Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Despre o altă fotmă a manipulării. Cu prietenie, Dan Culcer
Agresiunea rusească în Ucraina a subminat o politică germană de lungă durată, care încerca să atragă Rusia în construcția europeană și să-i ofere în Europa o poziție de imperiu sătul, cu interesele recunoscute, dar și dispus să respecte regulile europene ale jocului – așa cum se aștepta Berlinul. Revizuirea frontierelor pe calea armelor nu se încadra în acest plan.
Să construim un bloc din Scandinavia până în România, aliat cu anglo-saxonii. Nu avem ce aștepta de la Germania
Articol publicat pe niezalezna.pl de analistul polonez Przemysław Żurawski Vel Grajewski de la Departamentul de Studii Internaționale și Politologice, Universitatea Łódź:
Ucraina – test pentru poziția Germaniei
Agresiunea rusească în Ucraina a subminat o politică germană de lungă durată, care încerca să atragă Rusia în construcția europeană și să-i ofere în Europa o poziție de imperiu sătul, cu interesele recunoscute, dar și dispus să respecte regulile europene ale jocului – așa cum se aștepta Berlinul. Revizuirea frontierelor pe calea armelor nu se încadra în acest plan.
În urma confruntării cu realitatea, ceea ce își imaginau germanii că este Rusia contemporană, direcția spre care se îndreaptă ea și măsura receptivității ei față de influența civilizatoare a Germaniei și UE, s-au dovedit a fi toate un amestec de naivitate și de whishful thinking. Germania este, așadar, în stare de confuzie – părerile sunt împărțite în ceea ce privește conduita ulterioară față de Kremlin. Guvernul actual al cancelarului Angela Merkel este, din punctul de vedere polonez, cel mai bun posibil. Pentru ceva mai bun de atât, nu sunt șanse. Deocamdată el este acela care forțează multe alte țări din UE, care fac apeluri la cooperare cu Rusia, să sprijine sancțiunile UE – slabe, insuficiente, dar măcar și atât. Direcția în care va merge în cele din urmă Germania va fi decisivă pentru atitudinea întregii Uniuni Europene.
Republica de la Berlin nu este republica de la Bonn
Fosta Republică Federală Germania, republica de la Bonn, funcționa în anii 1949-1990 ca un aliat fidel al Statelor Unite și parte integrantă a Occidentului. Triumful acestuia din urmă asupra URSS i-a dobândit mult dorita unificare a țării și a transformat-o în noua RFG, republica de la Berlin. Simplul fapt al unificării a fost interpretat de către clasa politică germană ca o dovadă a faptului că, fără acordul Rusiei, nu se poate face nimic important în Europa, de vreme ce chiar și cea mai puternică națiune de pe continent – Germania – „își datorează unificarea lui Gorbaciov”.
Unificarea și sfârșitul Războiului Rece au revoluționat poziția Germaniei. Protecția americană, indispensabilă în vremea când o treime din țară și jumătate din Berlin erau sub controlul Moscovei, iar restul era amenințat de cucerirea sovietică, a încetat să mai fie necesară după 1991, iar numeroaselor cercuri pacifist-stângiste a început să nu le mai convină. Un deceniu mai târziu, acestea au condus la politica Schröderiană a „căii specific germane” (Deutscher Sonderweg) și la conflictul Berlinulului condus de social-democrați cu Washingtonul, în contextul intervenției americane în Irak.
Republica de la Bonn era, în privința potențialului demografic și economic, un partener egal pentru Franța. Parisul avea avantajul că dispunea de arma nucleară, avea un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU și nu se confrunta cu moștenirea celui de-al II-lea Război Mondial în aceeași măsură ca RFG. Republica de la Berlin domină Franța demografic și economic, importanța ONU nu mai este decât o umbră a poziției acestei organizații de acum câteva decenii, iar lipsa amenințării Europei de Vest de către Moscova a făcut ca arma nucleară franceză să devină un atu de importanță relativ minoră în actualul joc european. Economia în slăbire a Franței și rolul în creștere al Germaniei în condițiile crizei zonei euro au mărit suplimentar avantajul Berlinului asupra Parisului. Germania a crescut până la situația de hegemonie asupra Uniunii Europene. Ea este cea care conduce în numele UE politica acesteia față de agresiunea Rusiei în Ucraina.
Speranțele înșelate ale Germaniei
Încă din vremurile gorbimaniei, nemții îi priveau cu simpatie pe conducătorii care se tot succedau la Kremlin, văzând în fiecare dintre ei un reformator capabil să direcționeze Rusia pe „linia europeană” a democrației, economiei de piață și respectului pentru drepturile omului. Din vremurile lui Schröder, ideea că Rusia ar putea fi un partener util în limitarea dominației SUA asupra Europei a devenit una dintre tendințele (uneori, conducătoare) alemainstream-ului politic german. De fapt, Germania, ca țară, asta urmărește, îndreptarea sistemului internațional în această direcție. Așadar, Berlinul a subestimat faptul că Rusia este un stat revizionist care urmărește nu modificarea echilibrului de putere în lume, ci restructurarea lui fundamentală. Programele de cooperare UE – Rusia, dezvoltate sub conducerea Germaniei, le citim astăzi cu jenă. Acordul de Parteneriat și Cooperare din 1994 cu sistemul său complex de dialog structural Bruxelles – Moscova, Strategia comună a UE față de Rusia din 1999 (în care este cuprinsă viziunea despre Federația Rusă ca fiind „o democrație stabilă, deschisă și pluralistă, bazată pe statul de drept, constituind fundamentul pentru o economie de piață eficientă, aducând beneficii atât pentru cetățenii Rusiei cât și pentru cei ai UE” și speranța în „cooperarea [UE-Rusia] în vederea consolidării stabilității și securitatății în Europa și în afara acesteia”), cele patru „spații comune” UE-Rusia din anul 2003 (1. economic 2. al libertății, securității interne și justiției, 3. al cercetării științifice, culturii și educației 4. al securității externe) arată astăzi grotesc. Proiectul răsfățat al clasei politice germane din anii 2009-2012 – și legat de marioneta în rol de președinte Dmitri Medvedev – numit „parteneriatul pentru modernizare”, a fost ultima iluzie de acest tip, brutal spulberată de Putin în anii care au urmat.
Germania la mijloc
La 25 martie, ministrul german de externe, Frank-Walter Steinmeier, a spus că „Moștenirea lui Bismarck modelează politica externă a Germaniei până astăzi” și a cerut crearea pe baza acestui model a unei noi Realpolitik – corespunzătoare provocărilor actuale ale politicii germane. Bismarckizarea, sau mai degrabă schröderizarea ar însemna abandonarea de către Berlin a politicii lui Adenauer de asociere cu Occidentul (Westbindung). Politica răsăriteană independentă a Germaniei nu ar aparține, prin urmare, politicii Occidentului. Este adevărat că șeful diplomației germane a condamnat anexarea de către Rusia a Crimeei și agresiunea din Donbas, dar el a subliniat rolul OSCE și ONU în rezolvarea acestei probleme și a îndemnat la menținerea unui cadru larg pentru dialogul cu Rusia. Având în vedere dreptul de veto de care dispune Kremlinul în ambele aceste organizații și natura „dialogului” cu Moscova, impresia lăsată nu este aceea a unei presiuni hotărâte, menite să-l forțeze pe Putin să respecte dreptul internațional. Stânga (SPD, Die Linke, Verzii, pacifiști) și o parte a dreptei (Alternative für Deutschland, o parte din CDU, o parte din mediul de afaceri) ar vrea o înțelegere cu Rusia, chiar cu prețul Ucrainei. Cancelarul Merkel a fost însă înșelată în mod repetat de către Putin. Ea nu mai poate semna încă un acord, dacă Minsk 2 este violat cu cinism de către Moscova. Menține, așadar, sancțiunile UE și trimite la Kremlin semnale privind posibilitatea creșterii costurilor politicii rusești de destabilizare a estului Europei – care crează condiții pentru revenirea la pro-americanismul dur pe flancul de est al UE și NATO și renașterea „noii Europe”, după modelul celei din 2003, izolând Germania și condamnând-o la o alianță infertilă cu Franța, orientată aspupra unor probleme mediteraneene secundare pentru Berlin.
Caii troieni ai Rusiei
Primul ministru ungar Viktor Orban a spart izolarea europeană a lui Putin și l-a primit în 17 februarie la Budapesta, semnând cu Rusia acorduri de gaz și energetice. (În schimbul acestui serviciu, a câștigat doar PROMISIUNI, întărite prin SEMNĂTURA RUSIEI, în timp ce el a dat Moscovei un instrument de presiune asupra Ungariei, care acum, în speranța împlinirii acestor promisiuni, va trebui să accepte diferite alte „rugăminți” ale Moscovei). Primul ministru al Italiei Matteo Renzi, în timpul vizitei sale la Moscova (5 martie 2015) a cerut ca NATO și Rusia să abordeze Libia în comun. Ciprul este de facto o colonie financiară a oligarhilor Kremlinului, iar 80 la sută din investițiile străine de pe insulă sunt banii acestora. Ministrul grec al apărării Panos Kammenos a amenințat UE că Grecia va cere ajutor Rusiei dacă Bruxelles-ul va fi prea dur față de cererile financiare ale cesteia. La 27 ianuarie, 2015, deputații partidului de guvernământ din Grecia, Syriza, au votat în Parlamentul European împotriva sancțiunilor față de Rusia. Într-un mod similar se comportă președintele Cehiei Miloš Zeman și partidul său stângist SPOZ, finanțat de Lukoil. La 29 ianuarie 2015, primii miniștri ai Republicii Cehe – Bohuslav Sobotka, Slovaciei – Robert Fico și Austriei – Werner Faymann, la întâlnirea de la Slawkow (Austerlitz) s-au opus categoric sancțiunilor împotriva Rusiei și a chemat la cooperare economică și politică cu Moscova. Într-o direcție asemănătoare promit să-și ducă țările lor partidele eurosceptice: Frontul Național al lui Le Pen (Franța), Partidul Libertății din Austria al lui Heinz-Christian Strach, Partidul Libertății al lui Geert Wilders din Olanda și susamintita Alternative für Deutschland. În afară de Merkel, nimeni nu va menține UE pe linia actuală, moderat negativă față de Rusia. Prin urmare, trebuie să construitm un bloc din Scandinavia până în România și să mizăm pe anglo-saxoni. „Curentul principal al politicii UE” și-a atins apogeul posibilităților sale. Mai bine de atât nu va mai fi.
Traducere: Anca Cernea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu