiat în filozofie şi în teologie ortodoxă – ne spune care este, în viziunea sa, sarcina unui adevărat cărturar umanist, viitor angajat al IICCMER: „să povesteşti în mod convingător chipul durerilor, al iluziilor, al decepţiilor, al erorilor, dar şi al fericirilor insulare sau al entuziasmelor reprimate în timpul dictaturii“. Recunosc că nu m-aş fi gîndit că aici trebuie căutată adevărata miză a cercetării anticomuniste. Eu credeam că asta e sarcina scriitorilor, nu a istoricilor. I-aş recomanda lui Mihail Neamţu să citească extraordinarul roman al lui Gheorghe Crăciun, Pupa russa, care nu a avut nevoie – pentru a povesti în chip convingător... – să fie angajat al vreunui institut public. Tot Mihail Neamţu, după ce ne informează că muza Clio e „reprezentată în picturile clasicilor mereu cu o carte în mînă“, depune eforturi considerabile să ne convingă de faptul că „în comunism s-a murit, dar s-au spus şi glume“ – probabil că principala vină a lui Marius Oprea este de a se fi încăpăţînat să investigheze crimele comunismului, şi nu glumele din acea epocă. Dar, probabil că va avea grijă Mihail Neamţu să cerceteze dimensiunea nostalgică a comunismului românesc. Date fiind calificările sale înalte, ar trebui, probabil, să trecem cu vederea unele scăpări de condei din eseul care îngînă, punct cu punct, ideile enunţate de Vladimir Tismăneanu pe blogul său. Nu ştiu dacă i se poate cere unui expert în teologie ortodoxă să ştie ceva despre istoria şi literatura română, dar îi atrag respectuos atenţia specialistului că o afirmaţie de genul „în particular, comunismul românesc a prilejuit pe lîngă naşterea sinistrelor lagăre de muncă ale Deltei Dunării şi contra-reacţia timidă a unor poeţi simbolişti sau onirici (de la Gellu Naum pînă la Leonid Dimov)“ e de natură să-i scandalizeze deopotrivă pe istorici şi pe criticii şi istoricii literari. Nu de alta, dar simbolismul îşi epuizase proiectul estetic cu mult înainte de instaurarea comunismului şi, în plus, nu s-a aflat niciodată în relaţie de sinonimie cu onirismul (instituită ad hoc de Mihail Neamţu), Gellu Naum nu e nici simbolist, nici oniric, iar lagăre de muncă sinistre nu au apărut, în timpul regimului comunist, doar în Delta Dunării.
Un astfel de demers, bombastic şi caraghios, în fond, prin discrepanţa dintre pretenţii şi rezultate, este el însuşi o mostră de „amatorism demagogic“ şi e amuzant că dl Tismăneanu îl propune ca etalon de profesionalism. Scîrbit şi revoltat de limbajul folosit de Marius Oprea într-un interviu din Academia Caţavencu – dar ignorînd cu bună ştiinţă un alt interviu, în registru serios, pe care Marius Oprea l-a dat ziarului Adevărul din 22 ianuarie 2010 –, dl Tismăneanu nu pare deranjat de modul în care se exprimă Mihail Neamţu la adresa lui Marius Oprea: formulări precum „scrîşnitul din dinţi şi spumele la gură“, „tunelul strîmt al unor minţi egolatre, rudimentare şi revanşarde“ transcriu, de fapt, un dispreţ absolut la adresa unui om care şi-a pus întreaga energie în slujba condamnării responsabililor concreţi ai represiunii comuniste. „Ce fel de ţară e aceea unde istoria comunismului e dată pe mîna unui personaj care vede în săpăliga arheologului un înlocuitor al cărţii, al studiului şi al bibliotecii?“ se întreabă retoric Mihail Neamţu, uitînd (sau poate neştiind, ce să-i faci) că arheologia este o parte integrantă a istoriei, pe care numai un semidoct o poate desconsidera. În logica lui Mihail Neamţu, cei care au dezgropat victimele de la Katyn s-au făcut vinovaţi de ignorarea „disciplinei intelectuale pe marginea unui canon şi a unei metodologii exigente“ şi au redus istoria la „un hibrid între necrologie, spiritism şi frenologie“.
E de la sine înţeles că pentru aceşti domni, cercetători ai comunismului abstract, un institut de investigare a crimelor comunismului nu trebuie să se transforme în ceea ce Mihail Neamţu numeşte „un centru de medicină legală“. Nu, comunismul trebuie condamnat din bibliotecă, nu de la faţa locului. Gropile comune, călăii, vinovaţii nu există decît pe hîrtie. Un adevărat cărturar umanist nu are nevoie de numele victimelor şi ale călăilor, ci doar de „filme sau documentare profesioniste în limba engleză“ (neapărat în limba engleză, franceza nu se pune!). Mihail Neamţu e nemulţumit – şi înţeleg că nemulţumirea lui e împărtăşită şi de Vladimir Tismăneanu, de vreme ce profesorul de la Maryland nu se delimitează de emulul său – şi de faptul că cercetătorii IICCR au publicat „liste cu nume de torţionari, securişti sau informatori, ventilate (sic!) pe internet fără ca ideologia şi mandatul politic al poliţiei secrete să fie adecvat discutate“ (adecvat – adică aprobat de membrii Comisiei prezidenţiale sau în ce sens?).
Ruşine! pare să strige Mihail Neamţu, „nici un institut est-european dedicat problemei memoriei totalitarismului n-a canalizat întreaga energie a cercetătorilor săi“ pentru aşa un lucru de nimic precum identificarea celor responsabili de sistemul de represiune.
Dl Tismăneanu are dreptate. Eseul lui Mihail Neamţu este esenţial pentru adevărata miză a bătăliei pentru IICCMER. Demersul lui Marius Oprea – poate prea slobod la gură în dialogul cu cei de la Academia Caţavencu şi prea puţin academic în acel context –, i-a deranjat pe toţi cei care au interesul ca adevăraţii responsabili ai ororilor comuniste să rămînă necunoscuţi. Îndepărtarea lui Marius Oprea de la conducerea IICCMER ar fi o recunoaştere oficială a caracterului pur demagogic al condamnării comunismului. Un act de care dl Tismăneanu nu ar fi străin.
http://www.observatorcultural.ro/Oportunism-pentru-eternitatate.html*articleID_23232-articles_details
miercuri, 17 februarie 2010
Dana Lepădat. Lupta pentru supravieţuire se duce la groapa de gunoi.
Serviciul meu: scormonirea la groapa de gunoi
Extras din Adevarul
Dana Lepădat
* 10 afişări
* Miercuri 17 feb 2010
Lupta pentru supravieţuire se duce la groapa de gunoi.
Focşani
Lupta pentru supravieţuire se duce la groapa de gunoi.
Conserve şi legume stricate, haine vechi şi câte o bucată de tablă asigură supravieţuirea săracilor din Mărăşeşti. Pentru că nu au ce mânca, sute de localnici tăbară zilnic pe maşina de gunoi care aduce deşeuri la groapa de la Haret.
Declarată zonă defavorizată din cauza lipsei de unităţi industriale, oraşul Mărăşeşti este în declin pe zi ce trece.
taguri
* gunoi
* stricat
* sărăcie
* groapă
* deşeuri
* Mărăşeşti
* Focşani
Cu feţele crispate, circa 50 de săraci scormonesc cu cârligul şi sacul de plastic în mână, tone de gunoaie, înfruntând duhoarea deşeurilor, deşi sunt conştienţi că riscă să se îmbolnăvească. Pe mulţi îi aşteaptă copiii acasă, lihniţi de foame.
Printre ei, Daniela Costache caută cu disperare câte ceva cu care să îşi poată hrăni sau îmbrăca cei patru copii.
Toţi merg la şcoală, iar singura sursă de venit,ajutorul social, nu îi ajunge să îi intreţină. „Nu avem cum să ne descurcăm altfel. Locuri de muncă nu sunt în oraş. Am făcut cerere să mă primească măcar măturătoare şi mi-a respins cererea că nici pentru asta nu sunt posturi. De aici le dau mâncare copiilor, conserve stricate, ce găsesc. Avem ajutor social dar cât să ajungă două milioane (lei vehi - n. r.) la şase persoane?", ne-a spus Daniela Costache.
„Am lucrat 20 de ani şi mănânc din gunoaie"
Mare parte din cei care caută în groapa de gunoi sunt cei care au rămas de curând fără serviciu şi nu au avut alternativă.
Dacă nu mănâncă din gunoi, caută fier vechi pentru a-l vinde. „Eu am lucrat 20 de ani la fabrica de sticlă dar s-a desfiinţat şi nu am vârsta de pensie. Mănânc din gunoaie că nu am ce face. Mai găsesc o sârmă, o cutie de conservă din tablă pe care le vând la fier vechi şi mai iau ce îmi mai trebuie în casă", ne-a mărturisit Gheorghe Boşcu.
Un oraş falit
Primarul oraşului Mărăşeşti cunoaşte situaţia oamenilor însă se arată neputincios. „Groapa de gunoi este singura lor şansă. Nu au unde să se ducă şi noi nu avem cum să le dăm locuri de muncă. Şi Primăria este în faliment. Avem restanţe peste tot pentru că nu se mai produce nimic în oraş, impozitele nu sunt plătite", ne-a spus edilul din Mărăşeşti, Constantin Vlase.
Extras din Adevarul
Dana Lepădat
* 10 afişări
* Miercuri 17 feb 2010
Lupta pentru supravieţuire se duce la groapa de gunoi.
Focşani
Lupta pentru supravieţuire se duce la groapa de gunoi.
Conserve şi legume stricate, haine vechi şi câte o bucată de tablă asigură supravieţuirea săracilor din Mărăşeşti. Pentru că nu au ce mânca, sute de localnici tăbară zilnic pe maşina de gunoi care aduce deşeuri la groapa de la Haret.
Declarată zonă defavorizată din cauza lipsei de unităţi industriale, oraşul Mărăşeşti este în declin pe zi ce trece.
taguri
* gunoi
* stricat
* sărăcie
* groapă
* deşeuri
* Mărăşeşti
* Focşani
Toate fabricile au fost închise, singurele societăţi la care localnicii îşi mai pot găsi de lucru fiind două ateliere de mobilă şi o făbricuţă de confecţii textile, adică doar pentru 200 de persoane.Conserve expirate şi morcovi stricaţi
Restul până la 13.000, cât numără populaţia oraşului, fac naveta sau iau ajutor social, numărul dosarelor de ajutor social la Primăria Mărăşeşti ajungând la 700.
Cu feţele crispate, circa 50 de săraci scormonesc cu cârligul şi sacul de plastic în mână, tone de gunoaie, înfruntând duhoarea deşeurilor, deşi sunt conştienţi că riscă să se îmbolnăvească. Pe mulţi îi aşteaptă copiii acasă, lihniţi de foame.
Printre ei, Daniela Costache caută cu disperare câte ceva cu care să îşi poată hrăni sau îmbrăca cei patru copii.
Toţi merg la şcoală, iar singura sursă de venit,ajutorul social, nu îi ajunge să îi intreţină. „Nu avem cum să ne descurcăm altfel. Locuri de muncă nu sunt în oraş. Am făcut cerere să mă primească măcar măturătoare şi mi-a respins cererea că nici pentru asta nu sunt posturi. De aici le dau mâncare copiilor, conserve stricate, ce găsesc. Avem ajutor social dar cât să ajungă două milioane (lei vehi - n. r.) la şase persoane?", ne-a spus Daniela Costache.
„Am lucrat 20 de ani şi mănânc din gunoaie"
Mare parte din cei care caută în groapa de gunoi sunt cei care au rămas de curând fără serviciu şi nu au avut alternativă.
Dacă nu mănâncă din gunoi, caută fier vechi pentru a-l vinde. „Eu am lucrat 20 de ani la fabrica de sticlă dar s-a desfiinţat şi nu am vârsta de pensie. Mănânc din gunoaie că nu am ce face. Mai găsesc o sârmă, o cutie de conservă din tablă pe care le vând la fier vechi şi mai iau ce îmi mai trebuie în casă", ne-a mărturisit Gheorghe Boşcu.
Un oraş falit
Primarul oraşului Mărăşeşti cunoaşte situaţia oamenilor însă se arată neputincios. „Groapa de gunoi este singura lor şansă. Nu au unde să se ducă şi noi nu avem cum să le dăm locuri de muncă. Şi Primăria este în faliment. Avem restanţe peste tot pentru că nu se mai produce nimic în oraş, impozitele nu sunt plătite", ne-a spus edilul din Mărăşeşti, Constantin Vlase.
George Radulescu. Dan Puric: „Zidul Berlinului s-a prabusit peste noi”
Dan Puric: Oamenii normali vor deveni o secta in Romania
Un interviu foarte interesant al lui Dan Puric:
" Romania este o tara sangeranda, este o rana”.
Are o populatie bezmetica la suprafata, chinuita, distrusa.
Iata ca din randul tineretului sunt soldati ai populatiei bezmetice, aceasta ultima invazie a poporului roman, este facuta de populatia Romaniei, sunt vorbitori de limba romana care ne inconjoara.
Romania incearca sa se ridice, sa reziste la noul val care vine acum.
Cum e sa mananci Danone peste tot?
Nu am nimic cu firma respectiva. Dar am inceput sa fim nostalgici dupa iaurtul lui Ceausescu. Avea o idiotenie luminoasa, pe cand acum vad o patologie a firii.
Cel mai greu, spunea Leonardo Da Vinci, este sa desenezi un om in picioare, in pozitie verticala. Verticalitatea si echilibrul sunt cel mai greu de redat. Am inceput sa ne miram de normalitate in Romania .
Oamenii normali vor fi o secta, daca o vom duce tot asa, niste marginali."
Dan Purec, pana de curand, era unul din cei mai apreciati artisti dramatici romani in lume. In prezent, a devenit si unul din cei mai cititi autori romani contemporani. Dan Puric, creator al celebrelor deja „Toujours l'amour” sau „Made in Romania”, s-a transformat, dupa publicarea cartii sale, „Cine suntem”, intr-un adevarat reper moral al multor tineri romani.
In interviul acordat „Frontnews”, Dan Puric a acceptat sa vorbeasca despre provocarile morale ale societatii romanesti in prezent.
In fata cliseelor lumii moderne, Dan Puric nu ezita sa se declare raspicat drept un "intolerant" si un "critic al cinismului european".
- Cum s-a nascut "Cine suntem"?
- Eu cred ca este un reflex de minima toaleta identitara, intr-un context in care nu se mai poarta diferentele, ci se traieste hipnotizat, intr-o mare orizontala, in care toti suntem unul si acelasi lucru. Ceea ce nu este adevarat: Nu suntem toti egali, asa cum se zice in drepturile omului, decat prin drepturile juridice. Ne nastem inegali si murim inegali.
Iar singura chestie de egalitate este in fata mortii si in fata lui Dumnezeu. Cata vreme suntem pe pamant avem diferente.
Una dintre ele este si aceasta esenta a poporului roman. El este o unicitate. Unicitatea aceasta inseamna o intimitate. Despre aceasta intimitate calcata in picioare am vrut eu sa vorbesc.
- Cum trebuie sa fie perceputa de cititori?
- Eu nu pot sa impun acest lucru fiecaruia.
Vorba lui Shakespeare:
„Soarta unei glume nu sta in gura celui care o spune, tine de urechea celor care o asculta”.
Pana in clipa de fata s-au vandut peste 60.000 de exemplare, in cinci luni si jumatate. Ceea ce arata ca nu curiozitatea i-a facut pe spectatori sa citeasca ce mai zice Dan Puric in prima sa carte, ci o necesitate si o sete extraordinare. Rezulta ca poporul roman nu a murit.
Poporul roman are nevoie de autentic si de lucruri cinstite, are nevoie sa se vada, sa se recunoasca.
- Ati vorbit despre ce anume are nevoie poporul roman. In momentul de fata insa, care este identitatea acestui popor?
- Romania are un popor ingenunchiat, dar nu in genunchi.
Depinde cine intreaba.
Daca intreaba un securist, ii spunem ca suntem o tara inca buna de furat pentru el si neamul lui, adica mama, soacra si nepoti.
Daca intreaba rusul, spunem ca suntem un fel de gubernie, oricand putem accesa la ei.
Daca intreaba americanul, ii spunem ca ne putem situa in zona de portavion in orice directie si in orice pozitie doreste el.
Daca intreaba comunitatea europeana ii spunem ca suntem un hipermarket plin cu brand-uri, nu cu intimitati si identitati.
Daca intreaba un bun crestin ii spun ca Romania este o intimitate ca orice alt popor de pe fata pamantului, cu o taina a existentei. Si ca este un popor ingenunchiat, dar nu in genunchi, ci un popor care se va ridica. Cum? Urmeaza emisiunea ...„Surprize, surprize”.
- Sunt multi tineri care va citesc, va privesc si va asculta conferintele, intr-un moment in care Romania nu sta pe roze si nici nu are modele. Are sansa un filosof crestin sa creeze un curent dominant? Cum reusiti sa ii apropiati de dumneavoastra?
- Nu este vorba de asta. Eu nu leg filozofia de crestinism.
Crestinismul nu este un concept, este calea adevarului in viata, este viata adevarata. In jurul crestinismului, daca te apuci sa filozofezi prea mult, il pierzi.
Ca si cum eu sunt indragostit de o fata si incep sa ii vorbesc despre dragoste. Eu o iubesc, ma manifest cum imi da bunul Dumnezeu.
Nu o conceptie filozofica crestina restabileste Romania , ci o marturisire crestina si o indrazneala de tip fizic. Indrazniti si am biruit lumea!
In jurul acestei indrazneli, nu in jurul tupeului, acolo se aduna securistii cu neamurile lor, bestiile comuniste care inca ne conduc.
In jurul indraznelii hristice se aduna si toti acesti copii cu suflet curat.
In timpul loviturii de stat si a revolutiei din 1989 - aceasta ciorba nenorocita, cei care puneau manifeste printre cartusele ucigatoare erau copii de 14-18 ani care indrazneau, iar securistii trageau.
Ei au indraznit. Indrazneala aceasta este de substanta fizica, nu este o ideologie, un concept sau o doctrina. Ea poate sa creeze o resuscitare, care este dincolo de curent.
Curentul nu are ideologii. Este o stare de a fi autentic. Tinerii de asta citesc, se recunosc. In lumea asta aiurita, nenorocita, confuza, nenorocita, ipocrita, o lume de ghetou internationalist, isi traiesc darul de la Dumnezeu.
- Sunteti unul din putinii intelectuali romani care realizeaza magnitudinea cu care fiinta poporului roman a fost schimbata de catre comunism. Ce e de facut, domnule Puric? Mai avem ce salva? Mai exista valoare?
- In primul rand e vorba de o intoarcere a noastra cu capul spre trecut.
Nu in sensul buzeistic, pasunist sau paseist, asa cum noua intelectualitate de serviciu ne acuza.
Zicea Nicolae Iorga ca „intoarcerea ta catre trecut iti da forta de azi”. Este vorba de o asumare a trecutului. Daca un tanar sare din manualul stupid alternativ de istorie, pe care l-au dat handicapatii de la noi cu indicatii de dincolo, si vede intr-o carte de memorialistica a unui om care si-a jetfit tineretea in puscarie, crezand in neamul romanesc, el isi schimba pozitia coloanei vertebrale. Din patruped ajunge biped, face o injectie de demnitate.
Stie ca sta pe un popor de o demnitate absoluta.
Dar daca traieste in istoria alternativa, tanarul ramane un patruped. Efortul copilasului de a se ridica din patru picioare pe doua, este efortul de a se ridica pe pozitia data de dinainte, pozitia verticalitatii, care, vorba lui Hegel, este o „pozitie divina”.
Ridicarea aceasta in picioare se face prin accesul la o memorie, care se traieste, devine substanta. Una este sa stai in fata lumii culpabilizat fiindca esti un popor tehnic, si alta este sa stai in fata lumii cu demnitatea lui Dumnezeu, stiind ca ai fost un popor care a rezistat.
Se stie ca am fost singura rezistenta armata sub comunisti, ca tineri de 17-18 ani au luat arma si s-au dus in munti?
Nu se stie.
Ati vazut la televizor emisiuni care sa vorbeasca despre martirii, deghizati in pensionari, care sa vorbeasca, sa marturiseasca ce s-a intamplat cu aceasta mutilare si cum au rezistat?
Petre Tutea imi spunea ca, daca ar fi pus in fata plutonului de executie pentru poporul roman, si atunci la 90 de ani, ar striga „Excelsior!”.
De ce acesti oameni si-au sacrificat viata, tineretea si tot ce au avut mai bun. Pentru ce? Pentru o abstractiune, sau pentru o credinta?
Si atunci, ajungandu-se la un asemenea izvor, tineretul de azi are o demnitate in lume, are o forta in lume.
Nu e forta care sa traiasca din tranzitie si din aderari, din sandwichurile care ni le dau altii, ci este vocatia identitara.
- Sunteti considerat drept un critic al Uniunii Europene. Ce nu va place la UE?
- Comunitatea Europeana este un agregat de interese economice care nu vrea sa tina seama de trecut
Sunt un admirator al civilizatiei europene, al modelelor din Uniunea Europeana, unde tineretul nostru s-a adapat si a putut sa iasa din feudalismul ala prelungit.
Sunt critic al cinismului european, al lipsei lor de autoculpabilizare. Comunitatea Europeana este un construct, un agregat de interese economice, politice care nu vrea sa tina seama de trecut si de ceea ce au facut din punct de vedere politic.
Conflagratiile mondiale nu le-am facut noi, ei le-au facut, noi am fost victime centrale.
In clipa in care intr-o Uniune Europeana pe tine te intereseaza numai structurile economice, netinand cont de trecut, de niste traume, nu putem sa aderam.
Cinsimul acesta politic il acuz.
Un construct economic, politic, poate sa fie foarte benefic.
Comunitatea Europeana, din punctul asta de vedere, va fi civilizatorie pentru feudalismul neo-securist in care stam.
Nu am fost niciodata impotriva faptului ca un sistem juridic de tip european nu ne-ar izbavi. Lucrurile astea trebuie amendate.
Sa vedem ce este bun si ce este rau. Cum refacem aceasta tara ? Comunitatea Europeana a cerut, pe buna dreptate, ca tineretul nostru sa se specializeze in strainatate in materie de economie, de management, de justitie.
Categoric este o cerinta de civilizatie, pentru ca maimutele astea de la noi care fura tot timpul nu fac nimic.
Guvernul Nastase a alocat 6 milioane de euro. Copiii aceia s-au dus in strainatate si s-au intors cu „Magna cum Laude” de la Berlin, Oxford, Cambridge, si iata ca nu sunt primiti in structurile politice de astazi ca sa intervina in structura de conducere, tocmai pentru ca i-ar arunca in aer pe hotii astia. O parte au fugit in strainatate si o parte au dat statul roman in judecata.
Asta este o crima. De ce Comunitatea Europeana nu reactioneaza la lucrul acesta, de ce nu impune, de ce nu sanctioneza?
Daca vrei sa ai niste functionari cu adevarat europeni, de ce lasi sa se intample un asemenea dezastru?
Ei se intorc cu niste reflexe civilizate, occidentale. Nu poti acuza Occidentul de lipsa de civilzatie, poti sa il acuzi de orice, mai putin de asta. Eu nu atac Comunitatea Europeana, atac aspecte ale cinismului politic.
- Sunteti tolerant, domnule Puric? De fapt fata de ce sunteti intolerant?
- Sunt intolerant. Cred ca acest cuvant „toleranta” este de o mare ipocrizie.
Sunt ingaduitor, crestinismul ma face sa fiu ingaduitor.
Ingaduinta inseamna iertare, inseamna asteptare intru indreptare, pentru ca este un termen profund crestin.
Cu ingaduinta i-am tinut pe tigani 400 de ani si i-am corectat acolo unde greseau, dar i-am si laudat acolo unde faceau bine.
Nu am fost rasisti, asa cum se spune.
Cand George Enescu il ducea pe Yehudi Menuhin in sate de tigani, pentru ca Menuhin sa vada cat sunt geniali acestia cand canta, Enescu nu era rasist.
Faptul ca am fost acuzati de rasism in ’90 si ca multi tigani au fugit si au zis ca au trait exploatati este o dubla minciuna.
Faptul ca acum tiganii sunt amprentati si ca ei (europenii, n.red.), cu toleranta drepturilor omului, intr-un an jumatate au facut alergie, ce zic de chestia asta?
Noi romanii ne-am deosebit, fara sa ne diferentiem, si am creat o coexistenta de tip crestin fara sa folosim politica corecta.
Categoric ca tiganii au facut fapte nelalocul lor, numai ca italianul este intolerant si neingaduitor, nu cunoaste substanta profund crestina.
Noi am actionat ca atare, i-am tinut in zona mici infractionalitati fara sa sara foarte mult calul, si am fost acuzati de rasism.
Pe vremea lui Caragea era o lege, ca daca tiganul fura o curca sau o gaina, lasa-l in pace, ca expresie a milei fata de el.
- Exista o toleranta crestina asemanatoare cu toleranta promovata de Uniunea Europeana?
- Nu exista toleranta crestina. Iisus nu a fost tolerant cand in templul Tatalui sau nenorocitii aia il vindeau.
El nu a facut un discount, nu a zis veniti maine si faceti un discount de 50%. A spus: „Afara !”, aia este intoleranta crestina.
Adica nu permiti raului sa iti intre in familie.
Hristos nu ii ura pe cei din templu, ii indrepta.
Asa cum o mama incearca sa isi indrepte copilul care se apuca de droguri, nu ii spune „ia mama si heroina, nu numai cocaina”.
Nu este nici o legatura.
Toleranta de tip occidental este un construct politic care seamana cu semaforul. Ingaduinta seamna cu mama. Un semafor la care se trece pe rosu si pe verde, nu este egal cu mama.
Dan Puric: Oamenii normali vor deveni o secta in Romania
- Multi din ascultatorii dvs. privesc cu uimire apropierea neconditionata a dvs. fata de Biserica Ortodoxa Romana, fie si numai pentru ca BOR a refuzat totusi sa scape de securistii din ograda. De ce imprumutati asa usor din imaginea si prestigiul dvs. unei institutii care refuza sa se reformeze?
- Cand incepi sa judeci un lucru, judecam cauzele.
Cauza a fost ideologia aceasta sinistra, de tip criminal, care vine din afara. Faptul ca in BOR au existat alunecari si colaborari cu securitatea sunt efecte, sunt reziduri.
Nu judec efectele, caut sa abolesc cauzele.
Biserica a existat sub comunism si prin compromisuri.
Cu compromisul se face compromisul, nu cu valoarea.
Oamenii care au fost in Biserica si au semnat cu Securitatea au facut niste compromisuri de supravietuire.
Nici unul din Biserica nu a facut ceva care sa submineze esenta Bisericii. Poate fi discutat. Poate sub sutana au fost bagati securisti, care au folosit taina spovedaniei ca o turnatorie, asta e treaba Securitatii si Securitatea trebuie judecata nu Biserica.
Nu trebuie inceput cu Biserica, ci cu structurile comuniste, care inca ne judeca.
In perioada comunista, cand au vazut ca sunt 1000 de manastiri, au trecut cu buldozerele peste ele.
Multe lucruri scrise despre marii ierarhi care ar fi colaborat cu Securitatea s-au dovedit a fi mincinoase.
Eu am citit ca unul dintre cei mai mari ierarhi pe care ii avem, om cu calitate ortodoxa cum e Bartolomeu Anania, a fost improscat de Securitate.
Este un mare pacat. Si maine despre Dan Puric se poate spune ca este pedofil si homosexual pentru ca dumneavoastra sa nu aveti incredere.
In primul rand sa vorbim de marii criminali de la Aiud si apoi de lucrul acesta.
Eu imi asum lucrul acesta, nu numai eu, au fost marii martiri din puscarii care sunt sfinti, duhovnici, precum Iustin Parvu. Ei au zis „Nu judecati Biserica, ea saraca abia a rezista”.
Biserica se va reface, are un metabolism de auto-epurare.
Cei care au gresit fundamental sunt in legatura cu Dumnezeu, nu judeci tu.
Daca un popa nebun face porcarii il dau doua saptamani la televizor, dar de ceilalti care construiesc parohii nu zic nimic.
Eu circul mereu prin tara si vad oameni care ctitoresc biserici, manastiri, daca ati sti ce substanta exista. Lepra de la televizor nu vorbeste de asa ceva. Cand au fost doua milioane de oameni la moaste, au filmat fragmentat trei babe care se impingeau. Vor sa arate chestia de derizoriu, nu valoarea humus-ului ortodox.
Totusi oamenii astia au credinta, hai sa le respectam credinta. Handicapatii si jegosii de securisti din televiziune iau oameni uitati de lume, intervieveaza marginali ai societatii, cu fete ciudate, nu stau de vorba cu un om ca lumea. Suntem supusi unei manipulari.
Sa lasam Biserica si sa sa ne concentram asupra securistilor!
Daca aveti un director securist, spuneti-i in fata ca este o jigodie!
Aveti unul la televiziune care e criminal? Ii spuneti ca este criminal cultural!
Aveti un Guvern care este criminal si care trimite studentii inapoi? Ii spuneti ca e criminal!
- Cum ii putem face pe tineri sa citeasca mai multe carti spirituale? Adica sa citeasca mai degraba viata parintelui Calciu-Dumitreasa, decat „Codul Da Vinci”?
- In marturisirea crestina sfintii nu vorbesc, ei cuvanta.
Tu, care citesti astfel de carti, ii spui celuilalt, care nu citeste:
„Stai ma cu creierul in computer si cu stomacul in frigider. Te-ai documentat vreodata, ai citit ce a suferit un parinte precum Gheorghe Calciu Dumitreasa?”.
Cu iubire critica ii spui: „Mai baiatule, trezeste-te! Care sunt normele tale cu care ma judeci? Ai citit asta?”.
In loc sa citeasca viata unei martire, el citeste viata Madonnei.
Cel putin ii mai tai din elan: „Serile tale petrecute citind Sandra Brown nu sunt egale cu ale mele care am citit vietile martirilor”.
- Cum a aparut omul? Dumnezeu sau maimuta? Religia sau stiinta?
- M-a intrebat pustiul meu cand avea cinci ani:
„Tata, pe om l-a facut Dumnezeu sau se trage din maimuta?”
„Pe om l-a facut Dumnezeu, dar sunt cativa care se trag din maimuta, iti arata tata maine la teatru”.
- Ce ne pregatiti pe scena? Aveti vreun proiect in lucru? Recomandati-ne cateva piese de teatru de calitate din Romania unde sa mergem.
- Ajung in situatia de a ma auto-recomanda. Eu, muncind ingrozitor de mult, nu mai am posibilitatea sa vad ce se intampla in jur.
Aud in schimb ca textele pe scena devin din ce in ce mai vulgare. Vulgaritatea si mitocania sub pretextul diversitatii.
In ceea ce ma priveste, eu ii chem pe oameni sa vina la „Don Quijote”, l-am jucat la Alba Iulia cu 1000 de spectatori, acum il joc la Constanta.
O sa joc pe scena Teatrului National pe 27, „Visul”.
Se pregateste un spectacol emotionant. Se mai joaca „Inima de Caine”, „Regina Mama” cu Olga Tudorache, care inca se mai joaca la Teatrul National.
La Teatrul de Comedie se joaca niste piese foarte bune, din cate am auzit.
http://www.frontnews.ro/arts-si-lifestyle/arta/dan-puric-oamenii-normali-vor-deveni-o-secta-in-romania-17383/pagina-2
Dan Puric: „Zidul Berlinului s-a prabusit peste noi”
de George Radulescu
Dan Puric este de parere ca „desacralizarea si demitizarea au generat oamenii care traiesc din CNP"
Cunoscutul actor descopera, dupa 20 de ani de la Revolutie, o imensa prapastie intre clasa politica, intelectualitate si popor, situatie careia i se adauga distrugerea deliberata, prin desacralizare si demitizare, a valorilor traditionale
Deopotriva admirat si contestat, Dan Puric este o voce din ce in ce mai ascultata in spatiul public romanesc.
Discursul sau cu accente crestine si nationale are, indiscutabil, o puternica nota de autenticitate.
Dan Puric umple salile de teatru, dar si pe acelea unde conferentiaza despre iubirea crestina, de pilda.
Pana acum a publicat doua carti – „Cine suntem” si „Omul frumos" -, ambele vanzandu-se ca painea calda.
Totusi, asta nu-i confera automat „certificatul de calitate" al intelectualitatii noastre, care il suspecteaza deseori de falsa eruditie atunci cand isi argumenteaza teoriile.
Dincolo de toate, succesul de public al lui Dan Puric exprima o stare de spirit prezenta in randurile celor multi.
Romanii par sa caute ceva anume atunci cand isi cumpara bilete pentru a-l asculta pe invitatul nostru din aceasta saptamana.
Iata de ce am gasit potrivit ca, inainte de Craciun, sa-i dam cuvantul lui Dan Puric pentru a ne spune unde crede ca ne gasim, din punct de vedere spiritual si psihologic, la 20 de ani de la Revolutie.
CARTE DE VIZITA SI BIOGRAFIE
Dan Puric
- s-a nascut la 12 februarie 1959.
- A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica I. L.
Caragiale" din Bucuresti, clasa prof. Dem Radulescu.
-Este actor al Teatrului National „I. L. Caragiale" din Bucuresti.
Spectacolele sale de pantomima au fost transmise de televiziunile BBC
Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt, RTL.
- Este apreciat pe plan international pentru spectacolele „Toujours
l'amour", „Made in Romania ", „Costumele" si „Don Quijote".
Adevarul: Ati votat ?
Dan Puric: Nu. De ce? Cum ramane cu aceia care au murit pentru asta, acum 20 de ani? Ei n-au murit pentru vot. Ei au murit pentru schimbare. Sunt doua lucruri total diferite.
Schimbarea implica si dreptul la vot...
Sunt doua chestiuni pe principiul usilor glisante. Dreptul de a vota nu este totuna cu sansa de a schimba. Tarcul comunist e bine facut.
Numai ca romanul - acum nu pot eu sa-l acuz, sa fac pe desteptul national, saracul, tot spera ca mecanismul ar fi autentic.
Nu! Mecanismul e in bucla. Ce sa alegi, cum sa alegi?! Eu am zis ca e lupta interspecifica.
Stiti ce inseamna „lupta interspecifica"?
Atunci cand moare opozantul, cum a fost Coposu, ramane aceeasi specie.
Si se sfasie intre ei. Adica pe Lucretiu Patrascanu nu l-a impuscat Maniu, a murit la Sighet.
Pe Ceausescu nu l-a impuscat Gheorghe Bratianu.
Se distrug intre ei. Asta e ceea ce vedeti voi! Intrati in mecanismul asta
Fiindca v-a placut atat de mult postarea anterioara din cea de-a doua carte a lui Dan Puric, Omul Frumos, am ales pentru voi, dragilor, inca un fragment. Sper sa va placa, asa cum sper sa va faca sa va luati in serios pozitionarea fata de Dumnezeu, si la bine, si la rau.
Cate parale face imaginea, care sunt valorile care conteaza, cat gresim cand ne lasam inselati de aparente ne spune, cu abrupta sinceritate, Dan Puric.
„Omul frumos” nu este vizibil, el nu are imagine, el tasneste, in aparenta, intr-un gest mic, iar gestul ala, pentru tine, este izbavitor si-ti persista in suflet toata viata, ca o icoana.
Acum cativa ani ma duceam in America si avionul s-a oprit pentru o escala la Timisoara. Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat intreg de babe, imbracate in negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, infofolite, legate, grase, cu papornite, de parca mergeau cu rata.
In sinea mea, am gandit stanjenit ca asa se strica imaginea Romaniei in lume.
Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu Romania.
Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de destinatie, cu o ora inainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de agresive, care te anchetau in toate dimensiunile tale de calator.
Am avut sentimentul ca tot avionul dadea teza la limba romana.
In starea aceea de examen, m-am pomenit cu vreo cinci babute langa mine, care mi-au spus cinstit: „Scrie-ne si noua, maica, aici, ca noi nu stim nimic!” Si astfel, eu le intrebam din chestionar si ele imi raspundeau din inima:
- Cand te-ai nascut, mama?
- 1877.
- Cati copii ai?
- 11.
Si asa mi-am dat seama ca stateam de vorba cu Independenta Romaniei.
A inceput sa se clatine avionul. Avionul se clatina si la toti ne-a fost frica, inclusiv mie, asta cu imaginea Romaniei in lume.
Mi-am pus centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, in schimb, stateau langa mine si se sprijineau de partea de sus, ca si cum ar fi mers cu rata. Zic:
- Maica, stai jos, ca a inceput furtuna. E pericol sa ne prabusim. Nu ti-e frica?
- Lasa, mama, raspunde babuta, mi-am facut o cruce, la Dumnezeu nu insist! Ajunge.
In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric.
Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna.
Babuta m-a reincrestinat intr-o fractiune de secunda si, astfel, am vazut din nou Omul Frumos.
Un interviu foarte interesant al lui Dan Puric:
" Romania este o tara sangeranda, este o rana”.
Are o populatie bezmetica la suprafata, chinuita, distrusa.
Iata ca din randul tineretului sunt soldati ai populatiei bezmetice, aceasta ultima invazie a poporului roman, este facuta de populatia Romaniei, sunt vorbitori de limba romana care ne inconjoara.
Romania incearca sa se ridice, sa reziste la noul val care vine acum.
Cum e sa mananci Danone peste tot?
Nu am nimic cu firma respectiva. Dar am inceput sa fim nostalgici dupa iaurtul lui Ceausescu. Avea o idiotenie luminoasa, pe cand acum vad o patologie a firii.
L-au intrebat pe Nichita Mihalkov ce l-a invatat cenzura comunista si a zis ca a invatat sa vorbeasca despre dragoste fara sa isi arate organele genitale.Am inceput sa fim nostalgici dupa cenzura comunista. Uitati in ce hal am ajuns, nu stim linia de echilibru.
Cel mai greu, spunea Leonardo Da Vinci, este sa desenezi un om in picioare, in pozitie verticala. Verticalitatea si echilibrul sunt cel mai greu de redat. Am inceput sa ne miram de normalitate in Romania .
Oamenii normali vor fi o secta, daca o vom duce tot asa, niste marginali."
Dan Purec, pana de curand, era unul din cei mai apreciati artisti dramatici romani in lume. In prezent, a devenit si unul din cei mai cititi autori romani contemporani. Dan Puric, creator al celebrelor deja „Toujours l'amour” sau „Made in Romania”, s-a transformat, dupa publicarea cartii sale, „Cine suntem”, intr-un adevarat reper moral al multor tineri romani.
In interviul acordat „Frontnews”, Dan Puric a acceptat sa vorbeasca despre provocarile morale ale societatii romanesti in prezent.
In fata cliseelor lumii moderne, Dan Puric nu ezita sa se declare raspicat drept un "intolerant" si un "critic al cinismului european".
- Cum s-a nascut "Cine suntem"?
- Eu cred ca este un reflex de minima toaleta identitara, intr-un context in care nu se mai poarta diferentele, ci se traieste hipnotizat, intr-o mare orizontala, in care toti suntem unul si acelasi lucru. Ceea ce nu este adevarat: Nu suntem toti egali, asa cum se zice in drepturile omului, decat prin drepturile juridice. Ne nastem inegali si murim inegali.
Iar singura chestie de egalitate este in fata mortii si in fata lui Dumnezeu. Cata vreme suntem pe pamant avem diferente.
Una dintre ele este si aceasta esenta a poporului roman. El este o unicitate. Unicitatea aceasta inseamna o intimitate. Despre aceasta intimitate calcata in picioare am vrut eu sa vorbesc.
- Cum trebuie sa fie perceputa de cititori?
- Eu nu pot sa impun acest lucru fiecaruia.
Vorba lui Shakespeare:
„Soarta unei glume nu sta in gura celui care o spune, tine de urechea celor care o asculta”.
Pana in clipa de fata s-au vandut peste 60.000 de exemplare, in cinci luni si jumatate. Ceea ce arata ca nu curiozitatea i-a facut pe spectatori sa citeasca ce mai zice Dan Puric in prima sa carte, ci o necesitate si o sete extraordinare. Rezulta ca poporul roman nu a murit.
Poporul roman are nevoie de autentic si de lucruri cinstite, are nevoie sa se vada, sa se recunoasca.
- Ati vorbit despre ce anume are nevoie poporul roman. In momentul de fata insa, care este identitatea acestui popor?
- Romania are un popor ingenunchiat, dar nu in genunchi.
Depinde cine intreaba.
Daca intreaba un securist, ii spunem ca suntem o tara inca buna de furat pentru el si neamul lui, adica mama, soacra si nepoti.
Daca intreaba rusul, spunem ca suntem un fel de gubernie, oricand putem accesa la ei.
Daca intreaba americanul, ii spunem ca ne putem situa in zona de portavion in orice directie si in orice pozitie doreste el.
Daca intreaba comunitatea europeana ii spunem ca suntem un hipermarket plin cu brand-uri, nu cu intimitati si identitati.
Daca intreaba un bun crestin ii spun ca Romania este o intimitate ca orice alt popor de pe fata pamantului, cu o taina a existentei. Si ca este un popor ingenunchiat, dar nu in genunchi, ci un popor care se va ridica. Cum? Urmeaza emisiunea ...„Surprize, surprize”.
- Sunt multi tineri care va citesc, va privesc si va asculta conferintele, intr-un moment in care Romania nu sta pe roze si nici nu are modele. Are sansa un filosof crestin sa creeze un curent dominant? Cum reusiti sa ii apropiati de dumneavoastra?
- Nu este vorba de asta. Eu nu leg filozofia de crestinism.
Crestinismul nu este un concept, este calea adevarului in viata, este viata adevarata. In jurul crestinismului, daca te apuci sa filozofezi prea mult, il pierzi.
Ca si cum eu sunt indragostit de o fata si incep sa ii vorbesc despre dragoste. Eu o iubesc, ma manifest cum imi da bunul Dumnezeu.
Nu o conceptie filozofica crestina restabileste Romania , ci o marturisire crestina si o indrazneala de tip fizic. Indrazniti si am biruit lumea!
In jurul acestei indrazneli, nu in jurul tupeului, acolo se aduna securistii cu neamurile lor, bestiile comuniste care inca ne conduc.
In jurul indraznelii hristice se aduna si toti acesti copii cu suflet curat.
In timpul loviturii de stat si a revolutiei din 1989 - aceasta ciorba nenorocita, cei care puneau manifeste printre cartusele ucigatoare erau copii de 14-18 ani care indrazneau, iar securistii trageau.
Ei au indraznit. Indrazneala aceasta este de substanta fizica, nu este o ideologie, un concept sau o doctrina. Ea poate sa creeze o resuscitare, care este dincolo de curent.
Curentul nu are ideologii. Este o stare de a fi autentic. Tinerii de asta citesc, se recunosc. In lumea asta aiurita, nenorocita, confuza, nenorocita, ipocrita, o lume de ghetou internationalist, isi traiesc darul de la Dumnezeu.
- Sunteti unul din putinii intelectuali romani care realizeaza magnitudinea cu care fiinta poporului roman a fost schimbata de catre comunism. Ce e de facut, domnule Puric? Mai avem ce salva? Mai exista valoare?
- In primul rand e vorba de o intoarcere a noastra cu capul spre trecut.
Nu in sensul buzeistic, pasunist sau paseist, asa cum noua intelectualitate de serviciu ne acuza.
Zicea Nicolae Iorga ca „intoarcerea ta catre trecut iti da forta de azi”. Este vorba de o asumare a trecutului. Daca un tanar sare din manualul stupid alternativ de istorie, pe care l-au dat handicapatii de la noi cu indicatii de dincolo, si vede intr-o carte de memorialistica a unui om care si-a jetfit tineretea in puscarie, crezand in neamul romanesc, el isi schimba pozitia coloanei vertebrale. Din patruped ajunge biped, face o injectie de demnitate.
Stie ca sta pe un popor de o demnitate absoluta.
Dar daca traieste in istoria alternativa, tanarul ramane un patruped. Efortul copilasului de a se ridica din patru picioare pe doua, este efortul de a se ridica pe pozitia data de dinainte, pozitia verticalitatii, care, vorba lui Hegel, este o „pozitie divina”.
Ridicarea aceasta in picioare se face prin accesul la o memorie, care se traieste, devine substanta. Una este sa stai in fata lumii culpabilizat fiindca esti un popor tehnic, si alta este sa stai in fata lumii cu demnitatea lui Dumnezeu, stiind ca ai fost un popor care a rezistat.
Se stie ca am fost singura rezistenta armata sub comunisti, ca tineri de 17-18 ani au luat arma si s-au dus in munti?
Nu se stie.
Ati vazut la televizor emisiuni care sa vorbeasca despre martirii, deghizati in pensionari, care sa vorbeasca, sa marturiseasca ce s-a intamplat cu aceasta mutilare si cum au rezistat?
Petre Tutea imi spunea ca, daca ar fi pus in fata plutonului de executie pentru poporul roman, si atunci la 90 de ani, ar striga „Excelsior!”.
De ce acesti oameni si-au sacrificat viata, tineretea si tot ce au avut mai bun. Pentru ce? Pentru o abstractiune, sau pentru o credinta?
Si atunci, ajungandu-se la un asemenea izvor, tineretul de azi are o demnitate in lume, are o forta in lume.
Nu e forta care sa traiasca din tranzitie si din aderari, din sandwichurile care ni le dau altii, ci este vocatia identitara.
- Sunteti considerat drept un critic al Uniunii Europene. Ce nu va place la UE?
- Comunitatea Europeana este un agregat de interese economice care nu vrea sa tina seama de trecut
Sunt un admirator al civilizatiei europene, al modelelor din Uniunea Europeana, unde tineretul nostru s-a adapat si a putut sa iasa din feudalismul ala prelungit.
Sunt critic al cinismului european, al lipsei lor de autoculpabilizare. Comunitatea Europeana este un construct, un agregat de interese economice, politice care nu vrea sa tina seama de trecut si de ceea ce au facut din punct de vedere politic.
Conflagratiile mondiale nu le-am facut noi, ei le-au facut, noi am fost victime centrale.
In clipa in care intr-o Uniune Europeana pe tine te intereseaza numai structurile economice, netinand cont de trecut, de niste traume, nu putem sa aderam.
Cinsimul acesta politic il acuz.
Un construct economic, politic, poate sa fie foarte benefic.
Comunitatea Europeana, din punctul asta de vedere, va fi civilizatorie pentru feudalismul neo-securist in care stam.
Nu am fost niciodata impotriva faptului ca un sistem juridic de tip european nu ne-ar izbavi. Lucrurile astea trebuie amendate.
Sa vedem ce este bun si ce este rau. Cum refacem aceasta tara ? Comunitatea Europeana a cerut, pe buna dreptate, ca tineretul nostru sa se specializeze in strainatate in materie de economie, de management, de justitie.
Categoric este o cerinta de civilizatie, pentru ca maimutele astea de la noi care fura tot timpul nu fac nimic.
Guvernul Nastase a alocat 6 milioane de euro. Copiii aceia s-au dus in strainatate si s-au intors cu „Magna cum Laude” de la Berlin, Oxford, Cambridge, si iata ca nu sunt primiti in structurile politice de astazi ca sa intervina in structura de conducere, tocmai pentru ca i-ar arunca in aer pe hotii astia. O parte au fugit in strainatate si o parte au dat statul roman in judecata.
Asta este o crima. De ce Comunitatea Europeana nu reactioneaza la lucrul acesta, de ce nu impune, de ce nu sanctioneza?
Daca vrei sa ai niste functionari cu adevarat europeni, de ce lasi sa se intample un asemenea dezastru?
Ei se intorc cu niste reflexe civilizate, occidentale. Nu poti acuza Occidentul de lipsa de civilzatie, poti sa il acuzi de orice, mai putin de asta. Eu nu atac Comunitatea Europeana, atac aspecte ale cinismului politic.
- Sunteti tolerant, domnule Puric? De fapt fata de ce sunteti intolerant?
- Sunt intolerant. Cred ca acest cuvant „toleranta” este de o mare ipocrizie.
Sunt ingaduitor, crestinismul ma face sa fiu ingaduitor.
Ingaduinta inseamna iertare, inseamna asteptare intru indreptare, pentru ca este un termen profund crestin.
Cu ingaduinta i-am tinut pe tigani 400 de ani si i-am corectat acolo unde greseau, dar i-am si laudat acolo unde faceau bine.
Nu am fost rasisti, asa cum se spune.
Cand George Enescu il ducea pe Yehudi Menuhin in sate de tigani, pentru ca Menuhin sa vada cat sunt geniali acestia cand canta, Enescu nu era rasist.
Faptul ca am fost acuzati de rasism in ’90 si ca multi tigani au fugit si au zis ca au trait exploatati este o dubla minciuna.
Faptul ca acum tiganii sunt amprentati si ca ei (europenii, n.red.), cu toleranta drepturilor omului, intr-un an jumatate au facut alergie, ce zic de chestia asta?
Noi romanii ne-am deosebit, fara sa ne diferentiem, si am creat o coexistenta de tip crestin fara sa folosim politica corecta.
Categoric ca tiganii au facut fapte nelalocul lor, numai ca italianul este intolerant si neingaduitor, nu cunoaste substanta profund crestina.
Noi am actionat ca atare, i-am tinut in zona mici infractionalitati fara sa sara foarte mult calul, si am fost acuzati de rasism.
Pe vremea lui Caragea era o lege, ca daca tiganul fura o curca sau o gaina, lasa-l in pace, ca expresie a milei fata de el.
- Exista o toleranta crestina asemanatoare cu toleranta promovata de Uniunea Europeana?
- Nu exista toleranta crestina. Iisus nu a fost tolerant cand in templul Tatalui sau nenorocitii aia il vindeau.
El nu a facut un discount, nu a zis veniti maine si faceti un discount de 50%. A spus: „Afara !”, aia este intoleranta crestina.
Adica nu permiti raului sa iti intre in familie.
Hristos nu ii ura pe cei din templu, ii indrepta.
Asa cum o mama incearca sa isi indrepte copilul care se apuca de droguri, nu ii spune „ia mama si heroina, nu numai cocaina”.
Nu este nici o legatura.
Toleranta de tip occidental este un construct politic care seamana cu semaforul. Ingaduinta seamna cu mama. Un semafor la care se trece pe rosu si pe verde, nu este egal cu mama.
Dan Puric: Oamenii normali vor deveni o secta in Romania
- Multi din ascultatorii dvs. privesc cu uimire apropierea neconditionata a dvs. fata de Biserica Ortodoxa Romana, fie si numai pentru ca BOR a refuzat totusi sa scape de securistii din ograda. De ce imprumutati asa usor din imaginea si prestigiul dvs. unei institutii care refuza sa se reformeze?
- Cand incepi sa judeci un lucru, judecam cauzele.
Cauza a fost ideologia aceasta sinistra, de tip criminal, care vine din afara. Faptul ca in BOR au existat alunecari si colaborari cu securitatea sunt efecte, sunt reziduri.
Nu judec efectele, caut sa abolesc cauzele.
Biserica a existat sub comunism si prin compromisuri.
Cu compromisul se face compromisul, nu cu valoarea.
Oamenii care au fost in Biserica si au semnat cu Securitatea au facut niste compromisuri de supravietuire.
Nici unul din Biserica nu a facut ceva care sa submineze esenta Bisericii. Poate fi discutat. Poate sub sutana au fost bagati securisti, care au folosit taina spovedaniei ca o turnatorie, asta e treaba Securitatii si Securitatea trebuie judecata nu Biserica.
Nu trebuie inceput cu Biserica, ci cu structurile comuniste, care inca ne judeca.
In perioada comunista, cand au vazut ca sunt 1000 de manastiri, au trecut cu buldozerele peste ele.
Multe lucruri scrise despre marii ierarhi care ar fi colaborat cu Securitatea s-au dovedit a fi mincinoase.
Eu am citit ca unul dintre cei mai mari ierarhi pe care ii avem, om cu calitate ortodoxa cum e Bartolomeu Anania, a fost improscat de Securitate.
Este un mare pacat. Si maine despre Dan Puric se poate spune ca este pedofil si homosexual pentru ca dumneavoastra sa nu aveti incredere.
In primul rand sa vorbim de marii criminali de la Aiud si apoi de lucrul acesta.
Eu imi asum lucrul acesta, nu numai eu, au fost marii martiri din puscarii care sunt sfinti, duhovnici, precum Iustin Parvu. Ei au zis „Nu judecati Biserica, ea saraca abia a rezista”.
Biserica se va reface, are un metabolism de auto-epurare.
Cei care au gresit fundamental sunt in legatura cu Dumnezeu, nu judeci tu.
Daca un popa nebun face porcarii il dau doua saptamani la televizor, dar de ceilalti care construiesc parohii nu zic nimic.
Eu circul mereu prin tara si vad oameni care ctitoresc biserici, manastiri, daca ati sti ce substanta exista. Lepra de la televizor nu vorbeste de asa ceva. Cand au fost doua milioane de oameni la moaste, au filmat fragmentat trei babe care se impingeau. Vor sa arate chestia de derizoriu, nu valoarea humus-ului ortodox.
Totusi oamenii astia au credinta, hai sa le respectam credinta. Handicapatii si jegosii de securisti din televiziune iau oameni uitati de lume, intervieveaza marginali ai societatii, cu fete ciudate, nu stau de vorba cu un om ca lumea. Suntem supusi unei manipulari.
Sa lasam Biserica si sa sa ne concentram asupra securistilor!
Daca aveti un director securist, spuneti-i in fata ca este o jigodie!
Aveti unul la televiziune care e criminal? Ii spuneti ca este criminal cultural!
Aveti un Guvern care este criminal si care trimite studentii inapoi? Ii spuneti ca e criminal!
- Cum ii putem face pe tineri sa citeasca mai multe carti spirituale? Adica sa citeasca mai degraba viata parintelui Calciu-Dumitreasa, decat „Codul Da Vinci”?
- In marturisirea crestina sfintii nu vorbesc, ei cuvanta.
Tu, care citesti astfel de carti, ii spui celuilalt, care nu citeste:
„Stai ma cu creierul in computer si cu stomacul in frigider. Te-ai documentat vreodata, ai citit ce a suferit un parinte precum Gheorghe Calciu Dumitreasa?”.
Cu iubire critica ii spui: „Mai baiatule, trezeste-te! Care sunt normele tale cu care ma judeci? Ai citit asta?”.
In loc sa citeasca viata unei martire, el citeste viata Madonnei.
Cel putin ii mai tai din elan: „Serile tale petrecute citind Sandra Brown nu sunt egale cu ale mele care am citit vietile martirilor”.
- Cum a aparut omul? Dumnezeu sau maimuta? Religia sau stiinta?
- M-a intrebat pustiul meu cand avea cinci ani:
„Tata, pe om l-a facut Dumnezeu sau se trage din maimuta?”
„Pe om l-a facut Dumnezeu, dar sunt cativa care se trag din maimuta, iti arata tata maine la teatru”.
- Ce ne pregatiti pe scena? Aveti vreun proiect in lucru? Recomandati-ne cateva piese de teatru de calitate din Romania unde sa mergem.
- Ajung in situatia de a ma auto-recomanda. Eu, muncind ingrozitor de mult, nu mai am posibilitatea sa vad ce se intampla in jur.
Aud in schimb ca textele pe scena devin din ce in ce mai vulgare. Vulgaritatea si mitocania sub pretextul diversitatii.
In ceea ce ma priveste, eu ii chem pe oameni sa vina la „Don Quijote”, l-am jucat la Alba Iulia cu 1000 de spectatori, acum il joc la Constanta.
O sa joc pe scena Teatrului National pe 27, „Visul”.
Se pregateste un spectacol emotionant. Se mai joaca „Inima de Caine”, „Regina Mama” cu Olga Tudorache, care inca se mai joaca la Teatrul National.
La Teatrul de Comedie se joaca niste piese foarte bune, din cate am auzit.
http://www.frontnews.ro/arts-si-lifestyle/arta/dan-puric-oamenii-normali-vor-deveni-o-secta-in-romania-17383/pagina-2
Dan Puric: „Zidul Berlinului s-a prabusit peste noi”
de George Radulescu
Dan Puric este de parere ca „desacralizarea si demitizarea au generat oamenii care traiesc din CNP"
Cunoscutul actor descopera, dupa 20 de ani de la Revolutie, o imensa prapastie intre clasa politica, intelectualitate si popor, situatie careia i se adauga distrugerea deliberata, prin desacralizare si demitizare, a valorilor traditionale
Deopotriva admirat si contestat, Dan Puric este o voce din ce in ce mai ascultata in spatiul public romanesc.
Discursul sau cu accente crestine si nationale are, indiscutabil, o puternica nota de autenticitate.
Dan Puric umple salile de teatru, dar si pe acelea unde conferentiaza despre iubirea crestina, de pilda.
Pana acum a publicat doua carti – „Cine suntem” si „Omul frumos" -, ambele vanzandu-se ca painea calda.
Totusi, asta nu-i confera automat „certificatul de calitate" al intelectualitatii noastre, care il suspecteaza deseori de falsa eruditie atunci cand isi argumenteaza teoriile.
Dincolo de toate, succesul de public al lui Dan Puric exprima o stare de spirit prezenta in randurile celor multi.
Romanii par sa caute ceva anume atunci cand isi cumpara bilete pentru a-l asculta pe invitatul nostru din aceasta saptamana.
Iata de ce am gasit potrivit ca, inainte de Craciun, sa-i dam cuvantul lui Dan Puric pentru a ne spune unde crede ca ne gasim, din punct de vedere spiritual si psihologic, la 20 de ani de la Revolutie.
CARTE DE VIZITA SI BIOGRAFIE
Dan Puric
- s-a nascut la 12 februarie 1959.
- A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica I. L.
Caragiale" din Bucuresti, clasa prof. Dem Radulescu.
-Este actor al Teatrului National „I. L. Caragiale" din Bucuresti.
Spectacolele sale de pantomima au fost transmise de televiziunile BBC
Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt, RTL.
- Este apreciat pe plan international pentru spectacolele „Toujours
l'amour", „Made in Romania ", „Costumele" si „Don Quijote".
Adevarul: Ati votat ?
Dan Puric: Nu. De ce? Cum ramane cu aceia care au murit pentru asta, acum 20 de ani? Ei n-au murit pentru vot. Ei au murit pentru schimbare. Sunt doua lucruri total diferite.
Schimbarea implica si dreptul la vot...
Sunt doua chestiuni pe principiul usilor glisante. Dreptul de a vota nu este totuna cu sansa de a schimba. Tarcul comunist e bine facut.
Numai ca romanul - acum nu pot eu sa-l acuz, sa fac pe desteptul national, saracul, tot spera ca mecanismul ar fi autentic.
Nu! Mecanismul e in bucla. Ce sa alegi, cum sa alegi?! Eu am zis ca e lupta interspecifica.
Stiti ce inseamna „lupta interspecifica"?
Atunci cand moare opozantul, cum a fost Coposu, ramane aceeasi specie.
Si se sfasie intre ei. Adica pe Lucretiu Patrascanu nu l-a impuscat Maniu, a murit la Sighet.
Pe Ceausescu nu l-a impuscat Gheorghe Bratianu.
Se distrug intre ei. Asta e ceea ce vedeti voi! Intrati in mecanismul asta
Fiindca v-a placut atat de mult postarea anterioara din cea de-a doua carte a lui Dan Puric, Omul Frumos, am ales pentru voi, dragilor, inca un fragment. Sper sa va placa, asa cum sper sa va faca sa va luati in serios pozitionarea fata de Dumnezeu, si la bine, si la rau.
Cate parale face imaginea, care sunt valorile care conteaza, cat gresim cand ne lasam inselati de aparente ne spune, cu abrupta sinceritate, Dan Puric.
„Omul frumos” nu este vizibil, el nu are imagine, el tasneste, in aparenta, intr-un gest mic, iar gestul ala, pentru tine, este izbavitor si-ti persista in suflet toata viata, ca o icoana.
Acum cativa ani ma duceam in America si avionul s-a oprit pentru o escala la Timisoara. Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat intreg de babe, imbracate in negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, infofolite, legate, grase, cu papornite, de parca mergeau cu rata.
In sinea mea, am gandit stanjenit ca asa se strica imaginea Romaniei in lume.
Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu Romania.
Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de destinatie, cu o ora inainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de agresive, care te anchetau in toate dimensiunile tale de calator.
Am avut sentimentul ca tot avionul dadea teza la limba romana.
In starea aceea de examen, m-am pomenit cu vreo cinci babute langa mine, care mi-au spus cinstit: „Scrie-ne si noua, maica, aici, ca noi nu stim nimic!” Si astfel, eu le intrebam din chestionar si ele imi raspundeau din inima:
- Cand te-ai nascut, mama?
- 1877.
- Cati copii ai?
- 11.
Si asa mi-am dat seama ca stateam de vorba cu Independenta Romaniei.
A inceput sa se clatine avionul. Avionul se clatina si la toti ne-a fost frica, inclusiv mie, asta cu imaginea Romaniei in lume.
Mi-am pus centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, in schimb, stateau langa mine si se sprijineau de partea de sus, ca si cum ar fi mers cu rata. Zic:
- Maica, stai jos, ca a inceput furtuna. E pericol sa ne prabusim. Nu ti-e frica?
- Lasa, mama, raspunde babuta, mi-am facut o cruce, la Dumnezeu nu insist! Ajunge.
In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric.
Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna.
Babuta m-a reincrestinat intr-o fractiune de secunda si, astfel, am vazut din nou Omul Frumos.
marți, 16 februarie 2010
Ion Alexandru Mizgan. Presa românească de la Ion Zubaşcu la Mirela Corlăţan
Presa românească de la Ion Zubaşcu la Mirela Corlăţan
de Ion Alexandru Mizgan
Valul de simpatie şi înţelegere manifestat faţă de Biserică imediat după evenimentele din decembrie 1989 nu a durat prea mult. La câţiva ani după recâştigarea libertăţii, pentru unii jurnalişti şi oameni de cultură, Biserica Ortodoxă a devenit o adevărată sperietoare şi un adevărat pericol public. O întreagă pleiadă de jurnalişti şi intelectuali au decretat Biserica Ortodoxă drept ţap ispăşitor pentru toate neîmplinirile naţiei şi principalul obstacol în drumul României spre Europa. Este suficient să amintim doar cîteva nume în acest sens: Mircea Dinescu, Florin Călinescu, Gabriel Andreescu, Gabriela Adameşteanu, Cornel Nistorescu, Petre Mihai Băcanu, Andrei Cornea, Max Bănuş, Cristian Tudor Popescu, Alina Mungiu Pippidi, Cristian Preda etc.
La atacurile sporadice la adresa Bisericii Ortodoxe, începând cu anul 1996, în mod special, cotidianul România Liberă, prin ex-folkistul cenaclului Flacăra, Ion Zubaşcu, a demarat o serie de atacuri furibunde la adresa Bisericii Ortodoxe, toată mascarada fiind denumită de oamenii oneşti din presă drept acţiunea „ZUBAŞCIADA”. Una este critica obiectivă la adresa Bisericii, pe care trebuie să ne-o asumăm cu toţii, şi alta este diversiunea şi calomnia. Deşi neduşi la Biserică, detractorii Ortodoxiei ştiu că cea mai eficientă strategie este atacul la adresa păstorilor sufleteşti: ”Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei” (Matei, 26,31). Evident că spiritul critic nu poate lipsi nici din viaţa Bisericii. Criticismul devenit însă program, demolare cu bună ştiinţă şi diversiune, asta e cu totul altceva. O bună parte a presei româneşti a acţionat împotriva Bisericii Ortodoxe prin violarea celor mai elementare norme ale democraţiei, printr-o grosolană încălcare a deontologiei presei. Acest fapt a fost sesizat de mai mulţi intelectuali şi ziarişti la acea vreme.
Teodor Baconsky, spre exemplu, atrăgea atenţia că societatea românească nu trebuie să se teamă de Biserică, ci mai degrabă trebuie să se îngrijoreze de agresivul fundamentalism al laicităţii, adică de suma acelor ticuri euro-comuniste care caută să legitimeze ateismul pe seama democraţiei şi în numele drepturilor omului.
Scriitorul Alexandru Horia remarca şi el agresivitatea cu care este tratată Biserica Ortodoxă în societatea românească contemporană, arătând că de la atacurile rafinate ale intelectualilor liber cugetători, până la impulsurile banditeşti ale unor neisprăviţi, războiul dus împotriva Bisericii este astăzi concertat şi trebuie să ne pună serios pe gânduri. Aceste constatări din urmă cu mai bine de zece ani ale celor doi intelectuali s-au împlinit cu vârf şi îndesat. Atacurile mârşave la adresa Bisericii au întrecut cu mult simplele acte de tip banditesc, semănând din ce în ce mai mult cu cele ale mafiei şi crimei organizate.
Campania antiortodoxă demarată de cotidianul România Liberă prin Ion Zubaşcu a fost continuată apoi de Evenimentul zilei în vremea când la cârma ziarului se afla fostul gazetar comunist Cornel Nistorescu. Ofensiva antiortodoxă a fost dusă la apogeu de geniile jurnalismului românesc de la Academia Caţavencu: Mircea Toma, Liviu Mihaiu, Ioan T. Morar, Cornel Ivanciuc & compania. A urmat apoi epoca recentă a bloggerilor de la Cotidianul lui Sorin Ovidiu Vântu, între aceştia regăsindu-se monştrii sacri de la Academia Caţavencu la care s-au adăugat nume noi gen Costi Rogozanu, Alin Fumurescu, Cristian Pătrăşconiu, Eugen Istodor, Pavel Lucescu şi... Mirela Corlăţan.
Un nou val de ură şi ostilitate faţă de Biserica Ortodoxă s-a declanşat în ultimul timp de către cotidianul Evenimentul zilei, campanie condusă cu mult elan tovărăşesc de Ioana Lupea, redactor-şef adjunct, sub a cărei îndrumare mulţi redactori şi seniori editori şi-au trecut numele în dreptul rubricii „Atac la Biserică!”: Horia Ghibuţiu, Călin Hera, Sorin Ioniţă etc. După ce Mirela Corlăţan a părăsit redacţia ziarului Cotidianul şi-a găsit teren prielnic de a-şi continua prodigioasa activitate de calomniere a Bisericii Ortodoxe şi la Evenimentul zilei, unde se pare că a primit ca temă de casă compromiterea Bisericii Ortodoxe, temă care se înscrie atât în afinităţile ziarului cât şi în cele ale jurnalistei, care, culmea, s-a înscris într-un moment dat chiar în AZEC (Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini)! La începutul lunii ianuarie Mirela Corlăţan îl acuza pe Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania că ar fi fost „turnător” la Securitate sub numele conspirativ de „Apostol”. Evident că jurnalista nu a adus nici o probă pentru a-şi justifica afirmaţia, ci a lipit, profesional şi găzetăreşte, nişte citate din diferite dosare de la CNSAS , pe baza cărora a făcut nişte conexiuni cu unele texte din „Memoriile” Înaltpreasfinţitului Bartolomeu, recent publicate la Editura Polirom. Pentru jurnalista de la Evenimentul zilei nu contează faptul că pe numele lui Bartolomeu Valeriu Anania nu există nici un „angajament” la Securitate şi nici un dosar de „informator”! Mai mult, autoarea îşi continuă „Ancheta”, afirmând că Valeriu Anania ar fi fost unul dintre „reeducatorii” din puşcăria Aiudului,un fel de „Ţurcanu al Aiudului”!? Asemenea torţionarilor din temniţile comuniste Mirela Corlăţan inventează şi fabulează. Justiţiara de la Evenimentul zilei decide: Valeriu Anania = turnătorul Apostol! La opiniile contrare venite din partea unor jurnalişti oneşti şi responsabili, care i-au condamnat modul jalnic de a face jurnalism de investigaţii, justiţiara a dat un nou verdict: fundamentalişti ortodocşi!? În comunicatul remis presei de Mitropolia Clujului se afirmă foarte clar că Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania şi-a afirmat deschis poziţia ca dosarele deţinute de CNSAS pe numele său să fie cercetate şi, la nevoie, publicate, declarând deschis că nu a colaborat cu serviciile secrete:”nici în detenţie, nici în libertate, nici în ţară, nici în străinătate, nici cu angajament, nici fără angajament, nici cu nume conspirativ, nici cu nume propriu”. Pentru faptul că în comunicatul de presă al Mitropoliei i se atrage atenţia autoarei că asupra demersului ei jurnalistic planează „suspiciunea calomniei şi denigrării”, fapte incriminate de Codul Penal, justiţiara afirmă că pentru ea decizia sau deconspirarea CNSAS e literă de lege. Cine face parte din CNSAS şi cum se fac jocurile acolo ne-am lămurit cu toţii în ultimii ani!
Toată această mascaradă jurnalistică generată de ingenioasa anchetă a Mirelei Corlăţan ne lasă un gust amar în ceea ce priveşte demnitatea şi responsabilitatea meseriei de jurnalist. Dacă în lume întâlnim jurnalişti care mor pentru adevăr, pentru dreptate şi demnitate, la noi cea mai mare parte a presei moare pe altarul slugărniciei şi a merceneriatului faţă de moguli şi trusturi de presă. Ne-am convins în ultimii ani de josnicia, mârlănia şi impostura multor jurnalişti care pozau în fecioare şi care nu s-au dovedit a fi altceva decât şantajişti şi afacerişti de joasă speţă. Ne bucură comunicatul Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini (AZEC), în care se afirmă între altele: ” AZEC trage un semnal de alarmă privind degradarea continuă a spaţiului nostru mediatic prin articole de pseudo-anchetă precum cele semnate recent de Mirela Corlăţan în Evenimentul zilei. Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini îşi exprimă dezaprobarea fermă faţă de cei care, în mass-media fiind, uită că misiunea lor profesională este corecta informare a publicului.” Evident că această poziţie de echilibru şi responsabilitate la care invită jurnaliştii creştini este ca un strop de apă pe vreme de secetă. Jurnaliştii din România politică a anului 2009, care s-au luptat în recenta campanie politică pe viaţă şi pe moarte, şi-au ascuţit săbiile şi cuţitele, şi sunt însetaţi de sânge. Nu se mai ruşinează de mistificare, manipulare, minciună, diversiune, calomnie, înregimentare în haite jurnalistice interlope etc. Toate acestea le cultivă cu dezinvoltură ca arme ale breslei din care fac parte. Pe ei nu-i atinge nimic. Nici pe Mirela Corlăţan. Aceasta afirma într-un recent articol cu inocenţă:”Nu sunt habotnică, dar îmi pasă de ceea ce se întâmplă în Biserica mea”. Mare-i grădina Ta, Doamne! Nu ştiu când Mirela Corlăţan va înţelege ce se întâmplă în Biserica domniei sale, dar tare aş fi curios dacă ştie ce se întâmplă în mintea ei de ziarist-tonomat!
Comentarii:
1. cineva 2010-01-30 23:42:49
Ma bucur ca mai exista are si biserica noastra oameni care sa mai spuna lucrurilor pe nume. Prea e terfelita credinta ortodoxa de oricine, oricand; Felicitari parintelui si rusine ziarelor care isi fac publicitate pe spatele bisericii!!
2. IANI 2010-02-03 09:32:37
Este o adevarata impietate sa omori copacii ca sa faci hartie si niste vanduti diavolului sa o foloseasca numai ca sa castige bani indiferent prin ce mijloace. Pentru acestia sufera si cei care au bunul -simt si stiu ca actiunile omului netrebnic loveste mai ales pe cei nevinovati.Daca nici o frunza nu cade fara voia Domnului oare El permite sa moara copacii astfel? Dar impotriva celor care mazgalesc hartia fara rost nu exista decat o singura solutie : nu le mai cititi mizeriile,fratilor ca nu aveti nici un foos .Doar cunoasteti ce le poate pielea atat patronilor cat si slugilor trustutilor de presa.
de Ion Alexandru Mizgan
Valul de simpatie şi înţelegere manifestat faţă de Biserică imediat după evenimentele din decembrie 1989 nu a durat prea mult. La câţiva ani după recâştigarea libertăţii, pentru unii jurnalişti şi oameni de cultură, Biserica Ortodoxă a devenit o adevărată sperietoare şi un adevărat pericol public. O întreagă pleiadă de jurnalişti şi intelectuali au decretat Biserica Ortodoxă drept ţap ispăşitor pentru toate neîmplinirile naţiei şi principalul obstacol în drumul României spre Europa. Este suficient să amintim doar cîteva nume în acest sens: Mircea Dinescu, Florin Călinescu, Gabriel Andreescu, Gabriela Adameşteanu, Cornel Nistorescu, Petre Mihai Băcanu, Andrei Cornea, Max Bănuş, Cristian Tudor Popescu, Alina Mungiu Pippidi, Cristian Preda etc.
La atacurile sporadice la adresa Bisericii Ortodoxe, începând cu anul 1996, în mod special, cotidianul România Liberă, prin ex-folkistul cenaclului Flacăra, Ion Zubaşcu, a demarat o serie de atacuri furibunde la adresa Bisericii Ortodoxe, toată mascarada fiind denumită de oamenii oneşti din presă drept acţiunea „ZUBAŞCIADA”. Una este critica obiectivă la adresa Bisericii, pe care trebuie să ne-o asumăm cu toţii, şi alta este diversiunea şi calomnia. Deşi neduşi la Biserică, detractorii Ortodoxiei ştiu că cea mai eficientă strategie este atacul la adresa păstorilor sufleteşti: ”Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei” (Matei, 26,31). Evident că spiritul critic nu poate lipsi nici din viaţa Bisericii. Criticismul devenit însă program, demolare cu bună ştiinţă şi diversiune, asta e cu totul altceva. O bună parte a presei româneşti a acţionat împotriva Bisericii Ortodoxe prin violarea celor mai elementare norme ale democraţiei, printr-o grosolană încălcare a deontologiei presei. Acest fapt a fost sesizat de mai mulţi intelectuali şi ziarişti la acea vreme.
Teodor Baconsky, spre exemplu, atrăgea atenţia că societatea românească nu trebuie să se teamă de Biserică, ci mai degrabă trebuie să se îngrijoreze de agresivul fundamentalism al laicităţii, adică de suma acelor ticuri euro-comuniste care caută să legitimeze ateismul pe seama democraţiei şi în numele drepturilor omului.
Scriitorul Alexandru Horia remarca şi el agresivitatea cu care este tratată Biserica Ortodoxă în societatea românească contemporană, arătând că de la atacurile rafinate ale intelectualilor liber cugetători, până la impulsurile banditeşti ale unor neisprăviţi, războiul dus împotriva Bisericii este astăzi concertat şi trebuie să ne pună serios pe gânduri. Aceste constatări din urmă cu mai bine de zece ani ale celor doi intelectuali s-au împlinit cu vârf şi îndesat. Atacurile mârşave la adresa Bisericii au întrecut cu mult simplele acte de tip banditesc, semănând din ce în ce mai mult cu cele ale mafiei şi crimei organizate.
Campania antiortodoxă demarată de cotidianul România Liberă prin Ion Zubaşcu a fost continuată apoi de Evenimentul zilei în vremea când la cârma ziarului se afla fostul gazetar comunist Cornel Nistorescu. Ofensiva antiortodoxă a fost dusă la apogeu de geniile jurnalismului românesc de la Academia Caţavencu: Mircea Toma, Liviu Mihaiu, Ioan T. Morar, Cornel Ivanciuc & compania. A urmat apoi epoca recentă a bloggerilor de la Cotidianul lui Sorin Ovidiu Vântu, între aceştia regăsindu-se monştrii sacri de la Academia Caţavencu la care s-au adăugat nume noi gen Costi Rogozanu, Alin Fumurescu, Cristian Pătrăşconiu, Eugen Istodor, Pavel Lucescu şi... Mirela Corlăţan.
Un nou val de ură şi ostilitate faţă de Biserica Ortodoxă s-a declanşat în ultimul timp de către cotidianul Evenimentul zilei, campanie condusă cu mult elan tovărăşesc de Ioana Lupea, redactor-şef adjunct, sub a cărei îndrumare mulţi redactori şi seniori editori şi-au trecut numele în dreptul rubricii „Atac la Biserică!”: Horia Ghibuţiu, Călin Hera, Sorin Ioniţă etc. După ce Mirela Corlăţan a părăsit redacţia ziarului Cotidianul şi-a găsit teren prielnic de a-şi continua prodigioasa activitate de calomniere a Bisericii Ortodoxe şi la Evenimentul zilei, unde se pare că a primit ca temă de casă compromiterea Bisericii Ortodoxe, temă care se înscrie atât în afinităţile ziarului cât şi în cele ale jurnalistei, care, culmea, s-a înscris într-un moment dat chiar în AZEC (Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini)! La începutul lunii ianuarie Mirela Corlăţan îl acuza pe Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania că ar fi fost „turnător” la Securitate sub numele conspirativ de „Apostol”. Evident că jurnalista nu a adus nici o probă pentru a-şi justifica afirmaţia, ci a lipit, profesional şi găzetăreşte, nişte citate din diferite dosare de la CNSAS , pe baza cărora a făcut nişte conexiuni cu unele texte din „Memoriile” Înaltpreasfinţitului Bartolomeu, recent publicate la Editura Polirom. Pentru jurnalista de la Evenimentul zilei nu contează faptul că pe numele lui Bartolomeu Valeriu Anania nu există nici un „angajament” la Securitate şi nici un dosar de „informator”! Mai mult, autoarea îşi continuă „Ancheta”, afirmând că Valeriu Anania ar fi fost unul dintre „reeducatorii” din puşcăria Aiudului,un fel de „Ţurcanu al Aiudului”!? Asemenea torţionarilor din temniţile comuniste Mirela Corlăţan inventează şi fabulează. Justiţiara de la Evenimentul zilei decide: Valeriu Anania = turnătorul Apostol! La opiniile contrare venite din partea unor jurnalişti oneşti şi responsabili, care i-au condamnat modul jalnic de a face jurnalism de investigaţii, justiţiara a dat un nou verdict: fundamentalişti ortodocşi!? În comunicatul remis presei de Mitropolia Clujului se afirmă foarte clar că Înaltpreasfinţitul Bartolomeu Anania şi-a afirmat deschis poziţia ca dosarele deţinute de CNSAS pe numele său să fie cercetate şi, la nevoie, publicate, declarând deschis că nu a colaborat cu serviciile secrete:”nici în detenţie, nici în libertate, nici în ţară, nici în străinătate, nici cu angajament, nici fără angajament, nici cu nume conspirativ, nici cu nume propriu”. Pentru faptul că în comunicatul de presă al Mitropoliei i se atrage atenţia autoarei că asupra demersului ei jurnalistic planează „suspiciunea calomniei şi denigrării”, fapte incriminate de Codul Penal, justiţiara afirmă că pentru ea decizia sau deconspirarea CNSAS e literă de lege. Cine face parte din CNSAS şi cum se fac jocurile acolo ne-am lămurit cu toţii în ultimii ani!
Toată această mascaradă jurnalistică generată de ingenioasa anchetă a Mirelei Corlăţan ne lasă un gust amar în ceea ce priveşte demnitatea şi responsabilitatea meseriei de jurnalist. Dacă în lume întâlnim jurnalişti care mor pentru adevăr, pentru dreptate şi demnitate, la noi cea mai mare parte a presei moare pe altarul slugărniciei şi a merceneriatului faţă de moguli şi trusturi de presă. Ne-am convins în ultimii ani de josnicia, mârlănia şi impostura multor jurnalişti care pozau în fecioare şi care nu s-au dovedit a fi altceva decât şantajişti şi afacerişti de joasă speţă. Ne bucură comunicatul Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini (AZEC), în care se afirmă între altele: ” AZEC trage un semnal de alarmă privind degradarea continuă a spaţiului nostru mediatic prin articole de pseudo-anchetă precum cele semnate recent de Mirela Corlăţan în Evenimentul zilei. Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini îşi exprimă dezaprobarea fermă faţă de cei care, în mass-media fiind, uită că misiunea lor profesională este corecta informare a publicului.” Evident că această poziţie de echilibru şi responsabilitate la care invită jurnaliştii creştini este ca un strop de apă pe vreme de secetă. Jurnaliştii din România politică a anului 2009, care s-au luptat în recenta campanie politică pe viaţă şi pe moarte, şi-au ascuţit săbiile şi cuţitele, şi sunt însetaţi de sânge. Nu se mai ruşinează de mistificare, manipulare, minciună, diversiune, calomnie, înregimentare în haite jurnalistice interlope etc. Toate acestea le cultivă cu dezinvoltură ca arme ale breslei din care fac parte. Pe ei nu-i atinge nimic. Nici pe Mirela Corlăţan. Aceasta afirma într-un recent articol cu inocenţă:”Nu sunt habotnică, dar îmi pasă de ceea ce se întâmplă în Biserica mea”. Mare-i grădina Ta, Doamne! Nu ştiu când Mirela Corlăţan va înţelege ce se întâmplă în Biserica domniei sale, dar tare aş fi curios dacă ştie ce se întâmplă în mintea ei de ziarist-tonomat!
Comentarii:
1. cineva 2010-01-30 23:42:49
Ma bucur ca mai exista are si biserica noastra oameni care sa mai spuna lucrurilor pe nume. Prea e terfelita credinta ortodoxa de oricine, oricand; Felicitari parintelui si rusine ziarelor care isi fac publicitate pe spatele bisericii!!
2. IANI 2010-02-03 09:32:37
Este o adevarata impietate sa omori copacii ca sa faci hartie si niste vanduti diavolului sa o foloseasca numai ca sa castige bani indiferent prin ce mijloace. Pentru acestia sufera si cei care au bunul -simt si stiu ca actiunile omului netrebnic loveste mai ales pe cei nevinovati.Daca nici o frunza nu cade fara voia Domnului oare El permite sa moara copacii astfel? Dar impotriva celor care mazgalesc hartia fara rost nu exista decat o singura solutie : nu le mai cititi mizeriile,fratilor ca nu aveti nici un foos .Doar cunoasteti ce le poate pielea atat patronilor cat si slugilor trustutilor de presa.
Gheorghiţă CIOCIOI. Marin Preda nu are cruce la căpătâi
Lumea Credintei, anul V, nr. 11 (52) Noiembrie 2007
Cuprins: Reportaj(2)
Marin Preda nu are cruce la căpătâi
( frânturi de vorbe, dintr-un tren „privatizat”, ce duce spre satul Moromeţilor)
„În loc de mere, mocanul avea de vânzare, sub coviltirul căruţei, două antene parabolice… Zece coşuri de porumb una…Cea mică lucrează la un chinez, cea mare, la un grec, tot la croitorie. Pe nimic. Fratele lor a fost mai înainte la uzină, la «Securistu’» A plecat pentru că era plătit la fel de prost … În Spania s-a certat cu cel mic. Nu ştiu care rege de-al ălora, susţinea copilul, dat la şcoală acolo, ar fi fost mai mare decât Mihai Viteazul…Cum să fii de acord cu aşa ceva? Acum zace toată ziua pe prispă şi se închină mereu: «Doamne, pupa‑Ţi-aş tălpile!»… L-am întrebat: Ce-o să fie după noi? Zicea că după ce ne ducem noi, n-or să mai fie sate. Peste tot, numai ferme. Mie parcă tot nu-mi vine să cred”…
„Profesorul”
După o vreme, discuţia între cei trei navetişti încetează. Unul dintre ei, cel cu pantalonii „bazonaţi”, vorbeşte pe „mobil”. Neobişnuit de tare. „Profesorul” – aşa cum îl strigă cunoscuţii pe insul cu pardesiu de pe bancheta din faţă –,văzându-mă străin de loc şi atent la tot ce se discută, îmi ghiceşte îndată gândurile: „Moromeţii, domnule, Moromeţii, volumul 3!”. Aproape că uit de schitul spre care pornisem. Da, cred că dacă ar mai trăi Preda, cu siguranţă, ar surprinde această lume neînţeleasă într-un al treilea volum al Moromeţilor!…
Cobor împreună cu „profesorul” la gara Balaci. Apuc grăbit spre Schitul Sf. Fanurie. După ce-şi „deschide” bicicleta, prinsă cu un lanţ, lângă un canton părăsit, omul în pardesiu mă surprinde din nou; de data aceasta cu o întrebare: „I-or fi făcut cruce scriitorului nostru?”. Desigur, era vorba de Preda. Cum nu-mi pusesem vreodată întrebarea dacă pe piatra funerară de la căpătâiul autorului Moromeţilor era sau nu era gravat semnul crucii, nu ştiu ce să-i răspund. „Eu sunt primul om din sat, care am fost la Bellu şi-am văzut că Preda nu are cruce la căpătâi, domnule!”. Tac. „Profesorul” nu se mai opreşte. Ar trebui ca eu, acum, să-i rezolv această nedumerire. Chiar îmi spune: „Am văzut că purtaţi barbă, d-asta am şi deschis discuţia. E corect aşa ceva?”. La Siliştea, nu cred să fi citit prea mulţi cărţile lui Preda; în schimb, toată lumea pare a fi văzut ecranizarea Moromeţilor de Stere Gulea. Îl aud repetând încet pe „profesor”, ca pentru sine: „Se poate, domnule!”. Durerea lui mă pune pe gânduri. Ne despărţim la poarta „Complexului”, eu apucând spre schit, în timp ce omul în pardesiu se pierde, cu „Tohanul” său ruginit pe jumătate, dincolo de orizontul „întâlnirii din pământuri”.
Neorânduiala
Gândurile nu-mi dau pace. În faţa ochilor, mereu „profesorul”: „Păi dacă toţi ortodocşii care mor au cruce, atunci Preda de ce nu ar avea?”. Chiar s-ar putea ca omul să aibă dreptate, mi-am spus, ţinând cont de faptul că piatra funerară s-a aşezat în vremea comunistă. Deci, cumva explicabil. Siliştenii acuză acum însă un lucru deosebit de grav: cineva din comunitatea lor nu a fost înmormântat după rânduiala străbună; iar lor le pasă de asta.
După câteva ceasuri, mă opresc în poarta bisericii din centrul satului Siliştea – Gumeşti. Domnul Mircea Ciobanu, dascălul, a auzit „ceva-ceva”. Pentru mai multe lămuriri ne îndrumă spre muzeul Marin Preda, deschis la şcoala veche. Aflăm că moştenitorul casei natale a scriitorului, un nepot, ar vrea să vândă moştenirea cu 500 de milioane de lei vechi. Ministerul Culturii e dispus să ofere însă, pentru a o transforma în muzeu, doar 400 de milioane. „Ce e drept, ne spune dascălul, casele la Siliştea nu valorează nici măcar pe jumătate”...
Anica Sârba
Vizavi de casa lui Marin Preda, tanti Anica, la poartă, este dispusă pentru orice fel de lămuriri. Preda a fost un bun prieten al familiei sale. Ce n-a putut să înţeleagă însă dumneaei e doar faptul că scriitorul, venit de la Bucureşti, nu dădea de fiecare dată „bună ziua”, atunci când ieşea la gard, ori la poartă. „Îl întrebam pe omul meu: «Omule, dacă tu zici că-i aşa de mare şi de deştept, atunci ce tot stă cu ochii în frunzele alea şi bună ziua nu ne dă?». «Taci tu, femeie, din gură! Cine ştie ce are el în cap atuncea» – îmi răspundea”. De când i-a murit „omul”, tanti Anica merge mai des la biserică. Dar ce-a păţit până s-a obişnuit, numai dânsa ştie! Îi venea în închipuire mereu o scenă din filmul despre vecinul lor: Ilie, stând pe stănoagă la poartă, punându-i piedică femeii lui credincioase: „Şi ne dă nouă, Doamne, cât mai multe proaste la biserică”. „Doar asta aveam în minte. A trebuit să treacă nu ştiu câte duminici la rând ca să uit”… Când aude că Marin Preda nu are cruce la căpătâi, femeia rămâne ca trăsnită. Şi-au făcut drum pe la poarta sa „tot felul de alte religii”, dar nu ar vrea să fie îngropată fără cruce nici din ruptul capului. „Păi mai bine nu mai mor, oricât aş fi de păcătoasă!”.
Nepoata Guicăi
Despre Dana Tudor, profesoară de matematică şi directoare a şcolii din Siliştea-Gumeşti, nu poţi crede, după un ceas de discuţii, decât că a învăţat Moromeţii pe de rost. Dacă s-ar reuşi deschiderea muzeului memorial Marin Preda, în casa natală a marelui scriitor, poate că nimănui altcuiva nu i s-ar potrivi mai bine slujba de muzeograf decât dumneaei. De altfel, directoarea este şi nepoata unui personaj cunoscut din Moromeţii – Guica. Mai mulţi credincioşi, aflăm, ar dori să ridice o troiţă întru pomenirea lui Marin Preda. Dana Tudor a fost de nenumărate ori cu elevii din sat la Bucureşti, la mormântul scriitorului. „Relaţia autorului Moromeţilor cu divinitatea a fost una specifică zonei. Mama lui Preda avea însă, în mod cert, foarte multă evlavie. Poate că acum, după perioada comunistă, ar fi cazul ca cineva să se ocupe şi de acest lucru. Se cuvine totuşi ca scriitorul să aibă cruce la mormânt. A fost botezat ortodox şi nu avem nici o dovadă că el s-ar fi lepădat de credinţa noastră” – ne-a mărturisit directoarea. Şi chiar dacă cineva ar contesta dreptul lui Marin Preda de a avea o cruce la căpătâi, mi-am pus în chip firesc, în drum spre Bucureşti, întrebarea: Câţi dintre noi, ortodocşii de astăzi, vom merita cu adevărat aceasta?
Autor: Gheorghiţă CIOCIOI
Cuprins: Reportaj(2)
Marin Preda nu are cruce la căpătâi
( frânturi de vorbe, dintr-un tren „privatizat”, ce duce spre satul Moromeţilor)
„În loc de mere, mocanul avea de vânzare, sub coviltirul căruţei, două antene parabolice… Zece coşuri de porumb una…Cea mică lucrează la un chinez, cea mare, la un grec, tot la croitorie. Pe nimic. Fratele lor a fost mai înainte la uzină, la «Securistu’» A plecat pentru că era plătit la fel de prost … În Spania s-a certat cu cel mic. Nu ştiu care rege de-al ălora, susţinea copilul, dat la şcoală acolo, ar fi fost mai mare decât Mihai Viteazul…Cum să fii de acord cu aşa ceva? Acum zace toată ziua pe prispă şi se închină mereu: «Doamne, pupa‑Ţi-aş tălpile!»… L-am întrebat: Ce-o să fie după noi? Zicea că după ce ne ducem noi, n-or să mai fie sate. Peste tot, numai ferme. Mie parcă tot nu-mi vine să cred”…
„Profesorul”
După o vreme, discuţia între cei trei navetişti încetează. Unul dintre ei, cel cu pantalonii „bazonaţi”, vorbeşte pe „mobil”. Neobişnuit de tare. „Profesorul” – aşa cum îl strigă cunoscuţii pe insul cu pardesiu de pe bancheta din faţă –,văzându-mă străin de loc şi atent la tot ce se discută, îmi ghiceşte îndată gândurile: „Moromeţii, domnule, Moromeţii, volumul 3!”. Aproape că uit de schitul spre care pornisem. Da, cred că dacă ar mai trăi Preda, cu siguranţă, ar surprinde această lume neînţeleasă într-un al treilea volum al Moromeţilor!…
Cobor împreună cu „profesorul” la gara Balaci. Apuc grăbit spre Schitul Sf. Fanurie. După ce-şi „deschide” bicicleta, prinsă cu un lanţ, lângă un canton părăsit, omul în pardesiu mă surprinde din nou; de data aceasta cu o întrebare: „I-or fi făcut cruce scriitorului nostru?”. Desigur, era vorba de Preda. Cum nu-mi pusesem vreodată întrebarea dacă pe piatra funerară de la căpătâiul autorului Moromeţilor era sau nu era gravat semnul crucii, nu ştiu ce să-i răspund. „Eu sunt primul om din sat, care am fost la Bellu şi-am văzut că Preda nu are cruce la căpătâi, domnule!”. Tac. „Profesorul” nu se mai opreşte. Ar trebui ca eu, acum, să-i rezolv această nedumerire. Chiar îmi spune: „Am văzut că purtaţi barbă, d-asta am şi deschis discuţia. E corect aşa ceva?”. La Siliştea, nu cred să fi citit prea mulţi cărţile lui Preda; în schimb, toată lumea pare a fi văzut ecranizarea Moromeţilor de Stere Gulea. Îl aud repetând încet pe „profesor”, ca pentru sine: „Se poate, domnule!”. Durerea lui mă pune pe gânduri. Ne despărţim la poarta „Complexului”, eu apucând spre schit, în timp ce omul în pardesiu se pierde, cu „Tohanul” său ruginit pe jumătate, dincolo de orizontul „întâlnirii din pământuri”.
Neorânduiala
Gândurile nu-mi dau pace. În faţa ochilor, mereu „profesorul”: „Păi dacă toţi ortodocşii care mor au cruce, atunci Preda de ce nu ar avea?”. Chiar s-ar putea ca omul să aibă dreptate, mi-am spus, ţinând cont de faptul că piatra funerară s-a aşezat în vremea comunistă. Deci, cumva explicabil. Siliştenii acuză acum însă un lucru deosebit de grav: cineva din comunitatea lor nu a fost înmormântat după rânduiala străbună; iar lor le pasă de asta.
După câteva ceasuri, mă opresc în poarta bisericii din centrul satului Siliştea – Gumeşti. Domnul Mircea Ciobanu, dascălul, a auzit „ceva-ceva”. Pentru mai multe lămuriri ne îndrumă spre muzeul Marin Preda, deschis la şcoala veche. Aflăm că moştenitorul casei natale a scriitorului, un nepot, ar vrea să vândă moştenirea cu 500 de milioane de lei vechi. Ministerul Culturii e dispus să ofere însă, pentru a o transforma în muzeu, doar 400 de milioane. „Ce e drept, ne spune dascălul, casele la Siliştea nu valorează nici măcar pe jumătate”...
Anica Sârba
Vizavi de casa lui Marin Preda, tanti Anica, la poartă, este dispusă pentru orice fel de lămuriri. Preda a fost un bun prieten al familiei sale. Ce n-a putut să înţeleagă însă dumneaei e doar faptul că scriitorul, venit de la Bucureşti, nu dădea de fiecare dată „bună ziua”, atunci când ieşea la gard, ori la poartă. „Îl întrebam pe omul meu: «Omule, dacă tu zici că-i aşa de mare şi de deştept, atunci ce tot stă cu ochii în frunzele alea şi bună ziua nu ne dă?». «Taci tu, femeie, din gură! Cine ştie ce are el în cap atuncea» – îmi răspundea”. De când i-a murit „omul”, tanti Anica merge mai des la biserică. Dar ce-a păţit până s-a obişnuit, numai dânsa ştie! Îi venea în închipuire mereu o scenă din filmul despre vecinul lor: Ilie, stând pe stănoagă la poartă, punându-i piedică femeii lui credincioase: „Şi ne dă nouă, Doamne, cât mai multe proaste la biserică”. „Doar asta aveam în minte. A trebuit să treacă nu ştiu câte duminici la rând ca să uit”… Când aude că Marin Preda nu are cruce la căpătâi, femeia rămâne ca trăsnită. Şi-au făcut drum pe la poarta sa „tot felul de alte religii”, dar nu ar vrea să fie îngropată fără cruce nici din ruptul capului. „Păi mai bine nu mai mor, oricât aş fi de păcătoasă!”.
Nepoata Guicăi
Despre Dana Tudor, profesoară de matematică şi directoare a şcolii din Siliştea-Gumeşti, nu poţi crede, după un ceas de discuţii, decât că a învăţat Moromeţii pe de rost. Dacă s-ar reuşi deschiderea muzeului memorial Marin Preda, în casa natală a marelui scriitor, poate că nimănui altcuiva nu i s-ar potrivi mai bine slujba de muzeograf decât dumneaei. De altfel, directoarea este şi nepoata unui personaj cunoscut din Moromeţii – Guica. Mai mulţi credincioşi, aflăm, ar dori să ridice o troiţă întru pomenirea lui Marin Preda. Dana Tudor a fost de nenumărate ori cu elevii din sat la Bucureşti, la mormântul scriitorului. „Relaţia autorului Moromeţilor cu divinitatea a fost una specifică zonei. Mama lui Preda avea însă, în mod cert, foarte multă evlavie. Poate că acum, după perioada comunistă, ar fi cazul ca cineva să se ocupe şi de acest lucru. Se cuvine totuşi ca scriitorul să aibă cruce la mormânt. A fost botezat ortodox şi nu avem nici o dovadă că el s-ar fi lepădat de credinţa noastră” – ne-a mărturisit directoarea. Şi chiar dacă cineva ar contesta dreptul lui Marin Preda de a avea o cruce la căpătâi, mi-am pus în chip firesc, în drum spre Bucureşti, întrebarea: Câţi dintre noi, ortodocşii de astăzi, vom merita cu adevărat aceasta?
Autor: Gheorghiţă CIOCIOI
Opinii: Dorin Tudoran. Sorin Cucerai. Studierea si/sau condamnarea comunismului
CU CĂRȚILE PE MASĂ: Un Anschluss stalinist. Pentru eternitate?(Urmarea pe blogul lui Dorin Tudoran)
http://dorin2tudoran.wordpress.com/2010/02/15/cu-car%C8%9Bile-pe-masa-un-anschluss-stalinist-pentru-eternitate/
By Dorin Tudoran
Fiindcă numele meu a fost pomenit într-unul din materialele de presă ce discută situația dlui Marius Oprea și a institutului pe care îl conduce, iată ce am de spus:
Cronologia
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din Romania (IICCR) a fost înființat la 21 decembrie 2005, la inițiativa premierului Călin Popescu-Tăriceanu. Președinte al institutului a fost numit istoricul Marius Oprea.
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (CPADCR) a fost înființată de președintele Traian Băsescu în luna aprilie 2006. Președinte al comisiei a fost numit sociologul Vladimir Tismăneanu.
IICCR a fost constituit ca o structură permanentă, în subordinea Guvernului și în coordonarea primului ministru. CPADCR a fost constituită ca o structură cu termen de existență limitat. După îndeplinirea mandatului – elaborarea raportului pe baza căruia președintele avea să condamne dictatura comunistă – CPADCR urma să-și înceteze activitatea.
Acestea sunt faptele și orice încercare de rescriere a lor constituie un act de mistificare.
Extrag din comentariile publicate pe acel blog, opinia pertinentă a lui Sorin Cucerai.
32. Sorin Cucerai spune: februarie 15, 2010 la 23:05 | Răspunde Cred ca e nevoie de putina clarificare conceptuala, pentru ca una dintre cauzele prezentei dihonii – singura de altfel asupra careia merita sa ne aplecam – sta in ambiguitatea notiunii de “condamnare a comunismului” (sau in cea a notiunii inrudite de “proces al comunismului”). Notiunea asta poate avea cel putin patru sensuri: condamnare morala, condamnare intelectuala, condamnare politica si, in fine, condamnare penala. Pentru simplificare, nu ma voi referi decit la doua din cele patru sensuri: la condamnarea intelectuala si la condamnarea penala. Ce poate sa insemne condamnarea intelectuala a comunismului? Ea poate sa insemne, in primul rind, o critica a ideologiei comuniste si, in subsidiar, o critica a doctrinelor derivate din ideologie si care justificau, la rindul lor, mecanismele institutionale care faceau posibile practicile detinatorilor puterii. Cum poti condamna intelectual comunismul? Pai criticind argumentele ideologilor comunisti (a la Popper, de exemplu, sau a la Mises/Hayek), sau facind o analiza critica a genezei ideilor comuniste (a la Hannah Arendt) si asa mai departe, cimpul posibilitatilor e imens. Pe de alta parte, ce inseamna condamnarea penala a comunismului? Inseamna, mai intii, crearea unui cadru legal care sa asimileze crimele comise in numele ideologiei comuniste de catre membri de partid, de militieni, de securisti, de militari etc. cu crimele impotriva umanitatii (care sunt imprescriptibile). Noul Cod Penal, care va intra in vigoare cel tirziu in 2012, face posibil acest lucru, pentru prima oara dupa 1989. Pe de alta parte, ea inseamna culegerea, catalogarea si prezervarea de probe. Nazistii au fost si inca sunt vinati si bagati la puscarie pentru ca s-au putut sau se pot proba, intr-un proces penal, crimele comise de ei. Nu cunosc niciun caz in care vreun ofiter SS sa fi fost condamnat penal folosindu-se ca proba impotriva lui “Mizeria istoricismului” a lui Popper, “Drumul spre servitute” a lui Hayek sau “Originile totalitarismului” a lui Hannah Arendt. Nu poti condamna penal pe nimeni pina cind nu faci dovada crimei. Calitatile necesare cuiva implicat in procesul de condamnare intelectuala a comunismului sunt cu totul diferite de calitatile necesare cuiva care urmareste condamnarea penala a membrilor de partid, a securistilor, a militienilor si asa mai departe. Observatia asta e, fireste, triviala, dar ea nu e facuta de cei care nu inteleg ca doar in sensul asta a opus Marius Oprea mortii cartilor. A fi socat de o astfel de afirmatie inseamna sa nu poti face o observatie simpla, care deriva natural din deosebirea dintre condamnarea intelectuala si cea penala a comunismului romanesc. Cartile lui Vladimir Tismaneanu sunt excelente, dar ele sunt perfect inutile in incercarea de a condamna penal vreun comunist. Pe de alta parte, mortii pe care ii dezgroapa Marius Oprea nu au bibliografie si nici omologare academica, dar pot conduce la condamnarea unor asasini. Nu cred ca Vladimir Tismaneanu s-ar opune unui proces penal al comunismului romanesc, proces pentru care Marius stringe cu asiduitate probe. Cel putin Vladimir Tismaneanu nu s-a exprimat niciodata impotriva unui astfel de proces, si nici nu avem motive sa credem ca s-ar exprima vreodata in sensul asta. Ce rezulta de aici? Ca, intr-un sens, demersurile lui Vladimir Tismaneanu si Marius Oprea sunt complementare, fiind specii diferite ale notiunii de “condamnare a comunismului”. Daca e legitim sa condamni comunismul, atunci ambele demersuri au o legitimitate egala. Intr-un alt sens, demersurile celor doi sunt independente. Intre condamnarea intelectuala si condamnarea penala a comunismului nu exista nicio legatura. Fiecare dintre cele doua demersuri are o finalitate proprie, urmarita cu mijloace diferite. In fine, in al treilea rind, demersurile celor doi pot fi, in anumite circumstante, antagonice. Asta se poate intimpla doar daca nu facem deosebirea intre condamnarea intelectuala si cea penala a comunismului, sau daca pretindem ca, desi diferite, unul dintre cele doua demersuri poate fi cumva redus la celalalt, sau, in fine, daca pretindem ca unul dintre cele doua demersuri e intrinsec superior celuilalt. Toate astea au consecinte institutionale. Nu poti crea un institut care sa se ocupe simultan de condamnarea intelectuala si de cea penala a comunismului decit daca cele doua demersuri sunt perfect autonome atit in ceea ce priveste decizia legata de directiile de cercetare/investigare, cit si in ceea ce priveste bugetul. Nu spun ca o astfel de institutie consociativa n-ar avea sens sa fie creata. Ma intreb insa daca nu ar fi mai simplu sa existe doua institutii separate, una preocupata de condamnarea intelectuala a comunismului, iar cealalta de condamnarea lui penala.
http://dorin2tudoran.wordpress.com/2010/02/15/cu-car%C8%9Bile-pe-masa-un-anschluss-stalinist-pentru-eternitate/
luni, 15 februarie 2010
Institutul Holocaustului a cerut Berlinalei sa interzica filmul despre grupul Ogoranu
Institutul Holocaustului a cerut Berlinalei sa interzica filmul despre grupul Ogoranu
Scris de Tudor CARANFIL, Berlin
Luni, 15 Februarie 2010 19:02
"Portretul luptatorului la tinerete", care relateaza rezistenta anticomunista din Carpati, a starnit protestul Institutului condus de Al. Florian si al Asociatiei pentru studierea istoriei romilor pe motiv ca personajele au facut parte din Miscarea Legionara.
La Berlin, s-ar zice ca ramanem in carti. Pentru a doua zi consecutiv, revista americana “Screen” plaseaza, azi, printre filmele favorite, pe cel al lui Florin Serban, "Eu cand vreau sa fluier, fluier", si inca pe primul loc; pe urmatorul aflandu-se, cu douazeci de sutimi in urma, "Ghostwriter" al lui Roman Polanski. E drept ca mai sunt inca destule zile si sanse sa se produca departajari sensibile. Nu ne facem iluzii, totusi situatia la zi merita sa fie privita cu satisfactie.
In ce priveste cea de a doua premiera mondiala romanesca inregistrata aici sambata, "Portretul luptatorului la tinerete", cronicile raman reci si abunda in reprosurile la adresa unui subiect, tematic important, dar al carui regizor nu era, inca, suficient de pregatit profesional pentru a-l aborda.
I se reproseaza intai scenariul, cu o constructie predictibila si monoton repetitiva, retorismul si incapacitatea individualizarii personajelor. Mai ales aparitia, pe langa luptatorii mereu haituiti si a unui cameraman, amator fireste, pus sa produca imagini ale avatarurilor grupului, (motiv la care se revine obsesiv in evocare), este neplauzibila intrucat un asemenea demers ar fi facut grupul mai vulnerabil si mai lesne identificabil. In pofida intentiilor generoase, filmul abunda in inadvertente, precum sinuciderea aceluiasi personaj in doua episoade diferite si, la dimensiunea sa de aproape trei ore, scapa in mod firesc controlului unui realizator la primul sau lung-metraj.
Deturnarea atentiei
Toate acestea nu justifica, insa, protestul care circula de duminica, expediat de d-nii Al. Florian de la Institutul de Studii al Holocaustului in Romania si Florin Manole, presedinte al Asociatiei pentru studierea istoriei romilor, pe adresa directorului Berlinalei, Dieter Kosslick, si a juriului ei condus de Werner Herzog. "Va aducem la cunostinta - scriu ei - ca Ion Gavrila-Ogoranu a facut parte din miscarea legionara din Romania" adaugand ca gruparea a avut caracter antisemit. Dar atat directorul, cat si juriul n-au avut nici un amestec in prezenta filmului in festival, el fiind selectionat de conducerea altei sectiuni paralele, "Forum", cu alta directie si alt juriu.
In al doilea rand, fiindca filmul este dedicat nu lui Ogoranu, ci grupului sau, care a reusit timp de noua ani sa infrunte o adevarata armata. La drept vorbind, de unde era sa stie distinsul filmolog Kosslick ca Gavrila-Ogoranu a facut parte din "miscarea legionara din Romania, Fratia de Cruce Negoiul" organizatie cu caracter fascist si antisemit? Dar protestul se incheie cu rugamintea de a dispune incetarea proiectiilor acestui film si eliminarea dintr-un concurs in care filmul oricum nu s-a aflat. De fapt, acest protest face, din toate punctele de vedere, mai mult rau decat bine, fiindca deturneaza atentia de la esential, si, in cazul filmului "Portretul luptatorului la tinerete" acesta consta in precaritatea estetica a operei, nu introducand criterii politice pe care e mai intelept sa le lasam pe seama istoricilor de profesie.
Scris de Tudor CARANFIL, Berlin
Luni, 15 Februarie 2010 19:02
"Portretul luptatorului la tinerete", care relateaza rezistenta anticomunista din Carpati, a starnit protestul Institutului condus de Al. Florian si al Asociatiei pentru studierea istoriei romilor pe motiv ca personajele au facut parte din Miscarea Legionara.
La Berlin, s-ar zice ca ramanem in carti. Pentru a doua zi consecutiv, revista americana “Screen” plaseaza, azi, printre filmele favorite, pe cel al lui Florin Serban, "Eu cand vreau sa fluier, fluier", si inca pe primul loc; pe urmatorul aflandu-se, cu douazeci de sutimi in urma, "Ghostwriter" al lui Roman Polanski. E drept ca mai sunt inca destule zile si sanse sa se produca departajari sensibile. Nu ne facem iluzii, totusi situatia la zi merita sa fie privita cu satisfactie.
In ce priveste cea de a doua premiera mondiala romanesca inregistrata aici sambata, "Portretul luptatorului la tinerete", cronicile raman reci si abunda in reprosurile la adresa unui subiect, tematic important, dar al carui regizor nu era, inca, suficient de pregatit profesional pentru a-l aborda.
I se reproseaza intai scenariul, cu o constructie predictibila si monoton repetitiva, retorismul si incapacitatea individualizarii personajelor. Mai ales aparitia, pe langa luptatorii mereu haituiti si a unui cameraman, amator fireste, pus sa produca imagini ale avatarurilor grupului, (motiv la care se revine obsesiv in evocare), este neplauzibila intrucat un asemenea demers ar fi facut grupul mai vulnerabil si mai lesne identificabil. In pofida intentiilor generoase, filmul abunda in inadvertente, precum sinuciderea aceluiasi personaj in doua episoade diferite si, la dimensiunea sa de aproape trei ore, scapa in mod firesc controlului unui realizator la primul sau lung-metraj.
Deturnarea atentiei
Toate acestea nu justifica, insa, protestul care circula de duminica, expediat de d-nii Al. Florian de la Institutul de Studii al Holocaustului in Romania si Florin Manole, presedinte al Asociatiei pentru studierea istoriei romilor, pe adresa directorului Berlinalei, Dieter Kosslick, si a juriului ei condus de Werner Herzog. "Va aducem la cunostinta - scriu ei - ca Ion Gavrila-Ogoranu a facut parte din miscarea legionara din Romania" adaugand ca gruparea a avut caracter antisemit. Dar atat directorul, cat si juriul n-au avut nici un amestec in prezenta filmului in festival, el fiind selectionat de conducerea altei sectiuni paralele, "Forum", cu alta directie si alt juriu.
In al doilea rand, fiindca filmul este dedicat nu lui Ogoranu, ci grupului sau, care a reusit timp de noua ani sa infrunte o adevarata armata. La drept vorbind, de unde era sa stie distinsul filmolog Kosslick ca Gavrila-Ogoranu a facut parte din "miscarea legionara din Romania, Fratia de Cruce Negoiul" organizatie cu caracter fascist si antisemit? Dar protestul se incheie cu rugamintea de a dispune incetarea proiectiilor acestui film si eliminarea dintr-un concurs in care filmul oricum nu s-a aflat. De fapt, acest protest face, din toate punctele de vedere, mai mult rau decat bine, fiindca deturneaza atentia de la esential, si, in cazul filmului "Portretul luptatorului la tinerete" acesta consta in precaritatea estetica a operei, nu introducand criterii politice pe care e mai intelept sa le lasam pe seama istoricilor de profesie.
Comment le peuple juif fut inventé. De la Bible au sionisme
Comment le peuple juif fut inventé. De la Bible au sionisme
Jeudi 11 février 2010
Par La Rédaction
Un an et demi après sa première parution, voici l’essai-pamphlet de Shlomo Sand, spécialiste dans l’histoire de la Belle Epoque et du cinéma français, en format poche. Depuis lors, la polémique n’a pas faibli. Mais on se demande si cette réception tumultueuse n’est pas d’abord l’effet d’un titre provocateur. Car le contenu de l’ouvrage lui-même, entièrement de seconde main, a de quoi laisser perplexe. Y compris celui qui adhérerait aux partis pris de l’auteur.
Imprégné du jargon d’une sociologie critique apparemment très en vogue à Tel-Aviv, le livre ne fait, malgré son épaisseur, que ressasser une proposition unique : le « peuple juif », loin d’être une réalité dont on peut suivre les pérégrinations, depuis l’Antiquité jusqu’à nos jours, n’est qu’une « invention » des historiens juifs du XIXe siècle, en particulier de l’Allemand Heinrich Graetz (1817-1891). La méthodologie de Sand, qui se réclame des penseurs contemporains de la nation comme processus de modernisation (Ernst Gellner) et comme imaginaire organisé (Benedict Anderson) se résume, sous sa plume, à du Bachelard pour classe de terminale : « Rien n’est donné, tout est construit »…
Pour Shlomo Sand, les historiens jouent un rôle décisif dans le processus de création de la nation (en l’occurrence d’une nation juive moderne), en prétendant asseoir sur des bases ethniques, voire raciales, une continuité entre les Hébreux de l’ancien Israël et les juifs d’aujourd’hui. Conséquence : au nom de cette « fiction » érudite, qui a transformé la Bible en roman national et en titre de propriété, un « viol » aurait été commis contre les seuls véritables autochtones, les Palestiniens. Conclusion : Israël doit choisir : soit demeurer une « ethnocratie » juive, soit devenir un Etat vraiment démocratique, celui de tous les Israéliens, quelle que soit leur religion.
Ce qui est problématique dans cette entreprise, c’est moins cette prise de position idéologique que la prétention de l’étayer par l’autorité de la recherche et l’administration de la preuve. Car Sand le reconnaît lui-même : les historiens sionistes ou nationalistes auxquels il s’en prend, tous formés à l’érudition allemande, ont excellé dans leur travail sur les sources. Or dans ce registre-là, c’est peu de dire que son livre à lui déçoit.
Ainsi, radicalisant des hypothèses récentes, Sand veut-t-il montrer que les « Judéens » (la population juive vivant sur le territoire d’Israël) n’ont jamais été « exilés » ni « expulsés » après la destruction de leur Temple par les troupes romaines commandées par Titus en 70 après J.-C. Et donc qu’ils n’ont aucune consanguinité avec la diaspora. A la suite de l’historien Israel Yuval, Sand voit dans ce « mythe » de l’exil une pure et simple intériorisation juive d’une conception chrétienne : l’errance comme punition pour la Crucifixion.
Soit. Mais, dès lors, d’où peuvent bien provenir les juifs d’Europe et d’Afrique du Nord ? Pour Shlomo Sand, essentiellement des conversions résultant d’un prosélytisme juif fort actif dans l’Antiquité – avant le repli imposé par le christianisme triomphant au IVe siècle. Autres réservoirs évoqués : les royaumes berbères, yéménite, etc., passés par le judaïsme à diverses époques. Là où le bât blesse, c’est qu’aucun argument convaincant n’est apporté à l’appui de cette audacieuse théorie censée révoquer en doute le grand récit « sioniste ». Il faut attendre la moitié du livre pour obtenir une évaluation – des plus vagues – sur l’ampleur du mouvement de conversion supposé avoir entraîné dans l’Antiquité la formation d’une population « de centaines de milliers voire de millions de juifs sur l’aire sud-orientale du bassin méditerranéen ». Pour appuyer cette assertion, pourtant essentielle à son raisonnement, Sand se rabat sur quelques piques d’écrivains romains se plaignant de l’influence juive. Il a pourtant, quelques pages plus tôt, dénoncé la tendance grecque et latine à l’exagération quand il s’agissait de reprocher à Flavius Josèphe d’avoir chiffré à plus d’un million le nombre des juifs jetés sur les routes en 70…
Mystérieux royaume khazar
Autre exemple : Shlomo Sand reprend à son compte la fameuse thèse défendue par Arthur Koestler dans La Treizième Tribu (Calmann-Lévy, 1976), selon laquelle la plus grande partie des juifs ashkénazes descendraient du mystérieux royaume khazar, converti au judaïsme aux alentours du IXe siècle. Mais en l’absence de documents et de traces laissés par ces cavaliers nomadisant entre le Caucase et la Volga, dont on ignore partiellement la langue, aucun indice n’a apporté de l’eau au moulin koestlérien. La contorsion intellectuelle qui consiste à voir dans le yiddish une langue slave par la syntaxe (donc peut-être aussi khazare), alors qu’elle est composée à 80 % de mots d’origine allemande, suggérée par Sand, est plus romanesque que convaincante.
Finalement, la méthode même de l’auteur torpille son projet. N’est-il pas obligé de s’adosser à ce qu’il entend rejeter, l’idée d’une « authenticité juive », pour réfuter celle qu’ont imaginée les historiens « sionistes » ? Pour Sand, une telle identité devrait être fluide et limitée aux valeurs religieuses. A le suivre, il pourrait y avoir des juifs laïques qui se sentent tels en tant qu’individus, mais une collectivité juive séculière, en Israël comme en diaspora, est soit impensable soit nécessairement « ethnoraciste ». Sa définition crée donc de l’exclusion et, paradoxalement, rejoint les positions des orthodoxes les plus ultras… Encore un effort, a-t-on envie de lui dire, pour sortir de l’identité !
Mots clefs: Shlomo Sand
Cet article a été publié Jeudi 11 février 2010 à 18 h 13 min dans les catégories Réactions. Vous pouvez suivre les réponses à cet article grâce au Flux RSS 2.0.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)