Al. Săndulescu despre Florin Constantin Pavlovici «Frica şi pânda»

Stie cineva cine este VALERIA, informatoarea de la Radio ???

Romania literara 2009 > Numarul 40 > Securişti pe metru pătrat
Comentarii Critice:
Securişti pe metru pătrat de Al. Săndulescu
http://www.romlit.ro/securiti_pe_metru_ptrat

Noua carte a lui Florin Constantin Pavlovici Frica şi pânda (Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2009) este, în bună măsură, o continuare a volumului său memorialistic Tortura pe înţelesul tuturor, foarte apreciat şi încununat cu un premiu al Uniunii Scriitorilor, despre care am referit la apariţia lui, prin 2002-2003. Ororile din închisoare erau diabolic pregătite înaintea proceselor, de regulă formale, de sinistra Securitate şi de către zeloşii ei colaboratori, informatorii, cunoscuţi mai ales cu numele de turnători, care erau plantaţi din aproape în aproape, cu timpul parcă înmulţindu-se geometric, peste întreaga suflare a ţării. îi găseai nelipsiţi în întreprinderile industriale, în administraţia şi instituţiile de stat, în armată, vai, în biserică, în cultură, în învăţământ, în presă, până pe scara şi palierele blocului. Nu te puteai mişca. Ei pândeau şi aflau totul, alimentând sute de mii, dacă nu milioane de dosare, în care tu, cetăţean paşnic, nemaivorbind în situaţia când intrai în anchetă, să spui şi laptele pe care l-ai supt de la mamă. Instrumentul pe care l-a mânuit cu o îndemânare, demnă de o cauză mai bună, Securitatea, braţul înarmat al partidului comunist, a fost frica. Ea luase forma unei adevărate psihoze şi a născut monştri: copii care şi-au turnat părinţii, oameni cinstiţi care au devenit lichele, prieteni care s-au transformat în duşmani, victime care s-au metamorfozat în călăi.

Primul mare înfricoşat în cartea lui Florin Constantin Pavlovici este însuşi autorul: "Securitatea băgase atâta spaimă în mine, încât orice posibil contact cu ea mă scotea din minţi." Să-l urmărim pe fostul deţinut politic, bun povestitor, încă din clipa eliberării din închisoare. Eram "tuns cazon, cu faţa emaciată şi cu paloarea specifică puşcăriei, cu privirea speriată (s.m.) şi cu incredibila şi inconfundabila putoare de celulă care îmi intrase în toţi porii şi de care nu aveam să scap multă vreme." "Se lăsase un ger năpraznic, uscat - continuă el să fixeze cel dintâi contact cu libertatea - iar eu în salopeta de vară şi cu bascul unui deţinut mort, cu care mă înzestrase plutonierul de la magazia închisorii, tremuram frumos." Unicul său bagaj era un prosop "murdar, jegul puşcăriei intrase în fiecare fibră a ţesăturii, se rupsese pe alocuri, avea culoarea cea mai incertă din lume, dominată totuşi de pete de sânge." Frica celor de afară îl întâmpină deîndată ce iese din Gara de Nord. Cere găzduire la o mătuşă, dar aceasta se teme că putea fi un evadat. Sectoristul vrea cât mai repede să scape de el, de frică să nu aibă în grupul de blocuri pe care le pândea "un duşman al poporului." Florin Pavlovici încearcă să-şi revadă un bun prieten, ajuns acum ziarist la organul Securităţii "în slujba patriei". Ca să evite întâlnirea cu fostul deţinut politic, se internează în spital. Un altul (Nichifor Pietriş), care fusese bătut de securişti şi apoi "convins" ca să fie de-al lor, când îl vede pe stradă, fuge la repezeală, trecând de partea cealaltă. Se scurg mulţi ani, fără ca să fie întrebat măcar aluziv de colegii de serviciu de la Radiodifuziune despre perioada lui de detenţie. Şi "nu din delicateţe - precizează memorialistul - ci din frică." Aceasta capătă aspecte patologice, ca în cazul redactorului şef de la Secţia culturală, obedient politicii partidului până la obsesie, a cărui personalitate era în permanenţă dominată de spaimă. Şi astfel, ajunge să-şi renege cultura şi să aibă comportamentul unui excesiv de conştiincios activist.

Proaspăt eliberat din puşcărie, Florin Pavlovici trăieşte o adevărată odisee a obţinerii Buletinului de Identitate, a unei camere la Spaţiul locativ şi nu în cele din urmă, a unui serviciu, în timp ce continua să fie urmărit şi supus unor noi şi noi verificări. Cu frica în oase, mai toţi nu ştiu cum să se descotorosească de "ciumat". Mârlăniile din puşcărie nu contenesc nici în "libertate". Miliţianul de care vorbeam numai că nu-l înjură: "Mai pleacă dracului, la tine la ţară, de unde-ai venit, şi nu-mi face mie necazuri, la mine în sector." Foştii deţinuţi politici nu aveau voie să locuiască în "perimetrul zero", adică în apropierea conducătorilor statului şi ai partidului. Aşa se face că Florin Pavlovici a schimbat mai multe locuinţe, ajungând să fie găzduit la un pictor, în urma recomandării fostului coleg de detenţie, scriitorul Ion Omescu. Nu trece mult şi acesta îi atrage atenţia că "amicul lui e informator al Securităţii" şi că nu ar vrea să-l pună "într-o situaţie delicată." Speriat, "chiriaşul" decide să se mute fără întârziere.

Turnătorul este un fel de erou central în volumul Frica şi pânda, cunoscut foarte bine din propria experienţă, dar şi în urma cercetărilor în arhiva CNSAS. Rolul acestei categorii, profund condamnabile, a fost unul funest, pe care Florin Pavlovici nu încetează de a-l pune sub acuzare: "Turnătorii au hrănit copios laşitatea, care s-a întins în corpul social cum se întinde igrasia în ziduri. Ei sunt cei care au otrăvit relaţii colegiale, au ucis prietenii curate, s-au strecurat în familii, existând cazuri, chiar dacă rare, în care copiii şi-au denunţat părinţii, iar soţii şi-au raportat la Securitate tovarăşii de viaţă. Acele orori ale epocii "nu s-ar fi putut întâmpla fără ajutorul informatorilor, fie plătiţi, fie şantajaţi, fie voluntari." De obicei, li se spune pe nume în cartea despre care vorbim, ca amintitul Nichifor Pietriş, ajuns maior sau colonel de Securitate (în decembrie 1989, cu aceeaşi laşitate caracteristică, şi-a ascuns uniforma sub saltea) sau ca Ion Mihai Popescu, şi el fost bun prieten. Condamnat pentru misticism, ca "duşman al poporului", după câtva timp, reuşeşte să i se rejudece procesul şi e achitat. Constrâns desigur, acceptă să dea note informative, printre alţii şi despre Florin Pavlovici, şi misticul de mai deunăzi devine profesor de ateism. Cameleon patent, când lucrurile par să ia o altă întorsătură, după 1989, el îşi "transformă fulgerător prelegerile marxiste... în prelegeri democratice de istoria religiei".

Cercetătorul foarte asiduu din arhivele CNSAS comunică alteori doar numele de cod al turnătorului, rămas indescifrabil (Melancolicul), dar adesea izbuteşte să-l deconspire, ca, de exemplu "Valeria", totuşi străveziu, care era o "graţioasă poetă". Portretul ei ne dezvăluie o fiinţă a cărei conduită frizează sadismul. "Această Mata Hari balcanică" a turnat, la Radiodifuziune, "scriitori, regizori, redactori, prieteni sau duşmani", chiar şi amanţi, fiind "o adevărată maşină de delaţiuni".

Frica şi pânda îi amintesc lui Florin Pavlovici de închisoare, fiind mândru că în fioroasele anchete prin care a trecut nu şi-a trădat prietenii, dar neputând să-şi ierte că, torturat, a recunoscut faptele aberante ale acuzării. Remuşcările lui sunt de-a dreptul dureroase: "ziua în care am recunoscut acest lucru este ziua în care mi-am pierdut respectul faţă de mine însumi: ajunsesem complicele torţionarilor".

Întorcându-ne la pomenitele raporturi de ostilitate ce au putut să apară în cadrul unei familii, efect al urii insuflate de către ideologia comunistă şi de către zeloşii ei slujitori, să amintim cazul, strigător la cer, al fraţilor Nicolae şi Athanasie Joja, de care vorbeşte memorialistul. Primul, arhitect de profesie, frecventase redacţiile publicaţiilor de dreapta a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru "crimă de uneltire contra ordinii sociale", celălalt, profesor de filosofie, cu orientare de stânga, a ajuns unul dintre marii nomenclaturişti, ministru, membru al C.C. al P.C.R., preşedinte al Academiei Române, având, alături de alţi tovarăşi "de nădejde", un rol criminal în privinţa "reeducării" tinerei intelectualităţi româneşti. Nu numai că şi-a renegat fratele, purtat în lanţuri spre "fabricile morţii" de la Jilava şi Aiud, ci a participat direct la zdrobirea unor destine. Comportamentul era acela de securist, care din înălţimea posturilor lui "de răspundere" dirija cinic tortura fizică şi morală: "El, tovarăşul Tănăsică (aşa cum era alintat la partid) este cel care, în primăvara anului 1959, a condus şedinţele de demascare a elementelor duşmănoase din facultăţile bucureştene. El, tovarăşul Tănăsică, împreună cu tovarăşul Jean Livescu, rector al Universităţii, cu tovarăşul Florian Dănălache, prim-secretar al Comitetului Orăşenesc P.M.R. Bucureşti, şi cu tovarăşul Ion Iliescu, preşedinte al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din România, au orchestrat mutilarea sufletească a elitelor din învăţământul superior. Unora dintre aceste elite, tovarăşul Tănăsică le-a netezit chiar drumul către puşcăriile patriei, ca să-i transmită veşti, probabil, fratelui său, Nicolae Joja în legătură cu isprăvile înaltului demnitar comunist."

Florin Pavlovici se menţine pe această culme, atinsă în volumul mai vechi Tortura pe înţelesul tuturor, atâta vreme cât abordează problematica gravă a fricii şi teroarei pe care o instaurase Securitatea; când iese din această sferă, uneori doar subînţeleasă el se cam risipeşte într-o anecdotică ce poate fi amuzantă şi pitorească (vezi "aventurile" erotice neîmplinite ale lui Fănuş Neagu şi Nicolae Velea), în relatări despre "munca de teren" şi despre viaţa scriitorilor, desenând, e adevărat, câteva profiluri interesante, unele, din punct de vedere moral, admirabile, altele de-a dreptul jalnice. Din prima categorie se disting Paul Goma, Alexandru Ivasiuc, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, din a doua, Eugen Jebeleanu, Paul Georgescu, Traian Iancu şi încă alţii. în aceste capitole naraţiunea îşi pierde puţin din tensiunea iniţială. Unde-l regăsim pe adevăratul Florin Pavlovici e în descrierea vizitei sale la Moscova. Se reia tema fricii (a basarabenilor când ajung în capitală), remarcă lipsa totală de informaţie în privinţa existenţei şi, pe atunci, a recentei expulzări a marelui Alexandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel, cel care, prin opera lui extraordinară, a fost capabil să schimbe radical în lume viziunea asupra comunismului sovietic şi care a consacrat termenul gulag. Şi memorialistul face foarte bine că îl şi traduce şi-l explică. El este o prescurtare a unei titulaturi staliniste de sumbră amintire: Glavnoe Upravlenie Ispravitelno-trudovîh Lagherei, adică Administraţia Generală a Lagărelor de muncă, şi care şi-a găsit şi corespondentul românesc în Canalul Dunăre-Marea Neagră şi toate celelalte colonii de muncă silnică, unde a fost exterminată o bună parte a intelectualităţii noastre.

Prin sâmburele ei tare, Frica şi pânda, reprezintă încă un memento, încă un semnal de alarmă pentru ca acel ucigaş pe "metru pătrat" să nu mai apară. Noua carte a lui Florin Constantin Pavlovici are meritul de a ne împrospăta memoria care, din păcate, cam lâncezeşte, ceea ce nu ne prea onorează.