Cu prietenie, Dan Culcer
Ioan Roșca
Folosirea statului în
jaful funciar comunisto-fesenist
- sumarul unui raport
explicativ CIVES -Sursa http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-3-2012-10. Mulţi români au fost făcuţi să creadă că distrugerea ţării în Tranziţia Criminală a fost comisă de anti-comuniştii care au făcut revoluţie în 1989. Alţii şi-au dat seama că victoria Contrarevoluţiei a permis nomenclaturii securicomuniste rămase la putere să pună mîna pe avuţia publică, acumulată de statul-lagăr din munca prizonierilor, distrugînd economia în procesul de acaparare; dar nu au înţeles cum s-a produs fenomenul şi de aceea opun o slabă rezistenţă propagandei uzurpatorilor. Dar chiar şi cei care denunţă steril crimele comunismului continuat de fesenism, consideră că, din păcate, nu mai avem ce face, pentru că jaful s-ar fi făcut, în general, fără încălcarea legilor şi cu pierderi ireparabile. S-au lăsat hipnotizaţi de cîntarea banaliştilor, învinşi de retorica juriştilor înregimentaţi, care ne amorţesc civismul perorînd despre legalitate, non-retroactivitate, prescripţie, amnistie, nediscriminare, drepturile criminalilor, rătăcirea probelor, etc. Nu spun nimic însă despre "justiţia de tranziţie", nu atacă problema supra-juridică a pedepsirii celor care folosesc legea ca să lovească o naţiune victimă şi apoi să se protejeze de pedeapsă (sau răzbunare). Iar ideologii mercenari ironizează "teoriile complotului" (încercări stîngace de a explica prăbuşirea cetăţilor), asigurîndu-ne că România nu a căzut victimă unei operaţii premeditate de dominare/jefuire/distrugere, executate coerent de o reţea mafiotă sudată. Ca şi cum un atac colectiv împotriva unei comunităţi prinse într-un stat trebuie pegătit în plenare secrete, care să coacă planuri explicite de jaf. Nu aşa e cucerit un organism de viruşi: "complotul" … e în codul lor genetic, asaltul emerge, pe măsură ce noi paraziţi se aruncă pe prada tot mai slăbită, folosind ocazia, descurcîndu-se, înhăintîndu-se. Cel mai mare răpitor al omului e gaşca.
Analiza procesului de acaparare a pămîntului, din 1944 şi pînă azi, revelează mecanismele uzupării, face lumină justiţiară. Acest studiu de caz ne arată cum lucrează "gheara invizibilă", cînd statul capturat de paraziţi e folosit împotriva anticorpilor sociali, "partidul conducător" catalizează boala, guvernul înlănţuieşte victimele, media intoxică minţile, legislaţia pregăteşte crima, iar justiţia împiedică evadarea. Pornind de la un banal proces de recuperare a pămîntului furat unui chiabur din familie, am alocat cîţiva ani cercetării, descoperind importanţa subiectului, dar şi a metodei de revelare a mecanismelor politice patologice.
Încerc să finalizez argumentaţia şi să organizez masiva documentaţie pe care am strîns-o în aceşti ani de cercetare, într-un raport explicativ, difuzat prin Internet, în care să se vadă uşor justeţea afirmaţiilor ce urmează. Pînă atunci, am crezut cu cale să îmi fac deja cunoscute concluziile, observînd zăpăceala în care se zvîrcoleşte revolta românilor păgubiţi. Recomand lectura neîntreruptă a acestei poveşti de sinteză, pentru a se prinde sensul ei global. Adîncirea analizei se va putea face pe materialul documentar complet.
1. Vom observa procesul de spoliere a pămîntului care ajunsese, în sfîrşit, la ţărani, după o îndelungată luptă de emancipare (nu comuniştii au inventat la noi exploatarea). În urma împroprietăririlor din 1864, 1881, 1921 şi 1946, a transmisiilor terenului primit (mai ales prin moştenire, dar uneori şi prin vînzări), se ajunsese în 1946 ca, pe lîngă terenurile statului (inclusiv "bunurile mici", încă neprivatizate), comunelor (mai ales islazurile), bisericilor şi altor instituţii, să existe o proprietate funciară privată distribuită destul de echilibrat între: foştii moşieri (care mai aveau cîte 50 ha, după reforma agrară din 1945), tărani mijlocaşi cu cîte circa 3-49 ha şi ţăranii săraci (cu mai puţin de 3 ha) - delimitarea între ultimele categorii fiind relativă.
Să urmărim prin ce procedee au trecut comuniştii acest pămînt la stat şi apoi, prin ce procedee s-au "înzestrat", tot ei, cu o bună parte din acest teren, după 1989.
2. Prima categorie, a foştilor moşieri, a fost lovită mortal prin decretul nr. 83 din 2 martie 1949 ("reforma conacelor"), victimele fiind jefuite de pămînt, utilaje şi bunuri, hăituite sau încarcerate, deportate în alte localităţi (după ce au fost scoase din casă numai cu hainele de pe ele), fiind apoi hărţuite şi discriminate toată viaţa (ca şi copiii lor) - pentru "motive de origine socială". Ţăranii săraci (nu neapărat din cauza leneviei, cum se susţine iresponsabil, căci micşorarea proprietăţilor sub pragul de bunăstare a fost produsă şi de creşterea explozivă a populaţiei satelor) au fost instigaţi să participe la această operaţie, răzbunîndu-se pe frustrările acumulate, pe care PMR le-a valorificat. "Lupta de clasă" a fost mai crudă în satele conduse de muncitori (petrolişti, ceferişti, etc.) sau de lepădături locale- plantaţi de partidul de ocupaţie ca primari.
Cele 50 de hectare luate de la fiecare "rămăşiţă exploatatoare" au sporit averea GAS-urilor (gospodării agricole de stat) sau au fost date temporar în folosinţa primelor GAC-uri (gospodării agricole colective).
3. După 1949- cînd PMR "a dat linia", a urmat (vezi ANIC, fond 2521 - CC al PCR - Secţia agrară), un prim asalt împotriva celei de a doua categorii, la instigarea (sub îndrumarea) Secţiei agrare a CC, condusă de Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Al. Moghioroş, tovarăşul Chirtoacă, etc. Ca să îndeplinească sarcina, activiştii locali au primit mînă liberă, hotărînd, după chef, care duşmani ai lor trebuie stigmatizaţi cu eticheta "chiaburi" şi declaraţi "căpuşe ale tărănimii muncitoare". Criteriile recomandate erau: suprafaţa (gospodării cu mai mult de 3-5 hectare) şi folosirea altora la munci (ceea ce nu se poate evita în campanii agricole manuale, prăşitul sau recoltarea trebuind făcute în echipă).
Instrumentul principal de distrugere a gospodarilor au fost impozitele şi "cotele" fixate prin "legi" de colectare (cum ar fi decretele D121 si D306, HCM 774, 1065 şi 1242- pe 1949; D143 şi Hotărîrea CC-PMR/1950 ; D131 şi D58/1952, D24/1954; HCM 96, 262, 124 si 154 /1954; D212 şi HCM 1522/55; HCM 2193/56; D61/59, etc.) - înlănţuite astfel încît să-i aducă irezistibil pe "chiaburi" la sapă de lemn. Cotele erau stabilite în funcţie de o recoltă prezumată excesiv, creşteau puternic cu suprafaţa posedată, se recoltau forţat direct la arie, se soldau cu arestarea pentru nelivrare. Mulţi trebuind să cumpere produsele datorate pe piaţă, pentru a se achita de obligaţii. Asta după ce seceta din 1947, amplificată de hărţuiri, făcuse ravagii.
4. Sînt trimişi pe teren procurori (4570 de zile în 4776 de comune - conform unei sinteze CC) pentru a aplica noua lege privind sancţionarea infracţiunilor economice (Decretul 183/1949) combinată cu Legea 16/1949 pentru crime care primejduiesc securitatea statului şi propăşirea economiei naţionale, astfel încît partidul să facă rost de pămînturile, clădirile şi utilajele necesare înfiinţării TOZ-urilor (întovărăşiri) sau GAC-urilor. Chiaburii sînt arestaţi, judecaţi, condamnaţi, întemniţaţi în masă ca "sabotori" pentru că: şi-au arat pămîntul doar de două ori, nu şi-au stropit pomii din curte, le-a ruginit sapa în şopron, nu şi-au reparat grapa, au semănat sau dezmiriştit cu întîrziere, nu au predat toată cota, au declarat pămînt mai puţin, nu au respectat planul de cultură, s-au exprimat împotriva CAP-urilor, etc. Exact aşa arată motivaţiile zecilor de mii de sentinţe. Judecătorii (mulţi fiind "ridicaţi din popor", cu cîteva luni de pregătire "juridică") au dat pedepsele cerute de secretarul de partid: puşcărie de la o lună la cîţiva ani şi … confiscarea totală a averii. Inclusiv bătrînilor de peste 80 de ani sau celor paralizaţi în pat, care nu şi-au muncit convingător pămîntul. Penitenciarele din toată ţara s-au umplut de aceşti "sabotori" (dispun de registrele respective).
Iar TOZ-urile, GAC-urile şi GAS-urile au fost "înzestrate" cu un nou val de terenuri, mai mici, dar mai multe ca în 1945.
5. Activiştii C.C. trimişi pe teren pentru campaniile de însămînţare sau recoltare (ca Feler, Bunaciu, Ranghet, Bodnarenco, Chişinevschi, Pintilie, Bîrlădeanu, Apostol, Drăghici, Ceauşescu, tînărul Ion Iliescu, etc) întîmpină cîrtire şi rezistenţă, în ciuda sprijinului dat de Miliţie şi Securitate (ameninţări, bătăi etc).
Izbucnesc peste tot răscoale (a se vedea pentru documentarea acestui fenomen eroic cartea lui Cicerone Ioniţoiu, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/rrevolte/). Guvernul comunist trece la represiuni îngrozitoare, coordonate de CC, executate fără scrupule de "securitatea", "miliţia" şi "armata" poporului (tinerele braţe înarmate ale partidului ocupant). Innăbuşirea revoltelor se loveşte de ţărani demni şi curajoşi, susţinuţi din munţi de pungi de rezistenţă.
După ce căpeteniile "rebeliunii" ţărăneşti au fost încarcerate, alături de "sabotori", capacitatea de apărare a satelor a slăbit, comuniştii avînd şiretenia să temporizeze agresiunea.
6. Prin 1952, partidul face un pas strategic înapoi, simulînd mustrarea celor care "au compromis" atragerea ţăranilor spre agricultura socialistă, folosind forţa, fără tact şi cu tehnică juridică primitivă. Vinovată de "deviaţia de dreapta" este declarată gruparea Pauker, căreia i se reproşează ipocrit că a constrîns ţăranii să se asocieze (adică exact ce va face amplificat partidul, în 1962) şi că a trimis pe teren judecători nepregatiţi, care au condamnat chiaburii superficial. Sînt trimise în ţară echipe mixte (cu delegaţi din partea CC, ministerului de interne şi de justiţie) care consemnează mii de abuzuri în rapoarte. Nu le-aş mai fi găsit, în arhiva CC-PCR -secţia agrară, dacă nu ar fi existat manevra anti-Pauker şi dacă feseniştii ar fi izbutit să ducă la bun sfîrşit distrugerea urmelor crimelor comuniste.
În aceste rapoarte, fatale pentru susţinătorii legitimităţii absolute a legalităţii, se arată repetitiv că sentinţele împotriva chiaburilor au depins numai de nevoile de pămînt ale partidului în localitatea respectivă, condamnările fiind cu desăvîrşire nejustificabile. După ce constată abuzul, comisiile de control recomandă… menţinerea sentinţelor - acolo unde s-a făcut GAC şi retrocedarea pămîntului - acolo unde nu mai e nevoie de teren, ci de cote. Procurorul general adjunct Voitinovici sintetizează abuzurile într-un raport secret, arătînd că în fiecare lună a campaniei de vînare a "sabotorilor" (mai exact, a pămîntului lor) au fost întemniţaţi… cîte 25 de mii de ţărani. La plenara CC-PMR din 30 noiembrie 1961, chiar şi Gh. Gheorghiu-Dej recunoaşte că în numele luptei contra chiaburilor, peste 80000 de ţărani au fost urmăriţi în justiţie, din care peste 30000 au fost judecaţi în procese publice - abuzurile fiind imputate Anei Pauker şi lui Teohari Georgescu.
7. În faza de aparentă "destindere", CC recomandă secretarilor, la instruiri, să nu permită chiaburilor să se strecoare în GAC-uri sau TOZ-uri, sau să-şi doneze terenurile, sau să le divizeze la urmaşi (înstrăinarea li se interzisese deja, prin Legea 203/1947 şi Decretul 151/1950) - ca să nu scadă nivelul cotelor pe care le aveau de plătit. Incărcarea trenurilor din fiecare judeţ cu recolta destinată hrănirii "proletariatului" (împins spre oraşe ca să legitimeze doctrina comunistă) este supravegheată continuu de "activiştii agrari" care o conduc ca pe o campanie militară.
Nemaiputînd rezista spolierii, presiunilor şi hărţuirii, mijocaşii se descotorosesc de pămînt prin "abandonare" sau "donaţie". Alţii, îl pierd prin confiscare pentru neplata impozitelor sau pe baza numeroaselor legi de desproprietărire, cum ar fi Decretul 405/1949, D111/1951, D70/1953 , foarte eficacele D308/1953 sau finalizatorul D159/1959 (dat cînd s-a considerat că chiaburii au fost suficient storşi şi slabiţi, venind momentul acaparării pămîntului rămas la ei).
Pentru ca jaful să devină iute ireversibil, a fost emis D167/1958 (întărit prin D218/1960) care a fixat termenul de prescriere "extinctivă"… la doi ani (derogînd de la codul civil) chiar şi pentru terenurile înşfăcate "fără nici un titlu". Acesta e mersul/sensul legalităţii comuniste, pentru care juriştii tranziţiei au arătat mult respect. După 1990, tocmai decretul 167 nu a fost abrogat. Iar avocaţii care se fac că luptă pentru reparaţii, că reprezintă victime, "nu au observat" (a se vedea jurisprudenţa) nici măcar că pînă şi decretul anacronic avea prevederi ce ar fi putut fi folosite pentru ca prescripţia să nu fie invocată parşiv (dolosiv).
8. Navigînd cu pricepere între "destinderea internaţională", "desprinderea de Moscova" şi înăbuşirea rezistenţei, comuniştii trec în 1961 la finalizarea "transformării socialiste a agriculturii". În prealabil, o masivă comisie formată din conducătorii agriculturii face o lungă vizită de lucru în SUA, unde misterioşi oameni de afaceri americani le explică cum se organizează agricultura industrializată pe scară largă. A se vedea rapoartele despre vizită, conservate în arhiva CC. Arhivele post-decembriste s-au descotorosit în schimb de probele uriaşei crime numită "cooperativizare" (cîte or mai fi conservat responsabilii) încît judecătorii să poată prezuma pînă azi (folosind strîmb "luminile şi înţelepciunea" amintită în articolul 1203 din codul civil) că intrarea în CAP a fost un act liber, făcut fără violarea consimţămîntului (temei de nulitate în codul civil, prevăzut şi în Convenţia drepturilor omului din 1948), deci care a rămas valid şi după 1990 (jurisprudenţa aferentă trădînd poziţia contrarevoluţionară a juriştilor neepuraţi). Dar situaţiile lunare din arhiva CC relevă realitatea, în fiecare lună din 1961/62 fiind "convinşi" să se înscrie în "colectivă" mai mulţi ţărani decît se înscriseseră în toţi anii precedenţi. TOZ-urile care pregătiseră terenul (obişnuindu-i pe ţărani să se asocieze, în condiţii relativ avantajoase) dispar suspect, terminîndu-şi brusc menirea. De-abia după finalizarea fulgerătoare a înrobirii, au fost scoşi din puşcării ţăranii dîrji, care ar fi putut opune rezistenţă.
Partidul pune mîna şi pe terenurile ţăranilor săraci, cu ei cu tot, transformîndu-i în sclavi pe propriul pămînt. Lucruri arhi-cunoscute, eludate sistematic de justiţia fesenistă.
9. Mai există însă o categorie de terenuri, despre care nu se vorbeşte - şi nu întîmplător (au creat mari oportunităţi "ingineriilor" funciare). Incă de prin 1950, în rapoartele şi şedinţele Secţiei agrare a CC-PCR este semnalată cauza faptului că activiştii întîmpină rezistenţă şi de la ţăranii săraci. Cu ocazia "comasărilor", necesare organizării muncii în TOZ-uri, GAC-uri şi GAS-uri se constată că şi săracii, profitînd de faliile administrative (numai în Ardeal existau cărţi funciare) nu-şi declaraseră tot pămîntul (ca să evite impozitele, cotele, etc). În clipa în care tartorii locali decideau o rocadă funciară (pe baza D151/1950 care, încălcînd art. 481- cod civil, stipula "valabilitatea" schimbului semnat de o singură parte, prevăzînd 6 ani de închisoare dacă celălalt se împotriveşte) şi cel neînscris în asociere, dar cu teren în perimetrul comasat, pleca în locul celui înscris- începeau vociferările … ambilor. Căci instrucţiunile cereau ca fiecare "deplasat" să fie compensat numai cu suprafaţa trecută la rol. S-a constatat peste tot că nu numai chiaburii îşi ascunseseră pămîntul. Speculînd această situaţie, partidul a forţat o cascadă de comasări, încît să se tot scuture sita sub care îi cădeau în poală noi pămînturi, fără nici un act, fără nici o urmă. Majoritatea celor spoliaţi nu aveau curajul să reclame pămîntul nedeclarat (legile pedepseau dur ascunderea unor suprafeţe). Cei mai săraci, disperaţi, au făcut-o totuşi, în şedinţele TOZ- dar fără nici un rezultat. Pămîntul rămas fără stăpîn fiind comasat in exteriorul perimetrului lăsat in final CAP-ului şi acaparat fără acte de achiziţie.
Partidul-stat îşi completa ilicit zestrea funciară, din a treia categorie de loturi, alături de cele înşfăcate de la chiaburi pe căi variate, sau confiscate în 1949 de la foştii moşieri.
10. Ce s-a întîmplat cu pămîntul astfel capturat? Cu inventivitate juridică, pentru a se îngreuna o reparaţie eventuală, el a fost trecut printr-un lanţ de transferuri, ca să se ascundă păcatul intrării ilicite în proprietate. Iniţial, multe terenuri (expropiate, confiscate, abandonate, donate, găsite) au fost date în folosinţa GAC-urilor şi TOZ-urilor, declarate loturi zootehnice şi experimentale, sau distribuite la cele mai variate instituţii şi ministere. Fabricile, şcolile, spitalele, unităţile militare - au fost înzestrate cu teren, puse să-l lucreze pentru a-şi aproviziona cantina. Apoi (după 1956), pe baza a noi decrete (maşina juridică a duduit continuu), aceste terenuri au fost colectate în GAS-urile înfiinţate între timp, care creşteau ca în poveşti, preluînd loturile de peste tot, pe baza unor procese verbale, în care nu se făcea nici o precizare privind provenienţa.
A urmat măsluirea dreptului de proprietate, operaţie pentru care a fost folosit un alt braţ al partidului: echipele de securi-cadastrişti. Acestea au fost trimise pe teren, pentru a realiza planul naţional al cadastrului funciar (vezi ca exemplu ANIC, Fond 1462-MAD Direcţia Proprietăţii şi bunurilor statului, dos. 207/51), cu instrucţiuni (voi prezenta dovezi) că terenurile posedate de IASuri să fie marcate ca proprietate, numai pe baza proceselor verbale de preluare. Rapoartele Sectiei agrare CC-PCR relevă, în justificarea comasărilor finale, că GAS-urile aveau în medie o mie de corpuri separate.
Credeţi că acestea proveneau de la cei cîţiva moşieri expropiaţi în 1945 sau de la 10-20 de chiaburi? A urmărit cineva de unde venea pămîntul păstrat în 1992 sub IAS-uri, folosit după 2000 pentru "inginerii funciare"? A observat cineva că nu s-au comparat suprafeţele uriaşe ale IAS-urilor cu suma expropierilor valide din 1945, ca să se descopere sursa excedentului, privatizat mafiot? S-a întrebat cineva de ce suprafaţa CAP-urilor (stabilită în 1962 prin însumarea loturilor declarate la rol) era inexplicabil de mică, faţă de suprafaţa arabilă a comunei? A cercetat cineva cum au ajuns o parte din aceste terenuri în administrarea unor instituţii (armată, fermele partidului, Romsilva, etc.), sau cum au fost acestea transformate după 1990 în proprietari… încît să poată vinde pămînt pe nimic?
Dacă nu, de ce cred contestatarii sistemului că nu se mai poate face nimic?
11. Partea din avuţia funciară a românilor subjugaţi pe care mijocaşii şi săracii au "înscris-o" în CAP, a fost folosită optimal de partid, care şi-a amintit că valoarea moşiilor depindea în trecut de "numărul de suflete" înjugate. Teoretic (după statutul CAP), a fost vorba o "asociere liberă pe cote părţi" (similară devălmăşiei - în căsătorie). Lecturînd însă "dările de seamă" de la adunările anuale (dacă nu avem amintiri directe, sau de la vreun bunic) sîntem cuprinşi de teroare. PCR a condus cooperatorii ca pe nişte vite, administrate de vătafi pilotaţi de "celula de partid". (O idee despre ce a însemnat viaţa la "colectiv" ne dă şi studiul domnului Socol: http://www.iccv.ro/oldiccv/romana/revista/rcalvit/pdf/cv2003.2.a05.pdf). E dureros că oraşenii (printre care sînt şi mulţi copii de iobagi ai PCR, fugiţi de la ţară) au arătat nesimţire faţă de această răvăşitoare suferinţă, hîrîind numai că sînt duşi toamna la cules (i-ar stînjeni să observe că au profitat şi ei de sclavia babelor rămase pe cîmp).
De ce nu au cîştigat nimic "asociaţii" ? Pentru că, an de an, partidul impunea, prin decret, achiziţia recoltei, la preţuri ridicole. Incît CAP-ul nu avea cum să profite de eventuala rentabilitate a muncii în comun mecanizate. Se adăuga jefuirea mică, de către trepăduşii care îşi încărcau maşinile de pe cîmp. Şi înghiţirea cîştigurilor rămase, de "investiţiile pentru dezvoltare şi modernizare"- care au fost făcute praf după 1990. Victimei îi rămîneau cîţiva lei pe zi-muncă (de brută), mica ciupeală periculoasă de pe ogorul propriu şi avantajul lotului de folosinţă (de supravieţuit). Trebuind să îndure cotele alimentare, atunci cînd marile obiective industriale au trebuit plătite prin exportarea hranei, sau să facă puşcărie pentru că şi-au tăiat animalul crescut în bătătură, în loc să-l predea la contract.
12. Dacă în 1990 ar fi învins revoluţia anticomunistă, monumentalele abuzuri funciare ale regimului dărîmat ar fi fost corectate. Nu era greu să deschizi arhivele şi să formezi comisii care să stabilească ce se cuvenea fiecăruia, indiferent de forma în care a fost spoliat. FSN-ul contrarevoluţionar a făcut cu totul altceva. Modul lor de a aborda problema funciară demonstrează caracterul criminal al "tranziţiei", continuitatea genocidului - pînă azi. Prima mişcare au făcut-o în ianuarie 1990 (deşi nu-şi întăriseră încă legitimitatea falsă de emanaţi ai revoluţiei, prin false alegeri) emiţînd Decretul 42. Acesta pretindea că repară abuzul restrîngerii progresive a locului de casă şi al trecerii la stat (conform legii 59/1974) a terenului de sub casa vîndută (pentru care însă, nu a fost compensat vînzătorul terenului expropiat, ci cumpărătorul casei, de exemplu orăşeanul care-şi făcuse rost de cuibuşor de vacanţă). Este instructiv cum a fost folosit decretul 42 pe teren. Privilegiaţii cărora li se atribuiseră (de către CAP-uri sau primării) locuri de casă (din pămîntul altora) au fost împămînteniţi acum definitiv pe ele, fiind chiar lăsaţi să se extindă, pînă unde şi-au putut muta gardul. Mai mult, "băieţii deştepţi" din oraşe (directori, informatori, şefi de partid, etc.) s-au înscris (în martie 1990!!) în CAP-urile comunelor limitrofe. Noii "cooperatori" au primit imediat locuri de casă, la şosea, tăind accesul vechilor loturi. Intr-o lună, au apărut miraculos acolo vile mîndre (absorbind o parte din inventarul întreprinderilor jefuite).
La aplicarea legii 18/1991, atunci cînd justificarea abuzului prin art 8. din decretul 42/90 nu a fost posibilă, s-a invocat statutul CAP, deşi acesta prevedea că nu se pot da locuri de casă (de maxim 250mp) decît după un an de activitate. De 22 de ani însă, în ciuda regulamentelor, nici o Comisie nu vrea să constate nulitatea respectivelor titluri, nici dacă e atentionată insistent…. Iată un exemplu de "Acum nu se mai poate face nimic"…
13. Legea fesenistă a fondului funciar (L18/1991) e o capodoperă de mîrşăvie juridică. În loc să recunoască nulitatea constituirii GAC/CAP-urilor (şi să reglementeze retrocedarea corectă a terenurilor şi împărţirea activelor), sau să lase membrii să decidă dacă şi cum desfiinţează "asociaţiile" sau le transformă în unele adevărate… statul s-a apucat să împartă un pămînt pe care nu l-a avut niciodată în proprietate! Juriştii devotaţi sistemului, ca să îngreuneze repararea ulterioară, parînd pretenţiile la respectarea dreptului de proprietate garantat prin acorduri internaţionale, au născocit în lege expresia "reconstituire"- care sugerează o retrocedare, dar ascunde… o împroprietărire cu propriul tău pămînt, furat de un regim declarat criminal. Încît experţii Curţii Constituţionale să poată sufoca excepţiile ridicate în instanţe, cu teza că nu trebuie respectate (în baza art. 44 din Constituţie sau Convenţiei CEDO) decit titlurile feseniste, care au născut proprietatea în 1992. Aşa că ţăranii i-au fost recunoscători lui Iliescu că le-a dat pămînt…
Tovarăşii care aveau să devină latifudiari (făcînd azi elogiul marii ferme), au dat înapoi, în 1992, maxim zece hectare de familie. Legea a indicat, din start, ca analiza să plece de la cadastrele anului 1990, deşi se ştia că acestea nu reflecta proprietatea reală, căci preluaseră înscrierile ilicite din cadastrele anilor '50, care… au dispărut în integralitate. De 22 de ani, nimeni nu găseşte unde s-a rătăcit muntele de cadastre făcute în toată România înainte de 1974. Nici directorii arhivelor nu ştiu nimic.
Nu s-a recunoscut în lege nici realitatea ascunderii pămîntului. S-au pretins acte de achiziţie, deşi se ştia că pămîntul ţărănesc s-a moştenit fără acte. S-au cerut martori "de pe cele patru părţi", deşi trecuseră 40 de ani de la rapt. Fără a se spune un cuvînt despre valul comasărilor şi arondarilor din anii '50. Pentru care din poziţiile schimbate continuu trebuiau considerate mărturiile? Cum trebuia corectat efectul arondarilor? Un teren ideal pentru falsuri şi învîrteli.
Experţii infestării legislative au introdus premeditat ambiguităţi şi porţi pentru interpretări abuzive, cum ar fi găselniţa că terenul se dă "de regulă" şi "nu neapărat"- pe vechile poziţii.
14. Atît le trebuia complicilor din Comisiile locale, care au făcut averi "respectabile" distribuind mafiot terenurile din poziţii valoroase şi " compensînd" proprietarii prin rîpi îndepărtate.
S-a lucrat cît mai aiurea, încît să se poată strecura printre falii învîrtiţii. S-au făcut măsurări şi calcule greşite, pe baza cărora s-au emis titluri, pentru ca, după aceea, direcţiile OCPI (cadastru) să inventeze retroactiv (în birou) "planuri parcelare" care nu corespund punerilor iniţiale în posesie - ceea ce a generat un lanţ de procese fără sfîrşit. Terenul adus zestre a fost reconstituit tot capului de familie, în ciuda codului familiei. Recunoaşterea reciprocă între vecini, făcută pe cîmp, la grămadă, nu a fost consemnată, încît mai tîrziu, la procese, aceste dovezi de vecinătate să nu mai poată fi folosite (martorii pertinenţi din anii '50, decedînd între timp). S-au aplicat "cote de reducere", în comunele cărora le-a fost luat pămîntul cu ocazia "arondărilor" din 1960, în timp ce Comisiile din comunele alăturate, în a căror administrare a trecut terenul, au avut dreptul la "constituiri" din surplus. Vă daţi seama cine au fost beneficiarii…
În urma unor indicaţii venite "de la judeţeană" (care nu au lăsat urme) ţăranilor nu li s-a recunoscut decît pămîntul trecut la rol, chiar atunci cînd prezentau acte de achiziţie, pretinzîndu-se că nu au dovedit "continuitatea". Nu era suficient ca victima să arate cum a devenit proprietar, ci trebuia să probeze modul în care a fost furată. Nu s-a observat că sarcina probei o aveau cei care pretindeau că ai vîndut pămîntul, ulterior achiziţiei dovedite de tine. Nici că titlurile date arbitrar de Comisii după 1990 nu erau o astfel de probă (e culmea ca tot ele să susţină că instalarea cuiva în 1992 pe pămîntul tău creează prezumiţia că l-ai înstrăinat!). Dar statul nu a trebuit să dovedească nimic, deşi a fost înzestrat de "criminalul regim comunist". Dacă jaful s-a făcut fără formalităţi nominale, la revedere. A fost pusă în valoare morala, viziunea şi "logica" formate în şcoala comunistă. Cu x hectare trecute la rol şi y susţinute de acte, aveai dreptul la (x)-pentru duşmani, maximum(x,y)-pentru prieteni sau (x+y)-pentru aleşi; fără să se analizeze intersecţia celor două categorii şi să se scadă din (x+y) loturile trecute în rol, acoperite şi de acte. Dacă ţi se recunoştea totuşi, pe baza probelor şi un pămînt nedeclarat la rol, se scădea altul din rol, ca să "nu se depăşească suprafaţa".
Limitînd retrocedarea, post-comuniştii au putut acapara ulterior o bună parte din terenurile nedeclarate în anii '50, acaparate fără forme nominale, ajunse, alături de cele expropiate în 1945, sub administrarea unui IAS (sau a altor instituţii), după o cascadă acoperitoare de schimburi. Chiar şi terenurile recunoscute în 1992, dar "prinse" în IAS-uri, au rămas pînă în anul 2000 în administrarea tovarăşilor tehnicieni agronomi, care au falimentat asociaţiile respective (acţionarii neprimind promisele dividende) şi apoi le-au cumpărat (de la stat sau de la proprietarii scîrbiţi, cărora li s-au emis titluri, cu zece ani întîrziere) folosind pentru achiziţiile derulate mafiot tocmai capitalul acumulat din jefuirea IAS-urilor, cu acoperirea oferită de legislaţia complice. Falimetarii ingineri agronomi comunişti au devenit fermieri prosperi.
15. În unele comune (multe în Maramureş) s-au găsit şi oameni care să încerce aplicarea spiritului dreptăţii, desfiinţînd CAP-ul normal, prin decizia adunării generale, cu împărţirea corectă a pămîntului şi activelor. În faţa acestei provocări, care ar fi putut pune beţe în roate planului de acaparare a pămîntului de către nomenclatura comunistă rămasă în poziţii de conducere, guvernul FSN s-a arătat ferm, Petre Roman cîştigînd în forţă şi "pariul cu agricultura"… Nu a fost uşor, să nu uităm Săpînţa. Forţele comuniste locale fiind învinse de oamenii lui Toader Şteţca, încercarea de compromitere şi arestare a primarului justiţiar eşuînd, guvernul a înăbuşit revoluţia ţărănească cu trupe masive de uscat şi cu elicoptere, stingînd flacăra de solidaritate socială. Lăudat găunos de civicii de serviciu, purtat/capitalizat prin manifestaţii, dar nesprijinit, Şteţca a fost silit să fugă din ţară, ca să scape din ghearele "justiţiei".
Astfel a fost înfrîntă rezistenţa faţă de jefuirea pămîntului ţărănesc. Datorăm Săpînţei proba vinovăţiei unui regim rapace, utilizabilă - în cazul căderii sale. Eventualitate puţin probabilă, avînd în vedere numărul celor care au participat la "lovitura funciară", devenind neomoşieri, milionari îmbogăţiţi din vînzarea pămîntului altora, "profesionişti" si "tehnicieni" (parlamenari, administratori, jurişti, politişti, etc.) care vor să le uităm faptele. Să ne uităm doar înainte, construind noul viitor luminos, la sînul Europei care nu are nevoie de "vînătoare de vrajitoare", călăuziţi de cei care s-au dovedit mai "întreprinzători" ca noi…
16. Foştii proprietari deposedaţi au încercat să-şi facă dreptate, în justiţie, după ce au depus inutil cereri la Comisiile locale şi contestaţii la cele judeţene - tratate cu telegraficul "Nu se aprobă". Nu s-a obosit nimeni să explice de ce "Nu vă dăm decît dacă ne obligă instanţa". Dar noi ştim motivul - să fie ţinuţi pe tuşă cei în drept, pînă termină primarii împărţirea prăzii. După care, dacă victima trece de justiţie, va plăti ceva statul. Milioanele de procese au tocat energiile, au îngrăşat avocaţi şi judecători, dar nu au determinat corectarea situaţiei, căci mafia şi-a împărţit puterea în stat. "Judecătorii" au cerut şi ei dovedirea "continuităţii", nefăcînd vreun gest pentru a sili arhivele să permită căutarea actelor lămuritoare, neobservînd că statul împiedica găsirea probelor reclamate de el (încît ar fi trebuit să fie penalizat, considerîndu-se probele ca făcute - pe baza articolului 174 din codul de procedură civilă). Au reuşit doar reclamanţii cu mult noroc, cei cu răbdare (sănătate) de fier, cei care şi-au cesionat drepturile securiştilor recuperatori, sau care s-au pretat la mituirea judecătorilor iniţial ieftini (preţul crescînd apoi, o dată cu salariile, plătite ca să nu fie despăgubite corect victimele).
După "schimbarea" din 1996, maeştrii formulărilor juridice ticăloase au ajutat parlamentul CDR să se prefacă a repara situaţia… înrăutăţind-o. Dacă pînă la apariţia legii "corectoare" (169/1997) moşită de "noua putere" mai puteai obţine, de la cîte un judecător mai luminat, anularea titlului unui venetic aşezat pe pămîntul tău, după "reparaţia cederistă", au fost respinse toate aceste cereri, pentru că atribuirea terenului liber altcuiva, dacă era îndreptăţit ca suprafaţă, nu era specificată explicit printre temeiurile de anulare. Legea sublinia chiar că la titlurile date deja "legal"… nu se mai umblă. Dogma non-retroactivităţii a fost din nou folosită împotriva dreptăţii. Aşa s-a îngrijit Convenţia de cei mici (care "speraseră" în ea) fiind prea ocupată cu recuperarea averilor consistente, ca să reziste manevrelor băieţilor lui Roman, rămaşi de gardă. Lupta s-a dat pe marile moşii (sau pe întreprinderile/casele naţionalizate - în majoritate reclamate de proprietari dinafara României, care au avut pîrghii de presiune). Cine să se zbată pentru urmaşii ţăranilor împroprietăriţi? S-a admis doar că reducerile aplicate comunelor dezmoştenite nu sînt justificate. Micii păgubaşi au fost puşi în 1997 pe nişte liste, pentru compensaţii. Nu le-au primit nici azi.
Nici Legea 247/2005, ultima încercare de cîrpire a fărădelegilor, printr-o scurtă "repunere în termen" (necesară, pentru că retrocedarea a devenit prescriptibilă prin camuflarea în "reconstituire") - nu a rezolvat mare lucru. Şi azi agonizează prin instanţe procese, în care comisia locală spune "Nu avem, deci nu aveţi dreptul" iar cea judeţeană… nu vine de loc. Magistraţii, împotmoliţi în maldăre de dosare, decid arbitrar, fără a recunoaşte că nu înţeleg mare lucru din cauzele complexe, în ciuda stufoaselor expertize, fără a protesta că fac treaba comisiilor parazitare. Mai nou, primăriile (în care nepoţii, făcuţi jurişti la Spiru Haret- sau şi mai uşor- dorm în tihnă) sînt reprezentate de avocaţi. Oricine cîştigă, se adună un onorariu proporţional cu tergiversarea, din care şi primarul reprezentat poate primi ceva, în ascuns. În schimb, daunele produse de refuzul nejustificat al Comisiilor de a-ţi recunoaşte drepturile de reconstituire, nu pot fi reclamate într-un contencios administrativ separat, căci jurisprudenţa a stabilit că acesta trebuie înghiţit de procesul la Legea 247. Lege care nu prevede daune pentru că ai fost privat de pămînt şi tinut pe drumuri ani de zile.
Dacă un încăpăţînat cîştigă "constatarea", sentinţa… îl trimite înapoi pentru "realizare" la comisia locală, de unde, după cîteva diversiuni, e trimis la Fondul Proprietatea… Peste zece ani, îi va veni poate rîndul nefericitului să primească compensaţiile calculate azi, sau evaluate de un expert care se va prezenta atunci la faţa locului. Dacă va mai găsi pe cineva care să ştie despre ce era vorba.
17. În timp ce micii proprietari erau prinşi în labirintul justiţiei, au apărut marii latifundiari, care au cumpărat pe nimic terenul rămas fără stăpîn după desfiinţarea IAS-urilor (Fermelor PCR, etc). Fără mare rezistenţă, căci proprietatea reală fusese camuflată prin manevrele descrise mai sus. Pe o parte din terenul acaparat de la proprietari (mari, mijlocii sau mici, cu acte sau fără acte) fuseseră construite fabrici, uzine, baraje, instalaţii, etc. Acest teren valoros nu trebuia să ajungă înapoi la proprietarii de drept, dar nici să rămînă la stat. În timp ce noi ne agitam stupid în stradă, guvernele fesensite au dat o serie de decrete (cum ar fi HG 834/1991, D834/1991) prin care autorizau prefecturile feseniste să emită "acte de proprietate" întreprinderilor (şi ele furate românilor, prin Legea societăţilor comerciale 15/1990) pentru terenurile de sub ele (pe care le aveau doar în administrare). Fără să ceară dovezi că pămîntul a trecut la statul comunist prin forme legale, mafia a înzestrat "ope legis" societăţile conduse de părtaşii plănuiţilor cumpărători. Prin aplicarea acestor "prevederi" foarte "teleologice", a devenit interesantă (necesară chiar) privatizarea sau falimentarea întreprinderilor. După sugrumarea producţiei şi valorificarea "fierului vechi", terenurile au putut ajunge în mîna speculanţilor imobiliari şi a ciocoilor tranziţiei, din ele răsărind o pletoră de milionari. Proprietarii reali s-au lovit de titlurile feseniste, nemaiputînd să le conteste… pentru că se scursese prescripţia. Posibilitatea anularii retroactive a actelor abuzive făcute înaintea apariţiei legii contenciosului administrativ (prevăzută explicit în lege) …. fiind declarată neconstituţională. Iar articolul 37 din L 1/2000, care dădea întietate foştilor proprietari ai terenului ajuns în perimetrul societăţilor comerciale, a fost anihilat cu alte tertipuri juridice.
In ciuda legilor, şi o parte din fostele islazuri comunale… a dispărut misterios. Au apăut în schimb proprietăţi "publice" şi "private", ale statului, judeţului şi comunelor. Între care drepturile circulă după necesităţi, pe baza unor hotărîri discrete, ce pot dura şi doar cîteva zile, cît să acţioneze cine trebuie. De ce legiuitorul a stabilit două categorii şi trei nivele? Pentru ca să se poată spune celor îndreptăţiţi că nu mai există pămînt în categoria "privat" ci doar în "public" (de unde nu se poate retroceda sau vinde). Terenul protejat de proprietari, e concesionat la "prieteni", cît mai gratis (în afară de comisionul privat). La momentul propice (între timp, e nevoie şi de o hotărîre guvernamentală, ca să se plăteasca ceva şi în sus), banda consilierilor a trecut o halcă din categoria "public" în categoria "privat", fără ca "stupizii" să poată interveni, aceştia aflînd prea tîrziu că pămîntul a fost deja vîndut acoliţilor. Din sticla A (publică) se toarnă un pahar în sticla B (privată) tocmai în clipa în care mîna vizată e pregatită să bea repede. Cînd apar însetaţii neiniţiaţi, sticla B e iar goală şi A are pus dopul legii. Remarcabilă stratagemă legislativă, prin care legiuitorul creează condiţii ca aceia care îl menţin în post să poată fura nestingheriţi. Aceasta e "legalitatea" care stîrneşte respect suspect mercenarilor civici.
18. Dar ce face în acest timp "pulimea" (nu evit termenul folosit de parveniţi, pentru că le exprimă optica) pe peticile de pămînt reconstituite, după extenuante demersuri? Pierzîndu-şi în masă slujbele (întreaga industrie fiind distrusă - dar acesta e un subiect conex) cei întorşi la ţară… supravieţuiesc, se auto-întreţin. Ceea ce a stîrnit mînia propagandiştilor eficacităţii, teoreticienilor progresului agrar: să se mai termine odată cu economia de subzistenţă (şi implicit cu subzistenţa celor ce o practică). Nu puteau conveni micii proprietari creaţi de Legea 18, iesiţi din circuitul taxării (din care se alimentează căpuşa birocratică şi stăpînii ei), care nu mai alimentează ieftin pieţele oraşelor, micşorînd nivelul de trai al profitorilor muncii cîmpului prost plătite? Trebuia descurajată cultura individual-artizanală, determinată plebea refugiată pe pămînturi să vîndă, alungaţi căpşunarii în străinătate, exterminată plebea prin înfometare şi eradicarea îngrijirilor medicale. S-au luat măsuri în această direcţie, propovăduită şi de experţi străini interesaţi. În timp ce în lume criza petrolului provoacă reconsiderări fundamentale, noi sîntem împinşi pe calea agriculturii industrializate şi vînzării pămîntului la străini. Subvenţiile au curs către securi-fermieri, deşi teoretic - aceştia lucrau eficace marile suprafeţe. Preţurile injuste au făcut ca micul cultivator să nu poată cîştiga mai nimic, dacă muncea şi pentru piaţă. Aceasta fiind lăsată la cheremul clanurilor ţigăneşti, care plăteasc tribut primarilor şi poliţiştilor, ca să întoarcă spatele cînd vreo băbuţă e alungată de infractori, pentru că îşi deschide traista cu ouă, pere, pătrujel şi ceapă. Impozitul pe hectarul din fundul judeţului Botoşani e mai mare ca în intravilanul bucureştean. A rămas APIA, în care din păcate s-au aciuat o parte din paraziţii agriculturii, care au născocit proceduri hipersofisticate pentru ţăranul ce-şi cere compensaţia, acordată de Europa pentru uriaşele pierderi aduse de "integrarea agrară".
După aproape 150 de ani de rezistenţă naţională, Constituţia a fost schimbată perfid prin referendum, pentru a se putea vinde străinilor terenul colectat de mafioţi. Obiectivul devine şi mai clar, atunci cînd se pregătesc legi care acordă bacşiş celor ce îşi dau pămîntul acum, deci ieftin - şi nu legi care să sprijine asocierea (credite, tractoare, spaţii de depozitare, structuri de desfacere, mijloace de organizare, etc).
19. Asocierea micilor proprietarilor a fost impiedicată sistematic, în ciuda aparenţelor create de îndemnurile demagogice la unire. E adevărat că oamenii nu mai credeau în cooperatism, după ce fuseseră amăgiţi şi furaţi în atîtea feluri (a nu se uita nici TOZ-ul), că mulţi organizatori locali s-au dovedit escroci, şi la ţară fiind stîrpită moralitatea de lupta pentru supravieţuire. Dar neîncrederea nu se vindecă prin propagandă, ci prin garanţii că nu e vorba iar de păcăleli. Ceea ce a împiedicat obiectiv asocierea eficace a fost dispariţia echipamentelor şi instalaţiilor capitalizate de CAP-uri şi IAS-uri, distruse sau acaparate pe nimic, de mafiile locale. Iar băncile (cum ar fi cea agricolă), după ce au "recuperat" (avînd prioritate) banii împrumutaţi unităţilor agricole (care munciseră aproape gratis, preţurile de achiziţie fiind arbitrar şi unilateral coborîte), au fost falimentate "deştept" prin împrumuturi preferenţiale cu dobînzi net sub rata de inflaţie, încît nu a mai putut fi finanţată echiparea unor noi asociaţii cooperatiste ( care în mod evident nici nu erau dorite).
Pentru a se ajunge la acest efect, Legea 18 şi regulamentele de aplicare a ei au impus în fruntea comisiilor de desfiinţare a CAP-urilor …fosta nomenclatură. Fostul preşedinte, inginer şef, contabil, etc. au avut mandatul de a valorifica activele fostului lagăr agrar, putînd să vîndă fără restricţii tot ce se agonisese din munca prizonierilor. S-au făcut (pe furiş) "licitaţii", care au permis părtaşilor să achiziţioneze pe cîţiva lei parcul de maşini, grajdurile, animalele, etc. Restul (cum ar fi ţevile pentru irigaţii) s-a distrus la fierăstrău, haiduceşte sau ţigăneşte. Sediile CAP, ridicate prin muncă voluntară, au fost înşfăcate de stat (naţionalizate post-comunist, fără menajamente). Puţinii bani rezultaţi din "desfiinţare" nu au mai ajuns la foştii acţionari. Că totul a fost premeditat stă mărturie art. 48 din HG 131/1991 care prevede că dosarele desfiinţării CAP-urilor nu trebuie păstrate de primării decît cinci ani (faţă de termenul general mult mai mare, prevăzut în Legea arhivelor).
20. Ajunşi aici, trebuie să menţionăm - telegrafic - că reduta Arhivelor naţionale, rămasă în pumnul Ministerului de interne post-securist, a fost apărată, cu deplorabilă dîrzenie. Valurile de solicitanţi care şi-au căutat acte în arhivele păstorite de jefuitorii lor au constatat că: multe fonduri (împroprietăriri, recensăminte, roluri fiscale şi agrare) au fost distruse sau "rătăcite"; dintre fondurile supravieţuitoare, unele nu sînt prelucrate arhivistic - deci nu pot fi consultate; cele prelucrate, nu dispun de opise pe cumpărători; opisele pe vînzători nu pot fi consultate la sală (pentru a nu se putea repera actul căutat, scop ce era explicitat în art. 25 din Normele metodologice interne). Registrele de transcripţiuni (deci de publicitate imobiliară !) nu pot fi consultate (conform anexei la legea arhivelor 16/1996, care le declară periculoase pentru om, dacă nu au trecut măcar 90 de ani de la ziua în care Ion a vîndut un pogon lui Vasile). Extrasele din tabelele de împroprietărire se pot face doar acoperind suprafeţele celorlalţi. Registrele de stare civilă (pe baza cărora ai putea urmări circulaţia terenurilor moştenite) nu pot fi consultate decît după o sută de ani. Ce pericol o fi ascunzînd genealogia ? Informatizarea a fost considerată un mare lux - în timp ce salariaţii caută manual, fiecare, acul în carul cu fîn al oceanului de registre, spre disperarea solicitanţilor care aşteaptă îndelung răspunsurile (inadecvate) acasă, accesul la sală fiindu-le interzis - dacă au interese "neştiinţifice". Pentru un singur dosar, a trebuit să depun mii de cereri Direcţiei arhivelor din Buzău şi mai multe memorii la Arhivele naţionale, irosind cîţiva ani de luptă pentru a găsi dovezile pretinse de comisiile reclamate. Nici venirea la cîrma Arhivelor naţionale a noului director (Dorin Dobrincu), prea bine cotat pe piaţa civică, pe care am încercat să-l determin direct şi în scris să elibereze instituţia - nu a adus o schimbare majoră în acest buncăr. Cît timp mai există pămînt de furat (crime de acoperit), arhivele nu vor putea lucra eficient.
Creatorii fondurilor nepredate stau şi mai rau. Primăriile au "rătăcit" BAP-urile din 1948 şi registrele de străinaşi, ca să nu se vadă suprafeţele mai mari, declarate înaintea terorii. Nici măcar dreptul la consultarea dosarelor prevăzut în art. 81din HG 1120/ 2005 (pentru ca Legea 247/2005 să devină operativă), nu s-a aplicat, amenda prevazută la art.82 nesperiind pe nimeni. Soldăţeii din sistem ştiu că singurul lor risc este să expună la priviri indiscrete informaţiile periculoase pentru mafioţi.
21. În final, să privim soarta pensionarelor CAP, care reuşesc să trăiască din 3-4 milioane pe lună, folosind ultima bucăţică de pămînt (pe care o sapă la 80 de ani) drept colac de salvare. Cum s-a ajuns la aceste "pensii" ucigaşe, pe care orăşenii au fost învăţaţi să le considere o povară, pentru că ţăranii nu ar fi contribuit la fondul de asigurări sociale? (In timp ce militarii - cu securişti cu tot - pentru că au păzit regimul de ocupaţie pînă azi, culegînd recolte gata prăşite, au obţinut, fără să fi contribuit, pensii substanţiale). De ce nu se ocupă ziariştii de investigaţie şi de acest mister? Nu-i interesează cum a dispărut în neant, prin 1991, întregul fond de pensii al cooperatorilor, gestionat de centrala naţională a UJCAP-urilor (paraziţi despre care s-a vorbit prea putin)? Acest fond fusese alimentat din contribuţii, dar mai ales dintr-o cotă prevăzută în decretele anuale de achiziţie. Cîteva mii de activişti agrari acoperiţi de Iliescu au fost puşi în 1990 să rezolve problema… după care instituţia a dispărut, cu tot cu fond, cu tot cu arhivă. Guvernanţii au născocit un mod "original" de minimizare a pensiilor CAP, care a făcut ca ziua de muncă să fie evaluată - pentru o cooperativă tipică - la 20 de lei… din 1962 pînă în 1990 ! Asta în timp ce statisticile arată, pentru această perioadă, o creştere de la 800 la 4000 lei a venitului mediu pe economie. A scăzut rentabilitatea agriculturii perfecţionate necontenit, anulînd pînă şi efectul inflaţiei? Nu. Dar calculul s-a făcut împărţind la numărul de zile de muncă (pontate comunist) doar micul beneficiu anual, care rămînea după livrarea la stat a recoltei şi reţinerea investiţiilor. Nici un contabil nu mai ştie de ce nu s-a plecat de la venitul real, corectîndu-se şi jaful achiziţiilor, cînd s-a dedus "pensia" sclavilor uitaţi de toată lumea (căci indicaţiile de la centru au rămas fără urme). Postaşul care trece printr-un sat lasă total pe la porţile pensionarilor CAP cam cît pune în mîna unui singur fost gardian al sistemului. Am rîde, dacă nu ar fi vorba de un genocid, la care stă toată lumea cu spatele.
22. Astfel se termină povestea unei nedreptăţiri consecvente, care ne-a format geografia economică. Ca să se poată ridica munţii căpătuiţilor, plebea jefuită trebuie ţinută în frîu: nici pămînt, nici despăgubiri, nici active nici bani din desfiinţarea CAP, nici pensii cinstite. După care, începe spectacolul doctrinelor care ne închid în alternativa "dreapta-stinga". Unii zic că e bine ca îmbuibaţii să redistribuie o parte din avuţie sărăntocilor, alţii că ea lucrează mai bine pentru interesul general, dacă e lăsată în mîinile bogătanilor pricepuţi. Puţini observă că e vorba de "sărăntociţi" şi "îmbogăţiţi", în urma unei uriaşe tîhării, ceea ce scoate din joc premisele lui Nozick.
Acapararea pămîntului de către urmaşii comuniştilor arată cum lucrează, longitudinal, patologia socială. După ce microbii cuceresc "statul", declară ilegale antidoturile şi nu mai e nevoie de alt "complot". Nu ştiu dacă se poate apăra condiţia umană de degradare sistemică, într-o lume în care conştiinţa relativităţii a făcut praf încrederea în sensuri iar complexitatea a micşorat inteligibilitatea actelor, făcînd inoperantă năzuinţa morală candidă. Dacă înţelegem mai bine ce ni se întîmplă, poate vor găsi urmaşii soluţii. Dacă nu, vom avea regres antropologic. Am făcut acest studiu de caz ca să-mi înving depresia şi să-mi descarc/transced ura (ştiu, e urîtă, dar mi-a rămas vie) contribuind la un tratat despre spolierea modernă. Nu mai pot suporta ifosele ciocoimii îmbogăţite prin jefuirea sistematică a oamenilor muncitori şi cinstiţi, vorbăria doctă despre progres a banaliştilor politici, înmulţirea nestingherită a agenţilor neocoloniali, orbirea celor care nu înţeleg ce ni s-a făcut, respectul pentru o statalitate uzurpată şi o justiţie criminală, convingerea găunoasă că nu mai pot fi corectate abuzurile (căci s-au facut "legal"), parşivitatea intelectualilor care mulg fonduri publice, dispreţul paraziţilor pe nenorociţii care le dau pîine şi le mai aduc în piaţă fire de haţmaţuchi.
Sper ca documentele de suport al acestui raport explicativ, pe care le voi publica pe Internet, să demonstreze celor ce se fac că nu înţeleg, că distrugătorii României trebuie şi pot fi pedepsiţi. Nu de Ei. Dacă nu cade hidra, dacă nu moare tenia, nu va fi să fie. Nepoţii noştri vor învăţa cum s-a format plutocraţia la trecerea mileniului, aflînd că "s-au produs şi unele nedreptăţi, regretabile". Nu vor mai conta suferinţele celor ce au pierdut. Şi dacă nu se schimbă direcţia "progresului", nu va mai interesa pe nimeni nici că a cîştigat răul. Măcar să se ştie cum a procedat.
Ioan Roşca, 31 ianuarie 2012
