Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Chiar și acest articol-program care pledează pentru deschidere are grave închideri. Și confuzii de planuri. Nu am acum timp să expun și argumentez rezervele mele. Sper să o pot face curând. Până atunci, destule fiind puncetle de program care merită să fie cunoscute de alte publicuri decât cele captive, reproduc textul și indic sursa.
Cu prietenie, Dan Culcer
Despre SocialEast
Lumea s-a schimbat enorm în ultimele două decenii. Deși așteptările apocaliptice care însoțesc în mod tradițional debutul fiecărui mileniu păreau a fi înșelate pentru moment, ceea ce s-a întâmplat după 2001 arată că ele nu au fost cu totul neîntemeiate. Adâncirea inegalităților sociale, spectrul războiului global, terorismul, redescoperirea torturii ca mijloc legitim de anchetă în statele liberal-democratice occidentale, supravegherea generalizată, degradarea iresponsabilă a mediului, intensificarea fanatismului religios și a xenofobiei, toate acestea descriu perspective descurajante.
Și mai îngrijorătoare sunt însă ideologiile ce însoțesc relele noului mileniu. Ele reușesc uneori, dacă nu să le confere legitimitate, măcar să le amplifice. Crimelor grupărilor teroriste musulmane, având propria lor ideologie teocratică, li se răspunde prea des cu strigăte cruciate. Triumful capitalismului neoliberal, criza financiară globală și îndatorarea publică au fost însoțite de o teribilă și neobișnuită diabolizare a categoriilor sociale dezavantajate, întorcând cu capul în jos piramida legitimității politice și negând regulile elementare ale responsabilității sociale. Mecanismele de control financiar sau de reglementare economică, în trecut acceptate aproape unanim de către economiști ca mijloace raționale de a evita eșecurile pieței, sunt astăzi ținta favorită a fundamentaliștilor libertarieni, care cred cu religiozitate în infailibilitatea pieței libere.
Incitarea la ură religioasă și elogierea patriotismului naționalist sunt prezentate frecvent ca exemple de activism civic. Toleranța față de diversitate și idealul conviețuirii pașnice într-o societate deschisă fac loc treptat monoculturalismului, doctrinei războiului între civilizații, urii față de imigranți. Cei ce în trecut erau considerați victime ale subdezvoltării, ale exploatării coloniale, ale injustiției sociale sau ale rasismului sunt astăzi numiți „barbari”. În fața lor, dincolo de ruinele „cortinei de fier”, se ridică garduri de sârmă ghimpată și zidul din ce în ce mai înalt al discriminării sociale. În Statele Unite și în Uniunea Europeană, garanțiile constituțional-juridice menite să protejeze drepturile fundamentale sunt contestate din ce în ce mai insistent de instituțiile polițienești în numele luptei cu amenințarea teroristă. Siguranța națională este prezentată frecvent ca o valoare superioară libertății cetățenești. Suspiciunea ține locul încrederii. Teama substituie solidaritatea. Simultan, operațiunile militare de mare anvergură din Orientul Mijlociu nu au încetat să semene vrajbă în numele democrației. Grupările teroriste continuă să strângă roadele. În fine, cine își imagina cu zece ani în urmă că partidele extremiste vor deveni vedetele alegerilor pentru Parlamentul European și că elogiul democrației neliberale va veni tocmai din partea unui reprezentant important al majorității abia constituite în legislativul Uniunii?
În România, există puține lucruri mai evidente astăzi decât tribalizarea dezolantă a dezbaterii politice și imposibilitatea deliberării publice. Este greu de înțeles cum am ajuns aici, dar nimeni nu poate nega faptul că înfruntarea ideilor nu mai duce de ani buni la echilibrarea lor, nici la perfecționarea pârghiilor de acțiune politică în perspectiva progresului social. Dimpotrivă, ea provoacă prăpăstii adânci, separări sociale artificiale, conflicte lipsite de sens, adversități contraproductive, accentuând efectele subdezvoltării. Personalizarea extremă a discursului politic face ca cel mai adesea interesul general să pălească în fața interesului personal. Jocul aleatoriu al antipatiei și al simpatiei se substituie reflecției informate. Închiși în paradigme ideologice inflexibile și autosuficiente, participanții la dezbaterea publică sunt parcă hotărâți să nu comunice. Aparent nici nu mai contează cine are dreptate. Maniheismul politic, reducerea alternativelor la scena simplistă a luptei dintre Bine și Rău, transformă competiția dintre idei într-o luptă a fantasmelor. Realitatea observabilă și examinarea analitică a evidențelor rămân întotdeauna în plan secund, iar rezonabilitatea este privită ca dovada supremă a lipsei de vocație politică.
Între timp bunurile comune și serviciile publice – fie că este vorba de resursele energetice, de parcuri și spații vezi, de infrastructura feroviară, de poștă, de serviciile educaționale sau medicale, de serviciul public judiciar sau chiar de ansamblul normelor de drept – par să fie sabotate continuu în folosul profitului privat. În asemenea condiții, despre un proiect de societate nici nu poate fi vorba. În cauză este însăși raționalitatea acțiunii politice. Este imposibil ca o societate să evolueze în mod firesc, fără crize autodistructive, atunci când dezvoltarea socială nu este recunoscută ca fundament al politicii democratice.
Într-un asemenea context, una dintre misiunile esențiale ale criticii sociale este restaurarea principiilor elementare ale politicii raționale și restabilirea încrederii în idealul bunăstării comune. Numai confruntarea directă cu realitatea socială va reuși să redea sferei publice capacitatea de a contribui la deliberarea civică. Radicalismul neoconservator, apropiindu-se în mod periculos de obsesiile extremei drepte, devenind din ce în ce mai tolerant față de discursul urii și al discriminării, este un mecanism de legitimare foarte profitabil atunci când tensiunile sociale create de criza economică tind să se transforme în ample mișcări contestatare.
De asemenea, este nu numai profitabil, dar și foarte comod, să apelezi la instinctul de autoconservare sau la pulsiunile iraționale atunci când asupra comunității planează spaimele Crizei. Cu o astfel de construcție internă, raporturile de putere stabilite în prezent în majoritatea statelor occidentale amână la nesfârșit căutarea echilibrului social. Valorile democrației social-liberale, cele care permit participarea și contestarea publică, se erodează treptat. Aceasta face din ce în ce mai dificilă utilizarea instrumentelor esențiale ale emancipării politice. Nenumărate piedici se ridică în calea participării civice, uneori brutal, prin acțiunea exagerată a instituțiilor de disciplinare și control, alteori insidios, prin pervertirea valorilor comunitare în sensul conturării spațiului public ca sumă a intereselor private sau al unor grupuri restrânse. Emanciparea socială este greu de conceput în absența garanțiilor pe care le oferă respectarea drepturilor omului, participarea democratică, statul de drept și prețuirea demnității umane.
Din fericire, tradiția politică a stângii intelectuale oferă astăzi resurse de solidaritate, pluralism și libertate suficient de însemnate pentru a compensa derivele disciplinar-autoritare ce amenință modul de viață consacrat prin valorile democrației liberale și ale socialismului democratic. Iar necesitatea prezenței ei în spațiul public nu are nevoie de altă confirmare decât cea dată de contactul direct cu realitatea socială. Sărăcia extremă, precaritatea muncii, privarea de educație, reducerea cunoașterii la valoarea ei comercială, inegalitățile dizabilitante, deteriorarea catastrofală a biodiversității planetei și actele de discriminare șocante sunt prea evidente ca să treacă neobservate. La fel de evident este felul inadecvat în care discursul dreptei politice tinde să le răspundă, canalizând frustrarea socială către pulsiunile instinctive ale dominației teritoriale, către chemări justițiare ultimative, către modelele sociale și economice egocentrice, construite prin excludere, segregare ori priv(atiz)are.
Dacă ne dorim un viitor comun, atunci vom reuși să înlăturăm prejudecățile discriminatorii, fetișizarea norocului celor bogați, disprețul față de cei pe care soarta i-a pus într-o situație economică deplorabilă, justificarea politicilor publice care produc dezechilibre sociale și ură de clasă. Trebuie să apărăm societatea, iar diversitatea perspectivelor asupra emancipării nu mai poate fi considerată un defect al stângii intelectuale. Dimpotrivă, este un mare avantaj. Doar exercițiul îndelungat al pluralității pe drumul către emancipare ne poate feri de tentația dogmatismului, într-o epocă în care prezentul este atât de întunecat, încât idealurile viitorului par mai puțin captivante decât fantomele trecutului. Ideile socialiste, liberal-progresiste, ecologiste, feministe, anarhiste, militantismul și concepțiile mișcărilor ce apără drepturile minorităților de orice fel, pe care le dorim prezente pe platforma SocialEast, sunt capabile să contribuie în aceeași măsură la reconstituirea valorilor sociale pe care anii de criză economică și militar-polițienească le-au pus la grea încercare.
Despre SocialEast
Lumea s-a schimbat enorm în ultimele două decenii. Deși așteptările apocaliptice care însoțesc în mod tradițional debutul fiecărui mileniu păreau a fi înșelate pentru moment, ceea ce s-a întâmplat după 2001 arată că ele nu au fost cu totul neîntemeiate. Adâncirea inegalităților sociale, spectrul războiului global, terorismul, redescoperirea torturii ca mijloc legitim de anchetă în statele liberal-democratice occidentale, supravegherea generalizată, degradarea iresponsabilă a mediului, intensificarea fanatismului religios și a xenofobiei, toate acestea descriu perspective descurajante.
Și mai îngrijorătoare sunt însă ideologiile ce însoțesc relele noului mileniu. Ele reușesc uneori, dacă nu să le confere legitimitate, măcar să le amplifice. Crimelor grupărilor teroriste musulmane, având propria lor ideologie teocratică, li se răspunde prea des cu strigăte cruciate. Triumful capitalismului neoliberal, criza financiară globală și îndatorarea publică au fost însoțite de o teribilă și neobișnuită diabolizare a categoriilor sociale dezavantajate, întorcând cu capul în jos piramida legitimității politice și negând regulile elementare ale responsabilității sociale. Mecanismele de control financiar sau de reglementare economică, în trecut acceptate aproape unanim de către economiști ca mijloace raționale de a evita eșecurile pieței, sunt astăzi ținta favorită a fundamentaliștilor libertarieni, care cred cu religiozitate în infailibilitatea pieței libere.
Incitarea la ură religioasă și elogierea patriotismului naționalist sunt prezentate frecvent ca exemple de activism civic. Toleranța față de diversitate și idealul conviețuirii pașnice într-o societate deschisă fac loc treptat monoculturalismului, doctrinei războiului între civilizații, urii față de imigranți. Cei ce în trecut erau considerați victime ale subdezvoltării, ale exploatării coloniale, ale injustiției sociale sau ale rasismului sunt astăzi numiți „barbari”. În fața lor, dincolo de ruinele „cortinei de fier”, se ridică garduri de sârmă ghimpată și zidul din ce în ce mai înalt al discriminării sociale. În Statele Unite și în Uniunea Europeană, garanțiile constituțional-juridice menite să protejeze drepturile fundamentale sunt contestate din ce în ce mai insistent de instituțiile polițienești în numele luptei cu amenințarea teroristă. Siguranța națională este prezentată frecvent ca o valoare superioară libertății cetățenești. Suspiciunea ține locul încrederii. Teama substituie solidaritatea. Simultan, operațiunile militare de mare anvergură din Orientul Mijlociu nu au încetat să semene vrajbă în numele democrației. Grupările teroriste continuă să strângă roadele. În fine, cine își imagina cu zece ani în urmă că partidele extremiste vor deveni vedetele alegerilor pentru Parlamentul European și că elogiul democrației neliberale va veni tocmai din partea unui reprezentant important al majorității abia constituite în legislativul Uniunii?
În România, există puține lucruri mai evidente astăzi decât tribalizarea dezolantă a dezbaterii politice și imposibilitatea deliberării publice. Este greu de înțeles cum am ajuns aici, dar nimeni nu poate nega faptul că înfruntarea ideilor nu mai duce de ani buni la echilibrarea lor, nici la perfecționarea pârghiilor de acțiune politică în perspectiva progresului social. Dimpotrivă, ea provoacă prăpăstii adânci, separări sociale artificiale, conflicte lipsite de sens, adversități contraproductive, accentuând efectele subdezvoltării. Personalizarea extremă a discursului politic face ca cel mai adesea interesul general să pălească în fața interesului personal. Jocul aleatoriu al antipatiei și al simpatiei se substituie reflecției informate. Închiși în paradigme ideologice inflexibile și autosuficiente, participanții la dezbaterea publică sunt parcă hotărâți să nu comunice. Aparent nici nu mai contează cine are dreptate. Maniheismul politic, reducerea alternativelor la scena simplistă a luptei dintre Bine și Rău, transformă competiția dintre idei într-o luptă a fantasmelor. Realitatea observabilă și examinarea analitică a evidențelor rămân întotdeauna în plan secund, iar rezonabilitatea este privită ca dovada supremă a lipsei de vocație politică.
Între timp bunurile comune și serviciile publice – fie că este vorba de resursele energetice, de parcuri și spații vezi, de infrastructura feroviară, de poștă, de serviciile educaționale sau medicale, de serviciul public judiciar sau chiar de ansamblul normelor de drept – par să fie sabotate continuu în folosul profitului privat. În asemenea condiții, despre un proiect de societate nici nu poate fi vorba. În cauză este însăși raționalitatea acțiunii politice. Este imposibil ca o societate să evolueze în mod firesc, fără crize autodistructive, atunci când dezvoltarea socială nu este recunoscută ca fundament al politicii democratice.
Într-un asemenea context, una dintre misiunile esențiale ale criticii sociale este restaurarea principiilor elementare ale politicii raționale și restabilirea încrederii în idealul bunăstării comune. Numai confruntarea directă cu realitatea socială va reuși să redea sferei publice capacitatea de a contribui la deliberarea civică. Radicalismul neoconservator, apropiindu-se în mod periculos de obsesiile extremei drepte, devenind din ce în ce mai tolerant față de discursul urii și al discriminării, este un mecanism de legitimare foarte profitabil atunci când tensiunile sociale create de criza economică tind să se transforme în ample mișcări contestatare.
De asemenea, este nu numai profitabil, dar și foarte comod, să apelezi la instinctul de autoconservare sau la pulsiunile iraționale atunci când asupra comunității planează spaimele Crizei. Cu o astfel de construcție internă, raporturile de putere stabilite în prezent în majoritatea statelor occidentale amână la nesfârșit căutarea echilibrului social. Valorile democrației social-liberale, cele care permit participarea și contestarea publică, se erodează treptat. Aceasta face din ce în ce mai dificilă utilizarea instrumentelor esențiale ale emancipării politice. Nenumărate piedici se ridică în calea participării civice, uneori brutal, prin acțiunea exagerată a instituțiilor de disciplinare și control, alteori insidios, prin pervertirea valorilor comunitare în sensul conturării spațiului public ca sumă a intereselor private sau al unor grupuri restrânse. Emanciparea socială este greu de conceput în absența garanțiilor pe care le oferă respectarea drepturilor omului, participarea democratică, statul de drept și prețuirea demnității umane.
Din fericire, tradiția politică a stângii intelectuale oferă astăzi resurse de solidaritate, pluralism și libertate suficient de însemnate pentru a compensa derivele disciplinar-autoritare ce amenință modul de viață consacrat prin valorile democrației liberale și ale socialismului democratic. Iar necesitatea prezenței ei în spațiul public nu are nevoie de altă confirmare decât cea dată de contactul direct cu realitatea socială. Sărăcia extremă, precaritatea muncii, privarea de educație, reducerea cunoașterii la valoarea ei comercială, inegalitățile dizabilitante, deteriorarea catastrofală a biodiversității planetei și actele de discriminare șocante sunt prea evidente ca să treacă neobservate. La fel de evident este felul inadecvat în care discursul dreptei politice tinde să le răspundă, canalizând frustrarea socială către pulsiunile instinctive ale dominației teritoriale, către chemări justițiare ultimative, către modelele sociale și economice egocentrice, construite prin excludere, segregare ori priv(atiz)are.
Dacă ne dorim un viitor comun, atunci vom reuși să înlăturăm prejudecățile discriminatorii, fetișizarea norocului celor bogați, disprețul față de cei pe care soarta i-a pus într-o situație economică deplorabilă, justificarea politicilor publice care produc dezechilibre sociale și ură de clasă. Trebuie să apărăm societatea, iar diversitatea perspectivelor asupra emancipării nu mai poate fi considerată un defect al stângii intelectuale. Dimpotrivă, este un mare avantaj. Doar exercițiul îndelungat al pluralității pe drumul către emancipare ne poate feri de tentația dogmatismului, într-o epocă în care prezentul este atât de întunecat, încât idealurile viitorului par mai puțin captivante decât fantomele trecutului. Ideile socialiste, liberal-progresiste, ecologiste, feministe, anarhiste, militantismul și concepțiile mișcărilor ce apără drepturile minorităților de orice fel, pe care le dorim prezente pe platforma SocialEast, sunt capabile să contribuie în aceeași măsură la reconstituirea valorilor sociale pe care anii de criză economică și militar-polițienească le-au pus la grea încercare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu