Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.Cu prietenie, Dan Culcer
Titu Părăuşanu. Instituţiile juridice în procesul de formare a poporului român (teză de doctorat-autoreferat)
Conducător ştiinţific:, Elena Aramă
doctor habilitat, profesor universitar, Universitatea de Stat din Moldova
În introducere este argumentată alegerea temei, actualitatea ei şi se indică gradul de investigare a problemei. De asemenea sunt stabilite scopurile şi sarcinile cercetării, baza teoretică, ştiinţifică şi metodologică a lucrării. De asemenea este precizată noutatea ştiinţifică şi sunt formulate principalele argumente pentru susţinerea ei.
Capitolul 1 - "Statul şi dreptul geto-dac" este structurat în două paragrafe (1
şi 2). Acest capitol este consacrat problemelor teoretice privind pe traci, strămoşii geto-dacilor, apoi pe geto-daci, strămoşii românilor şi în continuare despre apariţia şi evoluţia statului şi dreptului geto-dac. În paragraful 1), din acest capitol - "Etapa prestatală la geto-daci (mileniul II î. Hr.- sec.I.d.Hr.), aliniatul a) Tracii, strămoşii geto-dacilor, s-a urmărit prezentarea celor mai semnificative evenimente din viaţa tracilor, socotiţi cea mai veche populaţie de pe teritoriul ţării noastre. Astfel că, tracii, cei mai numeroşi după neamul inziilor, cum spune Herodot, s-au format din amestecul triburilor neolitice locale cu triburi le păstoreşti şi călăreţe venite din est şi nord-est şi că ei sunt adevăraţii creatori ai metalurgiei cuprului şi bronzului şi ai artei animaliere din acest spaţiu.
În ce priveşte teoria originii culturii europene în spaţiul românesc, despre care profesorul I. Maran, directorul Institutului de Arheologie din Haidelberg, a afirmat că această cultură europeană îşi are originea în extensia culturii Cucuteni, adică estul carpatic : Cucuteni-Iaşi- Tripolie ; iar afirmaţia sa a fost susţinută şi întărită şi de academicianul Miliutin Gorasanian, profesor din Belgrad, patriarhul preistoriei balcanice, care a susţinut că între cultura Cucuteni şi cultura tracă, există o continuitate.
Despre organizarea socială şi normele de conduită în perioada democraţiei militare la geto-daci, trebuie arătat că desprinderea geto-dacilor din masa tracilor, a avut loc în prima vârstă a fierului pe teritoriul ţării noastre (Hallstatt). Hallstatt-ul se caracterizează prin formarea, răspândire a şi generalizarea culturii Basarabi, iar unitatea acestei culturi a fost pusă în evidenţă de descoperirile de la Bârseşti- Vrancea şi Ferigile-Oltenia.
Dispariţia culturii Basarabi este atribuită invaziei cimeriene de la mijlocul sec. al VII-lea î. Hr., o populaţie iraniană amestecată cu traci ce se stabilise în stepele nord-pontice şi tot din această vreme are loc trecerea de la civilizaţia Hallstattiană diferenţiată, la civilizaţia geto-dacică unitară (Latene), iar mormântul de la SabangiaDobrogea, construit din bâme de lemn cu similitudini în necropolele din Ucraina, Kuban, Belogradec de lângă Varna, Bulgaria, ne arată direcţia de deplasare a
5
cimerienilor din stepele nord-pontice spre România şi Sudul Dunării.
După catastrofa cimeriană, a urmat invazia sciţilor la sfârşitul sec. al VII-lea şi în sec. VI î. Hr. ; şi ei de origine iraniană ce staţionau în apropierea Mării Caspice şi care au alungat pe cimerieni la Vest de Nistru, iar încercarea sciţilor de a trece la sud de Dunăre a fost oprită de expediţia persană condusă de Darius în anul 514 î. Hr., de când avem şi primele ştiri despre geţi de la părintele istoriei, Herodot.
Tot din această vreme, se poate vorbi de organizarea marilor cetăţi de refugiu, elemente reprezentative ale civilizaţiei geto-dace, descoperite din Subcarpaţi până în Dobrogea la Beidaud de 30 ha suprafaţă, Beştepe - 25 ha, din Dolj, apoi cele din Olt, Teleorman până la Stânceşti - Botoşani de 45 ha suprafaţă, apoi Cotnari, Moşna - Iaşi şi Butuceni - Basarabia.
Apariţia cetăţilor de refugiu adevărate centre tribale, militare, politice, religioase, administrative şi meşteşugăreşti sunt rezultatul unei necesităţi de apărare şi a însemnat o altă organizare, o altă civilizaţie orientată spre a face faţă ameninţărilor permanente din partea sciţilor, cei mai războinici după cum îi lăuda Herodot. Marea majoritate a populaţiei geto-dace locuia în aşezări deschise în apropierea cetăţilor de refugiu, care le asigura apărare şi adăpost în caz de primejdie, iar pentru cunoaşterea modului de viaţă al geto-dacilor, cea mai bogată documentaţie ne oferă aşezarea de la Cilic-Dere, Teliţa-Dobrogea, unde se poate observa modul de organizare a cetăţii, tehnica şi tehnologia folosită în construcţia locuinţelor semibordei şi de suprafaţă, unelte, ceramică,etc.
Începând din sec. al VI-lea î. Hr., izvoarele literare atribuie civilizaţia părţii Septentrionale a Peninsulei Balcanice (la Nord de munţii Haemus) ca fiind creaţia şi teritoriul triburilor getice. Geto-dacii sunt identificaţi cu formaţiunile lor politice atestate arheologic prin cetăţile cu val, şanţuri şi palisadă, prin îmbinarea elementelor fortificate natural cu cele artificiale construite de om, iar după jumătatea sec. VI î. Hr. este vorba de o societate sedentară aflată în proces de dezvoltare economică şi de constituire a unităţii sale spirituale.
Deşi nu prezentă aceeaşi monumentalitate, aşezările geto-dacice cu fortificaţiile din piatră - est carpatice seamănă cu acelea din munţii Orăştiei. Mai trebuie menţionat asemănarea perfectă între cetăţile din Moldova, Basarabia, mai ales cetatea de la Butuceni cu cel mai vechi complex de cult, cu cele din Transilvania şi că în Cetatea de la Brad apar elemente de urbanizare cum sunt : o piaţă centrală pavată, o locuinţă palat şi lăcaşuri de cult, asemănătoare cu cele din munţii Orăştiei, iar la Bâtca Domnei, Cozla, Moineşti, Piatra Şoimului, s-a recurs la extinderea suprafeţelor de locuit prin terasarea pantelor din jur în vederea adăp o stirii unui număr mai mare de locuitori în caz de pericol.
Dacă numeroasele cetăţi, din sec. VI-V î. Hr. de pe teritoriul Moldovei pot fi puse în legătură cu rezistenţa băştinaşilor împotriva sciţilor, tot aşa ridicarea sistemului de construcţii din munţii Orăştiei trebuie pusă în legătură cu rezistenţa dacilor împotriva celţilor ce se pun în mişcare spre răsărit începând cu secolul al III î. Hr., sub presiunea germanilor. Rezultă, că Burebista a trecut la amplasarea acestor construcţii din munţii Orăştiei după campania pontică, având ca exemplu cetăţile din Moldova şi Basarabia pe care le-a ocupat în timpul expediţiei.
La apariţia bastarnilor de origine germanică şi sarmaţilor de origine iraniană şi Iară nici o legătură cu slavii, înlocuitori ai sciţilor în aceste părţi, din secolul al III-lea î. Hr. unele cetăţi din Nordul Moldovei îşi încetează locuirea iar cele din sud cunosc o mare dezvoltare ca cele de la Brad, Poiana şi Barboşi. Caracterul uniform şi de aceeaşi unitate a acestor realităţi pe tot teritoriul se datorează evoluţiei egale a culturii materiale din toate zonele sale ilustrate printre altele, prin apariţia ceramicii cenuşii lucrate la roată începând de la sfârşitul sec. V î. Hr.
În paragraful 2) - Etapa statală la geto-daci (sec. I î. Hr. - 106 d. Hr.), s-a urmărit evidenţierea faptului că trecerea de la societatea gentilică la organizarea statală s-a realizat în timpul domniei lui Burebista, prin unificarea tuturor triburilor autohtone, iar unitatea etnică, religioasă, de teritoriu a permis unirea sub marele rege Burebista şi apoi sub regele erou Decebal, formând un stat puternic, capabil să înfrunte pe romani, iar acest salt calitativ de la democraţia militară la stat s-a datorat profundelor transformări economice şi sociale.
7
Ajutat de marele preot Deceneu, Burebista întemeiază statul geto-dac, stat sclavagist începător, în jurul anului 70 î. Hr. prin unirea sub autoritatea sa a formaţiunilor sociale, politice existente şi îşi exercita suveranitatea asupra unui vast teritoriu, în Vest se întindea până la Dunărea Mijlocie şi munţii Slovaciei, la Nord până la Carpaţii Păduroşi, în Est până la Olbya, cuprinzând şi teritoriile dintre Dunăre şi Mare, iar în Sud stăpânirea era limitată de munţii Haemus (Balcani).
Statul geto-dac avea la bază obştile săteşti şi uniunile de obşti care aveau obligaţii fiscale şi militare faţă de rege, iar Burebista care a domnit între 82-44 î. Hr., a alungat pe celţi din vest, bastarnii şi sarmaţii din est şi a cucerit cetăţile greceşti de pe litoralul Mării Negre, care pe timpul domniei lui a aparţinut regatului său, şi a început construcţia sistemului de fortificaţii din munţii Orăştiei, unde valul de pământ a fost înlocuit cu zidul de piatră.
Profesorul american Mackendrik ne spune că Burebista datorită genului său diplomatic şi militar, datorită forţelor sale armate, a reuşit să unească triburile autohtone răzleţe dintre câmpia Panonică şi Marea Neagră spre sud până în Tracia, devenind spaima romanilor cum a afirmat geograful Strabo. După moartea lui Burebista, regatul său s-a dezmembrat, dar unitatea statului va fi refăcută de regele Decebal 87-106 d. Hr., care îşi avea centrul politic, militar, administrativ şi cultural la Sarmizegetusa în munţii Orăştiei.
Unitară pe întregul teritoriu locuit de geto-daci, civilizaţia geto-dacă se caracterizează prin dezvoltarea aşezărilor fortificate, centre, capitale sau reşedinţe administrative ale unor formaţiuni tribale sau uniuni tribale, iar expresia cea mai înaltă a acestei civilizaţii o constituie aşezările şi cetăţile din munţii Orăştiei.
Despre Dreptul geto-dac, capitolul 1, s-a arătat că odată cu formarea statului geto-dac, a apărut şi norme juridice scrise care au luat locul celor nescrise, a obiceiurilor din perioada democraţiei militare, dar clasa dominantă a păstrat pe cele convenabile pe care statul geto-dac le-a sancţionat şi pe care Iordanes le numeşte Bellagines.
Sistemul dreptului geto-dac cuprindea norme juridice necunoscute în epoca8
anterioară care reglementau : organizarea puterii de stat, regimul persoanelor ŞI familiei, proprietăţii, obligaţiilor, precum şi norme de drept penal şi procedură de judecată, iar aceste legi numite Bellagines sunt o creaţie a statului geto-dac.
În ce priveşte sancţiunile, justiţia a fost preluată în întregime de organele statului, în practică însă, pentru vătămări corporale, se aplica răzbunarea sângelui (Talion). Jurământul juca rolul cel mai important ca mijloc de probaţiune, iat toate diferendele se soluţionau pe calea judecăţii lui Dumnezeu sau a duelului judiciar, iar cu pedeapsa capitală se sancţionau : adulterul, omorul şi jurământul fals.
Capitolul II - "Statul şi dreptul în Dacia, provincie romană" este structurat în două paragrafe (1 şi 2). Paragraful 1) Organizarea administrativ-financiar şi militară a provinciei, Dacia romană şi este consacrat analizei instituiţiilor statale ce au fost înfiinţate de romani în urma desfiinţării statului în Dacia, astfel că, odată cu noua organizare politică, romanii au dat teritoriului ocupat statutul juridic de provincie a Imperiului Roman, care cuprindea Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din Moldova.
Au fost înfiinţate organele centrale şi locale : guvernatorul provmciet avea atribuţii miltare, administrative, judiciare, coordona conducerea celor trei Dacii şi conducea direct Dacia Apulensis. Alte organisme : pretorul, adunarea provincială sau consiliul celor trei Dacii, alcătuită din reprezentanţii oraşelor ce se întruneau odată pe an la Sarmizegetusa şi se ocupa mai mult cu preamărire a cultului împăratului. Organizarea financiară era coordonată de procuratorul financiar al Daciei Superioare, apoi al Daciei Apulensis, cu sediul la Sarmizegetusa şi se afla în subordinea guvernatorului provinciei. Peste autoritatea decurionilor erau defensorii, care împiedicau jafurile decurionilor în strângerea dărilor şi îi denunţau autorităţilor superioare de la Roma. Defensorii erau datori în primul rând să apere interesele cetăţii şi ale cetăţenilor.
Armata imperială în Dacia era alcătuită din legiuni, trupe auxiliare de călăreţi şi pedestraşi, ale, cohorte şi trupe neregulate (numerii), iar un rol important aveau prefecţii castrelor. Armata romană stabilită în Dacia a avut un rol important în9
romamzare şi era pusă sub comanda guvernatorului provinciei. Existau aşezări orăşeneşti : coloniile şi municipiile, conduse de un consiliu orăşenesc asemănător senatului roman numit : Ordo decurionum ales dintre magistraţi. Întreaga conducere a aşezărilor, colonii şi municipii era exercitată de către cetăţenii romani din ordinul decurionilor.
Satele autohtonilor erau conduse de sfatul comunităţii, iar cele organizate după modelul roman şi se aflau pe teritoriile dependente de colonii se numeau Pagi şi erau conduse de prefecţii coloniilor, iar cele aflate pe teritoriile lipsite de oraşe se numeau Vicus şi erau conduse de un magistru. Existau şi alte aşezări cum sunt : Canabae, posturi vamale şi staţiuni balneare.
În paragraful 2) Capitolul II, "Dreptul în Dacia, provincie romană", este rezervat instituţiilor de drept introduse de romani ; astfel că, odată cu organizarea politică, romanii au introdus şi instituţii juridice proprii, cât şi instituţii juridice preluate de la geto-daci. La început cele două categorii de norme juridice s-au aplicat paralel, iar ulterior datorită influenţării reciproce au apărut un nou sistem de drept numit Daco-roman şi care nu l-a înlăturat pe cel vechi geto-dac ; iar sistemul de drept al Daciei romane cuprindea regimul persoanelor şi familiei, bunurilor, obligaţiilor şi contractelor, dreptul penal şi procedura de judecată.
Înainte de constituţia lui Caracalla, anul 212 d. Hr. locuitorii din Dacia Traiană au fost împărţiţi în cetăţeni romani veniţi în Dacia din Italia, latini veniţi în Dacia din alte provincii şi peregrinii, adică populaţia Daciei romane al cărui statut era reglementat prin legea de organizare a provinciei romane şi edictele guvernatorului. În ce priveşte căsătoria peregrinilor obişnuiţi neavând jus conubii, puteau încheia o căsătorie legală numai după dreptul lor, jus peregrinorum, iar dacă erau peregrini deditici, căsătoria lor urma regimul lui jus genţium (dreptul ginţilor).
Moştenirea legală se făcea după vechiul lor drept, jus peregrinorum, iar în ce priveşte proprietatea, instituţia de bază în Dacia romană, exista proprietatea peregrinilor sau provincială şi quiritară. Peregrinii obişnuiţi exercitau dreptul lor de proprietate asupra pământului după vechiul lor drept în măsura în care era recunoscut
10
de cel roman. Deşi făceau parte din ager publicus, pământurile erau lăsate în stăpânirea autohtonilor, care se bucurau de efectele regimului prescripţiei longi temporis, introdusă în anul 199 d. Hr. conform căreia peregrinii puteau respinge orice acţiune în revinde care şi că pământul trecea în stăpânirea urmaşilor prin simplă tradiţie, Iară înscrisuri. Proprietatea quiritară aparţinea cetăţenilor romani şi se dobândea în măsura în care teritoriul coloniilor era considerat printr-o ficţiune juridică, sol roman.
În epoca Daciei romane, obligaţiile şi contractele cunosc un regim juridic avansat în care un rol important a jucat vechiul drept autohton care a exercitat o influenţă mare asupra dreptului roman în direcţia înlăturării formalismului din contracte şi aşezarea la baza lor a principiului bunei credinţe şi a liberei voinţe a părţilor.
Capitolul III - "Contribuţia instituţiilor politice şi juridice la procesul de etnogeneză a românilor" este structurat în patru paragrafe (1, 2, 3, 4) şi cuprinde teme referitoare la formarea poporului român şi a limbii române, ca rezultat al romanizării dacilor şi contopirii elementului geto-dac cu cel roman, iar din sinteza celor două elemente, băştinaşi şi roman cuceritor, s-a constituit o populaţie dacoromană, romanică şi apoi poporul român şi limba română.
În paragraful 1) Capitolul III "Etnogeneza românilor", s-a urmărit să se demonstreze că legături comerciale, culturale între geto-daci şi romani au existat cu mult timp înainte de cucerirea Daciei. De asemenea s-a arătat că, între anii 106-271 d. Hr., a avut loc prima etapă a romanizării geto-dacilor şi că din această convieţuire şi amestec, dintre cei doi factori fundamentali geto-dac şi roman cuceritor, s-a format poporul român şi limba română. În continuare s-a arătat că această etapă este cuprinsă între anul 271 şi sec. VIII şi a mai fost denumită şi Epoca obştei săteşti în care deosebim mai multe momente ce corespund cu dominaţia unor populaţii migratoare asupra spaţiului carpato-danubiano-pontic. Astfel că, la începutul sec. IV îşi fac apariţia goţii, iar la sfârşitul sec. al IV-lea şi prima jumătatea sec. al V-lea, vor domina la nord de Dunăre hunii, iar în a doua jumătate a sec. al V-lea apar gepizii şi
11
în a doua jumătate a sec. al VI-lea avarii, iar în sec. al VII-lea slavii şi bulgarii. Barbarii au ocupat efectiv zonele periferice ale Daciei, iar zonele muntoase, deluroase, dar şi de şes, au permis continuitatea daco-romanilor. Teritoriile de la nord de Dunăre au servit migratorilor ca teritoriu de trecere spre imperiul Bizantin. Trăind izolaţi în tabere militare : goţii, hunii, avarii nu s-au amestecat cu băştinaşii şi ca atare este vorba de o dominaţie nominală şi temporară a lor. Privind relaţiile cu migratorii acestea au avut un caracter de conveţuire, paşnice, dar nu au lipsit nici confruntările.
Despre prezenţa creştinismului pe teritoriul ţării noastre este aceea referitoare la începuturile organizării vieţii religioase, astfel că, în secolul al IV -lea exista episcopii în sudul Moldovei şi în nord-estul Munteniei. Din documentul patristic 374 aflăm că, unele bisericii de la nord de Dunăre, purtau corespondeţă cu instituţii similare din Capadocia. În nord-estul Munteniei erau două oraşe în care exista viaţă religioasă organizată. Pietroasele de exemplu, era unul dintre cele două oraşe. La Tomis exista o episcopie în sec. al IV-lea, ajunsă mitropolie în sec. al VI-lea. Documentul patristic din anul 374 atestă existenţa inegalităţii de avere în sânul obştilor săteşti din nord-estul Munteniei. De asemenea actul patristic din anul 374 menţionează existenţa în cadrul obştilor săteşti a unei conduceri colective alcătuită din adunarea satului, acei oameni buni şi bătrâni. Este posibil ca forţa publică a obştilor săteşti, uniunilor de obşti, să fi fost neutralizată de acest organ colectiv, de acel sfat al oamenilor buni şi bătrâni. Pe măsură ce procesul diferenţierii sociale s-a accentut, s-au creat condiţiile necesare de acaparare a forţei social-politice de către un singur individ. Începând cu sec. VI- VII această forţă social-politică din cadrul obştilor săteşti se individualizează, dovadă documentele menţionează pe acei juzi, cnezi, voievozi. De asemenea, existenţa unor locuinţe supraetajate şi cu inventar bogat descoperite la Udeşti-Suceava, Budureasca-Prahova, sec. VI- VII, sunt atribuite unor elemente din cadrul obştilor săteşti, acei juzi, cnezi ce reprezentau acum forţa publică, investiţi de obştile săteşti cu funcţiile social-politice corespunzătoare.
Despre încheierea procesului de etnogeneză a românilor şi formarea limbii române, se arată că romanizarea geto-dacilor s-a desfăşurat de-a lungul a trei etape :12
pre-romană, romană şi post-romană şi că romanizarea a continuat şi după anul 271 într-o a doua fază între sec. IV şi sec. V, când s-a generalizat, cuprinzând şi pe dacii liberi. Despre evoluţia culturilor materiale aflăm că, pe întregul teritoriu al ţării noastre în sec. al IV-lea, sub influenţa culturii provincial-romane se evidenţiază cultura Sântana de Mureş, în care predomină elementele dacice : tipurile de locuinţe, ceramica, practicile funerare etc. Formată sub influenţa aceleiaşi culturi provincialromane, cultura Bratei din sec. V-VI ocupa şi ea întregul spaţiu carpato-danubianopontic, iar în sec. VI- VII este atestată în Oltenia, Muntenia, cultura Ipoteşti-Cândeşti, ce conţinea şi elemente de cultură materială slavă, iar în Moldova şi Basarabia este atestată cultura Costişa-Botaşana-Hansca, variante ale aceleiaşi culturi de tradiţie daco-romană, iar locuitorii acestor culturi erau creştini şi cultura Dridu sec. VIII-XI, dovedesc arheologic locuirea populaţiei autohtone în mileniul 1, iar aşezările culturii Dridu sunt de caracter românesc având o dezvoltare la nivel de târg. Această cultură Dridu se află la capătul unei evoluţii de un mileniu, cultură pe care slavii şi bulgarii au găsit-o la venirea lor în sudul Dunării şi pe care şi-au însuşit-o.
În paragraful 2) Capitolul III "Etnogeneza românilor între diversiuni ŞI nuanţe", se arată că în istoriografia ţărilor vecine, problema originii românilor a căpătat şi nuanţe politice începând cu sec. al XVIII-lea, iar concluziile istoricilor au fost dicatate de anumite interese politice. De asemenea s-a scos în evidenţă că unii autori din statele vecine se folosesc de aşa zisa teorie a pământurilor pustii (Terra Deserta), lansată de R. Roesler pentru a justifica pretenţiile de stăpânire asupra unor părţi din teritoriul României. Dar teoria cu pământurile deşerte a apărut şi în ţări mai îndepărtate de teritoriul României şi anume : istoricul evreu J.K.Bluntschil a lansat teoria pământurilor deşerte şi în spaţiul românesc, că strămoşii românilor au fost mutaţi în anul 271 în sudul Dunării, dar evreii ce trăiau demult prin aceste locuri, au rămas pe loc contribuind la formarea poporului român. Teoria a fost reluată de Harry Kuler şi deci a apărut şi al treilea element component al etnogenezei românilor format de evrei. La timpul său, marele istoric N. Iorga le-a răspuns că până în anul 1600 nu există urme care să dovedească prezenţa evreilor pe teritoriul României. Evreii îşi fac
13
apariţia pe teritoriul României în urma pogromurilor organizate împotriva lor de către polonezi în sec. al XVII-lea, iar cei care au reuşit să se salveze, s-au refugiat şi îi aflăm în nordul României, în Maramureş, Bucovina, nordul Moldovei şi Nordul Basarabiei, unde au fost primiţi şi s-au bucurat de ospitalitatea românilor. De menţionat şi caracterul defensiv şi paşnic al poporului român, care nu a trăit din jaf şi pradă, nu au fost hoardă de cotropitori, nu au asuprit, nu au deznaţionalizat şi nu au răpit teritoriile altora.
Într-o perioadă când cei care ne contestă vechimea şi continuitatea în spaţiul carpato-danubiano-pontic nici nu existau în Europa ; dar să vedem pe unde îşi aveau sălaşurile în acel timp. Astfel, în timp ce Burebista întemeia statul dac şi capitala acestuia Sarmizegetusa din munţii Orăştiei (sec. I î. Hr.), viitorul centru politic, economic, cultural şi religios al dacilor. Ungurii se aflau la poalele munţilor Altai, de unde alungaţi de alţi migratori se vor aşeza la începutul sec. I d. Hr. în regiunile din apropierea cursului superior al Volgăi, iar din sec. al V -lea d. Hr. vor coborî în regiunile din apropierea cursului mijlociu al Volgăi, unde vor întemeia Ungaria Mare (Başchiria) vecini cu Bulgaru (Bulgaria Mare). Ocupaţi o vreme de către Chazari (strămoşii evreilor) şi apoi alungaţi de către aceştea se vor aşeza la începutul sec. al VIII-lea în sudul Basarabiei, Atelcuz (între râuri). Din Atelcuz (Bugeacul românesc) atacaţi de bulgari aliaţi cu pecenegii, vor face ultimul popas în Panonia dacică (896) unde se află şi astăzi. În primii 60 de ani de la venire, au civilizat Europa în lung şi în lat prin foc şi sabie, dar în anul 955, Otto cel Mare, viitorul împărat al Germaniei, cu armata sa i-a făcut praf şi pulbere. După acest dezastru au renunţat să mai civilizeze Europa, au trecut la sedentarizare şi apoi la creştinism sub Vaik (Ştefan1).
Slavii în sec. al VI-lea se afla la izvoarele Vistulei cu numele de Venezi din care făceau parte şi sclavinii şi anţii, ce se vor stabili pe teritoriul Ucrainei de azi, patria primitivă a lor, de unde vor pomi în expansiune spre Câmpia germano-polonă şi zona Balcanică. La sfârşitul sec. al VI-lea vor ajunge în Câmpia Română, iar de la începutul sec. al VII-lea, după desfiinţarea graniţei de nord a Imperiului Bizantin, vor pătrunde în sudul Dunării. În sec. al VII-lea bulgarii se aflau în Bulgaru (Bulgaria
14
Mare), cursul Mijlociu al Volgăi, de unde vor pătrunde în sudul Dunării (680) unde vor întemia primul ţarat româno-bulgar (681). De reţinut că spaţiul carpatodanubiano-pontic nu a fost nici odată un teritoriu pustiu (Terra Deserta) aşa cum susţin unii istorici din ţările vecine şi care nu au reuşit să dovedească nimic din ceea ce vor să justifice. Slavii, bulgarii, ungurii au uitat de unde au plecat în marşul lor atraşi de bogăţiile Imperiului Bizantin, iar strămoşii lor au fost migratori şi cotropitorii de teritorii ce au aparţinut altor popoare. Ungurii au uitat că ajunşi în Panonia dacică (896) au găsit aci o populaţie de români şi slavi şi slavii, bulgarii au găsit la sudul Dunării pe urmaşii vlahilor romanizaţi cu o cultură superioară acestor migratori, au fost deznaţionalizaţi şi alungaţi în sudul Peninsulei Balcanice, unde îi aflăm astăzi cu numele de Macedo-români (Aromâni) ; Megleno-români şi Istroromâni.
În paragraful 3) Capitolul III "Evoluţia organizării sociale pe teritoriul României de la obşti săteşti la ţări şi stat", s-a arătat că satul cu totalitatea lui de locuitori constituie obştea, cel mai vechi şi neîntrerupt element de continuitate şi de unitate din istoria românilor. Din motive de apărare, pe timpul migraţiei popoarelor obştile s-au unit în uniuni de obşti, confederaţii (romanii populare), cnezate, voievodate, adică ţări numite în general, care dispuneau de armate dotate cu instituţiile necesare etc., iar la temelia acestor ţări s-a aflat obştea sătească în sânul căreia s-a desfăşurat procesul de diferenţiere şi constituire a claselor sociale, clasa feudală şi clasa ţăranilor dependenţi. În ce priveşte ţările, ele nu erau fortificate, dar erau aşezate în locuri apărate natural, iar începând din sec. VI sunt atestate şi, aşezări fortificate cu şanţuri şi valuri de pământ, centre ale unor formaţiuni statale cum sunt cele de la Moreşti-Mureş, sec. VI, Fundul Herţii, sec. al VII-lea, Udeşti-Bacău, sec. VIII, Biharea, Medieşu, Dăbâca, Bolgrad, sec. IX, X, SIon-Prahova, sec. X, Moldoveneşti- Turda, sec. XI, dovadă că încă înainte de sec. X existau puternice formaţiuni statale româneşti.
Prin ridicarea din rândurile obştii a unor căpetenii cu sarcini de conducere, esenţa organizării obştii s-a schimbat şi pe baza unei organizaţii cum era obştea15
sătească a luat naştere o societate politică statală şi cu formarea aparatului de funcţionare, obştea a putut realiza trecerea spre constituirea unor organizaţii politice statale. Obştea constituie primul pas spre organizarea de stat prin prezenţa criteriului teritorial, fiind prima grupare socială a oamenilor liberi nelegaţi social prin legături de rudenie.
La origine orice putere politică se întemează pe o funcţie socială şi economică, iar persoanele cărora li s-a încredinţat funcţia sunt împuternicite cu puteri depline şi constituie începutul puterii de stat (Puterea publică). Germenele apariţiei puterii publice se află în procesul de teritorializare a obştei săteşti, iar diferenţierea socială şi proprietatea privată reprezintă germenele apariţiei claselor sociale, iar aceste procese au contribuit la instituţionalizarea puterii publice a statului. Organizarea socială din Etapa Monarhiei fărâmiţării feudale a evoluat de la obştile săteşti la uniunile de obşti, cnezete de vale, cnezete, voievodate, ţări şi state feudale româneşti.
În epoca obştei săteşti (27l-sec. VIII) au avut loc în spaţiul carpato-danubianopontic, unele afirmări statale ca de exemplu : inexistanţa statului a fost subplinită de obştile săteşti care au preluat sarcinile statale iar cele juridice au fost preluate de obiceiul pământului, iar obştile săteşti din simple unităţi economice au devenit adevărate formaţiuni politice şi militare. De reţinut şi faptul că, Epoca obştei săteşti a fost considerată o fază de tranziţie în care obştile săteşti au avut rolul unor organizaţii politice cu funcţii statale, asemănătoare cu funcţiile statale ale primelor voievodate şi cnezare româneşti, formaţiuni statale de tip feudal începător.
În paragraful 4) Capitolul II "Legea ţării şi instituţiile sale juridice", s-a precizat că, numele de lege a ţării a fost atribuit dreptului nescris, dreptul cutumiar, obiceiul pământului, numit în slavoneşte (zakon), obiceai sau zakon zemli, alteori zakon vlaşki, adică legea românilor iar legea scrisă purta numele de pravilă.
În Transilvania, obiceiul pământului purta numele de lex olachorum, adică legea românilor sau jus val achi cum în raport cu străinii. Dovadă a unităţii procesului de etnogeneză este şi faptul că prevederile dreptului obişnuielnic din Transilvania sunt identice cu cele din Moldova şi Ţara Românească, aceiaşi titulari de proprietăţi,
16
aceleaşi moduri de dobândire a proprietăţii, numai că, în Transilvania se adaugă prescripţia printre modurile de dobândire a proprietăţii. Trecerea de la beneficiu la feudul ereditar poate fi urmărit în Moldova şi în Ţara Românească, astfel că, în Moldova trecerea era încheiată înainte de întemeierea ţării, pe când în Ţara Românească această trecere s-a încheiat la două secole după întemeiere. În Transilvania această trecere nu poate fi urmărită deoarece sub influenţa feudalismului german, regii unguri făceau de la început donaţii pe vecie. Trebuie arătat că beneficiul era o răsplată pentru credincioasa slujbă în general ostăşească, că obligaţia slujbei trecea la urmaşi după decesul beneficiarului, iar în lipsă de moştenitori în linie bărbătească, îndatoririle legate de slujbă nu mai puteau fi îndeplinite şi beneficiul trebuia să se întoarcă la domnie pentru a fi atribuit altor persoane, dar în temeiul clauzei : Prădalică să nu fie, dată de domn, beneficiul rămâne a în familiile celor cu care s-a înfrăţit beneficiarul sau fiicelor ce ţineau loc de fiietc.
În Moldova nu existau asemenea instituţii, dar într-un document de pe vremea domniei lui Alexandru cel Bun, se arăta că în caz de deces Iară descendenţi a titularului de beneficiu, era nevoie de încuviinţarea domnului, ca beneficiul să treacă în posesia altei persoane. În ce priveşte moştenirea, se urmărea evitarea fărâmiţării domeniilor feudale, iar iobagii să rămână pe mai departe la dispoziţia stăpânilor de moşie. În Ţara Românească exista privilegiul masculinităţii, adică dreptul de succesiune aparţinea numai descendenţilor în linie bărbătească, cu excluderea fetelor care de obicei erau înzestrate. În Moldova se aplica principiul egalei îndreptăţiri la succesiunea celor două sexe, însă de cele mai multe ori fetele erau înzestrate de părinţi sau fraţi, în realitate succesiunea era dobândită tot numai de fii ca şi în Ţara Românească, sancţiunile se stabileau în raport cu poziţia socială a părţilor şi se urmărea de fapt legalizarea violenţei ca mijloc de realizare a intereselor marilor feudali.
Procedura de judecată prin cojurători era cea mai răspândită, iar în Ţara Românească, jurătorii serveau nu numai ca mijloc de dovadă, ci judecau şi unele procese ; urmau ordaliile, duelurile şi probele scrise şi orale. Cojurătorii jurau că cele17
spuse de una din părţi sunt adevărate, dar numărul cojurătorilor avea greutate hotărâtoare şi nu adevărul celor afirmate de ei sub prestare de jurământ. Hotărârile judecătoreşti nu aveau autoritate de lucru judecat. Astfel că, impricinaţii sau urmaşii lor puteau relua procesul dar trebuia însă să plătească domniei o sumă de bani numită Zavescă. În Ţara Românească nu se întâlneşte o asemenea instituţie, dar autoritatea lucrului judecat era asigurat prin aceea că procesul cu cojurători nu se putea face decât de două ori.
Încheierea tezei, prezintă o generalizare în baza observaţiilor şi concluziilor făcute pe parcursul investigării, cercetării şi constituie o sinteză a evenimentelor interne şi externe a perioadei menţionate, precum şi o necesitate a angajării istoriografiei româneşti de a răspunde cu promptitudine, denigrărilor, defăimărilor şi falsului apărute în unele lucrări ale autorilor străini.
18
PUBLICA ŢII LA TEMA TEZEI :
Părăuşanu, T. "Instituţii politice şi juridice la geto-daci în perioada statală".
Revista Naţională de drept, Chişinău, 2002, nr. l, p. 67-70. (1,0 c.a.).
Părăuşanu, T. "Instituţii politice şi juridice în Dacia, provincie romană".
Revista Naţională de drept, Chişinău, 2002, nr.6, p. 64-66. (1,0 c. a).
Părăuşanu, T. "Contribuţia elementului teritorial şi al formelor de administrare la continuitatea românilor". Revista Naţională de drept, Chişinău, 2001, nr.3, p. 42-45. (1,0 c.a.).
Părăuşanu, T. "Instituţii juridice în timpul migraţiei popoarelor pe teritoriul României". Revista Naţională de drept, Chişinău, 2001, nr.5, p. 58-60. (1,0 c.a.).
Părăuşanu, T. "Contribuţia instituţiilor politice şi juridice la procesul de etnogeneză a românilor". Revista Naţională de drept, Chişinău, 2004, nr. l, p. 46-49. (1,0 c.a.).
Părăuşanu, T. "Permanenţa populaţiei autohtone şi a instituţiilor juridice în perioada etnogenezei românilor". Revista Naţională de drept, Chişinău, 2004, nr.6, p. 38-43. (1,0 c.a.).
Părăuşanu, T. "Statul şi dreptul în spaţiul românesc în perioada Mileniului Întunecat… ". Revista Naţională de drept, Chişinău, 2003, nr.2, p. 68-70. (1,0 c.a.).
19
Sumar
Procesul de etnogeneză a românilor s-a desfăşurat în epoca obştei săteşti (271-sec. VIII), dovadă şi periodizarea consacrată de ştiinţa istoriei dreptului, conform căreia, prima perioadă din istoria statului şi dreptului românesc este aceea a statului şi dreptului dac (sec. I î Hr. - sec III d Hr.) cu cele două etape ale sale : a statului şi dreptului monarhiei dacice (sec. I î. Hr. - 106 d. Hr.) şi a statului şi dreptului în Dacia, provincie romană (106-271 d. Hr.).
A doua perioadă din istoria statului şi dreptului românesc, este cuprinsă între anul 271 (retragerea administraţiei romane din Dacia) şi anul 1859 (Unirea Principatelor), din care pentru lucrarea de faţă interesează numai prima etapă din această perioadă şi anume : Etapa Monarhiei fărâmiţării feudale (sec. III-sec. XIII). În această etapă deosebim : epoca obştei săteşti (271-sec. VIII) ; epoca apariţiei primelor formaţiuni statale româneşti de tip feudal începător : cnezate, voievodate, ţări (sec. Vlll-sec. Xl) şi epoca întemeierii statelor feudale româneşti de sine stătătoare : Ţara Românească, Moldova Transilvania şi Dobrogea (sec. Xl-Xl V). De fapt epoca apariţiei primelor formaţiuni statale româneşti de tip feudal începător şi epoca întemeierii statelor feudale româneşti de sine stătătoare au fost considerate ca formând o singură epocă denumită feudalismul timpuriu. (sec. VIII -sec. xIV).
Epoca obştei săteşti (271-sec. VIII) a mai fost denumită şi legănul de formare a poporului român având ca formă de organizare socială obştea sătească şi ca structură de bază familia pereche. Obştea sătească, acest vehicul al istoriei românilor a asigurat trecerea de la societatea sclavagistă la societatea feudală pe teritoriul ţării noastre. Despre normele dreptului daco-roman privat trebuire spus ca ele şi-au pierdut din valoarea juridică devenind mai mult norme de conduită, dar ele nu şi-au pierdut din conţinutul lor juridic, care s-a păstrat şi astfel s-a transmis acel fond juridic daco-roman. Deci şi pe plan juridic obştea sătească a funcţionat ca un factor de legătură şi de continuitate între societatea sclavagistă şi societatea feudală.
Referitor la aportul instituţiilor politice trebuie menţionate : instituţia oamenilor buni şi bătrâni, instituţia cnezilor, voievozilor, care au asigurat organizarea socială a băştinaşilor în obştile săteşti, uniuni de obşti, cnezate, voievodate ; au condus lupta acestora împotriva migratorilor, iar dintre cele juridice amintim instituţia jurământului, a jurătorilor, înfrăţirea cu variantele ei, frăţia de cruce şi de moşie. Băştinaşii a trebuit să se apere cu propriile mijloace printre care şi instituţia înfrăţirii, mai ales acolo unde nu a exiatat o autoritate publică care să-i ocrotească.
De precizat că înfrăţirea se se încheia prin îndeplinirea unor condiţii şi era însoţită de efecte patrimoniale prin intrarea imediată a înfrăţitului în posesia bunurilor, cu respectarea legămintelor de reciprocitate, pe când frăţia de cruce, o variantă a înfrăţirii nu necesita ceremoniale la încheierea şi nu era însoţită de efecte patrimoniale ; se urmărea înfăptuirea dreptăţii sociale, era folosită de ţărani pentru a se apăra împotriva migratorilor dar şi împotriva feudalilor ce urmăreau să le acapareze pământurile. Nici frăţia de moşie nu necesita ceremoniale la încheiere şi avea efecte numai după stingerea descendenţei directe a titularului şi era folosită de feudali care au determinat pe ţăranii ce nu-şi puteau plăti birurile, să-i înfrăţească.
Jus Valachium a exprimat de la început autonomia etnică, naţională şi juridică, pe care băştinaşii au reuşit să şi-o impună faţă de migratori, iar această autonomie o regăsim în instituţii de judecată proprii, în pedepsele şi dările după datină, alegerea organelor de conducere etc. De reţinut că, fără romanizarea geto-dacilor, generalizarea creştinismului la dac o-romani la sfârşitul secolului al IV -lea şi începutul sec. al V -lea şi aportul instituţiilor juridice nu ar mai putea fi vorba de etnogeneza românilor. Fără acest nucleu al evenimentelor din epoca obştei săteşti (271-sec. VIII) şi a Etapei Monarhie fărămiţării feudale (sec. III-sec. XIII), mileniul întunecat cum l-au numit adversarii continuităţii poporului român, nu ar fi fost posibilă Întemeierea statelor româneşti, Unirea din 1859, Independenţa de la 1877 şi Marea Unire de la 1918. Numai acestui eveniment, numit Etnogeneza românilor, problema fundamentală a Istoriei românilor şi a statului şi dreptului românesc, îi datorăm toate aceste împliniri.
