vineri, 27 ianuarie 2012

Cristian Negrea. Criza românească (2012)

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

luni, 23 ianuarie 2012

Cristian Negrea. Criza românească


Au început proteste în Bucureşti, în Piaţa Universităţii, şi în alte oraşe din ţară. Din păcate, în multitudinea de cereri care au doar un singur factor comun, demisia guvernului şi a preşedintelui, nu am găsit nicio referire la Basarabia (anul acesta sunt 200 de ani de la anexarea acestei provincii româneşti de către Rusia) sau la românul de 18 ani Vadim Pisari ucis la Nistru de către forţele ruseşti de menţinere a păcii. Au trecut trei săptămâni de atunci, se mai aude ceva de asta? Dan Dungaciu spunea că este o şansă pentru Moldova să ceară înlocuirea forţelor ruseşti de menţinere a păcii cu trupe ONU sau ale UE. Dar Republica Moldova nu poate face singură asta, are nevoie imperativă de sprijinul României, o voce puternică în NATO şi UE. Dar România ce face? Stă cu ochii pe protestele din Piaţa Universităţii, cu cereri eterogene cu un singur factor comun, după cum am zis, iar despre Basarabia şi alte probleme nici nu mai poate fi vorba. De ce nimeni nu spune în cadrul protestelor, nu există nicio cerere referitoare la Basarabia? Repet, este un an crucial, se împlinesc 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia.
Referitor la aceste proteste, ele sunt normale. Au fost proteste în toate ţările UE sau non-UE, este o perioadă dificilă pentru toţi, greutăţile sunt resimţite de către toţi. Nu cred să existe o ţară în lume în care să nu se resimtă criza economică începută în 2008. Şi este normal ca lumea să fie nemulţumită şi să protesteze. Au fost proteste împotriva măsurilor de austeritate în toate statele UE, unele chiar deosebit de violente, ca şi în cazul Greciei, dar austeritatea este necesară în actualele condiţii economice.
Iar România nu stă prea bine, deşi este situată mult mai bine decât alţii, este suficient să mă refer la Grecia, Irlanda, Spania, Italia sau Portugalia, pentru a nu enumera decât statele din zona euro. Nu stă bine deoarece este vulnerabilă la orice derapaje zonale. Şi acestea există şi sunt foarte ameninţătoare. Doi dintre vecinii noştri sunt la marginea prăpastiei, primul fiind Ucraina, la al cărei faliment ne aşteptăm în această primăvară, cu toate consecinţele geopolitice grave care ar putea decurge de aici. Al doilea este Ungaria, care stă chiar prost de tot, şi chiar în UE are o imagine catastrofală în urma măsurilor cu tentă dictatorială ale guvernului Orban. Acelaşi guvern care în 2004, la intrarea în UE, aproape că a dublat salariile bugetarilor, fără să ţină seama de indicatorii economici, gen creşterea economică sau productivitatea muncii. Nu pot să cred că productivitatea muncii sau creşterea economică s-au dublat odată cu intrarea Ungariei în UE, şi nici nu a fost aşa. Totul s-a bazat pe împrumuturi, pe credite, la fel ca şi la noi. Mai ţineţi minte sloganul publicitar „credit doar cu buletinul”? Iar acum, guvernul Orban, profitând de faptul că are o susţinere în parlament de 75% a trecut o nouă constituţie dubioasă, care face obiectul discuţiilor inclusiv în parlamentul european. Motivele sunt multiple, inclusiv faptul că această constituţie îngrădeşte libertatea presei şi subordonează banca naţională ungară, pe lângă alte măsuri gen supraimpozitarea băncilor şi naţionalizarea fondurilor de pensii private. Sunt multe de spus, dar cert este faptul că Ungaria anul trecut alunga FMI-ul, în ideea că va reuşi să-şi finanţeze deficitul bugetar prin împrumuturi de pe piaţa bursieră, şi astfel să poată recurge la pomeni electorale în perspectiva viitoarelor alegeri.
Ca să fie clar pentru toată lumea, FMI-ul acordă împrumuturi cu dobândă redusă, dar pune condiţii. Este la fel ca şi orice bancă care îşi vrea banii înapoi. Puţini ştiu că fondurile FMI sunt constituite din contribuţiile statelor arondate, inclusiv România contribuie la fondurile FMI, proporţional cu economia sa. Toate statele contributoare au dreptul să-şi ia banii mai târziu pe baza unor DST (drepturi speciale de tragere) sau pot lua bani suplimentari, când au nevoie, cu dobândă redusă. Marile economii, gen SUA sau Germania, contribuie cu cea mai mare parte din bani, dar nu îi retrag. De aici apare un surplus de bani pe care FMI-ul îi foloseşte cum crede de cuviinţă, ca de exemplu să ajute statele în dificultate. O face, oferindu-le bani cu dobândă mult mai mică decât cea de pe piaţă, dar pune condiţii, ca să fie sigur că îi va recupera, la fel ca orice bancă. Pune condiţii referitoare la scăderea cheltuielilor bugetare, de exemplu, ca să se asigure că banii daţi nu merg doar pe salariile bugetarilor, pe cheltuielile statului, astfel încât nu au cum să fie recuperaţi. FMI-ul se asigură că odată banii împrumutaţi, vor fi folosiţi pentru creştere economică, în aşa fel încât statul împrumutat să îi poată returna. Dacă aţi fi director de bancă, la fel aţi proceda, sunt convins. Cu excepţia cazului în care aţi fi vreo societate de binefacere. Iar FMI-ul, ca orice bancă, nu este vreo societate de binefacere.
La fel s-a întâmplat şi în cazul Ungariei, dar şi al României. Condiţiile puse Ungariei anul trecut au fost considerate inacceptabile de către guvernul Orban, aşa că a renunţat la sprijinul acestei instituţii, în ideea că va putea accesa bani, chiar dacă erau mai scumpi, respectiv cu dobândă mai mare, de pe piaţa bursieră. Acest lucru i-ar fi permis să se joace nestingherit cu bugetul ţării, în sensul că ar fi putut da pomeni electorale în perspectiva viitoarelor alegeri, chiar dacă ar fi luat bani mai scumpi, cu dobândă mai mare, pentru a finanţa deficitul bugetar. Dar între timp s-a petrecut un eveniment major pe piaţa bursieră, care l-a făcut pe Orban să se răzgândească brusc, dar prea târziu. Italia, o economie mult mai performantă decât cea a Ungariei, dar şi ea cu mari probleme de îndatorare şi deficit, deşi ea este îndatorată mai mult pe plan intern, către companiile italiene, a încercat să împrumute bani pentru susţinerea deficitului major prin obligaţiuni şi i s-a oferit o dobândă mai mare de 8%, în condiţiile în care FMI percepe o dobândă între 2 şi 4%. Guvernul maghiar s-a cutremurat şi a început să agreeze ideea unui acord cu FMI, dar încă nu se ştie dacă îl va putea obţine, deoarece între timp economia maghiară a continuat trendul negativ, iar guvernul Orban nu se ştie în ce măsură va fi decis să ia decizii radicale, decizii pe care majoritatea statelor UE le-au luat deja pentru a-şi salva economiile naţionale.       
O paranteză despre criza începută oficial în 2008, dar care are rădăcini mult mai adânci, încă din anii 1990. Bill Clinton, ales preşedinte al SUA în 1992, este creditat cu cea mai mare creştere economică a SUA în decurs de opt ani. Este îndeobşte cunoscut faptul că democraţii s-au ocupat mai mult de politica internă faţă de republicani, cu o excepţie majoră, Franklin Delano Roosevelt, cel care a condus SUA în al doilea război mondial, dar şi atunci condiţiile erau altele. Cert este faptul că Bill Clinton a obţinut în primul său mandat o creştere economică importantă pentru SUA, iar pentru a-şi asigura al doilea mandat a abolit o lege în vigoare încă din timpul crizei economice din 1929-1933. Această lege interzicea băncilor comerciale să intre în afaceri cu băncile de investiţii. Odată această lege abolită, dezastrul era la orizont.
În ce sens? În perioada de vârf a creditării, s-a ajuns ca un muncitor în construcţii de exemplu, să-şi cumpere o casă în suburbii. O casă foarte scumpă, pe credit. Nu conta că el nu are cum să-şi achite creditul, şi-a cumpărat-o. S-a ajuns să se obţină credit şi pe animalele din curte, căţelul familiei putea lua credit. S-au făcut averi fabuloase, agenţii de vânzări care au facilitat aceste credite au câştigat enorm. Dar problema a apărut câţiva ani mai târziu, atunci când muncitorul în construcţii nu a avut cum să-şi achite ratele prea mari. Banca comercială, cea care a acordat creditul, putând intra în afaceri cu o bancă de investiţii, a vândut acest credit băncii de investiţii cu o dobândă mai mică, dar muncitorul trebuind să plătească aceeaşi rată. Considerându-l o investiţie pe termen lung, banca de investiţii l-a cumpărat. Aşa s-a întâmplat cu sute de mii, dacă nu milioane de credite, aşa zise cu buletinul. Banca de investiţii a tot amânat scadenţa, doar este bancă de investiţii, nu? La un moment dat, s-a ajuns la o masă critică de oameni care nu au putut să mai plătească ratele. Banca le-a luat casele şi le-a pus în vânzare, dar asta după vreo zece ani, am trecut în anii 2000. Au apărut peste noapte prea multe proprietăţi imobiliare de vânzare, fapt care i-a făcut pe unii analişti economici să zică că este vorba de o criză imobiliară. Când acestea nu s-au cumpărat, aceiaşi analişti au vorbit de o criză financiară, ei trăgând concluzia că nu sunt suficienţi bani pe piaţă pentru a putea fi cumpărate proprietăţile puse la vânzare de către bănci. Abia mai târziu aceiaşi analişti s-au trezit că de fapt vorbim de o criză economică, generată de creditul excesiv.
Aşa s-a declanşat criza din 2007-2008, care s-a răspândit în întreaga lume datorită metodelor similare de a face creştere economică, respectiv pe credit, ca şi la noi creditul cu buletinul. Un tsunami economic i-a lovit fără deosebire pe toţi, deoarece ne place sau nu ne place, suntem pentru sau contra, globalizarea există şi se manifestă în cel mai înalt grad, ca şi în cazul de faţă. Au fost proprietăţi pierdute, afaceri ruinate, bănci care au dat faliment, cel mai notoriu fiind cazul Lehman Brothers, şi totul s-a răspândit pe toate meridianele. Noi n-am ştiut, eram în campanie electorală, era care pe care, ne durea în bocanci de ce se întâmplă în lume. Tot din cauza campaniei electorale am ajuns în anul 2008 să avem creştere economică de 8% şi deficit de 5,4%, poate un caz unic în lume. Nouriel Roubini, profetul apocalipsei financiare din 2008, a fost luat în râs, dar ulterior a fost declarat un guru financiar. Şi ce spune acesta despre 2012? O furtună perfectă, cele mai rele posibilităţi cu putinţă vor deveni realităţi în 2012. Încetarea creşterii economice a Chinei, criza euro şi problemele economice ale SUA, ce poate fi mai rău?
Indiferent de situaţie, crizele economice se produc periodic, aceasta este tipologia ciclurilor economice, care pot fi scurte, medii sau lungi, dar sunt identice ca şi manifestare: avânt, apogeu, recesiune, depresiune, apoi din nou avânt, un nou ciclu începând, atâta doar că următoarea depresiune este mai sus decât precedenta.
Până la urmă, criza actuală din zona euro este o consecinţă a crizei din 2008, când criza la nivel individual, la bănci şi sisteme financiare, s-a răsfrânt asupra statelor. În zona euro, de exemplu, s-a ajuns la anomalii extreme. Grecia, intrând în euro, a putut accesa împrumuturi în această monedă garantate de întreaga comunitate monetară. Dacă Grecia lua un credit, o făcea în moneda euro, fapt care aducea garanţia returnării acelui împrumut tot în moneda euro, prin faptul că această monedă era garantată de economiile mult mai puternice ale Germaniei şi Franţei, aşa că în cazul în care grecii nu îl returnau, erau sprijiniţi de ceilalţi. În schimb, beneficiau de aceleaşi dobânzi preferenţiale ca şi Germania, cu economia ei performantă. Când criza a lovit, a făcut-o şi asupra statelor, cu împrumuturile lor, asemănătoare cu creditele cu buletinul. Grecia nu are cum să-şi returneze împrumuturile, dar nu numai ea, sunt şi alţii. De aici ajungem la criza datoriilor suverane, cum este ea numită, despre care vorbeam la începutul articolului.
Criza ne-a lovit şi ne va lovi, nu trăim în Patagonia sau Micronezia, ci în România. Chiar şi pe cei din Patagonia şi Micronezia i-a lovit criza, aşa că să nu ne facem iluzii. Ne-au lovit multe crize, nenumărate, amintiţi-vă doar de secolul trecut şi de părinţii şi bunicii noştri, de Mărăşeşti, Stalingrad, Valea Jiului, Braşov şi Revoluţia din 1989. Am trecut peste toate şi vom trece şi peste asta, dar depinde cum. Vom fi mai întăriţi sau mai slabi, depinde de noi. Această criză nu noi am început-o şi nici noi nu o vom sfârşi. Dar depinde doar de noi cum vom ieşi din ea.
Îi înţeleg pe cei ieşiţi în stradă să protesteze, este dreptul lor. Ceea ce nu înţeleg este ceea ce strigă. Îşi strigă problemele, frustrările, dificultăţile, care sunt identice cu o mare parte a tuturor românilor. Dar întrebarea rămâne, se vor rezolva problemele lor odată cu schimbarea de guvern şi de preşedinţie, cea reclamată de ei ca şi un numitor comun al tuturor doleanţelor exprimate deja în stradă?
Să le luăm pe rând. S-a strigat „Vreau o ţară ca afară!” Ei bine, din anumite puncte de vedere, am ajuns o ţară ca afară. La Paris, la Londra sau la Atena, demonstranţii s-au bătut cu scutierii şi jandarmii, din acest punct de vedere suntem deja occidentali. Dar trebuie să menţionăm că intensitatea luptelor a fost mult mai redusă, fapt care a făcut ziarele greceşti să compare manifestaţiile de la noi cu o paradă gay. E drept, la ei la o manifestaţie de acest gen ies cel puţin zece mii de oameni şi se lasă cu morţi şi răniţi de ordinul sutelor, aşa sunt manifestaţiile violente. Asta la o populaţie nici jumătate din populaţia României.
Să fim cinstiţi şi să luăm şi estimările puterii şi cele ale opoziţiei. De câţi manifestanţi ar fi vorba? Cinci sute în Bucureşti, câţi zice puterea, o mie, cât zice opoziţia? Ce înseamnă asta faţă de populaţia ţării? La un meci de fotbal din divizia secundă ies mai mulţi oameni. La 21 ianuarie au ieşit în Ungaria, la Budapesta, o sută de mii de protestatari pentru a-l susţine pe Orban, la o populaţie de nici jumătate din cea  a României. La noi, în toată ţara, s-au strâns maxim zece mii de oameni. Chiar şi la mitingul opoziţiei din Bucureşti, estimările variază între douăzeci de mii şi şapte mii, depinde de cine face numărătoarea. Ei bine, acestea sunt proteste masive?
O altă întrebare, de ce nu iese puterea să discute cu manifestanţii? În aceeaşi piaţă, cea a Universităţii, cu aproape 22 de ani în urmă, au fost mult mai mulţi demonstranţi, mult mai decişi şi mai hotărâţi. Totuşi, puterea de atunci nu a discutat cu ei.
Pe lângă faptul că numărul lor este redus, cel puţin până acum, aceştia nu au cereri clare, şi nici obiective clare. Acestea sunt foarte eterogene, de la cereri referitoare la taxa auto la pensii şi salarii. Mai mult, sunt mulţi care protestează împotriva întregii clase politice, nemulţumiţi de întregul sistem politic, lucru care îl consider extrem de grav. De aici se poate naşte calea spre anarhie sau dictatură, am mai trăit-o, tot din cauza clasei politice impotente din perioada interbelică.
Ori, când ieşi în stradă să-ţi strigi nemulţumirea trebuie să ai un obiectiv clar în minte, un obiectiv SMART (acronimul american care înseamnă deştept) şi care vine de la Specific, Măsurabil, Abordabil, Realist şi încadrat într-un anumit Timp. Ori, demonstranţii au dovedit că nu au nimic din toate acestea. Nu au nici măcar lideri care să-i ducă înainte spre exprimarea protestelor şi cererilor lor, iar multe din cererile lor sunt pur şi simplu nespecifice şi nemăsurabile. De exemplu, dacă ceri o nouă clasă politică, cum ar trebui să-ţi fie satisfăcută cererea, dintr-o dată ies la pensie toţi politicienii şi apar alţii noi? Sau numai o parte din ei? Şi când vei putea constata că ţi s-a îndeplinit revendicarea? Când sunt schimbaţi jumătate? Sau trei sferturi?
Realitatea este că avem clasa politică pe care o merităm, deoarece de douăzeci de ani nu am făcut nimic ca să o schimbăm. Ne-au trebuit douăzeci de ani pentru a introduce votul uninominal, dar şi atunci s-a făcut prost, astfel că lideri dubioşi au reuşit să se strecoare în parlament de pe locul doi sau trei în colegiile lor pe baza unui artificiu numit redistribuire, făcând sistemul de vot uninominal românesc poate unic în lume. Justiţia merge prost, fiindcă arătăm indiferenţă faţă de independenţa ei, aşa că vom putea vedea în continuare politicieni achitaţi în dosarele de corupţie. Chiar şi acum, în stradă, există vreo revendicare referitoare la justiţie? Vă asigur că din momentul în care va intra la puşcărie primul politician greu, se va fura infinit mai puţin în România.
Mergând mai departe, referitor la dialogul autorităţilor cu manifestanţii. În orice ţară din lume,  nu vei vedea vreun reprezentant al autorităţii venind în stradă şi dialogând cu manifestanţii, fie că vorbim de câteva sute sau de câteva sute de mii de demonstranţi. Este o lege nescrisă, nu ai cum să vorbeşti cu sute de oameni odată, fiecare strigându-şi revendicarea. De asta s-au lămurit pe propria piele toate personajele, de la putere sau opoziţie, care şi-au făcut apariţia în piaţă, inclusiv personajele mondene cu mai nou descoperite veleităţi politice.
De aceea, manifestanţii îşi exprimă doleanţele în scris, ca apoi o delegaţie de-a lor să meargă şi să le discute cu autorităţile, fie că vorbim de primar, prefect, ministru sau primministru. Deci aceşti protestatari ar trebui să-şi trimită delegaţii cu revendicările în scris, dacă vor ca cineva din partea autorităţii să discute cu ei.
Revendicările comune şi clare sunt demisia premierului, a preşedintelui şi alegerile anticipate. Acum, eu sper că pentru oricine, fie că este simpatizant al puterii sau al opoziţiei, este clar că oricine ar fi fost la putere, premier sau preşedinte, criza tot ar fi afectat România. Cei care susţin contrariul sunt neserioşi. Să fi fost preşedinte Făt-Frumos şi premier Greuceanu, tot am fi avut criză în România, deoarece, fie că ne place sau nu, România nu este pe Marte, ci în Europa, şi criza a lovit pe toată lumea, fără deosebire. Şi dacă de mâine ar veni preşedinte Făt-Frumos şi premier Greuceanu, tot nu ar avea puterea să alunge criza cu paloşul fermecat, fiindcă nu există soluţii miraculoase. Orice schimbare la vârf s-ar resimţi prea puţin în evoluţia economică. Nici opoziţia, nici puterea, nu pot face nimic ca de mâine să curgă lapte şi miere în România. Şi cine speră că schimbarea de putere sau menţinerea puterii va aduce schimbări miraculoase în contul personal din bancă, este la fel de naiv.
Ar trebui să începem să ne debarasăm de stilul nostru paternalist cu care ne-am deprins timp de sute de ani. Cel în care credem cu tărie, conform căruia conducătorul pe care l-am ales, fie că este vorba de primar, parlamentar sau preşedinte, el trebuie să ne poarte de grijă, din moment ce l-am ales. De la el să aşteptăm rezolvarea oricărei probleme, de la el să aşteptăm bunăstare. El să ne dea de lucru, cât mai bine plătit, să se ocupe de toate problemele noastre şi să ne mai şi distreze de sărbători, şi periodic, la ocazii, să ne dea fasole cu cârnaţi şi ţuică fiartă. Ar trebui să renunţăm la aceste aşteptări şi să cerem mai mult de la noi înşine. Să ne intre bine în cap că principalii responsabili de bunăstarea noastră suntem în primul rând noi înşine, şi apoi alţii, la fel, responsabili de eşecurile noastre suntem în primul rând noi înşine, şi nu alţii. Iar vremea pierdută plângându-ţi de milă o poţi folosi altfel, mult mai constructiv, încercând să ieşi din situaţia în care te afli.
Am cunoscut oameni care au început să gândească astfel, şi vă asigur că au şi început să o ducă mai bine.     
      

Niciun comentariu: