Mărturiile cutremurătoare ale unor supravieţuitori ai foametei din 1946-1947 din Basarabia

Regimul sovietic s-a bazat pe război, frică şi moarte
FLUX Ediţia de Vineri Nr.20098 din 06 februarie 2009

    Mărturiile cutremurătoare ale unor supravieţuitori ai foametei din 1946-1947 din Basarabia, incluse în volumul-document „Cartea foametei” a Larisei Turea, au fost „transmise” publicului de către actorii Naţionalului din Chişinău, în cadrul unui laborator de creaţie. O lectură foarte dificilă, care i-a marcat pe actori – Vitalie Rusu, Ninela Caranfil, Angela Cărăuş, Cornelia Maros, Ana Tcacenco, Iurie Radu, Alexandru Pleşca - dar şi pe cei care i-au ascultat. Vă prezentăm câteva impresii ale unor participanţi la acest eveniment, alături de una din mărturiile incluse în „Cartea foametei”.

    Cartea, tipărită la Chişinău în 1991, într-un tiraj de doar 2 mii de exemplare, a fost reeditată în 2008, la Bucureşti, având un important răsunet în întreg spaţiul românesc. Volumul a fost premiat la Salonul de carte de la Iaşi şi la Salonul internaţional de carte de la Chişinău. Cu alte mărturii-monolog incluse în carte, între care cea a îndrăgitului interpret Nicolae Sulac, vom reveni în numărul de marţi al publicaţiei FLUX.
    Scriitorul Vladimir Beşleagă: A fost cutremurător, parcă am auzit vocile celor care au supravieţuit. Ei au scăpat din foamete. Ce-ar fi spus cei care au murit? Un monolog, de dincolo de moarte, ar fi fost sfâşietor. Sunt lucruri despre care nu trebuie să se vorbească prea mult. Regimul sovietic a început cu teroarea şi uciderea în masă a populaţiei civile, fiind bazat pe război, frică şi moarte. La fiecare 10 ani era foamete – în 1923-24, în 1932-33, în 1946-47, în 1956. Sistemul sovietic avea în fire acest mecanism, care se repeta sistematic. Dintre scriitori, în timpul foametei Emilian Bucov şi Andrei Lupan, care erau demnitari de stat, ştiau ce se întâmplă. Bucov chiar era un fel de vicepremier, al doilea om din Guvern. Într-o zi, veneam de la o întâlnire cu scriitorii, l-am întrebat pe Bucov cam câţi oameni au murit în perioada foametei – a numit cifra de 300 de mii. Azi am auzit savanţii numind cifra de 250 de mii.
    Actorul Vitalie Rusu: Eu am trecut prin foame şi am ieşit din ea, vedeţi cât de zdravăn. Părinţii, chiar dacă erau învăţători, erau obligaţi să dea postavcă. În germenii fiinţei noastre şi acum zace foametea, de aceea suntem consumatori de bunuri materiale, nu de altceva. Avem tendinţa aceasta de a umple acel gol stomacal, nu cel de suflet. Am văzut şi auzit cazuri cutremurătoare.
    Autoarea cărţii, Larisa Turea: Actorii au reuşit foarte bine să redea anume mesajul cărţii, care vorbeşte despre această suferinţă pe care o avem şi nu ştim să o punem în lumină. Este o suferinţă imensă, care rămâne undeva în noi, ca nişte mine de sare şi trebuie cineva să o scoată… În realitate, mărturiile au fost şi mai cutremurătoare. În carte sunt 50, multe mi-au mai rămas.
IRINA CARABULEA 103 ani, Parcova, Edineţ: „Ameninţa că umple Siberia cu mine”

    Eu, drăguţilor, am o sută şi trei ani, la Paşti trec într-al o sută şi patrulea, da aşa jale ca pe foametea ceea n-am întâlnit... Că murise lumea, murise cu zile - morţi erau cei pe care-i cărau cu scara la groapă, dar nici cei care umblau n-ai fi zis că-s vii. Că, de, ca tot omul, mai pusesem de-o parte oleacă de strânsură, dar o venit şi mi-o luat-o, ”postaucă” adică. Şi-am rămas fără leac de grâu, fără păpuşoi, nimic-nimicuţa... Da unul dintre cei care îmblau cu scormonitul peste tot locul nu mă crede că nu mai am nimic. M-am jurat pe Sfânta Cruce că n-am nici nafură - da parcă el înţelege? Unul, Arhip, parcă aşa-i zicea, m-a târât în podul casei şi răcnea de se cutremura uşorii: dă postaucă ori te mântui aici, îţi dau foc! Ce-aveam să-i dau, dacă măturaseră până şi borţile de şoareci? Mi-o pus foc - casa era cu şindilă, ardea ca iasca - m-am tupilat şi-am leşinat în fum, m-o scos vecinii, mahalagiii care-au sărit la pojar... Altul se răţoia că dacă nu-i dau cutare şi cutare împle Siberia cu mine, unul zicea că mă spânzură - le era lor ruşine de-o femeie singură, chiar dacă eu şi maică-mea am moşit mai tot satul? Acela n-a mai ajuns să-mi pună juvăţul, cum prepunea - la o habă de vreme i s-o spânzurat feciorul...
    Mare greu şi întunecime - am păscut la iarbă de ne-o mers fumul. Mulţi o murit, cine le mai ştie numărul, copilaşi ca florile, s-au topit cu zile. Care mai avea ceva chiverniseală, zestre, straie, o mai duceau de azi pe mâine, da alţii... Smulgeau buruiene şi le fierbeau, da din fiertura asta li se umfla pântecele... Da ştii mata că nici de foc n-aveam? Te duceai la pădure, strângeai o sărchinuţă de lemnişoare, dar până acasă o prăpădeai mai toată - tot aruncai câte un vreasc, să-ţi fie mai uşor, că nu te ţineau puterile... Totul era numai colb, colb era totul – unde şi unde câte-o iarbă, nici frunză pe copaci nu mai era... Alţii se stricau la cap de foame – nu departe de mine trăia o babă, cam de leatul meu, şi baba ceea n-avea saţ, căta numai de pântec, mânca tot ce găsea în cale... Da totuna nu se potolea, ieşea seara la poartă şi răcnea cât o ţinea gura: - Mi-i a mânca! Mi-i a mânca!! Mi-i a mânca!!! Avea şi copii, da nu-i păsa - răgea ca vita. Nu mai puteam răbda şi mă duceam eu la ea: ”Ţine-te, femeie hăi, nu te fă de râs! Ţine-ţi firea!”. Da ea unde se repezea la mine: ”Amuş te mănânc! Te mănânc!”.
    Sălbătăcise norodul, mânca totul, ca omida... De amu în vară, când mai scăpasem la una, la alta, aveam păpuşoi în arie, şi dacă treceau copilaşi pe drum şi-i vedeam străvezii, le dădeam câte un ştiulete, să se ducă să-l fiarbă sau să-l coacă acasă, şi ei ocoleau pe hudiţă – că dacă-i vedea baba Nadea, îi găbjea şi li-l lua, îl înfuleca crud! Aşa a fost până în ultima zi baba ceea - păpa şi păpa, avea aşa ia o dobă!
    Eu aciuasem nişte nepoţi de la o nepoată, şapte la număr, şi-i mai hrăneam cum puteam - mulgeam văcuţa, puneam şapte cănuţe de lapte, şapte de apă, şi-l împărţeam cu păhărelul, la toţi totuna. A dat Domnul şi-am scăpat - tare mulţi se rugau să moară, da nu se îndura Mântuitorul! Că, de, ca oamenii, vroiau să iasă cu icoanele să se roage de ploaie, că era pământul crăpat de-un stat de om, da aiştia din sat, activişti, antihrişti sau cum îi cheamă, nu-i lăsau... Ei şi leaca ceea de geandră, pe care-o primeau, o împărţeau cum vroiau - ei mâncau, da pe noi ne zvântau...
    Da dacă-i să zic şi de mine, eu chiar şi atunci, pe foametea ceea, nu simţeam să-mi fie foame - mă uscasem, mi se stafidise pe semne stomacul de câte-mi vedeau ochii şi cu de-a sila băgam pe gât te miri ce, fiindcă ştiam că trebuie să înghit ceva, dar nu fiindcă mi-ar fi fost a mânca... N-a fost şagă, dar dacă ne-a dat-o Dumnezeu - păcatele noastre cele grele! - n-am avut ce-i face! Bine se zice că goliciunea înconjoară satul, da foamea dă pe de-a dreptul...

Ecaterina DELEU