Cristina şi butaforia ei
Ceea ce (nu) scrie în dosarele Securităţii
Autor:
Cristina şi butaforia eijavascript:void(0)
Pentru mine, orice călătorie în România e şi o călătorie într-un alt timp, cînd nu ştiam niciodată ce-i întîmplare şi ce-i înscenare în propria mea viaţă. Acesta e motivul pentru care am cerut mereu, în toate declaraţiile mele publice, să-mi pot vedea dosarul de la Securitate – lucru ce mi-a fost totdeauna refuzat din diverse motive. În schimb, existau de fiecare dată indicii că din nou, adică în continuare, eram ţinută sub observaţie.
În primăvara trecută am fost la Bucureşti invitată de NEC (New European College). În prima zi şedeam cu o jurnalistă şi un fotograf în holul hotelului, cînd un bodyguard musculos a întrebat dacă există vreo aprobare pentru asta şi a dat să-i smulgă fotografului aparatul din mînă.
– Aici nu-i permis să fotografiezi, nici persoanele nu pot fi fotografiate – a spus el furibund. La recepţie era micul steguleţ albastru al Europei – trecuseră doar cîteva zile de la Conferinţa NATO ţinută la Bucureşti. Jurnalista s-a arătat supusă:
– Scuzaţi, n-o să mai facem.
În acest timp, fotograful încerca să-şi redobîndească aparatul. L-am întrebat pe bodyguard dacă holul hotelului e cumva un obiectiv secret şi ce caută steguleţul european la recepţie. Mai bine l-ar dosi într-un sertar, fiindcă UE şi NATO sînt organizaţii ale lumii libere. Iar treaba asta pe care-o face aici îmi aminteşte de epoca Ceauşescu. Abia acum şi-a descleştat mîinile de pe aparatul de fotografiat. Dar surprizele au continuat. A doua zi aveam o întîlnire la cină. După cum stabilisem la telefon, un prieten a venit la ora 18 să mă ia de la hotel. Cînd a ajuns pe strada hotelului, a observat că e urmărit şi că bărbatul cu pricina intrase după el în foaierul hotelului, frunzărind prin ziarele aflate acolo, în timp ce prietenul meu ruga pe cineva de la recepţie să sune în camera mea şi să mă anunţe că m-aşteaptă jos. Doamna de la recepţie i-a spus însă că mai întîi trebuie să completeze formularul de vizitator. El s-a speriat – aşa ceva nu existase nici chiar pe vremea lui Ceauşescu.
Prietenul meu şi cu mine ne-am dus la restaurant. Mergînd într-acolo, îmi propunea tot mereu s-o apucăm pe altă stradă. Nu m-am gîndit la nimic deosebit. Abia în ziua următoare, relatîndu-i lui Andrei Pleşu, director al NEC, povestea cu bodyguard-ul, prietenul meu i-a spus că a trebuit să completeze un „formular de vizitator“ şi că un om îl urmărise mai întîi pe drumul spre hotel, iar apoi venise după noi doi pînă la restaurant. Andrei Pleşu s-a indignat, fiindcă întotdeauna îşi cazase oaspeţii în acel hotel. În dimineaţa următoare a trimis-o pe secretara lui la hotel pentru a anula toate rezervările făcute. Managerul hotelului i-a servit o poveste cum că recepţionista lucra acolo abia de-o zi, şi că de aceea procedase greşit. Dar secretara o ştia bine pe angajata în cauză, care lucra la recepţie de multă vreme. Atunci managerul i-a spus că patronul hotelului e un fost securist şi că, din păcate, nimic nu-i mai poate schimba vechile obiceiuri. Apoi a zîmbit declarînd că, ce-i drept, NEC poate anula toate rezervările făcute la ei, dar că în orice alt hotel din această categorie lucrurile stau exact la fel. Cu unica deosebire că acolo nu se ştie asta.
Am plecat din hotel locuind în următoarele două zile într-un birou al NEC. După mutarea din hotel n-am observat să mai fiu urmărită. Fie că Serviciul Secret îşi retrăsese oamenii din pricină că situaţia luase o întorsătură alarmantă, fie că lucra acum profesionist, aşadar neobservabil.
Pentru a şti că la ora 18 e nevoie de un om pentru filaj, trebuia ca mai întîi cineva să-mi fi ascultat convorbirile telefonice din cameră. Prin urmare – la televizorul hotelului programele CNN, BBC, RAI UNO, iar în telefon – microfonul de intercepţie. La recepţie – steguleţul european şi spionii care se ţin după tine. Asta se cheamă democraţie pe româneşte. Se ştie că Serviciul Secret al lui Ceauşescu, Securitatea, n-a fost dizolvat, ci doar rebotezat în SRI, care după propriile declaraţii a preluat 40% din oamenii vechiului serviciu, adică personalul mai tînăr şi mai agil al Securităţii. Procentajul adevărat e probabil mai mare. Iar celelalte 60% din fostul personal sînt azi ori pensionari cu pensii de trei ori mai mari decît cele obişnuite, ori noii granguri ai economiei de piaţă. În haosul primei perioade de după schimbare şi-au tras fiecare felurite „chilipiruri“ – bănci, fabrici, hoteluri, agenţii de voiaj, benzinării etc. Iar chilipirurile de-atunci s-au rotunjit zi de zi, transformîndu-se în averile respectabile ale unei vieţi fără griji. Milionarii chilipirgii se cunosc şi se-ajută între ei la toate nivelurile. Plasa lor de relaţii se întinde de la Parlament trecînd prin economie, justiţie, universităţi şi ajungînd pînă în spitale. Această reţea face să funcţioneze corupţia omniprezentă, care nu se va lăsa deranjată de nimic în viitorul apropiat sau depărtat. În afară de asta, încercările de „deranj“ sînt extrem de rare. Şi de unde-ar putea ele să vină, cînd acum, ca fost securist „cu normă-ntreagă“, te-ai căpătuit bine, iar ca informator te bucuri în continuare aproape pretutindeni de funcţii şi onoruri. În afară de diplomat, un ex-informator poate ajunge azi în România aproape tot ce era şi mai înainte.
Acces la dosare – în stil românesc
Una dintre cele mai cunoscute scriitoare românce, la grande dame a poeziei româneşti, a declarat într-un interviu dat în Elveţia că ea personal nu doreşte să-şi vadă dosarul, ci că preferă să-şi închipuie în continuare că a fost iubită de toată lumea. În vîrstă de aproape optzeci de ani, a trăit mai întîi groaznicii ani stalinişti, iar apoi sumbra epocă a lui Ceauşescu. Asemenea afirmaţii răsuflate vor să dea impresia de naivitate. Dar, în realitate, ea ştie că pe-atunci trădarea fojgăia pretutindeni, subminînd relaţiile dintre oameni şi neoprindu-se în faţa nici unui sentiment. Ba dimpotrivă, hrana ei preferată era tocmai iubirea – fiindcă aceasta, creînd cea mai mare apropiere dintre oameni, de bună seamă că înlesneşte şi cea mai mare trădare: ea otrăveşte tot ce-i mai intim. Scriitoarea de care vorbesc mai spune şi că, obişnuind să poarte marile ei pălării estivale, i-ar fi luat astfel apărarea doamnei burgheze împotriva „tovarăşei“ socialiste. Pe scriitoarea cu pricina am cunoscut-o în vremea marilor ei pălării de vară – iar pe-atunci ele nu erau decît nişte simple pălării, şi-atîta tot. Opoziţia asta politică sub formă de pălărie e-o noutate, mărturisesc. Mai puţin o noutate e altceva, în schimb, de care-mi amintesc bine: ca redactoare a revistei Volk und Kultur1, şi în cadrul unui număr al revistei dedicat unei sărbători socialiste, purtătoarea de pălării a folosit abuziv poeziile unor autori. Fiindcă acele poezii nu aveau nimic de-a face cu sărbătoarea respectivă şi pentru că de bună seamă autorii lor n-ar fi scris nici în ruptul capului asemenea poezii festiviste, redactoarea a luat – fără ştirea autorilor respectivi – poeziile scrise de ei, scoţîndu-le titlurile şi înlocuindu-le cu altele sărbătoreşti, fabricate de ea. În acest fel şi-a putut îndeplini îndatoririle de redactor. Faptul că în acest scop a abuzat de acele poezii şi că i-a compromis pe autorii lor n-a împiedicat-o de la îndeplinirea datoriei. Şi-a pus conştiinţa încărcată sub obroc – pînă-ntr-atît încît frica de a nu-şi pierde postul de redactoare a fost mai mare decît ruşinea în faţa autorilor a căror atitudine le-o cunoştea.
Oripilaţi, aceştia s-au trezit în faţa faptului împlinit, iar în acele vremuri nicăieri în ţară şi în nici o altă publicaţie n-aveai posibilitatea să i te opui public acestui festivism partinic măsluit. Dar despre asta purtătoarea de pălării nu pomeneşte o vorbă. Discuţiile despre dictatură o scot din sărite. În interviu mai spune că în vremea dictaturii au existat şi momente fericite. Dar cine-o tăgăduieşte?! Fiecare şi-a avut momentele lui fericite – dar nu datorită, ci în ciuda dictaturii. În acele nişe ale vieţii private în care încă nu se infiltraseră şicanările – ori poate chiar împotriva lor – a mai existat şi o fericire precară, zorită şi, de aceea surescitată sau chiar dezlănţuită. A existat o fericire foarte personală, accelerată, în lacunele controlului exercitat de stat. Fericirea asta trebuia să fie la fel de iute de picior ca şi trădarea, fiind nevoită s-o ia la goană din faţa trădării ori chiar să i-o ia înainte. Acest soi de fericire era deseori o fericire hoţească, strîmbă. Rîdeai de te speteai, şi-ţi ţiuia în urechi a prăbuşire. Se spuneau bancuri despre securişti, despre şicanele pe care ţi le făceau – bancuri brutale, vulgare. Era un rîs cu orice preţ, crescut dimpreună cu frica. Un soi de pantomimă exersată de care aveai o amarnică nevoie ca să suporţi starea de lucruri. Să poată o asemenea fericire face mai suportabil dispreţul faţă de om din acea vreme? Dacă – aşa cum mi-o demonstrează cercetarea de azi a dosarului – ţi se montase în fiecare cameră cîte un microfon de intercepţie, asta însemna şi că orice nişă privată era înregistrată de Stat. De cîte ori te mai opreai din rîs, acasă, ca să-ţi mai tragi răsuflarea, de fiecare dată asta ţi se şi consemna la dosarul de urmărire, fără s-o bănuieşti, ca acţiune duşmănoasă împotriva statului. Pe purtătoarea de pălării au deranjat-o totdeauna discuţiile despre dictatură. De douăzeci de ani o tot aud spunîndu-mi: „Ce-ar fi să mai lăsăm deoparte povestea asta!“. Şi ea e susţinută de mult prea mulţi intelectuali români. De curînd mi-a spus: „Ce spui tu despre România, nu mi-aş permite niciodată să spun despre Germania“. La care i-am răspuns: „Nici n-ai avea motive s-o faci“.
Am ajuns să mă bucur chiar şi numai să văd cînd unii cunoscuţi scriitori români se limitează doar la a ignora discuţia despre dictatură, fără să vrea neapărat s-o reteze sau, mai rău, s-o dejoace luînd apărarea făptaşilor. În majoritatea lor, intelectualilor români le-a păsat tot atît de puţin de accesul la dosarele secrete, ca şi de toate biografiile celor din jur călcate în picioare ori de noile cîrdăşii stabilite între grangurii de partid şi oamenii serviciilor secrete. Cînd, aşa cum am făcut-o eu de-a lungul anilor, tot cereai public şi cu orice ocazie să-ţi vezi dosarul, ajungeai să-i calci pe nervi pînă şi pe prietenii tăi. A fost şi-acesta un motiv pentru care ani în şir dosarele – în loc să fie predate instituţiei înfiinţate în silă, la presiunea UE, în 1999 (cu acronimul de CNSAS, care necesită o oarecare dexteritate în pronunţie) – au zăcut la noul-vechiul Serviciu Secret. Acesta dirijînd accesul la dosare după bunul său plac. CNSAS-ul trebuind chiar să-i adreseze cereri, cărora uneori li se dădea curs, dar care de cele mai multe ori erau respinse – ba pe deasupra şi cu motivaţia că la dosarul solicitat încă se mai lucrează. Oficiul Gauck2 al românilor a fost de la bun început o „frunză de viţă“, şi pînă în ziua de azi continuă să fie impenetrabil.
În 2004 mă aflam la Bucureşti şi m-am prezentat la Consiliu pentru a da mai multă greutate cererii repetate de a-mi vedea dosarul. M-am mirat să văd la intrare trei tinere femei purtînd ciorapi cu luciri de neon şi rochii mini, cu decolteu adînc, ca şi cum ai fi intrat într-un salon de masaj erotic. Iar între ele, un soldat cu puşca-mitraliera la umăr, ca şi cum intrai într-o cazarmă ultrasecretă. Şeful instituţiei a trimis vorbă că nu-i acolo, deşi-mi dădusem întîlnire cu el.
Mi s-a spus că dosarul meu e de negăsit. Dar în acea primăvară un grup de cercetători începuseră să descopere încetul cu încetul dosarele autorilor germani din România care făceau parte din Aktionsgruppe Banat3. Securitatea avea cîte o secţie specială pentru fiecare minoritate. A germanilor purta numele de „Naţionalişti şi fascişti germani“, secţia maghiară se numea „Iredentişti maghiari“, cea evreiască, „Naţionalişti evrei“. Doar scriitorilor români li se făcea cinstea să fie ţinuţi sub observaţie de secţia „Artă şi Cultură“.
Brusc, s-a găsit şi dosarul meu cu numele de CRISTINA. Trei volume, 914 pagini. Ar reieşi că dosarul fusese întocmit începînd din 8 martie 1983 – dar el conţine documente şi din anii dinainte. Motivul întocmirii dosarului: „Deformările tendenţioase ale realităţii din ţară, în special din mediul sătesc“ – în cartea mea Niederungen4. O dovedesc „analizele pe text“ ale informatorilor. Şi, de asemenea, că fac parte dintr-un „cerc de scriitori germani cunoscuţi pentru lucrările lor duşmănoase“.
Dosarul e o cîrpăceală a vechii Securităţi, în numele SRI-ului. Acesta a avut zece ani timp să-l „lucreze“. Rezultatul nu mai poate fi numit cosmetizarea, ci de-a dreptul desubstanţializarea dosarului. Chestiunile centrale au dispărut, la fel ca şi orice altceva ce i-ar fi făcut pe securiştii „cu normă-ntreagă“ să se incrimineze pe ei înşişi.
Această „epurare“ nu-i un caz singular. Andrei Pleşu, care la înfiinţarea CNSAS-ului a fost membru în Colegiul Consiliului, a părăsit acest for din amărăciune şi protest. Apucase să vadă o dată volumele care-i alcătuiau dosarul şi ştia că ele cuprindeau în jur de 2.000 de pagini. Cînd şi-a primit în sfîrşit dosarul, el nu mai conţinea decît 70 de pagini.
Legea obligă CNSAS nu doar să dea accesul la dosare, ci şi să deconspire adevăratele nume ale informatorilor. Dar cei care şi-au văzut pînă acum dosarul afirmă toţi acelaşi lucru: din lunga listă de informatori, Consiliul selectează doar pe cîte unul, al cărui nume ţi-l deconspiră. Iar acest unul fie că deţine o poziţie marginală în dosar, fie că a şi murit între timp. Consiliul pare să nu vrea să dea de urma informatorilor esenţiali, a trădării masive, permanente. Un boicot? Consiliul lucrează cumva împotriva lui însuşi? Dar, în acest caz, din a cui însărcinare?
După terminarea studiilor, am lucrat trei ani ca traducătoare la fabrica de tractoare TEHNOMETAL. Despre cei trei ani dosarul nu pomeneşte o vorbă. Traduceam aici instrucţiunile de montare şi întreţinere a maşinăriilor importate din RDG, Austria şi Elveţia. Timp de doi ani am lucrat într-un birou în care mai erau patru contabili. Ei calculau salariile muncitorilor, iar eu mă chinuiam cu voluminoasele dicţionare tehnice. Cum studiasem filologia, n-aveam habar de prese hidraulice sau nehidraulice, de leviere sau ghiventuri. Cînd în dicţionar aveam de ales între trei, patru sau chiar şapte noţiuni diferite, mă duceam în hală şi-i întrebam pe muncitori. Fără să aibă cunoştinţe de germană, dar cunoscînd maşinile, ei îmi spuneau cuvîntul românesc potrivit. În cel de-al treilea an s-a amenajat un „birou de protocol“. Directorul m-a mutat acolo împreună cu alte două traducătoare proaspăt angajate, una pentru franceză, alta pentru engleză. Traducătoarea de franceză era soţia unui profesor universitar, despre care se spunea încă din vremea cînd mai eram la facultate că este securist. Iar traducătoarea de engleză era nora celui de-al doilea securist de rang înalt din oraş. Cheia de la uşa din mijloc a dulapului de dosare n-o aveau decît ele. Cînd soseau specialişti străini, trebuia să părăsesc biroul. Apoi, în mod vădit, prin cele două încercări de racolare a mea întreprinse de securistul Stană, au căutat să mă facă să devin aptă pentru acest birou. După al doilea refuz al meu, Stană a dat cu vaza cu lalele de perete. S-a îndreptat spre uşă călcînd prin băltoacă şi pe cioburile de sticlă. Adresîndu-mi la despărţire salutul:
– Are să-ţi pară rău, te înecăm în rîu.
În a cincea dimineaţă
Jenny mă aştepta în faţa uşii:
– Nu-mi mai dau voie să te las să intri. Închipuie-ţi, colegii mei spun că eşti o turnătoare.
– Cum e posibil aşa ceva? am întrebat-o.
– Ştii doar unde trăim, a zis.
Mi-am luat dicţionarele aşezîndu-mă iar pe trepte. De data asta am plîns şi eu. Cînd m-am dus în hală să întreb de-un cuvînt, muncitorii m-au primit cu fluierături, strigînd în urma mea: Securisto! Era un infern. Oare cîţi turnători n-or fi existat în biroul lui Jenny şi în hala fabricii! Iar ei acţionau, atacurile lor fiind indicaţii primite mai de sus – cu vorbele defăimătoare răspîndite pe seama mea urmăreau să-mi forţeze demisia. La începutul acestei perioade turbulente a murit tatăl meu. Mă pierdusem cu firea, trebuia să mă asigur că mai existam în lumea asta. M-am apucat să-mi scriu viaţa de pînă atunci – de unde mă trag, despre satul meu vechi de trei sute de ani şi anchilozat, despre ţărani, cu muţenia lor, despre tata în camionul lui hurducîndu-se pe străzi, despre beţiile lui şi cîntecele naziste laolaltă cu „camarazii“. Despre mama, dură şi buimacă, părînd că viaţa o jignise, aflată mereu în nemărginitele cîmpuri de porumb. Şi eu în fabrica asta cu maşini mari cît camera, peste tot cu bălţi de ulei ca o oglindă prin care dispari alunecînd vertical în pămînt. Plata în acord la banda rulantă, mişcarea mecanică a mîinilor, ochii din care pierise culoarea, privirile ca tabla veche de zinc. Din asta s-au născut povestirile din volumul Niederungen.
Povestea cu racolarea nu-i pomenită decît laconic, în cîteva vorbe zmîngălite pe marginea procesului-verbal de interceptare a unei discuţii. Cu ani mai tîrziu am povestit acasă despre încercarea de racolare din fabrică. Locotenent-colonelul Pădurariu notează pe margine: „Cele semnalate sînt reale“.
Faptul că treceam acum drept turnătoare pentru că refuzasem să devin o turnătoare era mai rău decît încercarea de racolare şi ameninţarea cu moartea. Şi că eram defăimată tocmai de cei pe care-i cruţam, refuzînd să-i pîndesc şi să-i torn. Jenny şi cîţiva colegi ştiau ce mi se înscenase. Toţi ceilalţi, însă, care mă cunoşteau doar din vedere – nu. Cum aş fi putut explica tuturor acestora ce se petrece şi cum să le demonstrez contrariul! Era omeneşte cu neputinţă, iar Securitatea o ştia, şi tocmai de aceea pusese la cale toate astea. Mai ştia şi că această perfidie are asupra mea un efect mai devastator decît şantajul. Chiar şi cu ameninţările cu moartea te obişnuieşti, cînd ele îi aparţin acestui unic mod de viaţă pe care-l ai, pentru că nu mai poţi avea vreun altul. I te-mpotriveşti fricii pînă-n adîncul sufletului. Dar calomnia îţi răpeşte sufletul. Mai simţi doar că eşti împresurată monstruos. Iar această neputinţă aproape că te sufocă.
Nu mai ştiu cît timp treptele de beton au fost locul meu de muncă. Mi s-a părut nesfîrşit. Probabil c-au fost doar cîteva săptămîni. În cele din urmă m-au concediat.
Şi aceeaşi Securitate, care trăsese sforile la concedierea mea, mă numea acum, la interogatorii, un „parazit“. Atrăgîndu-mi atenţia că pentru parazitism există pedeapsa cu închisoarea sau munca forţată pe un şantier. Am fost ameninţată cu „Canalul“ – Ceauşescu construia pe-atunci un canal care să unească Marea Neagră cu Bucureştiul. O lucrare confuză, haotică, în cursul căreia mulţi soldaţi şi deţinuţi şi-au pierdut viaţa.
N-aveam deloc bani. Jenny mi-a făcut rost de nişte meditaţii. Îi învăţam pe copii germana sau îi ajutam să-şi facă temele pentru şcoală. Dar, oriunde mă duceam, nu apucam s-o fac decît cel mult de două-trei ori. După care Securitatea îşi făcea apariţia, ameninţîndu-i pe părinţii copiilor. Unii dintre ei îmi spuneau de ce nu mă mai pot primi: e rău pentru întreaga familie. Ştiţi, noi nu facem politică. Alţii îmi serveau o minciună, de pildă că, în urma unei reduceri de salariu, n-ar mai avea bani de meditaţii.
Curînd după asta am aflat din interogatoriile la care mă supuneau că aş trăi aşa-zicînd din comerţ la negru şi prostituţie şi că, după cum o ştiu eu însămi prea bine, la fel ca pentru parazitism există şi pentru asta pedeapsa cu închisoarea. Mi-au înşirat nume de clienţi şi „peţitori“, despre care nu auzisem în viaţa mea. La asta se mai adăuga spionajul pentru BND5 – asta fiindcă mă împrietenisem cu o bibliotecară a Institutului Goethe şi cu translatoarea Ambasadei Germane din Bucureşti. Ore la rînd a trebuit s-aud toate aceste învinuiri scornite. Şi nu doar atît.
N-aveau nevoie de nici o citaţie, pur şi simplu mă luau pe sus din plină stradă. Mergeam la coafeză, iar un miliţian m-a dus, împingîndu-mă printr-o uşă îngustă de tablă, în subsolul unui cămin de studenţi. Trei bărbaţi în civil şedeau la o masă. Cel mic, ciolănos, era şeful. Mi-a cerut buletinul, zicînd:
– Ei, cum e, curvo – aşa-i că ne-ntîlnim din nou?
Nu-l mai văzusem niciodată pînă atunci. Chipurile făcusem sex cu opt studenţi arabi, care mă plătiseră cu ciorapi de nailon şi cosmeticale. Nu cunoşteam nici un student arab. Dar cînd i-am spus asta, mi-a zis:
– Dacă vrem, găsim şi douăzeci de arabi ca martori. Stai numa’ să vezi: va fi un proces excelent.
Tot mereu mi-arunca buletinul pe jos, iar eu trebuia să m-aplec şi să-l ridic. Ca la vreo 30-40 de ori l-a azvîrlit, iar cînd mă mişcam prea încet, mă pomeneam cu un picior în şale. Dindărătul uşii de la capătul mesei se auzeau ţipete de femeie. Torturată sau violată – sper că-i doar o înregistrare pe bandă, mi-am zis. Apoi a trebuit să mănînc opt ouă tari şi ceapă verde cu sare grunjoasă. Am înghiţit totul cu greu. După care ciolănosul a deschis uşa de tablă, a zvîrlit afară buletinul meu şi mi-a trîntit un picior în fund. Am căzut cu faţa-n iarbă lîngă un mărăciniş. Am vomat fără să-mi ridic capul. Fără grabă, mi-am ridicat buletinul şi-am pornit-o spre casă. Felul în care te ridicau din stradă era mai înspăimîntător decît o citaţie. Nimeni n-avea cum să ştie unde te afli. Puteam să dispar şi să nu mai apar niciodată sau – aşa cum fusesem ameninţată cu ceva timp în urmă – să fiu pescuită moartă din rîu. S-ar fi chemat că-i sinucidere.
În dosar nu-i trecut nici un interogatoriu, nici o citaţie şi nici o „săltare“ din stradă.
Ce stă scris în dosar pe data de 30.11. 1986 e altceva: „Orice deplasare pe care o va face «Cristina» la Bucureşti şi în alte localităţi din ţară vor fi raportate din timp la Direcţia I (adică: Opoziţie internă) şi a III-a (adică: Contraspionaj). […] Pentru asigurarea unui control permanent al obiectivei.“ Altfel spus: că nu mă puteam deplasa nicăieri în ţară fără a fi pusă sub urmărire, pentru „efectuarea măsurilor de control necesare asupra relaţiilor ei cu diplomaţi vest-germani şi cetăţeni vest-germani“.
În funcţie de intenţii, urmărirea era deosebită de la caz la caz. Era cînd un filaj discret pe care nici nu-l observai, cînd îţi sărea în ochi, devenind o urmărire înverşunată transformată în agresiune. Cînd la editura Rotbuch din Berlinul de Vest urma să apară volumul de povestiri Niederungen, redactoarea cărţii şi cu mine stabiliserăm ca loc de întîlnire Poiana Braşov, pentru a nu trezi prea mult atenţia. Am călătorit într-acolo separat, asemeni cuiva care merge să practice un sport de iarnă. Soţul meu Richard Wagner6 plecase cu manuscrisul la Bucureşti. Eu trebuia să-l urmez în ziua următoare, fără manuscris, cu trenul de noapte. În hala Gării din Timişoara m-au oprit doi bărbaţi care au vrut să-mi percheziţioneze geanta de voiaj. M-am opus. Atunci mi-au spus să vin cu ei. Am zis refractară:
– Nu merg fără mandat de arestare.
Pesemne că li s-o fi părut prea riscant s-atragă atenţia celorlalţi călători în plină hală a gării, aşa că nu m-au luat cu ei.
Mi-au confiscat biletul de tren şi buletinul, poruncindu-mi înainte să dispară să nu care cumva să mă clintesc din loc înainte ca ei să se întoarcă. Şi nu m-am clintit din loc. Apoi însă trenul a sosit în gară, iar ei nu se mai întorceau. M-am dus pe peron. Era perioada marii economii de curent electric, wagon-lit-ul se găsea în întuneric la capătul peronului. Nu era voie să urci decît cu foarte puţin timp înainte de plecarea trenului, uşa vagonului încă mai era încă închisă. Cei doi bărbaţi au reapărut, mergînd încolo şi-ncoace, de cîteva ori aproape atingîndu-mă, apoi dintr-o dată m-au îmbrîncit în trei rînduri aruncîndu-mă de fiecare dată pe jos. Şi de fiecare dată, murdară şi năucită, m-am ridicat iute din nou de jos de pe ciment, să stau iar pe picioarele mele amîndouă ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Călătorii care aşteptau în jur, se uitau şi ei ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Cînd uşa de la wagon-lit s-a deschis în sfîrşit, m-am vîrît în înghesuiala celor ce urcau. Cei doi au urcat şi ei. M-am dus în compartiment, dezbrăcîndu-mă pe jumătate şi trăgînd peste mine pijamaua, ca să bată la ochi dacă aveau să mă tîrască de-acolo. Cînd a pornit trenul, m-am dus la toaletă, ascunzînd în spatele unei ţevi o scrisoare către Amnesty International. Cei doi erau pe culoar discutînd cu conductorul vagonului. În compartiment, aveam cuşeta de jos. Poate pentru că eram mai la-ndemîna lor acolo – mi-a trecut prin minte. Cînd conductorul a intrat în compartimentul meu, mi-a întins biletul şi buletinul. De unde le are şi ce vruseseră cei doi bărbaţi de la el, l-am întrebat.
– Care bărbaţi anume, a spus el, sînt vreo cîteva duzini aici.
Toată noaptea n-am închis un ochi. Mi-am zis că fusese o nechibzuinţă să mă urc în tren – ăştia vin în timpul nopţii şi te-aruncă undeva în plină cîmpie înzăpezită pustie sub roţile trenului. Cînd s-a crăpat de ziuă, frica s-a domolit. Ca să însceneze o sinucidere, cu siguranţă că s-ar fi folosit de întunericul nopţii, aşa m-am gîndit. Înainte de a se trezi cei dintîi pasageri, m-am dus la toaletă scoţînd de-acolo scrisoarea ascunsă. M-am îmbrăcat apoi, aşezîndu-mă pe marginea patului şi aşteptînd pînă ce trenul a sosit în Bucureşti. Nici despre asta dosarul nu pomeneşte o vorbă.
Filajele la care eram supusă aveau şi pentru alţii consecinţe. Un prieten de-al meu a atras atenţia Securităţii pentru prima oară atunci cînd a venit să asiste la Institutul Goethe din Bucureşti, la o seară cînd citeam din volumul Niederungen. După asta şi-au notat datele lui personale, i-au întocmit dosar şi de-aci înainte a fost ţinut sub observaţie. Toate astea se găsesc în dosarul lui, în al meu nu se pomeneşte o vorbă.
Cînd nu eram acasă, Securitatea venea şi pleca de la noi după cum poftea. Deseori lăsa în urmă, intenţionat, anumite semne: mucuri de ţigară, tablouri de pe perete aşezate pe pat, scaune mutate altundeva. Lucrul cel mai înfiorător s-a lungit săptămîni în şir: unei blăni de vulpe întinse pe jos i s-au tăiat, rînd pe rînd, coada, labele şi la urmă capul – fuseseră tăiate, dar altminteri lăsate la locul lor. Era teroarea exercitată prin mijloace psihice, tăieturile nu erau vizibile. Abia făcînd curat în casă am observat pentru prima oară că vulpii îi fusese tăiată coada. Chiar şi-atunci, tot mi-am zis că trebuie să fie vorba de cine ştie ce întîmplare. Dar cînd, peste alte cîteva săptămîni, fusese tăiată şi laba stîngă din spate, au început să mă treacă fiori. Pînă cînd, în cele din urmă, i-au tăiat şi capul, primul lucru pe care-l făceam cînd mă-ntorceam acasă era să verific blana vulpii. S-ar fi putut întîmpla absolut orice – locuinţa îşi pierduse caracterul ei intim. Cînd mîncam, ne gîndeam de fiecare dată că mîncarea putea fi otrăvită. Despre aceste vizite la domiciliu dosarul nu aminteşte o iotă.
În vara lui 1986 ne-a vizitat la Timişoara scriitoarea Anna Jonas7. Ea împreună cu alţi autori protestaseră în scrisoarea din 4.11.1985 adresată Uniunii Scriitorilor din România – scrisoare care se regăseşte în dosarul meu – împotriva faptului că nu mi se permisese să plec la Tîrgul de carte, la Ziua Bisericii Evanghelice şi la editura mea din Germania. Vizita aceasta este documentată cu precizie în dosarul meu, în care se găseşte telexul din 18.08.1986 către autorităţile vamale, cu indicaţia ca la plecarea din ţară a Annei Jonas să i se controleze bagajul „în modul cel mai amănunţit“ şi să se raporteze rezultatul. Vizita ei se găseşte în dosarul meu, spre deosebire de vizita jurnalistului Rolf Michaelis8 de la Die Zeit. După ce apăruse Niederungen, acesta voise să facă un interviu cu mine. Îşi anunţase vizita printr-o telegramă, fiind încredinţat că mă va găsi acasă. Telegrama însă fusese interceptată de Securitate, iar Richard Wagner şi cu mine, fără să ştim nimic, plecaserăm pentru cîteva zile la părinţii lui la ţară. Două zile la rînd, jurnalistul a sunat zadarnic la uşa locuinţei noastre. A doua zi l-au pîndit trei bărbaţi lîngă toboganul de gunoi al blocului şi l-au bătut cu brutalitate, rupîndu-i degetele de la ambele picioare. Locuiam la etajul al cincilea, iar liftul nu mergea fiindcă nu era curent. Aşa că Rolf Michaelis a trebuit să se tîrască în patru labe pînă jos în stradă, prin casa scărilor cufundată în beznă adîncă. Telegrama lui Michaelis lipseşte din dosar, cu toate că aici mai există o întreagă colecţie de scrisori din Vest, interceptate de Securitate.
Conform dosarului, această vizită n-a existat. Această lacună demonstrează o dată în plus că Securitatea a îndepărtat sistematic din dosar toate faptele sale, avînd grijă ca angajaţii ei să nu poată fi niciodată traşi la răspundere prin accesul la dosare. Avînd grijă ca, după Ceauşescu, Securitatea să devină un monstru abstract fără făptaşi.
Aşa-mi explic şi de ce în dosarul meu nu se găsesc indicii cu privire la o serie de alte „întîmplări“ bizare:
La prima mea vizită în Germania, am locuit la Ernest Wichner9 la Berlin. Pentru cîteva zile el a plecat la socrii lui. În ziua următoare, cineva a sunat la uşă. În faţa mea era un montor care mi-a spus că a venit să repare telefonul. Ceva nu mi s-a părut în regulă, am reacţionat corect, din instinct, şi l-am trimis la plimbare. Dar nu eram sigură că procedasem bine. I-am telefonat lui Ernest: nu chemase nici un meseriaş să-i repare telefonul. Peste vreo două ore am ieşit din casă. „Montorul“ încă se mai afla în maşina lui, aşteptînd în faţa casei. În cursul acestei prime vizite, cei de la editură mi-au povestit că fuseseră comise două spargeri. Una acasă la redactoare şi cealaltă la editură. Redactoarei nu-i lipsea nimic, atît numai că manuscrisele din camera ei fuseseră răvăşite. Dar asta nu i-a pus pe gînduri pe cei de la editură. Deşi se dăduse o spargere şi la editură, au rămas în continuare naivi, fiind de părere că spărgătorii voiseră, de fapt, să fure aurul dentar de la laboratorul stomatologic de mai jos şi că greşiseră etajul. Dar cine ştie, poate că nici nu erau aşa de naivi, ci voiau doar să mă cruţe, ştiind bine ce mi se poate întîmpla zilnic în România după întoarcerea mea. În dosar există o fotografie de grup cu toţi colaboratorii editurii – poate că e un „suvenir“ al acestei spargeri.
Trăiam deja la Berlin cînd m-au chemat la Oficiul Federal de Apărare a Constituţiei. Mi-au arătat fotografia unui român pe care nu-l cunoşteam şi care fusese arestat la Königswinter10 ca agent al Securităţii. În carneţelul lui de notiţe se găsea şi numele meu cu adresa. Agentul era suspectat că se află în Germania pentru îndeplinirea mai multor misiuni de asasinat.
Rolf Michaelis voise să ne „apere“ şi de aceea n-a scris decît după emigrarea noastră despre atacul căruia îi căzuse victimă. Citind dosarul, am înţeles că asta fusese o greşeală. Nu tăcerea, ci numai aducerea la cunoştinţa publică în Occident te putea apăra. Fiindcă tot din dosarul meu mai reiese că împotriva mea fusese deja pregătit un proces penal suprarealist pe motiv de „spionaj pentru BND“. Faptul că, pînă la urmă, planul n-a fost pus în practică şi că n-am fost arestată îl datorez ecoului de care s-au bucurat cărţile mele şi premiilor literare pe care le-am primit în Germania.
Rolf Michaelis nu putuse să ne telefoneze înainte de vizita lui, asta deoarece n-aveam telefon. În România trebuia să aştepţi ani în şir pînă să primeşti un post telefonic. Nouă însă ni s-a oferit unul fără să fi depus nici o cerere. Am refuzat, fiindcă ştiam că un telefon le-ar fi oferit cel mai practic mijloc de interceptare a convorbirilor în micul nostru apartament. La prietenii care aveau un telefon, acesta – cînd primeau o vizită – era de îndată pus în frigider şi se punea un disc să cînte. Dar refuzul de a ne instala un telefon n-a ajutat la nimic, căci jumătate din tot materialul dosarului meu era format din procesele-verbale de interceptare a convorbirilor purtate în apartamentul nostru.
În dosarul lui Richard Wagner se găseşte o „Notă de analiză“ din 20 februarie 1985, din care reies perioadele cînd în timpul zilei nu se află acasă nici unul din noi, şi următoarele: „De asemenea, s-a acţionat şi au fost introduse mijloace speciale la domiciliul său, obţinîndu-se date de interes operativ“. Planul de montare a unei instalaţii de ascultare se găseşte şi el în dosarul lui. În apartamentul de sub noi a fost găurit tavanul, iar la noi, podeaua. Microfoanele de ascultare se găseau îndărătul dulapurilor din ambele camere.
Procesele-verbale de interceptare a discuţiilor abundă în semne de exclamare, fiindcă muzica discurilor perturba procesul de ascultare. Noi însă puneam să cînte muzica fiindcă ne închipuiam că Securitatea lucrează cu microfoane direcţionale. Nu ne-a trecut niciodată prin minte că se asculta absolut tot, chiar şi ce vorbeam în dormitor. Fireşte că la interogatorii ne pomeneam totuşi confruntaţi cu tot felul de lucruri despre care anchetatorul n-ar fi avut cum să ştie ceva. Dar avînd în vedere teribila sărăcie şi starea de înapoiere a României, ne închipuiam mereu că Securitatea nici n-are cum să-şi permită tehnici moderne de ascultare. Şi, în plus, ne mai ziceam că sîntem, ce-i drept, în ochii Securităţii, duşmanii Statului, dar că, în fond, nu meritam atîta osteneală. Cu toată frica, am rămas totuşi naivi, înşelîndu-ne amarnic asupra gradului de su-praveghere la care eram supuşi.
Cînd s-a început dosarul meu în 1983, Securitatea a verificat şi fişele personale cu profesiunea, locul de muncă şi convingerile politice ale tuturor locatarilor blocului nostru de zece etaje – probabil pentru a putea recruta informatori din vecinătatea noastră. Pentru cei care pînă atunci încă nu ajunseseră niciodată în vizorul Securităţii, exista ştampila „NECUNOSCUT“.
Procesele-verbale de ascultare sînt rapoarte zilnice. Se face o sinteză a convorbirilor interceptate, iar pasajele relevante din punct de vedere „antistatal“ sînt reproduse textual. În cazul unor vizitatori necunoscuţi, apar semne de interogaţie pe margine, precum şi indicaţia de a se investiga cine sînt respectivii. Procesele-verbale de ascultare sînt şi ele incomplete.
Unul dintre prietenii noştri cei mai apropiaţi era Roland Kirsch. Locuia în colţul străzii şi venea pe la noi aproape zilnic. Era inginer la un abator, fotografia mizeriile şi melancolia vieţii cotidiene şi scria miniaturi în proză. În 1996 i-a apărut în Germania cartea Der Traum der Mondkatze (Visul pisicii din lună). A apărut postum, fiindcă în 1989 a fost găsit spînzurat în apartamentul său. Vecinii spun că probabil s-a ajuns la o încăierare în locuinţa lui, căci în noaptea morţii sale s-au auzit de-acolo ţipînd mai multe glasuri. Nici eu nu cred că a fost vorba de o sinucidere. În România, alergăturile pentru îndeplinirea tuturor formalităţilor înaintea unei înmormîntări durau zile în şir. În cazul unei sinucideri, autopsia era de la sine înţeleasă. Dar părinţii lui Roland Kirsch au primit toate actele necesare în decurs de o zi. A ajuns să fie îngropat cu o rapiditate ieşită din comun şi fără autopsie. Iar în maldărul de procese-verbale de interceptare a convorbirilor noastre nu figurează nici măcar o singură vizită a lui Roland Kirsch. Numele lui a fost eliminat ca şi cum această persoană n-ar fi existat niciodată.
O încîlcitură inextricabilă de iubire şi trădare
Oricum, dosarul mi-a dat un răspuns la una din întrebările chinuitoare. La un an după emigrarea mea, Jenny a venit în vizită la Berlin. De cînd cu şicanările din fabrică, devenise prietena mea cea mai apropiată. Chiar şi după concedierea mea, ne vedeam aproape zilnic – aveam încredere în ea. Dar, în timp ce eram amîndouă în bucătăria mea din Berlin şi m-am uitat la paşaportul ei cu vize suplimentare pentru Franţa şi Grecia, i-am spus verde în faţă:
– Aşa un paşaport nu-l primeşti pe degeaba, ce-ai făcut ca să-l capeţi?
Ea a răspuns:
– M-a trimis Securitatea, şi-am vrut neapărat să te mai văd odată.
Jenny era bolnavă de cancer – a murit demult. Mi-a spus că are misiunea să studieze locuinţa şi deprinderile noastre cotidiene: cînd ne sculăm şi culcăm, unde mergem şi ce tîrguim. Dar mi-a promis că la întoarcere va raporta doar cele convenite între noi. Locuia la noi cu intenţia să stea o lună. Zi de zi neîncrederea mea creştea. După numai cîteva zile am scotocit în geamantanul ei, dînd acolo peste numărul de telefon al consulatului românesc şi peste o copie a cheii de la locuinţa noastră. De-atunci am început să bănuiesc că încă din primele zile cînd ne cunoscusem fusese pusă, pesemne, să se-apropie de mine, avînd mandat de prietenie. După cum văd în dosar, a furnizat în mod detaliat, ca „Sursa SANDA“, planul locuinţei şi deprinderile noastre de viaţă.
Dar într-un proces-verbal de ascultare din 21.12.1984 dau peste o notiţă marginală alături de numele Jenny: „JENI trebuie identificată, se pare că între cele două există mare încredere“. Prietenia aceasta, care a însemnat aşa de mult pentru mine, a fost distrusă de vizita la Berlin – după o chimioterapie, o persoană grav bolnavă de cancer a fost momită să trădeze. Cheia falsă demonstra că Jenny îşi îndeplinea misiunea pe la spatele nostru. A trebuit să-i spun să părăsească de îndată locuinţa noastră berlineză. A trebuit s-o izgonesc pe cea mai apropiată prietenă a mea, pentru a ne apăra pe mine şi pe Richard Wagner de misiunea ei. Nu-i puteai veni de hac acestei încîlceli de iubire şi trădare. Care cu siguranţă că o chinuia şi pe Jenny. În mintea mea, am mai sucit de mii de ori pe toate feţele vizita ei, trebuind apoi să aflu, fără să-mi vină să cred, că, după emigrarea mea, Jenny avusese pînă şi o relaţie amoroasă cu un ofiţer de Securitate. Azi sînt bucuroasă, fiindcă documentele demonstrează că apropierea dintre noi se produsese de la sine, şi nu urzită de Securitate – şi că Jenny a început să mă spioneze şi „toarne“ abia după emigrarea mea. Ajungi să-ţi moderezi pretenţiile, căutînd în cel otrăvit fie şi numai o parte necontaminată, oricît ar fi ea de mică. Faptul că dosarul meu dovedeşte adevăratele sentimente ce-au existat între noi mă face să mă simt acum aproape fericită.
Extinderea datinilor strămoşeşti prin calomniere
După publicarea în Germania a volumului Niederungen, cînd au început să sosească primele invitaţii, nu mi s-a permis să călătoresc. Cînd însă la asta s-au mai adăugat şi invitaţiile la decernarea unor premii literare, Securitatea şi-a schimbat strategia.
Şomeră pînă în acel moment, în vara tîrzie a lui 1984 mi s-a oferit, contrar aşteptărilor, un post de profesoară, şi chiar din prima zi de şcoală, recomandarea directorului şcolii, necesară pentru a putea întreprinde o călătorie în străinătate. Iar în octombrie 1984 mi s-a permis, într-adevăr, să călătoresc. Am avut voie să plec pentru a primi un premiu literar şi în următoarele două dăţi. Dar după cum reiese din dosarul meu, intenţia din spatele acestor călătorii era perfidă: în loc să mai fiu socotită drept disidentă de colegii profesori, aşa cum mi se-ntîmplase pînă atunci, urma acum să fiu suspectată ca profitoare a regimului comunist, iar în Vest – ca agentă securistă.
La ambele – dar în special la imaginea de „agentă“ –, Securitatea a lucrat masiv. Un întreg personal de informatori a fost trimis în direcţia Germania cu misiunea de a calomnia. În Planul de măsuri din 1.7.’85 se constată cu satisfacţie: „În urma mai multor plecări în străinătate, în rîndul unor actori de la Teatrul german Timişoara, s-a lansat ideea că «Cristina ar fi agentă a Securităţii române». Regizorul vest-german Alexander Montleart, venit temporar la Teatrul german din Timişoara, a comunicat această suspiciune numitei Olczyk Martina de la Casa de Cultură a Ambasadei R.F. Germaniei din Bucuresti“.
După emigrarea mea în 1987, măsurile de „compromitere şi izolare“ s-au înteţit. Într-o „Notă de analiză“ din martie 1989 scrie: „În acţiunea de compromitere se va coopera cu serviciul «D» (Dezinformare) prin publicarea unor articole în extern sau adresarea unor memorii, ca venind din partea emigraţiei germane, adresate la mai multe cercuri şi autorităţi cu influenţă din R.F. Germania“. Unul dintre informatorii prevăzuţi pentru această acţiune fiind SORIN, căci are „preocupări literare şi gazetăreşti necesare acţiunii iniţiate“. Pe 3.07.1989 Direcţia I trimite un „Raport“ către Centrala Securităţii de la Bucureşti. La indicaţia Direcţiei I, scriitorul român Damian Ureche a conceput o scrisoare, în care Richard Wagner şi cu mine sîntem calomniaţi ca fiind informatori. I se solicită Centralei să aprobe scrisoarea. Urma ca, prin intermediul unei dansatoare dintr-un ansamblu folcloric care pleca în turneu în Germania, scrisoarea să ajungă la Radio Europa Liberă şi la ARD11.
Cel mai important „partener“ din Germania al măsurilor de defăimare era Asociaţia Şvabilor Bănăţeni (Landsmannschaft der Banater Schwaben). Încă din 1985 Securitatea constata cu satisfacţie:
„Conducerea «Asociaţiei compatriotice a şvabilor bănăţeni» din R.F. Germania a făcut însă comentarii negative la adresa cărţii respective, inclusiv în discuţiile cu unii membri ai ambasadei române din R.F. Germania“.
Asta-i prea din cale-afară. De la apariţia volumului Niederungen, Asociaţia Şvabilor Bănăţeni purta în Banater Post foaia pe care-o scotea, o violentă campanie de defăimare împotriva mea. Judecăţile de „valoare“ comune emise de „critica literară“ a foii respective erau că practicam „un limbaj fecal, o proză urinară“, că-i „împroşcam cu noroi pe-ai mei“, că eram „tîrfa Partidului“. Se afirma că sînt o informatoare, ba, mai mult, că pînă şi Niederungen l-aş fi scris din însărcinarea Securităţii. Aşadar, în timp ce eu şedeam pe treptele de beton ale fabricii, Asociaţia cu pricina întreţinea în mod vădit relaţii apropiat-intime cu personalul de ambasadă al dictaturii ceauşiste. Eu, dimpotrivă, nu m-aş fi încumetat să pun piciorul în această ambasadă, fiindcă nu ştiam dacă aş mai fi ieşit vreodată de-acolo. Ţinînd seama de relaţiile întreţinute cu diplomaţii lui Ceauşescu, nu-i de mirare că Asociaţia Şvabilor Bănăţeni n-a pronunţat, în toţi acei ani, nici o singură vorbuliţă critică la adresa dictaturii. Mînă-n mînă cu regimul, s-a ocupat de vînzarea stocului de germani din România, suma pe cap de om ajungînd pînă la 12.000 de mărci vest-germane – faptul că Republica Federală plătea pentru fiecare persoană care emigra nu-i deranja pe cei de la Asociaţia Şvabilor Bănăţeni. La fel de puţin îi deranja şi faptul că acest negoţ cu oameni însemna o considerabilă sursă de devize pentru dictatură. În aceeaşi concordie cu regimul, Asociaţia împărtăşea cu acesta şi ura împotriva mea, precum şi activitatea susţinută de calomniere. Am fost transformată în duşman principal, devenind – ca ţintă constantă de atac – o componentă esenţială a conservării identităţii şvabo-bănăţene. Cine mă defăima îşi dovedea, astfel, patriotismul. Iar Asociaţia demonstra felul în care înţelegea să cultive datinile strămoşeşti, extinzîndu-le prin calomnierea mea. S-ar fi zis că Asociaţia Şvabilor Bănăţeni nu-şi mai amintea de cuvinţelul „informator“ decît atunci cînd trebuia să fiu denigrată. În dosarul meu scrie: „Din cauza scrierilor ei care îi pun pe şvabii bănăţeni într-o lumină proastă“, persoanele din acest cerc din afara României m-au „izolat şi blamat“. Şi încă: „La această acţiune au contribuit şi organele noastre prin mijloacele de care dispunem în străinătate“.
Printre aceste „mijloace din străinătate“ se numără probabil şi scandalagiii aflaţi în serviciu comandat la lecturile mele publice din sudul Germaniei. În asemenea cazuri, în sală se găsea şi o trupă de „compatrioţi“, pe care organizatorii nu-i mai văzuseră pînă atunci asistînd la nici o lectură. Şi care începeau să tropăie şi să urle, cerînd să le citesc „porcoşeniile“ de la pagina numărul cutare. Nu luau în seamă invitaţia să părăsească sala, atingîndu-şi scopul: lectura trebuia întreruptă.
În dosarul meu scrie: „Astfel de materiale să se trimită şi lui Fassel Horst pe adresa institutului unde lucrează acum, cu rugămintea de a fi popularizate“.
Era vorba de Institutul şvăbesc dunărean din Tübingen, al cărui şef era, în acea vreme, Horst Fassel. Iar mai înainte în anii ’80, fusese redactor la mai sus-amintita Banater Post.
În rapoartele lor către Securitatea română, informatorii au denaturat realitatea, atribuindu-i Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni din Germania o însemnătate pe care aceasta n-a avut-o niciodată. În ciuda distanţei în spaţiu, era vădit că exista acelaşi raport de dependenţă, după cum era cunoscut acesta de la IM-Stasi12 la ofiţerul operativ – aceeaşi presiune de a lucra cu zel, aceeaşi spaimă de a nu fi abandonat şi deconspirat aici, în Vest.
Unul dintre cei mai zeloşi era SORIN, care încă din 1983 spionase grupul de autori timişoreni. Un cunoscut al meu, care a citit dosarul tatălui său între timp decedat, conchide din indicativul codificat care i se adăuga numelui conspirativ al informatorului pe fiecare raport, că SORIN furnizase pînă în 1982 deja un număr de 38 de rapoarte. Şi în dosarul meu, în care figurează peste 30 de nume conspirative de informatori, SORIN este unul dintre personajele principale. Într-un Plan de măsuri din 30.11.1986 scrie în mod explicit că SORIN e însărcinat să afle ce am de gînd să fac în viitorul apropiat şi ce relaţii întreţin în România şi în străinătate. Odată ne-a vizitat la Timişoara şeful paginii culturale al ziarului bucureştean Neuer Weg, întovărăşit de Walther Konschitzky. În procesul-verbal de ascultare din această zi, locotenent-colonelul Pădurariu, cel care mă interoga întotdeauna pe mine, notează pe marginea foii, spre a-l identifica pe acest vizitator: SORIN.
Ca atît de mulţi alţi informatori, Walther Konschitzky a făcut şi el, în vremea dictaturii, în mod regulat „naveta“ între România şi Germania, apoi a emigrat încă înainte de prăbuşirea lui Ceauşescu şi a fost referent cultural al Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni din 1992 pînă în 1998. De-atunci încoace – cum acest post a dispărut din schema Centralei müncheneze – el îşi exercită funcţia în mod onorific.
Asociaţia Şvabilor Bănăţeni nu s-a sinchisit niciodată de informatorii din propriile rînduri. De la înfiinţarea ei în 1950, ea şi-a înjghebat o patrie mintală alcătuită din muzică de fanfară, serbări în costume naţionale, gospodării ţărăneşti dichisite şi porţi din lemn sculptat. Dictaturile lui Hitler şi Ceauşescu au fost mereu trecute sub tăcere şi refulate. Conducători ai grupului etnic naţional-socialist din Banat s-au numărat printre membrii fondatori ai Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni.
Această patrie mintală îi sugera opiniei publice germane o minoritate germană din România persecutată şi neputincioasă în ansamblul ei. Realitatea e alta. Procentual, de pe urma sistemului profitau la fel de mulţi germani ca şi români. Existau de asemenea şi activişti şi ştabi de partid, şi directori germani. Erich Pfaff a fost – înainte de vremea mea, în vremea mea şi după – pînă la emigrarea sa în Germania, directorul Liceului German „Lenau“ din Timişoara. Pînă în ziua de azi e elogiat ca marele garant al culturii minorităţii germane. La şapte ani după ce mi-am dat bacalaureatul, l-a chemat la el în birou pe Helmuth Frauendorfer, elevul său de-atunci. Era cu puţin timp înainte de bacalaureat – iar directorul nu era singur în biroul său. Împreună cu el era un ofiţer de Securitate. Liceanul de nouăsprezece ani a fost şantajat: nu va lua examenul, dacă nu va face ce i se spune. I-au pus în faţă o foaie albă de hîrtie. Înfricoşat, tînărul a scris ceea ce-i ceruse securistul – era un angajament de turnător în slujba Securităţii. Intrase în biroul directorului ca elev şi ieşise ca informator. Următoarea întîlnire cu Securitatea i-a fost comunicată pe loc. Misiunea lui: să-i iscodească pe scriitorii din Aktionsgruppe Banat. Dar în loc să meargă acasă, a venit la noi povestindu-ne ce i se-ntîmplase. L-am sfătuit să nu se ducă la următoarea întîlnire. Odată cu asta au început şi pentru el interogatoriile. Acum era unul de-ai noştri. Putem presupune că, în toţi aceşti ani, Frauendorfer n-a fost singurul elev căruia preacinstitul director i-a administrat această lecţie de viaţă.
Pînă în ziua de azi, Asociaţia Şvabilor Bănăţeni refuză să cerceteze influenţa Securităţii în propriile rînduri, pretextînd că toate aceste lucruri s-au prescris. Acelaşi interes îl are şi Securitatea – anume ca trecerea timpului să şteargă orice urme.
Dar aşa ceva nu-i acceptabil, ţinînd cont de ponderea politică a Asociaţiei respective în Germania. Ce-i drept, din ea fac parte mai puţin de 10% din şvabii bănăţeni emigraţi, şi totuşi Asociaţia Şvabilor Bănăţeni a avut de-a lungul tuturor acestor ani reprezentanţii ei într-o serie de consilii ale unor posturi de radio şi în instituţii culturale. După sosirea mea în Germania, o serie de jurnalişti mi-au povestit că emisiunile lor făcute cu mine despre minoritatea germană şi despre dictatură au întîmpinat dificultăţi din pricină că intervenise Asociaţia. Pe lîngă asta, Asociaţia Şvabilor Bănăţeni a fost, de-a lungul acelor ani, unul din pupitrele de comandă pentru aprobarea cererilor de emigrare din România. Asociaţia a căutat să împiedice cererea de emigrare a criticului literar Emmerich Reichrath13, ale cărui recenzii deschideau unele perspective ce depăşeau banalul admisibil. Eu însămi am primit înainte de emigrare scrisori de la „compatrioţi“ din Germania, în care scria: „Nu sînteţi bine-venită în Germania“. În căminul de tranzit din Nürnberg, biroul Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni era uşă-n uşă cu biroul BND. Trebuia să te deplasezi toată ziua cu bonul tău de ordine de la un birou la altul, de la o ştampilă la alta. Ici-colo, pe cîte un perete de birou, era atîrnată harta Reich-ului german în graniţele sale dinainte de 1945. Iar pe cîte-o uşă de-afară atîrna ici-colo un bileţel: „Ich nix verstehen Deutsch“14.
Pentru derularea formalităţilor de intrare în ţară era indispensabilă ştampila Asociaţiei. Pe mine m-au primit cu propoziţia glacială: „Climatul german nu vă prieşte“. Eram foarte răcită după călătoria nocturnă pînă la graniţă, în remorca deschisă a unui tractor. Era februarie. Îndărătul următoarei uşi, primirea ce mi s-a făcut a fost încă mai dură. Azi ştiu şi de ce.
Campania de calomniere a Securităţii dădea roade:
– Aţi avut de-a face cu Serviciul Secret de acolo?
– El cu mine – ceea ce-i o deosebire, am răspuns.
Dar răspunsul meu l-a lăsat rece pe funcţionar:
– Cît despre deosebiri, haideţi să le lăsăm în seama mea, că pentru asta sînt plătit, mi-a spus. Şi a mai adăugat: Dacă aţi venit în misiune, mai e timp să mărturisiţi.
În timp ce toţi ceilalţi părăseau acest birou în doar cîteva minute după obţinerea ştampilei că nu există probleme de nici un fel, Richard Wagner şi cu mine am fost interogaţi mai multe zile atît împreună, cît şi fiecare separat. În timp ce mama şi-a primit automat documentul de acordare a cetăţeniei, lui Richard Wagner şi mie ni s-a repetat luni în şir că sînt necesare „verificări aprofundate“. Mă găseam într-o situaţie grotescă. Pe de-o parte, Oficiul federal de apărare a Constituţiei mă punea în gardă cu privire la ameninţările Securităţii şi-mi dădea indicaţii de tipul: să nu locuiesc la parter, cînd călătoresc să nu accept cadouri, să nu-mi las pe masă pachetul de ţigări, să nu intru niciodată într-o casă în acelaşi timp cu nişte necunoscuţi, să-mi cumpăr un pistol de alarmă etc. Iar pe de altă parte, suspiciunea că aş fi agentă a Securităţii îmi bloca obţinerea cetăţeniei.
Cu cîteva săptămîni înainte de emigrarea mea, mama a fost chemată dis-de-dimineaţă la miliţianul din sat. Din furia ce răzbătea din vocea lui şi pentru că în cuvintele pe care le rostea se pomenea şi numele meu, ea a priceput că-i vorba de nişte ameninţări. Cunoştinţele ei de română nu erau suficiente ca să le şi înţeleagă conţinutul. Apoi el a ieşit din birou, încuind uşa pe dinafară. A rămas acolo închisă toată ziua pînă seara tîrziu. După cîteva ceasuri, ca să-şi treacă cu ceva timpul, a luat găleata cu apă din colţ şi un prosop drept cîrpă de şters. Mai întîi s-a apucat să şteargă praful, apoi să deretice prin cameră. M-am îngrozit cînd am auzit-o povestindu-mi asta:
– Cum de-ai putut să-i faci ăluia curat în cameră, am întrebat-o. Şi ea mi-a răspuns fără a sta pe gînduri:
– Păi, mi-am căutat de lucru ca să-mi mai treacă timpul. Şi biroul lui era aşa de murdar!
– Dar ce ţi-a spus cînd ţi-a dat drumul să pleci? am întrebat-o. Iar ea a zis:
– N-a spus nimic, nici n-a băgat de seamă că acum biroul lui era curat.
Cu siguranţă că ideea s-o închidă pe mama în biroul lui o zi întreagă nu-i venise miliţianului din sat, ci primise ordin de la Securitatea din oraş. Mama trebuia să simtă ce-o paşte, dacă i-ar trece cumva prin cap să nu emigreze împreună cu mine. Şi să ştie că va plăti pe temeiul „responsabilităţii de clan“ pentru „uneltirile“ fiicei sale. Avea şaizeci şi doi de ani, o speria gîndul să plece din ţară, vroia să mai rămînă, deocamdată, şi să plece, poate, mai tîrziu. Dar Securitatea voia ca tot ce-avea o legătură cu mine să dispară din ţară. Prin urmare, a decis s-o pună „la pachet“ împreună cu plecarea mea. Şi ceea ce voia Securitatea, voia acum şi ea, dintr-o dată. În numai două săptămîni a vîndut pe mai nimic tot ce era în gospodărie, predînd Statului casa „curată lună şi fără cusur“ la un preţ simbolic care, după cum spunea ea, nu acoperea „nici barem costurile unei jumătăţi din gard“. De frică să nu fie arestată – pe temeiul „responsabilităţii de clan“ – pentru „păcatele“ fiicei, îi ardea acum pămîntul sub picioare să plece din ţară.
De ideea „responsabilităţii de clan“ s-a folosit însă şi Asociaţia Şvabilor Bănăţeni. În 1989, mama se afla deja de doi ani la Berlin – şi, împreună cu ea şi fără a-i da răgaz o clipă, dorul de casă ce-o mistuia. S-a întîmplat atunci să afle de la o fostă vecină care trăia la Nürnberg că emigranţii din Nitzkydorf15 urmau să se-ntîlnească la Augsburg cu ocazia aşa-numitului „Heimattag“ (Ziua ţinutului natal). Aşadar, s-a dus acolo. Oaspete de onoare al manifestării era un anume Klaus Lanz, pe-atunci purtător de cuvînt al Asociaţiei. A urcat pe scenă, dar, în loc să vorbească despre meleagurile natale şi despre bucuria revederii, a tăbărît pe maică-mea, apostrofînd-o pentru ruşinea de a avea o asemenea fiică. Mama a părăsit sala plîngînd, încă mai înainte să fi apucat să schimbe barem o vorbă cu foştii ei prieteni şi vecini.
Mă-ntreb: cum de BND-ul mă suspecta tocmai pe mine, fără ca totuşi în rest să fi dat de urma mai nici unuia dintre numeroşii informatori din rîndurile Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni şi ale emigraţiei? Pesemne că şi oamenii BND-ului se bizuiau tot pe insinuările celor din Asociaţie. De aceea Germania este astăzi o rezervaţie confortabilă pentru informatorii Securităţii. Comparînd între ele dosarele grupei de autori bănăţeni, se pot identifica numeroşi informatori precum SORIN, VOICU, GRUIA, MARIN, WALTER, MATEI şi mulţi alţii. Sînt învăţători, profesori, funcţionari, jurnalişti, actori, scriitori şi, unii dintre ei, între timp pensionari cu o viaţă tihnită.
Nimeni nu i-a inoportunat vreodată. Dezbaterea despre Stasi16, care a urmat după căderea Zidului – ei bine, li se rupe de ea. Sînt cu toţii, e-adevărat, cetăţeni germani, dar impenetrabili pentru autorităţile germane. Activitatea lor de informatori are aici caracter exteritorial. Şi, spre deosebire de informatorii Stasi după reunificarea Germaniei, informatorii Securităţii n-au fost văduviţi de ofiţerii lor operativi. Fiindcă ei se regăsesc, azi, în noul Serviciu Secret român.
Actorul Alexander Ternovits, care-şi distra publicul cu tămbălău şi glumiţe de mahala, poreclit de aceea şi „Josefstädter Franzl“ şi „Buju“17, avea, cum o arată azi dosarele, şi o ocupaţie mai serioasă: sub numele conspirativ de MATEI a prestat ani de-a rîndul servicii de informator al Securităţii. După prăbuşirea lui Ceauşescu, i s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Timişoara. În general, povestea cu onoarea asta românească e-o treabă ciudată, cu aureolă sumbră. Fiindcă atît informatorul SORIN, cît şi Horst Fassel au fost decoraţi în 2004, în noua democraţie românească, de preşedintele Ion Iliescu cu Ordinul Meritul Cultural în grad de ofiţer. În România eliberată nu există nici o jenă în a-i plagia pe francezi în conferirea ordinului „Cavaler al Legiunii de Onoare“ – pentru a-i răsplăti pe nişte informatori ai Securităţii.
Iar în Germania: Bundestag-ul a finanţat activitatea Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni în timpul dictaturii – şi o finanţează şi după dictatură. Nu mi-e cunoscut ca Parlamentul german să fi cerut vreodată o cercetare a cîrdăşiei dintre personalul Asociaţiei şi dictatura română.
În 1989, după prăbuşirea lui Ceauşescu, am crezut că, în sfîrşit, campaniile de calomniere duse împotriva mea s-au perimat. Dar ele au continuat. În 1991 am primit telefoane de ameninţare chiar şi aflată la Roma cu un stipendiu acordat de Villa Massimo. Iar campania epistolară a Securităţii a dobîndit în mod cert viaţa sa proprie. Cînd în 2004 am primit Premiul pentru literatură al Fundaţiei „Konrad Adenauer“, nu doar Fundaţia a primit vrafuri întregi de scrisori conţinînd deja ştiutele calomnii. De data asta acţiunea a depăşit orice măsură imaginabilă, fiindcă şi Prezidiul Bundestag-ului german, şi prim-ministrul de-atunci, Erwin Teufel, şi preşedinta Juriului de decernare a Premiului, Birgit Lermen, şi Joachim Gauck18, cel care a ţinut laudatio, au primit scrisori care mă defăimau ca fiind o agentă, membră a PCR şi persoană care îi murdăreşte pe ai săi. Cu un sfert de ceas înainte de miezul nopţii telefonul a sunat la Birgit Lermen, la miezul nopţii fix – la Bernhard Vogel, preşedintele Fundaţiei, iar peste încă un sfert de ceas, la Joachim Gauck: injurii şi ameninţări, avînd drept fond muzical cîntecul lui Horst Wessel19. Aceste telefoane s-au succedat nopţi în şir, pînă ce poliţia a reuşit să-l depisteze pe cel care le dădea.
Butaforia şi propriile ei căi
În dosarul meu sînt două persoane. Una se numeşte CRISTINA, este duşmanul Statului şi este combătută. Pentru a o compromite pe-această CRISTINA, în atelierul de falsuri al Serviciului „D“ (Dezinformare) a fost fabricată o butaforie înzestrată cu toate accesoriile ce-mi pot dăuna cel mai mult: e o comunistă dogmatică, „pe linie“, agentă fără scrupul, membră de partid, ceea ce – spre deosebire de mulţi funcţionari ai Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni – n-am fost niciodată.
Oriunde mergeam, eram nevoită să trăiesc cu această butaforie. Care nu doar că mi-era trimisă pe urme, ci se mai şi grăbea să mi-o ia înainte. Deşi încă de la bun început, şi mereu, am scris numai împotriva dictaturii, butaforia mea mai umblă şi azi pe propriile ei căi. A ajuns independentă. Şi măcar că dictatura e de douăzeci de ani de domeniul trecutului, această butaforie continuă să umble razna. Cît timp încă?
–––––––––––––
Notele de mai jos aparţin traducătorului:
1. Revistă culturală lunară de limbă germană, editată la Bucureşti, care a apărut sub acest nume între 1956-1993.
2. Gauck-Behörde – instituţie înfiinţată în cursul Revoluţiei din 1989 de membri ai mişcării drepturilor cetăţeneşti din fosta RDG pentru cercetarea arhivelor Stasi (a Securităţii est-germane). Primul conducător al acestei instituţii a fost preotul Joachim Gauck.
3. Aktionsgruppe Banat – Grupul de acţiune Banat, cerc literar de tendinţă critică al unui grup de tineri autori germani bănăţeni din România, înfiinţat în 1972, a cărui activitate considerată disidentă a fost urmărită de Securitate şi interzisă în 1975. Membrii lor au fost, în ordine alfabetică: Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner, Ernest Wichner.
4. Niederungen este volumul de debut al Hertei Müller, apărut în formă puternic cenzurată în România în 1982, şi integral cu doi ani mai tîrziu în Germania Federală. În cîteva rînduri am tradus (în liste bibliografice) titlul prin Ţinuturile de Jos. Doi oameni a căror părere o respect (fără să renunţ la a mea), ei înşişi excelenţi traducători, au obiectat, spunînd că Depresiuni e mult mai potrivit. Cum acest volum de povestiri extraordinare din satul şvăbesc n-a apărut încă în româneşte, am dat ambele variante de titlu.
5. BND, Bundesnachrichtendienst – Serviciul de Informaţii externe al RFG.
6. Richard Wagner (n. 1952 la Lovrin) – scriitor şi eseist german, cofondator al Aktionsgruppe Banat; după ce i s-a interzis să lucreze şi să publice, a emigrat din România în 1987 împreună cu soţia lui de-atunci, Herta Müller. Trăieşte la Berlin. După 1990 mai multe din romanele sale au apărut şi în traducere românească.
7. Anna Jonas (n. 1944) – poetă şi prozatoare germană.
8. Rolf Michaelis (n. 1933) – eseist şi biograf german, redactor al paginilor cultural-literare ale unor publicaţii importante precum Frankfurter Allgemeine Zeitung şi Die Zeit.
9. Ernest Wichner (n. 1952 la Zăbrani/Guttenbrunn în Banat) – scriitor, critic literar, editor şi traducător german; cofondator al Aktionsgruppe Banat, în 1975 emigrează în RFG. Trăieşte la Berlin. Din 2003 e director al Literaturhaus Berlin.
10. Oraş de pe Rin din landul Renania de Nord-Vestfalia.
11. ARD – Uniunea posturilor de radio publice din RFG.
12. IM-Stasi – Colaborator neoficial al Stasi (Securităţii est-germane).
13. Emmerich Reichrath (1941-2006) – critic literar şi de teatru, german din România, cu merite în promovarea valorilor literare autentice – incluzînd aici în anii ’70 şi pe scriitorii din „Aktionsgruppe Banat“. Redactor, apoi şef al paginilor culturale la Neuer Weg. redactor-şef, din 1993 şi pînă la moarte, al ziarului ADZ, al cărui cofondator a fost.
14. Într-o germană stricată: „Eu nu pricepe germană“.
15. Satul în care s-a născut Herta Müller.
16. Stasi (Staatssicherheit) – Securitatea din fosta RDG.
17. După numele a două personaje populare.
18. Este vorba de pastorul Gauck, cel care a fost primul conducător al Oficiului (ce-i poartă numele) de cercetare a arhivelor Stasi.
19. Horst-Wessel-Lied – cîntec politic „de luptă“, transformat în imn al partidului nazist.
–––––––––––––
Herta Müller, Cristina und ihre Attrappe – textul de mai sus a apărut la Editura Wallstein, Göttingen, 2009, în colecţia „Göttinger Sudelblätter“ îngrijită de Heinz Ludwig Arnold. © Herta Müller
Traducere de Alexandru Al. Şahighian
