Din jurnalul scriitorului Liviu Ioan Stoiciu

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Avem și spărgători ai protestelor, și diversioniști, și mercenari în slujba celor ce sunt huiduiți de șapte zile. Vandalismul puterii

Publicat pe 19 Ian 2012 - de Liviu Ioan Stoiciu în categoria: LIS JURNAL

Joi, 19 ianuarie 2012. De trei zile ies în stradă, să văd cu ochii mei pulsul Pieței Universității – aproape totul e în regulă, protestele continuă, e a șaptea zi consecutivă a lor. Mai are cineva vreo îndoială că totul e spontan? Trebuie să fii nebun să stai să protestezi la zero grade, când ai fi putut să faci asta la primăvară, pe vreme bună, sau la vară, dacă aveai chef de ieșit în stradă să faci pe revoluționarul, sau pe placul nu știu cui. Mai puțin în regulă sunt lozincile cu „PDL egal USL egal o mizerie”, inventate de Mircea Toma (mare mahăr în monitorizarea presei, cică) și de foia lui de umor de pripas involuntar intitulată Kamikadze. Mircea Toma e un personaj al societății civile corupt, plecat din curtea lui Sorin Ovidiu Vântu cu buzunarele pline, pupător în părțile dorsale ale lui Băsescu. Asemenea lui, alt personaj dubios, care conduce Asociația 21 Decembrie 1989, Doru Mărieș, are aceeași aplecare rușinoasă pro-Băsescu și încearcă să spargă unitatea protestelor din Piața Universității, spurcând opoziția – un mercenar. Lor li se adaugă OTV-Dan Diaconescu, lamentabil din toate punctele de vedere, intrat în campanie electorală șmecherește, diversionist, care face tot posibilul să compromită opoziția și să acapareze „Piața Universității”. Slavă cerului, azi opoziția (USL) a dat o lecție de protest civilizat la București, mitingul său de la Arcul de Triumf a fost de bun simț. Îmi e imposibil să înțeleg de ce Crin Antonescu și Victor Ponta (amândoi curați moral, fără nici o legătură cu comunismul) nu sunt acceptați de toți susținătorii statului de drept ca alternativă la actuala putere de doi bani, ca alternativă la actualul regim Băsescu, onestitatea lor e indiscutabilă deocamdată. Azi, Crin Antonescu declara în fața celor 10.000 de protestatari veniți din întreaga țară (vă dați seama ce efort au făcut să vină, nedormind peste noapte): „Mesajul e simplu – domnule Traian Basescu, ultimul presedinte comunist, prin trecut si apucaturi, pleaca! Domnule Emil Boc, ultimul premier comunist prin trecut si apucaturi, pleaca! Domnilor pedelisti, udemeristi si traseisti, plecati!”, a declarat presedintele liberal”. Acesta e mesajul, protestatarii le cer ultimilor comuniști aflați în fruntea statului român să plece! Numai așa vom putea să ne îndreptăm coloana vertebrală.
Curios, azi a intervenit și Academia Română, dând publicității un Apel prin care recunoaște că nu poate trata cu nepăsare frământările actuale de pe scena publică şi politică, îndemnând întreaga clasă politică să dovedească, în acest moment delicat, maturitate, responsabilitate şi participare la dialog: “Poporul nostru este confruntat cu o gravă criză, care nu se mărgineşte la domeniul economic, ci priveşte ansamblul vieţii şi al viitorului său. Academia Română, un adevărat parlament cultural, este datoare să fie apărătoarea intereselor fundamentale ale românilor şi nu poate trata cu nepăsare frământările actuale de pe scena publică şi politică. În condiţiile actualelor mişcări politice, a nemulţumirilor cu privire la situaţia economică, dar şi morală din ţară, ne adresăm întregii clase politice, îndemnând-o să dovedească, în acest moment delicat, nu doar maturitate, responsabilitate, luciditate şi echilibru, ci şi bună-credinţă, cooperare şi participare la dialog”, spune Academia Română. Nu pot să cred: Academia Română a ieșit din penumbră, ea, care spune că, prin tradiţie şi prin statut, nu participă direct la viaţa politică a ţării. Obiectivele sale presupun o totală independenţă faţă de ideologiile de partid şi faţă de orice angajament electoral, dar, ca instituţie de bază a naţiunii, Academia este un observator atent şi echidistant al societăţii româneşti… Să se datoreze faptului că nu mai e condusă de „apoliticul” Eugen Simion, prietenul tuturor puternicilor zilei, pe care n-a vrut să-i deranjeze (mai nou, citeam că Eugen Simion e prietenul generalului-primar de la sectorul 2 al Capitalei, care a trecut de la PSD la UNPR, N. Onțanu)? „Neutră”, Academia Română n-a luat exemplul reprezentanților societății civile, să treacă de partea protestatarilor, ea e împăciuitoare, e și cu puterea și cu protestatarii… Pe de altă parte, oare de ce n-a ieșit la bătaie acum și Uniunea Scriitorilor din România? Să fi dat și ea un comunicat diplomatic, să fie băgată un pic în seamă. De ce? Fiindcă USR nu mai contează moral, a fost îngropată de scriitori, conștiințele scriitoricești au rămas la nivelul comunismului, când toți scriitorii rezistau prin cultură, știți, scriitorii n-au nici o treabă cu interesele cetății, ei trăiesc în sferele înalte, în turnuri de fildeș. Doar un prozator ca Alexandru Petria se mai sesizează și devine nepoliticos cu scriitorii, lansându-le o provocare pe blogul lui, în genul: Scriitori, nu fiti onanisti! Iesiti alaturi de manifestanti
Nu e timp de scris poeme sau pagini de romane in aceste zile. Romanii au nevoie de exemple, sa vada ca oamenii credibili si de valoare le sunt alaturi cand isi striga necazurile, manifestand in frig. E vremea ca scriitorii sa iasa alaturi de manifestanti. Ce om sensibil, nu caine, doar scriitorii se stie ca sunt mai sensibili, poate sa stea in expectativa daca are sufletul curat si nu este un ticalos?!
Nu fiti onanistii propriilor opere, surzi si muti, cand speranta s-a reaprins printre cetatenii acestei tari.
În această după-amiază și seară am fost și în Piața Victoriei (unde l-am întâlnit întâmplător pe prozatorul Stelian Tănase) și la Arcul de Triumf (unde l-am întâlnit întâmplător pe poetul Dan Mircea Cipariu), la mitingul opoziției. Sunt singurii scriitori întâlniți întâmplător printre protestatari. Dar trebuie să laud aici și un săptămânal, Observator cultural,  de ieri, singurul (unde sunt Cultura și România literară?) care se respectă, el publică texte excelente semnate de scriitori și fotografii legate de protestele anti-Băsescu-Boc din întreaga țară. Redau din acest număr editorialul, semnat de redactorul-șef , critic și eseist:
Vandalismul puterii
De vineri seara, România tăcută, România răbdătoare şi imobilă a început să-şi facă auzită vocea. La început, doar pentru a protesta împotriva plecării medicului Raed Arafat de la Ministerul Sănătăţii. Apoi, treptat, oamenii care au ieşit în stradă şi-au extins protestul nu doar la adresa jalnicelor figuri ale actualilor guvernanţi, ci împotriva unui anumit mod de a face politică: nu în interes public, ci în beneficiul unei clientele transpartinice. Picătura care a umplut paharul a fost cinica aroganţă cu care preşedintele tuturor românilor a înţeles să trimită la plimbare un specialist ce şi-a permis să dezbată public o lege supusă, de altfel, dezbaterii.
Reacţia de orgoliu a preşedintelui a arătat tuturor ce înţelege domnia sa prin dezbatere şi prin dialog: Puterea impune, poporul se supune. Sau, cu alte cuvinte, aveţi libertatea să dezbateţi dacă şi numai dacă ajungeţi la concluzia că tot ceea ce fac guvernanţii e minunat. E o formă de „dezbatere“ pe care o practică intens toţi cei ce îi cîntă în strună preşedintelui, elogiindu-i prestaţia şi iniţiativele. E o formă de „dialog“ care nu ţine cont de opinia Celuilalt, dispreţuit şi umilit constant. Singura formă de „dialog“, de altfel, pe care coaliţia aflată la guvernare a practicat-o în ultimii trei ani, atît cu opoziţia parlamentară, cît şi cu partenerii sociali. Nimeni n-a fost considerat demn de atenţia celor de la putere, care au promovat un discurs de o rară vehemenţă împotriva oricui li se opunea, creînd impresia, falsă, că în România singura forţă politică responsabilă este partidul de guvernămînt.
Deşi în minoritate de mai multă vreme, partidul aflat la putere a apelat la forţă pentru a-şi impune voinţa în Parlament, călcînd în picioare principiile democraţiei şi interpretînd prevederile Constituţiei după bunul plac al preşedintelui-jucător. Nu s-au jenat să măsluiască în văzul tuturor rezultatul votului din Parlament, pentru Legea pensiilor – vă mai amintiţi cînd Roberta Anastase, secondată de Sever Voinescu, a numărat fără să clipească mai multe voturi decît parlamentari prezenţi în sală? Nu s-au jenat să comaseze alegerile, împingîndu-le spre sfîrşitul anului, în pofida protestelor Opoziţiei, şi nu le-a crăpat obrazul de ruşine – nici preşedintelui, nici prim-ministrului şi nici vreunui alt politician din coaliţia de guvernămînt – cînd şi-au „revizuit“, de la o zi la alta, declaraţiile politice, susţinînd azi ceea ce repudiau ieri şi lepădîndu-se fără scrupule de oameni sau de principii pe care juraseră cu o zi înainte.
În ceea ce mă priveşte, l-am crezut pe Traian Băsescu în 2004, cînd a spus că Gabriel Oprea e şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase; l-am crezut pe Traian Băsescu atunci cînd a declarat, în 2004, între cele două tururi de scrutin, că Sebastian Lăzăroiu – directorul de atunci al CURS – a contribuit la fraudarea alegerilor, publicînd exit poll-uri favorabile PSD-ului; l-am crezut pe Traian Băsescu în 2004, cînd a acuzat „sistemul ticăloşit“ şi i-a indicat, în acest sens, pe Bittner, Petrache şi Cocoş, drept membri ai clientelei politice deservite de PSD. Ce pot să cred acum, cînd partidul domnului preşedinte se menţine la putere cu ajutorul unei formaţiuni politice apărute peste noapte, direct în Parlamentul României, create de actualul ministru al Apărării, nimeni altul decît Gabriel Oprea? Ce pot să cred acum, cînd consoarta domnului Cocoş nu este un ministru oarecare, ci şi, de facto, purtătorul de cuvînt al preşedintelui, după ce a fost şefa sa de cabinet? Cît despre Sebastian Lăzăroiu, fost consilier prezidenţial, fost ministru, actualmente „băsnuitor“ de serviciu al regimului, ce s-ar mai putea spune? O singură mare întrebare persistă: cînd ne-a minţit domnul preşedinte? În 2004 sau atunci cînd a „reciclat“ personaje compromise şi le-a învestit cu putere politică în „noul“ regim?
Intervenţiile din ultimele zile ale reprezentanţilor Puterii dovedesc, o dată în plus, că aceşti oameni trăiesc într-o realitate paralelă, aflată la ani lumină de realitatea socială. Ei au încetat de mult să mai reprezinte interesul public, orbiţi cum sînt de dorinţa lor de a rămîne la putere în orice condiţii. Nu vor alegeri anticipate şi nu se gîndesc nici să revină asupra deciziei de comasare a alegerilor, pentru că ştiu că nu mai au nici o şansă de supravieţuire politică dacă nu controlează mecanismul electoral.   
Partidul de guvernămînt a dovedit că nu ştie şi că nu vrea să poarte un dialog politic, în Parlament, cu partidele din opoziţie. Acestui tip de atitudine autoritaristă şi, în fond, batjocoritoare la adresa democraţiei i se răspunde astăzi, în stradă.
Iar refuzul demonstranţilor de a accepta printre ei oameni politici, indiferent de partidul din care provin aceştia, e un semnal care ar trebui bine înţeles de clasa politică: oamenii s-au săturat de traseism, de demagogie şi de uşurinţa cu care politicienii azi spun una, mîine alta. Oamenii s-au săturat să voteze ceva, pentru ca apoi politicienii să le falsifice votul, trecînd de la un partid la altul şi schimbînd configuraţia politică, făcînd aranjamente şi inventînd „partide“ nevotate de nimeni.
Şi Opoziţia trebuie să înţeleagă mesajul protestatarilor dacă doreşte să împiedice alunecarea în anarhie sau capitalizarea nemulţumirilor de către grupările extremiste.
Carmen Mușat