Jacques Attali. Plan de masă, pentru un dineu pe Titanic

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.
Jacques Attali este un ins deștept, cu o mare capacitate de sinteză, analiză și diagnostic. In textul de mai jos propune trei teze pe care, după el, guvernul francez ar trebui să le includă urgent și imperativ în discursul său politic, ideologic. El trebuie :
1. Să înceteze să declare că criza s-a terminat, că vine creșterea, să recunoască că sunt de așteptat momente dificile și să explice riscurile contradictorii ale excesului de datorii și ale deflației, ale falimentului băncilor și a excesului de profituri ale acestora.
2. Să anunțe lansarea unor reforme profunde, care nu vor avea efect decât peste un deceniu, în principal cele referitoare la fiscalitate, la școala primară, la reciclarea șomerilor și la refacerea controlului de către stat a marilor sectoare ale industriei.
3. Să recunoască că pentru realizarea acestor obiective ale reformei, în contrast cu tot ce se susține de peste două decenii, e nevoie nu de mai puțin Stat, ci de mai mult Stat; de mai multă Industrie, nu de mai multe Servicii, de mai multe Impozite, nu de reducerea Impozitelor.

Toate acestea se vor realiza, declară Attali. Singurul lucru care trebuie gîndit este dacă această reformă va avea loc după o imensă criză sau în locul unui vast traumatism social și politic, conchide Attali.

Și ca dânsul cred și eu. România este mult mai vulnerabilă decât Franța acum, după ce a suportat și suportă Cleptocrația, deconstrucția ideologică a miturilor, disoluția identitară și demografică, catastrofa ecologică. La noi clasa politică este formată din activiști și excutanți comuniști reciclați, iar elita intelectuală snoabă, de imitatori ai Occidentului,  a confundat necesitatea unei critici intelectualiste a sistemului comunist cu distrugerea țesutului social deja slăbit, prin efectele sistemului de suspiciune generalizată instaurat de Partid și Securitate, și prin instilarea precoce a unui individualism cancerigen.
Cu prietenie, Dan Culcer

Plan de table, pour un diner sur le Titanic
le 15 novembre 2010 8H30 par
Jacques Attali

Il est fascinant de voir la place considérable que les médias français ont consacrée au remaniement ministériel annoncé dimanche. Pourtant, à l’échelle de l’histoire, même immédiate, il ne restera bientôt rien de ce non-événement, sinon pour les intéressés, aux ambitions déçues ou récompensées.
Le même jour, à Wuhan, en Chine, Indiens, Chinois et Russes se réunissaient pour décider d’une stratégie d’alliance à long terme. Le même jour, les Chinois laissaient entendre que le sommet du G20 ne changeait rien à leur stratégie monétaire. Le même jour, aux Etats-Unis, M. Greenspan annonça que si la dette publique américaine n’était pas rapidement réduite, les taux d’intérêt ne pourraient que monter et que personne ne financerait plus le déficit américain. Le même jour, l’Irlande était considérée en cessation de paiement, le Premier ministre grec évoquait un étalement du remboursement de la dette publique hellène, les Portugais parlaient de sortir de l’euro et les Espagnols ne discutaient que du risque de contagion, pour eux, d’une telle crise. Les uns et les autres, en Europe, commençaient même à se demander si la solution n’était pas dans un gouvernement d’union nationale.
Demain, la semaine prochaine, le mois prochain, la France sera prise dans ces mêmes tempêtes. Elle en sera étonnée. Parce qu’on lui en aura caché la nature et l’ampleur. On comprendra alors que, pendant que le bateau était menacé par mille et un icebergs, le commandant établissait le plan de table de son dîner.Pour éviter cette accusation, qui lui serait fatale dans dix-huit mois, il doit, avec son gouvernement, adopter un tout autre langage et un tout autre comportement.
Il doit :
1. Cesser de dire que la crise est finie, que la croissance est au coin de la rue ; il doit cesser de se contenter de la moindre moins mauvaise nouvelle pour crier victoire, reconnaître que bien des moments difficiles sont encore devant nous. Et expliquer les risques contradictoires de l’excès de dettes et de la déflation, de la faillite des banques et de leurs excès de profits.
2. Annoncer qu’il faut se lancer dans des réformes profondes, qui n’auront pas d’effet avant dix ans. Pas seulement celle, presque anecdotique au regard des enjeux, du financement de la dépendance, dont on parle tant, mais celles, beaucoup plus importantes, dont tout dépend : la fiscalité, l’école primaire, la formation des chômeurs et la reprise en main des grands secteurs de l’industrie.
3. Reconnaître qu’il faut, pour mener à bien ces réformes, au contraire de ce qui est dit par tous les gouvernements depuis vingt ans, plus d’Etat et non pas moins d’Etat. Plus d’industrie et non pas plus de services. Plus d’impôt et non pas moins d’impôt.
Tout cela ne sera pas simple. Tout cela aura lieu. La seule question est de savoir si cela aura lieu après une grande crise ou à la place d’un vaste traumatisme politique et social.
Bien sur, la France est riche et puissante et elle y résistera. Mais dans quel état en sortira-t-lle si elle n’y est pas préparée ?
Un remaniement, une déclaration présidentielle, un discours de politique générale pourraient constituer de bonnes occasions de dire tout cela simplement, à froid, avant qu’il ne soit trop tard.
j@attali.com

Biographie de Jacques Attali

Professeur, écrivain, conseiller d’Etat honoraire, conseiller spécial auprès du Président de la République de 1981 à 1991, fondateur et premier président de la Banque Européenne pour la Reconstruction et le Développement à Londres de 1991 à 1993, Jacques Attali (www.attali.com) est maintenant président de A&A, société internationale de conseils, (www.attali-associes.com) spécialisée dans les nouvelles technologies, basée à Paris, et   président de PlaNet Finance (www.planetfinance.org), Organisation de Solidarité Internationale spécialisée dans le développement de la microfinance. PlaNet Finance est la plus importante institution mondiale de soutien a la microfinance. Elle conseille et finance le développement de la microfinance dans 80 pays.
En 1980, il fonde Action Contre la Faim et lance en 1984 le programme européen Eurêka (vaste programme sur les nouvelles technologies qui a donné naissance, entre autres, au MP3). En 1989, il lance un programme international d’action contre les inondations catastrophiques au Bangladesh. Jacques Attali a  ensuite conseillé le Secrétaire Général des Nations Unies sur les risques de prolifération nucléaire. Il est à l’origine de la réforme de l’enseignement supérieure d’harmonisation des diplômes européens, dite LMD.
Docteur d’Etat en Sciences économiques, Jacques Attali est diplômé de l’Ecole Polytechnique, (major de la promotion 1963), de l’Ecole des Mines, de l’Institut d’Etudes Politiques et de l’Ecole Nationale de l’Administration.
Il a enseigné l’économie théorique à l’Ecole Polytechnique, à l’École des Ponts et Chaussées et à l’Université Paris-Dauphine.  Il est docteur honoris causa de plusieurs universités étrangères  et membre de l’Académie Universelle des Cultures.
Jacques Attali est également éditorialiste à L’Express. Il est l’auteur de cinquante livres, traduits dans plus de vingt langues et diffusés à plus de six millions d’exemplaires à travers le monde, comprenant des essais (sur des sujets allant de l’économie mathématique à la musique), des biographies, romans, des contes pour enfants, des biographies et des pièces de théâtre.
Jacques ATTALI a été nommé Président de la Commission pour la libération de la croissance française par le Président de la République depuis le 30 aout 2007.
Selon le  Magazine Foreign Policy (Mai/Juin 2008), Jacques Attali est l’ »un des cents intellectuels les plus importants du monde ».

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

La doi ani de la începutul crizei financiare, România nu găseşte drumul către redresare. De ce?

ieri, 23:59 Autor: Cristian Hostiuc

Marile state şi-au salvat instituţiile financiare. În România executivul nu a reuşit salveze economia.

Căderea băncii americane Lehman Brothers în urmă cu doi ani de zile, cel mai mare dezastru financiar din istorie, a însemnat începutul oficial al unei crize financiare şi economice care a răscolit întreaga lume de business şi a trimis la pământ multe companii şi bănci. Efectele eşecului Lehman Brothers se simt şi acum, când economiile lumii încearcă să îşi găsească din nou drumul spre creşterea economică.
Adevăraţi titani de pe Wall Street şi nu numai, văzuţi ca fiind infailibili, s-au prăbuşit.

A fost nevoie de intervenţia statelor, cu banii contribuabililor, pentru a ţine în viaţă mari grupuri financiare, ai căror conducători au jucat banii deponenţilor intrând în afaceri riscante unde nu se crea valoare fizică, tangibilă, totul fiind numai un pariu. Chiar dacă la început criza de pe Wall Street era considerată un eveniment îndepărtat, efectele ei s-au propagat repede spre România, care în numai câteva luni a fost trimisă la pământ şi a aflat de la FMI că trebuie să ia un ajutor financiar de 20 de miliarde de euro pentru a supravieţui şi a nu intra în faliment.
Cu toate că a luat cel mai mare împrumut din istorie, România, condusă de preşedintele Traian Băsescu, premierul Emil Boc şi guvernatorul BNR Mugur Isărescu, nu şi-a revenit nici acum şi este la un pas de a face un nou împrumut.
În toamna lui 2008 şi începutul lui 2009 toate oficialităţile şi toţi analiştii de top susţineau că România nu va fi afectată prea mult de evenimentele de afară. Realitatea avea să îi contrazică. În 2009 am avut o cădere economică de 7%, anul acesta economia se îndreaptă spre o scădere de încă 2%, iar previziunile pentru anul viitor, cu toate că sunt pe creştere, sunt deja puse sub semnul întrebării.
După căderea Lehman Brothers, România a aflat că are un sistem social putred, care nu poate fi susţinut din veniturile mici colectate la buget. Pentru că s-au majorat foarte mult pensiile în 2007, s-au angajat foarte mulţi oameni în administraţia centrală şi locală, guvernul este nevoit acum să se împrumute săptămână de săptămână pentru a-şi plăti obligaţiile.
Dar cel mai dureros lucru a fost că această criză a lovit puternic în mediul privat, care începuse să se pună pe picioare după 2004 şi a avut creşteri susţinute până în 2008. Afaceri private în valoare de 10 miliarde de euro au intrat în insolvenţă, iar mulţi afacerişti români se tem mai mult ca niciodată că ar putea intra în faliment pentru că nu mai au bani să îşi susţină businessurile. Băncile, care altă-dată dădeau credite pe bandă rulantă şi au susţinut boom-ul din consum, au trecut la extrema cealaltă. În plină criză au impus restricţii dure de acordare a creditelor şi au majorat dobânzile în special la persoanele fizice. Fiind confruntaţi cu probleme zilnice, inclusiv cu riscul pierderii locului de muncă şi cu necesitatea plăţii facturilor, în special a celor către bănci, fiind puternic îndatoraţi, românii au început să taie puternic din propriul consum. De aici a început o întreagă spirală de tăieri care nu s-au oprit nici acum. Afacerile tuturor companiilor au scăzut, schimburile comerciale s-au redus şi statul s-a confruntat cu o pierdere dramatică de venituri, dar cu o factură mai mare la cheltuieli. Cu toate că nimeni nu credea că este posibil, în luna mai preşedintele Băsescu a anunţat tăierea salariilor bugetarilor cu 25% şi începutul unui program de disponibilizări. Pentru că pensiile nu au putut fi tăiate, Guvernul a fost nevoit să majoreze TVA de la 19 la 24%, ceea ce a dus din nou la creşterea inflaţiei şi la un nou val de reduceri în consum.
România a pierdut în numai doi ani 30 de miliarde de euro din economie, cam atât cât era PIB-ul pe un an întreg în 1999. După această criză care încă nu s-a terminat, rămân multe întrebări la care nu există răspunsuri. De ce România a pierdut atât de mult? De ce nu reuşim să ne revenim? Cum arată de fapt economia românească şi cât de competitivă este ea dacă o criză pe care majoritatea ţărilor au reuşit să o stăpânească, a pus-o la pământ atât de uşor?

Cristian Orgonas, Khris.ro -De ce avem atat de putini medici?

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Ca deobicei,exacte comentariile bazate pe cifre ale lui Cristian Orgonas (email="cristianorgonas@yahoo.com" ) Inainte de 1989, toată propaganda anti-ceaușistă urla, în numele libertății de circulație a individului, că recuperarea sumelor cheltuite de stat (adică de fapt de comunitate, de cetățenii României, este un abuz impus celor care doreau să emigreze. Abuzul exista de ambele părți. Comunitatea va trebui să rechilibreze acum raportul între interesele individuale și cele colective, altfel situația sanitară a cetîțenilor României se va degrada ireversibil, atacîndu-se însăși supraviețuirea comunității. Probabil că soluția ar fi stabilirea unor reguli clare, de la intrarea in facultate pănî la obținerea diplomei, de natură contractuală. Totuși, rămăne chestiunea rolului statului în acest domeniu. Dacă țări precum USA sau Canada, stabilesc cote de imigrare în funcție de interesele lor economice și structurale, același lucru poate fi realizat șl de România, nu blocînd emigrarea ci stabilind un preț pentru profesiile care costă excesiv comunitatea, prin definirea transferului negratuit de competențe, plătit și de statele care le vor să le obțină pe gratis.
Dan Culcer

De ce avem atat de putini medici?
Explozia de la Maternitatea Giulesti a redeschis discutia despre situatia in care se afla sistemul sanitar romanesc – ne-am amintit ca domeniul este masiv subfinantat, ca starea bazei materiale este foarte proasta, ca numarul medicilor este foarte mic, iar multi dintre ei pleaca in strainatate…etc.
Daca subfinantarea acestui domeniu este evidenta, nu la fel de evidenta este cauza pentru care ne situam pe unul dintre ultimele locuri in Europa cand vine vorba despre numarul medicilor raportat la populatie.
Conform Eurostat, in 2008, in Romania profesau 47.617 medici (cu ~5.300 mai multi decat in 1999), ceea ce inseamna ca avem 222 de medici la 100.000 de locuitori, cifra cu care ocupam penultimul loc in UE, dupa Polonia. In tarile dezvoltate raportul este de peste 300 de medici la o suta de mii de locuitori. De remarcat faptul ca 30% dintre medicii din RO au sub 35 de ani, iar 3.2% peste 65 de ani.
Cati absolventi produce anual sistemul de invatamant? In 1990, numarul studentilor existenti in facultatile de medicina si farmacie era de 20.000, iar numarul absolventilor se ridica la aproximativ 2.500. In anul 2007, numarul studentilor ajuns la 41.383, iar numarul absolventilor la 6.633, dintre care 823 au absolvit specializarea Farmacie, iar 5.810 medicina umana, detalii mai jos, click pe link pentru imagine.
http://businessday.ro/wp-content/uploads/2010/08/Medicina.jpg
In acelasi timp insa, in 2007, numarul posturilor scoase la concurs in cadrul examenului de rezidentiat a fost de 2.400, in 2008 au fost scoase la concurs 1.900 de posturi, iar in 2010 vor fi scoase 4.000, numarul fiind majorat probabil din cauza plecarii in strainatate a multor medici in acest an.

Desi nu toti absolventii de medicina isi doresc sa devina medici si sa profeseze in sistemul sanitar de stat, este evident faptul ca numarul locurilor scoase la concurs a fost constant mai mic decat cel al absolventilor.
Cu alte cuvinte, nu avem putini medici pentru ca acestia pleaca in strainatate, ci pentru ca numarul posturilor scoase la concurs este mic. In plus, mai exista o problema – statul roman cheltuie cel putin 10-15.000 de euro cu formarea unui medic, iar daca acesta pleaca, banii sunt pierduti. Din cate se pare, in 2010 vor pleca ~2.500 de medici, ceea ce inseamna o pierdere de 30-40 milioane de euro.

Colonel (r.) Costinel Petrache. Cine să nu fie şef al Statului Major General !

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Omul care scrie aceste text ori are protectori foarte mari ori are coaie foarte mari. Al doilea caz ar fi cel ideal și cel mai rar. Cu prietenie, Dan Culcer


Cine să nu fie şef al Statului Major General !
Vineri, 30 Iulie 2010 13:55
Scris de Ziua Veche
18 Comentarii


Presedintele Basescu] Preşedintelui României

Domnul Traian Băsescu

Domnule Preşedinte,

De când aţi devenit şef al statului asistăm, sub înalta şi, e limpede, sub evidenta dumneavoastră voinţă, în dezlănţuirea unor accente din ce în ce mai grave şi, parcă, tot mai elaborate, la acţiuni dintre cele mai eficiente de şubrezire a stării morale, dar şi a rostului social al instituţiei militare naţionale. Partidul căruia îi gestionaţi cu maximă rigoare până şi respiraţia, acum „gură la gură”, prin activişti deghizaţi cu emfază, nesimţire, frustrare şi suburban orgoliu în oameni politici, sfidând trecutul din care venim, prezentul pe care îl îndurăm şi viitorul de-aproape pe care nu ştim dacă îl mai apucăm sau nu, a declanşat împotriva Armatei României cea mai perfidă dintre prigoanele posibile – decredibilizarea condiţiei militare naţionale în conştiinţa afectivă a societăţii româneşti, o societate căreia îi aparţinem şi a cărei devenire ne datorează fratern salvagdarea din confruntarea cu posibilitatea repetabilă a prăbuşirii sau, chiar, a pieirii istorice.

Iubirea de Naţional şi de Ţară şi datoria faţă de acestea, proclamate şi dovedite sacrificial ori de câte ori Eternitatea României ne-a cerut-o, faptul că am jurat să ne dăruim necondiţionat viaţa ori de câte ori vreo umbră de pericol s-a abătut asupra valorilor care întreţin istoric vitalitatea şi devenirea patriei, aplicarea educată a capacităţii de a îndeplini fără de comentarii ordinele primite, au devenit, iată, aşa sunt tratate, infracţiuni de drept comun, suspecte de clandestinitate, cu un grad ridicat de risc naţional (!). Pot fi considerate şi astfel, dar numai la adresa degringoladei, derbedeismului şi haosului politic. În anii din urmă, patru, domnule Preşedinte, Armata propriu-zisă se află în cea mai gravă criză de identitate morală, de la constituirea sa modernă, odată cu naşterea Primei Românii. Cel dintâi demnitar militar al ţării, un personaj cu carenţe catastrofale în cultura şi formarea sa militară şi intelectuală, a cărui ascensiune s-a bazat exclusiv pe argumente şi circumstanţe absolut străine valorilor morale şi spiritului etic, a întronat în instituţie, cu consecinţe epidemice în întreaga Armată, o atmosferă confuză, incompatibilă performanţelor decente, încurajând laborios delaţiunea, incompetenţa, neîncrederea şi rumoarea, promovând cu obstinaţie laşitatea, alienarea societală a instituţiei militare, slugărnicia nevertebrată faţă de propria-i persoană, degradarea maximă a relaţiilor interumane, decăderea profesională, intoleranţa faţă de valori şi, mai mult, faţă de tot ceea ce însemnă, din perspectiva împlinirii umane, personalitate. În cei, iată, aproape patru ani de când degringolează starea şi condiţia fundamentală a organismului militar naţional, nu a avut nicio reacţie publică la atacurile devastatoare la care a fost supusă Armata, adoptând, dimpotrivă, strategia unei complicităţi condamnabile. Mai mult decât atât, printr-o devertebrată atitudine faţă de cel căruia îi datorează ascensiunea, faţă de dumneavoastră domnule Preşedinte, a fost un instrument extrem de eficient de demolare a integrităţii morale şi psihice a corpului militar naţional, de desconsiderare agresivă a aşteptărilor decente, minimale ale militarilor români.

Domnule Preşedinte,

Mandatul celei mai triste figuri din pleiada personalităţilor care au condus Statul Major General se apropie de sfârşit, asta dacă nu cumva aveţi în intenţie să îl păstraţi până când, precum dinŢară, din unitatea şi coeziunea ei socială, din Armata României nu se mai poate alege nimic. Pretendenţii la cea dintâi demnitate militară a României au angajat întregul arsenal subteran de care dispun spre a obţine înscăunarea îndelung dorită şi, poate, mai mult decât atât. „Cărţile” sunt, însă, în mâna dumneavoastră. Vă mărturisesc, dacă aş şti că în forul dumneavoastră interior ar putea fi identificat vreun dram de onoare determinat şi întreţinut de calitatea de comandant suprem al Forţelor Armate, v-aş cere, întru iertarea greşelilor de orice fel, să vă luaţi zilele în faţa subordonaţilor dumneavoastră pe care i-aţi batjocorit şi îi minţiţi cu rară, gravă şi, n-am încotro, trebuie să recunosc, cu o seducătoare neruşinare. Ar fi o eliberare demnă de sub povara blestemelor noastre. Da, dacă aş ştii… Dar, în perspectiva posibilei schimbări (vedeţi, îmi este teamă să zic iminentei…) a actualului lider militar al Armatei, nu îmi rămâne decât să vă rog să luaţi, măcar, în seamă cine nu trebuie să fie şef al Statului Major General.

Bunăoară, domnule Preşedinte,

Şef al Statului Major General nu trebuie să fie :

- Niciunul dintre membrii actualei echipe de conducere a Statului Major General, toţi fiind, întru asemănare, copia impecabilă a liderului lor, o echipă incoloră intelectual, neperformantă profesional, lipsită deplin de credibilitate instituţională, ce a înstrăinat Armata de propria sa condiţie, echipă care nepărăsind o clipă laboratoarele ascensiunilor suspecte, a digerat nemestecat şi ultima fărâmă de credibilitate a condiţiei de lider ;

- Niciunul dintre cumnaţii actualului ministru al Apărării Naţionale, e adevărat, un eminent ospătar al tranziţiei, un incult notoriu, dar şi ilustru şef mafiot, după cum chiar dumneavoastră l-aţi catalogat şi caracterizat ;

- Profesor universitar doctor, chiar dacă a obţinut titlul la unul din apelurile nocturne ale degringoladei post-decembriste, asta deoarece Statul Major General are nevoie de comandant, nu de o paiaţă gonflabilă, acaracterială, imorală, însetată de putere şi sânge instituţional ;



Fosti sefi ai Statului Major General
- Niciunul dintre liderii din carton ai instituţiei militare pe care, domnule preşedinte, după pofta submarină a mult-prea-protejatului dumneavoastră client, i-aţi înstelat peste măsură, îngăduindu-le să acceadă în dregătorii peste puterea dovedită a minţii, culturii şi priceperii lor ;

- Vreun pretins grand lider care, mai toată viaţa, a decorat acustic urechile mai-marilor lui şi a cărui primă funcţie de comandă adevărată a fost cea de şef al unei categorii de forţe armate, caz de neîntâlnit nici măcar în organizările sociale în care s-a auzit că există lingură, cuţit şi furculiţă abia, acum, la începutul veacului al XXI-lea ;

- Vreun alergător, însetat de stele, prin funcţiile decorative ale sfidării trudei şi condiţiei militare, vreun rătăcit care, după 20 de ani de trândăveală în treburi auxiliare celor militare, cu mintea odihnită fiind, s-a trezit aureolat de toată ştiinţa militară a lumii, dar şi de pretenţiile asociate acesteia ;

- Vreun individ şantajabil pe oricare din fronturile construcţiei şi afirmării sociale, imoral în oricare din secvenţele comportamentului instituţional şi social, nedemn în oricare din împrejurările relaţiilor interumane, obedient faţă de cel/cei care i-au hotărât numirea şi înscăunarea ;

- Un lider care să nu se bucure de o largă credibilitate în rândurile instituţiei militare, de o viguroasă încredere a corpului militar în reprezentantul lui cel mai de seamă, de respectul neîndoilenic al majorităţii tutelare a organismului militar naţional ;

- Vreun cetăţean, înstelat cine ştie cum, care să atribuie fiecărei opinii contrare caracterul stalinist al infracţiunii ;

- Vreun produs al eprubetelor politice cu care României să îi fie ruşine în clubul atât de select al şefilor de state majore din Alianţa Nord-Atlantică ;

- Un lider cu un trecut discutabil, cu un prezent anonim şi un viitor incert şi incolor.

Şi, nu în ultimul rând, domnule Preşedinte, să nu mai fie un lider care să transpire dinaintea unei propoziţii ridicate doar din subiect şi predicat, mai rău decât în faţa plutonului de execuţie. Să aveţi în atenţie numirea unui lider care să aibă darul comunicării, inspiraţia dialogului şi căldura apropierii în corpul fiecărui cuvânt.

Domnule Preşedinte,

Nu m-am numărat o clipă printre susţinătorii dumneavoastră. Nicio secundă nu am avut încredere în caracterul, conştiinţa şi moralitatea dumneavoastră, deşi, credeţi-mă, întotdeuna mi-am dorit să mă înşel. Înşelându-mă, i-ar fi fost mai bine Ţării. Nu am nici acum. Sper, însă, că teama de ce va fi după, vă determină să comiteţi şi ... eroarea de a fi, oleacă măcar, corect cu Armata României, al cărei şef suprem încă sunteţi, acum când am trecut de ceasul al treisprezecelea. Vă veţi întreba, poate, de ce tocmai eu, un colonel în rezervă, mi-am îngăduit o asemenea atitudine, un asemenea gest ? Am să vă răspund, evident, milităreşte. Bunăoară, deoarece :

Cunosc bine, pas cu pas, istoria de 150 de ani a Statului Major General, în toată complexitatea devenirii ei umane şi instituţionale. Acest privilegiu, dobândit prin trudă, abnegaţie şi respect faţă de instituţie, mă întreptăţeşte să afirm că, mai cu seamă din perspectiva stării morale şi a preţuirii faţă de subordonaţi, echipa condusă de amiralul Gheorghe Marin a constituit şi constituie un eşec istoric care nu trebuie repetat, oricare ar fi preţul ;

Col (r.) Costinel PETRACHE
Cu o singură excepţie, cunosc îndeaproape şefii care au condus Statul Major General în ultimii 56 de ani. Hei bine, liderul de azi al Statului Major General este descurajator şi demoralizator de departe de oricare dintre aceştia. Un asemenea experiment trebuie evitat în modul cel mai categoric cu putinţă ;

Am trudit sub comanda nemijlocită a ultimilor cinci şefi ai statului Major General. Liderul de astăzi este singurul, ca de altfel din toată istoria instituţiei, care şi-a centrat actul de aşa-zisă conducere pe dispreţuirea manifestă a subordonaţilor, degringoladizarea structurală şi organică a instituţiei, nonvalorizarea promovării în funcţii, ridicarea arbitrariului şi a tendinţelor despotice la rang de sistem.

Şi, cu voia dumneavoastră, dacă nu vă deranjează cumva acest fapt, domnule Preşedinte, preţuiesc şi iubesc nestins Armata Românie şi Statul Major general.

Cu rezervată şi decentă consideraţie,
Colonel (r.) Costinel Petrache
Bucureşti, 28 iulie, 2010