Miron Manega. Uniunea Scriitorilor, cu un pas în stradă

Uniunea Scriitorilor, cu un pas în stradă

de Miron Manega in Cultura pe 16 Aprilie 2010, 19:52
http://www.sfin.ro/articol_19517/uniunea_scriitorilor_cu_un_pas_in_strada.html

După ce a rezistat în procese pe vremea lui Laurenţiu Ulici şi Eugen Uricaru, „Casa Monteoru” este pe punctul de a fi pierdută sub mandatul lui Nicolae Manolescu

Miercuri, 14 aprilie, a avut loc, la Sec­ţia a IV-a civilă a Tribunalului Mu­nicipiului Bucureşti, a doua în­fă­ţişare pe anul acesta în do­sarul 3292/3/2009. Este al zecelea termen de judecată în procesul de re­vendicare a terenului şi clădirii a­fe­ren­te „Casei Monteoru”, frumosul imobil de pe Calea Victoriei 115 - actualul sediu al Uniunii Scriitorilor din Româ­nia. Reclamanţi: Ioana Angelescu şi Nora Geta Monteoru Angelescu, moş­tenitorii lui Lascăr Catargiu. Pârât: Pri­măria Munici­piului Bucu­reşti. Sentinţa a rămas în pro­nun­ţare pentru data de 21 aprilie.
Uniunea Scriitorilor se află în situaţia în care s-a aflat Uniunea Artiştilor Plastici în urmă cu doi ani, când a pierdut impresionantul sediu de pe strada Nicolae Iorga nr. 21 („Casa Slă­tineanu”), fiind obligată să se mute pe strada Băiculeşti nr. 29 (pe lângă podul de cale ferată Bucureşti-Cons­tanţa). Neglijenţa sau dezinteresul con­ducerii UAP a dus la această si­tuaţie, în condiţiile în care pe actul de moştenire în baza căruia s-a făcut retrocedarea era trecută, ca adresă a imobilului, strada Nicolae Iorga nr. 21. Or, la vremea aceea, Nicolae Ior­ga era în viaţă, iar strada se numea Benito Mussolini.

Nicolae Manolescu: „Ni s-a refuzat accesul la dosar”
În cazul sediului USR, situaţia se află încă sub control: există şanse de păstrare a acestuia, chiar dacă proprietarul de drept este (sau a fost) Pri­măria Capitalei, iar procesul se ju­decă între moştenitorii lui Lascăr Ca­targiu şi primar. Evoluţia în fa­voa­rea reclamanţilor este justificată de Ni­colae Manolescu prin faptul că ju­rista primăriei ar fi obstrucţionat ac­ce­sul la dosar: „Nu numai că n-am fost înştiinţaţi, dar ni s-a refuzat de către jurista primăriei accesul la do­sar, sub cuvânt că n-avem calitate pro­cesuală, deşi aveam folosinţa imo­bilului”, explică acesta, într-o de­claraţie pe site-ul USR. Şeful servi­ciului juridic de la primăria Ca­pi­ta­lei, George Iorgovan, contracarează, spunând că dreptul la intervenţie nu poate fi obstrucţionat. „Nu-l cunosc pe acest domn - spune George Ior­go­van, referindu-se la Nicolae Mano­les­cu - şi nici nu pot contesta cele afirmate de domnia sa în legătură cu ce i-ar fi spus sau nu o juristă. Dar nici nu pot să le iau de bune dacă nu are probe în acest sens. În schimb, pot să spun cu certitudine că dreptul de a intra în proces ca intervenient nu i-l poate respinge decât instanţa. Iar ins­tanţa nu i l-a respins, dovadă faptul că Uniunea a fost reprezentată la şedinţa din 14 aprilie”.


Povestea
„Casa Monteoru” a fost construi­tă de Alecu Niculescu în 1874, lăsată moştenire fratelui său Nicolae Nicu­les­cu şi vândută de acesta lui Grigo­re Monteoru în 1883. În perioada 1887-1889, casa a fost renovată radical de arhitectul Nicolae Cuţarida, ca­re amenajează interioarele în stil eclectic francez, cu pereţi tapisaţi cu mătase franţuzească şi mobilier a­dus de la Paris. În micul parc din fa­ţa casei, Grigore Monteoru a am­pla­sat trei statui aduse din Grecia, că­ro­ra li s-au adăugat încă două, realizate în 1898 de sculptorii Ion Georgescu şi Ion Valbudea, înfăţişând agricul­tu­ra şi industria românească (acestea din urmă au dispărut în 1917).
După Primul Război Mondial, ca­sa a adăpostit, un timp, Legaţia Po­lo­n­iei (în 1923), rămânând apoi în po­se­sia fiicei lui Grigore Monteoru, E­le­na, şi a soţului ei Lascăr L. Catar­giu, până în 1949, când a fost donată de aceştia Asociaţiei pentru Strân­ge­rea Legăturilor cu Uniunea Sovie­ti­că, recent înfiinţată (ARLUS). În 1954, M. Sadoveanu, care era preşe­din­te al ARLUS şi totodată al USR, a făcut, împreună cu Lascăr Catargiu, vicepreşedintele ARLUS, un schimb, preluând în folosinţă gratuită „Casa Monteoru” şi cedând ARLUS imobi­lul din str. Povernei. Schimbul s-a fă­cut fără perfectarea vreunui act. La des­fiinţarea ARLUS, în 1964, „Casa Monteoru” a fost trecută în propri­e­ta­tea Primăriei Bucureşti şi în ad­ministrarea ICRAL, care a atribuit USR imobilul, printr-un contract de închiriere. Aşadar, din 1964 USR a funcţionat în această clădire în cali­ta­te de chiriaş, pînă în 1997, când Pri­măria a dat Uniunii Scriitorilor fo­­losinţa gratuită a „Casei Mon­teo­ru” pe o durată de 10 ani, iar în 1998 res­pectiva folosinţă gratuită a fost prelungită pe o durată de 49 ani, res­pectiv până la data de 01.01.2046.

10 ani de procese
Se impune o precizare: sediul ad­ministrativ al USR este, de fapt, cel si­tuat pe Calea Victoriei 133, cunoscut sub denumirea „Casa Vernescu”. Spaţiul este ocupat însă de un chi­riaş care a deschis aici un cazinou. Chiria pe sediu a salvat la un mo­ment dat USR-ul după aducerea sa la faliment prin managementul lui Mircea Dinescu. Aşa că, deocamdată, Uniunea Scriitorilor este (era) găz­dui­tă de „Casa Monteoru”. Cazul ul­ti­mului litigiu juridic în care este implicat imobilul a fost făcut public prin semnalul de alarmă pe care l-au tras scriitorii Liviu Ioan Stoiciu, mai întâi, iar apoi Aura Christi. Altfel, si­tuaţia s-ar fi încheiat discret, cu uşile închise, probabil chiar la termenul de săptămâna trecută.
Lungul şir de procese a început, de fapt, pe 26.06.1999, când Ghika Gri­­gore şi Angelescu Monteoru Cons­­tantin au dat în judecată Mi­nis­te­rul Finanţelor, în calitate de repre­zentant al statului român, şi Con­si­liul General al Primăriei Muni­ci­piu­lui Bucureşti, solicitând, între altele, revocarea actului de donaţie. Uniu­nea Scriitorilor a făcut, la rândul ei, cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând recunoaşterea drep­tu­lui de proprietate ca efect al uzuca­piunii de 30 de ani (uzucapiune = mod de dobândire a proprietăţii prin posedarea neîntreruptă a bunu­lui, într-un interval de timp fixat de le­ge). Tribunalul Bucureşti n-a ac­cep­­tat pretenţiile niciuneia dintre părţi, iar recursul USR şi al Minis­te­rului Finanţelor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (dosar 3419/01) nu s-a judecat fiindcă reclamanţii au retras plângerea, trecând cauza pe Le­gea 10. În toată această perioadă „Casa Monteoru” a fost apărată prin implicarea directă a celor doi pre­şe­dinţi care s-au succedat (Laurenţiu Ulici şi Eugen Uricaru), dar şi prin sprijinul ori demersurile publice făcute de Nicolae Breban şi Adrian Păunescu.

Anularea donaţiei
Aceasta era situaţia în 2005, când Nicolae Manolescu a devenit pre­şe­dinte al USR. „În 2010 am aflat în­tâm­plător că moştenitorii acţionase­ră din nou, în 2006, în instanţă Mi­nisterul Finanţelor pentru anularea donaţiei, obţinând de data aceasta câş­tig de cauză, şi se aflau deja în proces cu Primăria Capitalei pentru restituirea «Casei Monteoru»”, spu­ne preşedintele. Într-adevăr, moşte­ni­torii au reuşit să anuleze actul de donaţie, prevalându-se de argumentul că acesta s-ar fi făcut în condiţiile în care Elena Lascăr Catargiu ar fi fost ameninţată cu arma şi forţată să doneze imobilul, cu tot ce exista în el. „Motivul invocat este stupid - spu­ne Nicolae Manolescu. În realitate, Lascăr Catargiu era, în 1948, ca şi Sa­do­veanu, în graţia regimului şi a so­vieticilor, dovadă funcţiile deţinu­te la ARLUS şi primirea ambilor de că­tre însuşi Stalin la Moscova. În plus, Elena Catargiu a locuit până la moar­­te în «Casa Monteoru», bene­fi­ciind, conform actului de donaţie, de o pensie viageră şi de hrană zilnică”.
Aura Christi contestă însă faptul că Nicolae Manolescu n-ar fi fost in­format de Primăria Capitalei de existenţa acestui proces: „Dar i-a ce­rut public preşedintelui Băsescu un se­diu pentru USR la centenarul USR! Ceea ce poate să însemne că ştia bine merci de proces, ba mai mult decât atât: ştia că procesul va fi pierdut, nu-i aşa? Şi că USR va ră­mâne fă­ră sediu, altfel nu ar fi cerut unul”…

Transparenţa - ultima şansă
Cu siguranţă însă cei care n-au ştiut nimic de această situaţie, în ca­re USR riscă să rămână fără sediu, sunt scriitorii. Adrian Păunescu, de e­xemplu, a aflat de la noi, care voiam, de fapt, să-i cerem un punct de vedere în legătură cu situaţia. „Nu ştiam de acest proces, tot ce pot să spun e că eu am salvat o dată Uniunea Scriitorilor de la o situaţie asemănătoare”. Varujan Vosganian, prim-vicepreşedintele USR, ne-a de­cla­rat că nu ştiuse nici el de existenţa procesului declanşat în 2009. Iar pentru amănunte legate de acest li­ti­giu am fost trimişi la Alexandru Is­trate, directorul general al institu­ţiei. Deşi iniţial acesta a confirmat unele aspecte legate de proces, după o discuţie cu Nicolae Manolescu s-a răz­gândit, comunicându-ne că mesa­jul acestuia e următorul: e suficient punctul de vedere oficial publicat pe site-ul USR.
Greu de explicat şi de înţeles atitudinea total lipsită de transparenţă a preşedintelui USR faţă de mass-media, în condiţiile în care tocmai dezvăluirea situaţiei a făcut ca termenul din 14 aprilie să nu fie ulti­mul termen al procesului. Să fie un sâmbure de adevăr şi în ce spun Aura Christi şi Liviu Ioan Stoiciu? În orice caz, îngrijorările lor sunt reale. Şi onorante.