MANUALELE DE ISTORIE ÎNTRE EDUCAŢIE NAŢIONALĂ ŞI EDUCAŢIE EUROPEANĂ
Acad. Dan Berindei
Bucureşti
Manualul reprezintă un instrument indispensabil în opera de formare a unui tânăr. Într-o circulară a Eforiei şcoalelor din Ţara Românească în perioada regulamentară se arăta că elevii fără manuale „îşi pierd vremea în zadar”, că ei nu merg la şcoală „numai ca să fie profesorul doică”, ci ca să înveţe şi că fără cărţi „ce învăţătură li se poate da?”.
Neîndoielnic, manualul a avut şi are menirea de întregi munca de predare şi trasmitere a învăţătorului sau profesorului, de a o secunda sau de a o completa şi uneori sistematiza – când dacălul în cauză nu are un nivel corespunzător – şi de a împlini lipsa timpului suficient de predare. Totodată, manualul ajută la o transmitere paralelă şi în parte uniformă a cunoştinţelor, contribuind la integrarea socială, naţională, europeană şi aş spune umană a copilului ori a tânărului. Faptul că aceleaşi cunoştinţe sunt comunicate pe această cale contribuie la formarea, evident diferenţiată, în funcţie de nivelul, aptitudinile şi preferinţele celui care este supus procesului de învăţătură, dar, în acelaşi timp, o bază de pornire în bună măsură similară a acestui proces, reflectată în manual, determină formarea integrată şi nu doar individuală a celui în cauză.
Manualele, în ceea ce priveşte pe români, au reprezentat, de la începuturile epocii lor moderne, instrumente prin intermediul cărora ei s-au integrat într-un proces educaţional general, european şi pe de altă şi un mijloc de coagulare şi apropiere naţională şi aceasta, deşi ei erau răspândiţi în ţări diferite. De la cele dintâi abecedare, tipărite la Alba Iulia în 1699, la Râmnicu Vâlcea în 1726 (realizat sub ocupaţia austriacă a Olteniei), la Cluj în 1744, la Râmnicu Vâlcea în 1749, s-a ajuns la abecedarul tipărit la Iaşi în 1755, larg răspândit şi în Transilvania şi reeditat în 1771 la Viena, la cel de la Blaj din 1760. Deosebit de important a fost apoi în 1777 abecedarul Felbinger, tipărit în 10 000 de exemplare, care a cunoscut şi alte două ediţii, în 1781 şi în 1806, ultima tipărită la Buda.
Abecedarele din acea epocă, manual de bază, punctul de pornire al procesului de învăţământ, circulau pe întreg teritoriul locuit de români, fapt deosebit de important. Dacă împărăteasa Maria Tereza a interzis importul de cărţi din Ţara Românească în 1746 – determinată la aceasta din motive confesionale, pentru a stăvili acţiunile orotdoxe în Transilvania, unde fusese creată Biserica greco-catolică, considerată, în acel moment, de Curtea de la Viena, ca singura a românilor ardeleni şi din nou în 1768, când a oprit importul din „provinciile străine”, îl vedem, dimpotrivă, în 1795, pe domnul Alexandru Moruzi al Ţării Româneşti dispunând libera intrare a cărţilor din Transilvania, tipărite „în limba rumânească”, inclusiv a manualelor. Un rol catalizator în privinţa transmiterii către tineretul românesc de pretutindeni a cunoştinţelor în limba sa l-a avut tipografia din Buda, începând din 1797, când, cumpărând tipografia lui Kürzbock de la Viena, Ştefan Novacovici a strămutat-o Ungaria şi când această tipografie şi-a demonstrat deosebita utilitate nu numai pentru românii din Imperiu, dar şi pentru cei de la Sud şi Răsărit de Carpaţi. Cartea românească tipărită la Buda a satisfăcut şi cerinţe din Principate, uneori a rezultat din strădania cărturarilor de dincoace de munţi ori a fost realizată cu sprijinul unor boieri luminaţi; a fost astfel cazul Povăţuitorului tinerimii către adevărata şi dreapta cetire, atribuit lui Gheorghe Lazăr, dar care s-a demonstrat că nu-i era autor, şi a cărei publicare a fost întemeiată pe sprijinul bănesc al marelui boier muntean Grigore Băleanu, prezent, între altele, şi în evenimentele din 1821.
Dar, încă de atunci, aceste manuale au reprezentat şi o punte europeană. Neîndoielnic că în intenţiile ei, Curtea de la Viena încuraja o unificare culturală înăuntrul Imperiului şi la aceasta contribuia, nu în mică măsură, faptul că copiii aparţinând diverselor etnii porneau de la baze comune. Dar s-au mai adăugat şi alte punţi, în 1783, sasul Martin Hochmeister a transliterat abecedarul oficial de la Viena în germană şi română şi în acelaşi an a apărut la Blaj, prin strădania lui Gheorghe Şincai, un abecedar bilingv româno-german. Semnificativ pentru această interconexiune culturală şi interetnică este şi faptul că abecedarul lui Hochmeister a fost retipărit la Bucureşti, în 1847, în tipografia Kopainig, într-o ediţie maghiaro-germană, destinată, neîndoielnic, copiilor germanilor şi maghiarilor stabiliţi în acea vreme în Ţara Românească. Şi mai important a fost tipărirea în 1796, la Blaj, a unui abecedar realizat de Şincai în patru limbi – latina, româna, maghiara şi germana.
Istoria şi-a câştigat treptat „dreptul de cetate” şi însemnătatea şi locul ocupat de ea în procesele formative din învăţământ a sporit mai ales în acelaşi veac al XVIII-lea. Istoria universală a reprezentat în această privinţă o altă punte integratoare, de altfel accentuată de faptul că, timp de decenii, ea a fost predată în temeiul unor manuale străine. Această utilizare a manualelor străine a asigurat în toate domeniile europenizarea învăţământului. De pildă, în 1795, episcopul Amfilohie Hotineanul a tipărit la Iaşi un manual de matematică prelucrat după lucrarea italianului Aleessandro Conti şi unul de geografie, care, deşi îmbogăţit de ierarh, avea la temei o traducere din Charles Buffier. Revenind la istorie, semnificativ era şi faptul că în învăţământul „mai înalt” din spaţiile româneşti istoria universală era predată cu ajutorul aceloraşi manuale de limbi străine. Cum bine s-a remarcat cândva, la Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi se utilizau „traduceri după tot ce a produs mai bun literatura didactică occidentală în toate domeniile: filosofie, ştiinţe exacte, istorie şi geografie”. De altfel, profesorii acestor Academii au avut o deschidere „modernizatoare” şi europeană. Unul din directorii Academiei ieşene, Iosip Mesiodax declara: „să înceteze acea ideie preconcepută că numai ceea ce ne-a dat antichitatea greacă este bun, Europa de astăzi întrece în înţelepciune până şi vechea Eladă”. În ceea ce priveşte istoria, erau interpretaţi istoricii clasici ai Antichităţii. Dintre istoricii epocii lor, profesorii Academiilor vor utiliza şi traduce lucrările lui Charles Rollin, ale abatelui Millot ori ale lui Anquetil; a fost folosită şi tradusă şi Istoria universală a lui G.G.Bredow, tipărită în 1828, în limba greacă la Bucureşti, operă tradusă mai târziu şi în limba română. La Blaj s-au utilizat, de asemenea, manualele lui Rollin şi ale abatelui Millot, adăugându-se şi cele ale lui J-.Chr.Gatterer şi G.Pray. În orice caz, utilizarea în învăţământul înalt al românilor atât din Principate cât şi din Transilvania a unor manuale similare merită a fi reţinută!
Din trupul istoriei universale, ca un fenomen reflectând şi procesele de formare ale naţiunii moderne, s-a dezvoltat domeniul nou, pentru învăţământ, al unei istorii a românilor. La Blaj au fost utilizate în această privinţă Scurta cunoştinţă a istoriei românilor a lui Samuil Micu, rămasă în manuscris până acum câteva decenii şi, de asemenea, din 1812, Istoria pentru începutul românilor în Dacia a lui Petru Maior. Ar trebui, poate, adăugat, că predarea acestei istorii naţionale s-a făcut pe răspunderea conducerii şcolii, deoarece în acea vreme un episcop catolic cu drept de control asupra instituţiei de la Blaj afirmase: „Historia este oculus mundi ideoque valachis interdicenum est hoc studium”. De altfel, încă în deceniul al patrulea al secolului trecut, prefectul Iosif Wenzel pusese o rezoluţie pe o petiţie a românilor braşoveni ortodocşi care se plângeau că nu le erau admişi copiii în învăţământul liceal săsesc: „...vouă neuniţilor nu vi se dă voie să faceţi şcoli mai mari decât numai în care să învăţaţi a citi, a scrie şi cele patru operaţiuni” .
În august 1818, în Înştiinţarea sa către „de toată cinstea vreadnică tinerime”, punând temei unui învăţământ naţional în Ţara Românească, Gheorghe Lazăr a aşezat printre „matemiile” – materiile! – ce urmau a fi predate, în noua şcoală: „Retorica şi istoria neamului cu a patriei dinpreună şi alte ştiinţe ce sunt de trebuinţă spre înţelesul acestora”. Istoriei naţionale îi era astfel creat un statut, într-unul din statele autonome româneşti, de către un transilvănean, care izbutise să câştige sprijinul marei boierimi naţionale în anii de sfârşit ai regimului fanariot şi totodată ea urma să acopere întregul neam, indiferent de hotarele care-l despărţeau în acea vreme în cuprinsul sau sub dominaţia a trei imperii. Cu toate acestea, nu exista încă un manual propriu zis al istoriei naţionale şi în privinţa predării pe primul loc rămânea istoria universală. În orice caz, în 1828, olteanul Grigore Pleşoianu a tipărit la Sibiu Cele dintâi cunoştinţe, lucrare definită chiar de cel ce a slujit şcoala de la Cerneţi, ca o „cărticică aşa de folositoare şi într-aceeaşi vreme şi desfătătoare”. Era vorba de fapt de o antologie, tradusă din limba franceză şi „adăugată”, care nu avea decât 158 p., dar în care îşi avea locul, fie şi eliptic, şi istoria universală şi cea naţională.
Principatele, în pofida evidentei tentative de pregătire a anexării lor de către Rusia, au trecut, la începutul deceniului al patrulea, trebuie mărturisit, datorită aceleiaşi puteri, dar mai ales personalităţii deosebite a generalului Kiseleff, la începuturile modernizării lor şi efectul în domeniul învăţământului a fost benefic, inclusiv în privinţa istoriei. În cadrul Academiei Mihăilene şi a Colegiului Sfântul Sava s-a realizat un învăţământ la un nivel competitiv european; de altfel, dacă în epocă numeroşi tineri şi-au putut desăvârşi pregătirea intelectuală peste hotare, nu trebuie uitat nici intelectualii, care, mai ales din considerente materiale, nu au putut face acelaşi lucru, dar care, totuşi, s-au încadrat procesului de constituire a statului modern, în deceniile următoare, cu contribuţii însemnate.
Încă din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, au fost editate o serie de manuale, inclusiv în domeniul istoriei, meritul principal revenind lui Gheorghe Săulescu şi lui Florian Aaron. S-a avut în vedere istoria universală şi chiar istoria Rusiei – materie care sugera intenţiile vremelnicei stăpâniri –, în 1835 Gheorghe Săulescu realizând chiar o istorie universală în două tomuri, la care se va adăuga şi Tabloul hronologic al lui Gheorghe Asaki, privind istoria „veche şi nouă” a Moldovei, care, până la tipărirea Manualului de Istoria Principatului Moldovei a lui I. Albineţ, în 1845, avea să fie de fapt cel dintâi manual şi căruia, neîndoielnic, trebuie să-i adăugăm sinteza într-adevăr naţională a lui Kogălniceanu, tipărită la Berlin, care însă nu avea un scop didactic. Semnificativ este şi faptul – demonstrând complexitatea unui proces de învăţământ şi însemnata componentă a istoriei universale în cadrul
acestuia – că în în vara anului 1838 se constata că în şcolile publice moldovene se predau, după manuscrise, o Istorie a Moldovei, Istoria statelor nordice, un Catehism al istoriei universale, o Istorie a Rusiei şi o Istorie a Turciei, toate datorate lui Albineţ. Reieşea însă din nou accentul ce era pus pe zona istoriei generale cuprinzând copleşitoarea putere protectoare din acea vreme!
În Ţara Românească s-a desfăşurat un proces paralel al cărui protagonist a fost transilvanul Florian Aaron. Cel care avea să acorde atenţia sa istoriei naţionale, aşezând-o definitiv în procesul de învăţământ şi în haine didactice, s-a intitulat cu mândrie „profesor de istorie generală a lumii” ori, prescurtat, „profesor de istorie generală” şi totodată el a creat, prin activitatea sa, didactică şi publicistică, o legătură, atât de firească, între cadrul universal şi cel naţional. Aaron avea să tipărească, succesiv, Elementuri de Istoria Sfântă a legii vechi şi a celii nouă, trasă din Biblie şi Evanghelie sau Prescurtare de Testamentul cel vechi şi cel nou, în 1835, Idee repede de istoria Prinţipatului Ţării Rumâneşti, în trei tomuri (1835, 1837, 1838), sintetizată, în 1839, în Manual de istoria principatului României, de la cele dintâi vremi istorice până în zilele de acum şi, în 1845, Elemente de istoria lumii pentru trebuinţa tinerimei începătoare din aşezămintele de învăţătură şi creştere publice şi private. Aaron a răspuns astfel necesităţilor didactice legate de predarea istoriei în cadre moderne în Ţara Românească, răspunzând totodată atât necesităţii de a se pune la dispoziţia copiilor şi tinerilor intrumentele de cunoaştere a istoriei generale, dar şi celei naţionale.
De atunci şi până astăzi, învăţământul istoriei în şcoli cu cele două componente – istoria universală şi cea naţională – a cunoscut la români, ca la toate naţiunile în epocă, un curs ireversibil şi constant. Este destul să amintim, pentru primele decenii ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, rolul pe care l-au avut mai ales manualele realizate de August Treboniu Laurian, al cărui interes „universal” era centrat mai ales pe istoria Romei şi cele ale lui V.A. Urechiă, pentru a mai arăta că în opera de înfăptuire a manualelor se vor găsi angajaţi, necontenit, timp de aproape un veac, cei mai de seamă reprezentanţi ai istoriografiei naţionale, lucru vădit cu prisosinţă mai ales în perioada interbelică, vreme în care totodată manualele realizate s-au încadrat şi integrat unui nivel mondial. A urmat o jumătate de veac totalitar, cu întruchipările şi fazele sale diferite, a cărui cea mai nefastă concretizare a reprezentat-o Manualul de Istoria României realizat de Mihail Roller, care a denaturat primitiv istoria naţională şi nu întâmplător, în paralel, în ceea ce privea istoria universală s-a încercat a o elimina ori cel puţin restrânge, inclusiv din preocupările cercetării istorice, sau a o dirija, unilateral, spre istoria Uniunii Sovietice, asistându-se în parte, în această privinţă, la o reeditare a orientării ce se dăduse istoriei universale şi în perioada regulamentară! În anii 60 s-a asistat apoi, ca reflex al unei situaţii generale, la o revenire la o istoriografie naţională, dar, după o etapă benefică şi promiţătoare, în care se părea ca începuse odată cu revenirea la valorile naţionale şi cu respectul redat unor mari personalităţi ale trecutului românesc şi o reintegrare în istoriografia universală, să se intre într-altă lungă şi apăsătoare etapă, în care, treptat, politicul a acoperit – copleşitor şi în haine primitive – activitatea istoriografică, exacerbându-se totodată, oficial şi artificial, componenta naţională. Departe de mine gândul de a nu acorda întreaga preţuire celor care s-au străduit şi în acele timpuri, în atât de grele împrejurări, să asigure dezvoltarea pe mai departe istoriografiei româneşti şi care n-au crezut pradă formulelor stereotipe, absurde şi nocive, clişeelor, ci dimpotrivă le-au respins şi nu le-au dat curs.
În decembrie 1989, spectaculos şi cu atâtea jertfe de vieţi umane, România a reintrat în lumea căreia totdeauna i-a aparţinut şi din care se cuvine a face parte. De şapte ani şi jumătate, trecem printr-un complicat proces de revenire şi, paradoxal, de înaintare totodată, cu frământările, ezitările, greşelile şi – nu mă sfiesc a o spune – noile primitivisme ale unei societăţi aflată într-un proces de febrile mutaţii, fără a avea totdeauna temeiurile necesare, căutându-ne încă căile cele mai nimerite către un ţel care este, consider, al tuturor, dar în realizarea căruia, în condiţiile unei minunate libertăţi recâştigate – poate singura realizare reală şi intangibilă! –, ne împărţim opţiunile pe un larg evantai social-politic ori, cei mai mulţi, căutăm încă opţiunea cea nimerită!
Manualul de istorie îşi are şi el locul în tot ceea ce se întâmplă. Şi aici se tinde către o reaşezare, de la retuşarea şi eliminarea de moşteniri din manualele epocii anterioare la reintroducerea unei beneficie prezenţe concurenţiale a manualelor. Drumul ce trebuie străbătut este încă lung şi obstacolele nu lipsesc şi nu vor lipsi, căci nu este vorba numai de o realiniere care revine manualului românesc de istorie, în sensul eliminării sechelelor totalitare şi regăsirii depline a unui numitor comun, ci este vorba şi de a răspunde, alături de întreaga istoriografie didactică a lumii, provocărilor grave şi complicate în faţa cărora se găseşte omenirea în ansamblul ei.
Din secolul al XVIII-lea, când unitatea europeană a manualului de istorie era cu mult mai accentuată, s-a trecut la etapa manualului de istorie realizat în funcţie de noua componenţă modernă a fiecărei naţiuni, corespunzând discursului naţional, întreţinut timp de două veacuri. Dar, astăzi, continentul nostru (ca şi întreaga umanitate) se găseşte la o cotitură decisivă a mersului său înainte, în care, sub o formă sau alta, ideea unei noi unităţi se impune cu acuitate, ca singura soluţie de a nu ne prăbuşi cu toţii într-un neant, de a pune chiar capăt existenţei speţei umane.
Pe ce drum se va merge înainte? este o întrebare pe care firesc ne-o punem. Mărturisesc adeziunea mea la gândurile marelui bărbat de stat care a fost generalul de Gaulle. Geografic, Europa se întinde până la Urali, dar, totodată, ea continuă a se afirma ca o Europă a naţiunilor şi cred că acest statut îl va avea mai departe o foarte lungă perioadă. Grav este însă că stadiul de pregătire al naţiunilor componente ale continentului este diferit şi mai ales că stadiul lor inegal de dezvoltare materială şi viziunile deosebite ale oamenilor dintr-o ţară ori alta fac şi mai grea necesara lor apropiere şi conlucrare, viziuni rezultate nu în mică măsură din vieţuirea în sisteme diferite şi mai ales, pentru cei din Răsărit în poluarea spirituală prin care au trecut timp de o jumătate de veac şi în ceea ce priveşte Rusia timp de aproape trei sferturi de veac!
Trăim într-o lume în care imaginea ocupă un loc deosebit şi în care manipularea este şi ea prezentă, uneori copleşitor, în care deruta oamenilor uneori nu este mică, în care proceseele de reaşezare nu sunt simple, ba uneori sunt de-a dreptul derutante. Ce loc ocupă manualul de istorie în aceste societăţi pretutindeni frământate, fie că este vorba de contradicţii şi uneori chiar conflicte etnice, social-economice sau confesionale? Şi mai ales ce rol ar trebui să ocupe? În primul rând să avem în vedere contribuţia extraordinară pe care o poate avea manualul de istorie în formarea viziunilor asupra vieţii şi a lumii, asupra relaţiilor dintre oameni a sute de milioane, dacă nu miliarde, de locuitori ai Terrei, deoarece în lumea contemporană şcolarizarea cuprinde într-o uriaşă reţea tineretul, tocmai în anii cei mai gingaşi ai formării sale. În al doilea rând, să ne întrebăm în ce măsură manualele noastre corespund necesităţilor noastre, ale omenirii, de astăzi şi mai ales de mâine?
Manualul de istorie trebuie să realizeze treptata integrare a tinerilor în societatea proprie, în naţiune şi de asemenea, în umanitate. Istoria are, neîndoielnic, un rol formativ extraordinar, tocmai prin aceea că ridică pentru tânăr perdeaua ce acoperă trecutul şi totodată îi transmite o experienţă. Asistăm astăzi la o „individualizare” a existenţei fiecăruia, ca rezultat al libertăţii redobândite, atât faţă de comunitatea umană cât şi faţă de procesul de evoluţie al acesteia. Istoriei şi implicit manualului de istorie le revin a readuce, a reintegra pe individ într-un întreg căruia el îi aparţine, o reintegrare liber consimţită şi firească, nu impusă, totalitar, prin lozinci şi stereotipuri, ci prin cunoaştere, interesant şi stimulativ transmisă. Viitorul va aparţine naţiunilor, cel puţin pentru o perioadă, până când condiţiile de egalizare a europenilor, pe toate planurile, vor crea posibilitatea obiectivă de realizarea a unei alte unităţi mai cuprinzătoare şi mai profundă, la nivel continental, deschizându-se şi perspective naţiunilor europene spre un viitor al umanităţii integrate. Dar această nouă Europă a naţiunilor va trăi – şi trebuie s-o facă pentru a supravieţui! – într-o articulare benefică, într-un sistem nou de relaţii, din care să fie eliminate meschine contradicţii, conflicte depăşite, în care statele europene să stăruie pentru apropierea şi conlucrarea lor multiformă. Cât de mult poate face în această privinţă manualul de istorie!
Ce trebuie să transmită tânărului un astfel de manual? În primul rând să-i asigure sentimentul continuităţii, acela că el aparţine unui lanţ evolutiv cu rădăcini milenare, că este parte a unui uriaş întreg, care leagă un îndepărtat trecut de viitor şi mai ales să-i arate că lipsit de componenta trecutului, a devenirii şi evoluţiei, ar risca să rămâie suspendat într-un punct nedeterminat, cunoaşterea trecutului însemnând înainte de toate a asigura o limpede temelie prezentului şi a da baze puternice noilor construcţii ale viitorului. În al doilea rând, este firesc ca manualul să transmită tânărului datele esenţiale ale istoriei propriei sale etnii, dar insistându-se nu pe războaie şi cuceriri, necesare şi ele a fi cunoscute, dar ca triste experienţe, ci pe treptata alcătuire a zestrei de spiritualitate şi civilizaţie. În al treilea rând, istoria aceasta a devenirii naţionale trebuie neapărat încadrată istoriei generale, tocmai pentru a se evita formarea unor viziuni naţional egocentriste, de exacerbare a unui rol istoric şi totodată pentru a se contribui la eliminarea oricărei tendinţe de adversitate ori chiar a urii faţă de alte popoare.
În această încadrare universală a istoriei naţionale, manualul ar trebui să acorde o atenţie priroritară trecutului popoarelor vecine. În realitate, dacă, în general, manualele acordă atenţie istoriei marilor naţiuni, ele lasă pe un plan secundar sau chiar neglijează procesele de devenire ale vecinilor. În afară de această, legăturile ce au fiinţat, firesc, timp de veacuri între propriul popor şi cele din preajma sa, nu trebuie înfăţişate, cum lucrul se face în general, prin componenta, reală, dar departe de a fi unică, a conflictelor, războaielor, cuceririlor, lăsându-se laoparte esenţialul şi anume conlucrarea şi – nu rareori – convieţuirea, care, în timp, acoperă cu mult mai mult spaţiu decât izbucnirile conflictuale şi cu urme cu mult mai profunde şi pozitive în evoluţia şi unora şi altora. Din nefericire, acest lucru are loc şi la nivelul istoriografiilor şi cu atât mai mult el se reflectă în manuale. Manualul de istorie trebuie neapărat să devină o punte de apropiere, mai ales că pe această cale, a cunoaşterii reciproce, aria de înţelegere a fenomenelor devine mai largă, nu numai în ceea ce priveşte trecutul, dar mai ales prezentul şi viitorul.
Manualul de istorie trebuie să dea o atenţie deosebită epocii contemporane, în care trebuie evidenţiate, din nou cu prioritate, tocmai marile probleme ale contemporaneităţii, care se ridică în faţa continentului şi a întregii umanităţii şi – când este cazul – rădăcinile lor în trecut. Manualul trebuie să transmită un sentiment de solidaritate umană şi aceasta se poate realiza tocmai prin accentuarea unei atenţii către problemele evoluţiei civilizaţiei, a contribuţiilor naţiunilor, a schimburilor lor pe acest plan şi nu prin exacerbarea conflictelor, fără ca aceasta să însemne o escamotare a realităţilor, dar, evitându-se, cum s-a făcut, de către toţi, de două veacuri, de a se opune accentul tocmai pe acest aspect. Într-un cuvânt, manualul secolului al XXI-lea trebuie să răspundă noii faze în care se găseşte umanitatea şi continentul sau spre care el tinde şi să ajute, pozitiv, la deplina ei înfăptuire.
