Ion Coja. Alternanţele consonantice şi "amuţirea" lui i final

Alternanţele consonantice şi "amuţirea" lui i final
Publicat de Ion Coja in Lingvistică pe 14.02.2008 | 2 comentarii

Alternanţele consonantice cele mai frecvente apar la consoana finală a rădăcinii, pentru a marca pluralul la substantive – la nume, în general, şi persoana a II-a singular la verbe. (Trecem în plan secundar alte alternanţe, care mai apar în flexiunea cuvintelor sau în derivarea unor cuvinte noi.) În principal, aşa cum observă şi Gramatica Academiei, aceste alternanţe sunt de două feluri: (1) alternanţe care pun în opoziţie consoana finală cu varianta ei palatalizată (sau palatală): pom-pomi, adorm-adormi etc. şi (2) alternanţe care pun în opoziţie consoana finală a rădăcinii cu o consoană net diferită: pas-paşi, las-laşi etc. Le vom numi diferit : alternanţe parţiale şi alternanţe totale. Alternanţele totale sunt următoarele: c-č(ci) (mac-maci, plec-pleci), g-ğ (gi)(fragă-fragi, fug-fugi), d-z (brad-brazi, cad-cazi), s-ş (pas-paşi, las-laşi), t-ţ (frate-fraţi, bat-baţi) şi z-j (miez-mieji). Ultima, este o alternanţă mai rar întâlnită, mai recentă şi mai puţin productivă. Cele mai productive par a fi alternanţele c-č(ci), s-ş şi t-ţ. Observaţia interesantă pe care o putem face şi de la care pornim ar fi aceea că termenul al doilea al acestor alternanţe totale, adică consoanele č(ci), ğ(gi), z, ş, ţ şi j, sunt consoane care nu au existat în latină, ele au apărut în perioada de tranziţie de la latină la română, reprezintă foneme noi în raport cu inventarul latinesc. Are acest detaliu vreo relevanţă? Noi credem că are, credem că plecând de la acest amănunt putem formula o ipoteză verosimilă pentru «amuţirea» lui i final din limba română şi, indirect, pentru consecinţele acestui eveniment.

Simplificând lucrurile, să încercăm să ne imaginăm cum a evoluat flexiunea a două cuvinte latineşti, lupus şi ursus, amândouă păstrate în limba română, dar deosebite prin tipul de alternanţă consonantică, parţială la lup-lupi şi totală la urs-urşi. Aşadar, la un moment dat pluralele lupi şi urşi, rostite în două silabe, au început să fie rostite într-o singură silabă. Şi ne întrebăm care a fost prima «mutare», (1) trecerea lui s la ş sau (2) rostirea într-o singură silabă a pluralului ursi? Ne întrebăm în primul rând dacă există o legătură de cauzalitate între cele două evenimente! După vechea regulă a filologiei numită lectio difficile, vom spune că mutarea (1) poate explica mutarea (2), dar invers nu. Deci mai întâi s-a produs trecerea, în contextul amintit, a lui s la ş, a lui t la ţ ş.a.m.d.

Să ne explicăm: ce se întâmpla prin trecerea lui ursi la urşi? Este vreo deosebire între pluralul lupi, raportat la singularul lup(us), şi pluralul urşi raportat la singularul urs(us)? În care dintre cele două forme de plural se vede şi se va fi marcat mai bine valoarea gramaticală de plural? Evident, între urs(us) şi urşi (rostit bisilabic) este o diferenţă mai mare decât între lup(us) şi lupi (rostit bisilabic). În urşi pluralul este marcat de două ori, prin ş şi prin -i. În astfel de situaţii deseori unul dintre cele două sunete cu valoare de morfem începe să fie simţit ca redundant, drept care rostirea sa nu mai este atent urmărită de vorbitori. Cine se află în această situaţie, ş sau i final? Dată fiind succesiunea liniară a fonemelor, fonemul ş, rostit înaintea lui -i, devine el semnul principal al pluralului, iar -i îşi pierde din importanţă. Este rostit mai «pe jumătate», cu jumătate de gură, adică nu mai rămâne din el decât …amintirea. E de presupus că aceasta ar fi principala cauză pentru care -i final încetează de a mai fi silabic şi dispare aproape complet fără ca această schimbare să afecteze funcţia sa morfologică. În schimb în lupi, rostit bisilabic, -i final are o poziţie mai puternică decât în urşi, căci este singurul semn pentru a marca pluralul. Faptul că lupi, rostit bisilabic în latină, ajunge totuşi monosilabic în română, nu poate avea o explicaţie fonetică, ci numai una fonologică. Cel mai probabil este de acceptat analogia cu un model, iar acesta nu putea fi decât modelul cuvintelor de tipul urşi, în care i final putea, avea motive să ajungă redundant şi să-şi slăbească astfel poziţia, adică pronunţia. Aşadar, dintre cele două plurale, mai întâi urşi a devenit monosilabic. Prin analogie, lupi, rostit încă bisilabic, este «tentat» să fie şi el rostit monosilabic, tendinţă căreia i se supune în final, dar fiind nevoie să se păstreze în opoziţie cu singularul lup, p final, urmat de i, era obligat să se diferenţieze de p final din forma de singular. Neputând să se modifice total, aşa cum a făcut-o s devenind alt fonem, p va adopta varianta sa palatalizată şi, implicit, amuţirea lui i final. În felul acesta limba română «descoperă » că diferenţa dintre o consoană dură şi varianta ei palatalizată este suficientă ca să sprijine o opoziţie morfologică, dintre singular şi plural… «Ideea» palatalizării a venit de la consoana ş, a cărei rostire este de regulă uşor palatalizată, la fel ca şi la č, ğ, şi j. Am putea spune că aceste consoane sunt prin natura lor palatalizate. Nu pot fi pronunţate decât palatalizate. Noi nu cunoaştem motivul pentru care vorbitorii stră-românei l-au schimbat pe s din ursi în ş, pe c în č ş.a.m.d., dar este de presupus că acesta a fost primum movens, evenimentul iniţial. Procesul a fost iniţial de natură fonetică, şi nu este absolut necesar să-l putem explica. Nu este exclusă nici influenţa substratului. Important este ce a urmat, care au fost consecinţele apariţiei acestor sunete noi, ale acestor alternanţe consonantice totale. În ordine cronologică consecinţele acestea ar fi deocamdată următoarele: (1) i final devine redundant, drept care nu se mai rosteşte plenison, silabic; (2) dat fiind că noile consoane sunt aproape toate palatalizate (cu excepţia lui ţ şi z), ideea de plural (la nume) şi de persoana a II-a (la verbe) este simţită ca fiind legată de aspectul palatalizat al consoanei finale a rădăcinii; (3) prin analogie, deşi nu este redundant, i final, precedat de celelalte consoane, pe care nu le afecta fonetic, încetează şi el să mai fie silabic şi rămâne doar ca adaus, ca apendice palatal al consoanelor de care este precedat, adaus suficient pentru a prelua sarcina de morfem gramatical. Apare astfel o serie nouă de consoane în limba română, zic unii, consoanele palatalizate. Au dreptate ? Sunt ele foneme deosebite de celelalte? Au un statut propriu în inventarul de foneme ale limbii române? Iată o suită de întrebări cărora lingviştii români le caută răspuns de câteva decenii bune. Au oare cele de mai sus vreo legătură cu răspunsul căutat?

Deocamdată să semnalăm faptul destul de bizar că lucrurile s-au petrecut cam la fel şi în cadrul opoziţiei persoana I – persoana a II-a, când s-a ajuns să se generalizeze desinenţa -i pentru persoana a II-a, ceea ce a făcut ca punctul de plecare să fie aceeaşi opoziţie u(o)-i : merg(o)-mergi(s), cant(o)-canti(s). Rezultatul – apariţia unor alternanţe consonantice totale şi în flexiunea verbelor, la verbele a căror rădăcină se termină în c, g, d, t, s : fac-faci, merg-mergi, rîd-rîzi, cânt-cânţi, las-laşi. La fel ca la substantive, alternanţele totale se răspândesc la celelalte verbe ca alternanţe parţiale, prin palatalizarea celorlalte consoane finale: cari, dormi, pupi, speli etc. şi pierderea silabei finale. «Punctul de plecare» identic la verbe şi substantive s-a păstrat bine în cuvintele (substantive sau verbe) a căror rădăcină se termina în muta cum liquida : codru-codri, umblu-umbli, cuscru-cuscri, umplu-umpli, poziţie în care căderea vocalei finale sau palatalizarea consoanei precedente nu era posibilă din motive de fonetică articulatorie. Deosebirea dintre substantive şi verbe a fost aceea că practic aproape toate verbele au avut la persoana I singular un -u final, prin a cărui afonizare şi cădere s-a egalizat (sau s-a păstrat egal) numărul de silabe : cânt-cânţi, văd-vezi, merg-mergi, vin-vii. Substantivele care ajung să producă opoziţia u-i au fost numai cele masculine terminate în -us, iar ulterior, în română, terminate în consoană. Extinderea mai apoi a lui -i ca semn al pluralului la unele substantive feminine şi la substantivele masculine terminate în -e, a dat naştere unor noi alternanţe consonantice totale: coadă-coade-cozi, casă-case-căşi, munte-munţi. Această extindere a lui -i ca semn al pluralului poate fi considerată a fi fie efectul, fie cauza fenomenului paralel: reducerea silabei finale a acestor substantive ca urmare a palatalizării, ceea ce dă naştere în final unui model flexionar nou, în care opoziţia de sens gramatical se exprimă şi prin numărul de silabe, mai mare la singular decât la plural. Vom zice că modelul flexionar vacă-vaci, frate-fraţi este «şchiop». Acest defect nu a împiedicat modelul să se răspândească în toată flexiunea românească, nominală şi verbală deopotrivă! (Intră aici şi extinderea lui -i la pluralul neutrelor, latinescul -ora (-ură) ajungând să fie rostit monosilabic : -uri. Cauza acestei schimbări nu poate lua în calcul numai tendinţa de generalizare a lui -i, ci şi raportul silabic, dezechilibrat prin dispariţia lui -us.)

Vocalele a (ulterior devenită ă) şi e, ca vocale finale la forma de singular a unor substantive, nu se puteau afoniza, precum u, drept care singularul acestor substantive(nume) conservă silaba finală: frate, vacă, fagure, moară etc. Se poate spune că aceste substantive ajung la modelul şchiop nu neapărat prin analogie, ci (şi) prin evoluţie fonetică regulată. În schimb, la verb opoziţia persoana I – persoana a II-a va angaja mereu acelaşi număr de silabe. Flexiunea verbală va da totuşi naştere unui model flexionar «şchiop» dacă raportăm primele două persoane la a III-a, care, de cele mai multe ori, va avea o silabă în plus ! Nota bene: în latină, acolo unde flexiunea nominală era uneori imparisilabică, tendinţa a fost ca numărul silabelor să se egalizeze, astfel că în limbile romanice frons cedează locul lui fronte, mons lui monte, vox lui voce. Mai apoi, în română, sub influenţa morfemului -i, morfem de plural la multe substantive şi morfem pentru persoana a II-a la toate verbele, apar alternanţele consonantice, datorită (din pricina) cărora se pierde o silabă. Putem spune că în limba română reapare flexiunea imparisilabică, inversată însă. Nu mons-montes, ci munte-munţi, cu o silabă în plus la forma de nominativ singular: munte-munţi, voce-voci, coadă-cozi, oaspete-oaspeţi, femeie-femei, coajă-coji, vamă-vămi, cadă-căzi etc. Evident, modelul imparisilabic are avantaje mari, deosebirea prin numărul de silabe a două forme flexionare fiind extrem de pregnantă, de clară.

Notă: sintagma «pierderea silabei finale» trebuie înţeleasă ca proces fonetic prin care vocala din ultima silabă nu se mai pronunţă plenison, ceea ce face ca această pseudo-vocală, împreună cu consoanele respective, să se adauge la silaba precedentă. Se pierde propriu-zis caracterul de silabă al acelei grupări de foneme.

Să facem inventarul fenomenelor puse în discuţie şi pe care am încercat să le punem şi între ele în legătură:

(a) transformarea consoanelor c, g, d, t, s urmate de i în consoane cu totul noi în raport cu inventarul de foneme moştenite din latină : č, ğ, j, ş, z, ţ, transformare petrecută mai ales sub influenţa lui -i, morfem de plural la (unele) substantive şi pentru persoana a II-a la (unele) verbe. Dintre aceste consoane noi, primele patru se pronunţă palatalizate în mod natural şi inevitabil;

(b) palatalizarea prin analogie a tuturor celorlalte consoane finale când sunt urmate de -i, palatalizare care nu produce însă nici o modificare a celorlalte trăsături articulatorii;

(c) afonizarea (parţială) a lui -i;

(d) afonizarea (totală) a lui -u;

(e) dispariţia astfel a ultimei silabe la forma de plural a unui mare număr de substantive şi adjective(de fapt nu dispare silaba, ci numărul silabelor se reduce prin afonizarea lui -u sau -i) (nu mai complicăm lucrurile menţionând şi formele de genitiv-dativ ale substantivelor feminine, forme solidare cu cea de plural: porţi-unei porţi );

(f) reducerea cu o unitatea a numărului silabelor la verbe, la persoana I şi a II-a;

(g) extinderea desinenţei -i la alte substantive şi adjective, ca semn al pluralului, precum şi la toate verbele ca semn al persoanei a II-a;

(h) apariţia modelului flexionar «şchiop» şi răspândirea lui la un număr mare de substantive şi la aproape toate verbele;

(i) apariţia unor similitudini în flexiunea verbelor şi a unor substantive, ceea ce face ca, în final, alternanţele consonantice (provocate de -i final) să capete un rol la fel de important în toată flexiunea românească, verbală şi nominală deopotrivă.

Avem destule motive să credem că aceste evenimente sunt legate între ele, principalul motiv fiind coerenţa supoziţiilor pe care le sugerează. De discutat este ordinea cronologică a acestor evenimente şi raportul cauză-efect în care ele intră. Cine este cauza, cine efectul ? Deseori termenii raportului cauză-efect se pot inversa fără a fi afectată coerenţa construcţiei. Aşa bunăoară primele două mişcări pot fi oricând interpretate ca fiind una cauză a celeilalte. În funcţie de «alegerea» noastră se modifică şi succesiunea dintre cele două cauzalităţi, fonetică şi fonologică. Alte observaţii:

(A) Ne putem pune întrebarea unde a început procesul fonetic de alterare a consoanelor afectate de alternanţele totale : (1) la nume sau la verb ? (2) în interiorul rădăcinii (vezi cireaşă sau ţine ori şarpe) sau în poziţia finală ? Înclinăm să credem că începutul s-a produs (1)la nume (clasă în care includem şi participiile verbelor), dat fiind că verbele de conjugarea I, atât de importante în economia verbului, erau în situaţia de a bloca sau măcar de a încetini acest proces şi (2) în poziţie finală, când vorbitorul (român) (se ştie că) este mai neglijent cu articularea sunetelor(vezi Sextil Puşcariu, Limba română, vol. I, p 172), dat fiind că majoritatea cuvintelor româneşti se accentuează la început, pe prima silabă mai ales, dând limbii române un caracter «trohaic».(Apud D.Caracostea, Expresivitatea limbii române, p 81).

(B) Nota bene: La toate cele de mai sus trebuie adăugat şi subliniat faptul că intră în calcul şi -u final din pronunţarea unor substantive ca urs şi lup. Punctul de plecare a fost lupus şi ursus, care, in toate limbile romanice, au devenit lupu şi ursu. Astfel că adevărata opoziţie a fost între lupu şi lupi (bisilabic), respectiv ursu şi urşi, tot bisilabic. Când urşi începe să fie pronunţat monosilabic diferenţa devine şi mai mare, drept care vocala -i devine redundantă şi se poate renunţa la ea, ceea ce este sinonim cu renunţarea la ultima silabă. Apare astfel modelul flexionar în care deosebirea dintre singular şi plural constă deseori şi în numărul de silabe, mai mare la singular cu una. Paralel cu impunerea acestui model are loc şi căderea în desuetudine, dacă putem spune aşa, a lui u final, care funcţionase în opoziţie cu i final şi plenison. Printr-o coincidenţă stranie, aceeaşi opoziţie, între un u final şi un i final, va funcţiona şi la foarte multe verbe, pentru a distinge primele două persoane, astfel că soarta acestor morfeme (desinenţe) va fi aceeaşi, ele se afonizează până la dispariţie(cazul lui -u) sau quasi dispariţie, în cazul palatalizării consoanelor finale urmate de -i.

(C) În toată această poveste un rol important l-a jucat şi articolul hotărît, a cărui ataşare la sfârşitul cuvîntului l-a salvat pe -u final să dispară cu totul. El se salvează făcând însă redundantă prezenţa lui -l, urmaşul direct al lui ille! Acest -l nu dispare – aşa cum s-a întâmplat cu -s final latinesc, deoarece este păstrat de substantivele masculine terminate în -e (fratele, muntele) şi în formele de genitiv-dativ (pomului, lupului). Un rol excepţional îi revine însă coincidenţei că, la plural, articolul hotărît, latinescul illi, la capătul unei evoluţii în care a contat şi nevoia de a se distinge de pluralul ei, provenit tot din illi, ajunge -i, plenison, ataşat formei (rădăcinii) nominale nedeterminate. Se ajunge în final ca prin -i plenison să fie marcat atât pluralul unor substantive, cât şi valoarea de determinat definit. Nevoia de a marca diferenţa dintre pluralul nearticulat – pomi, fii, şi pluralul articulat hotărît – pomii, pomilor, fiii, fiilor, credem că a avut un rol decisiv în salvarea şi permanentizarea în limba română a acestui ciudat sunet care este pseudo i final. Acţiunea acestei coincidenţe se cuvine a fi adăugată la factorii inventariaţi mai sus sub numerotarea (a) – (i). A acţionat simultan şi într-o neaşteptată coordonare cu aceştia, dar nu trebuie trecută cu vederea nici ingeniozitatea (sic!) nomothetului român care, desigur, nu a premeditat inventarea acestui ciudat «pseudo i final», dar atunci când din jocul întâmplării acesta s-a ivit, ca soluţie atât de neobişnuită, vorbitorii limbii române de odinioară n-au pregetat să-i recunoască funcţionalitatea, capacitatea de a răspunde exigenţelor semioticii gramaticale. Raportarea lui pomi nu numai la pom, ci şi la pomii, la pomilor, adică la un i plenison cu care intră în opoziţie şi se află în aceeaşi paradigmă, ne îndeamnă să credem că românul aude totuşi un i şi la finalul lui pomi, căci în mintea sa acest pomi se raportează la pomilor, la pomii, cu care are în comun sensul de plural. Acest sens nu se leagă de caracterul palatal al lui m din pomi, căci în pomilor m nu mai este palatal. Dacă spunem că pluralul este exprimat prin palatalizarea lui m, nu mai putem da acelaşi răspuns pentru forma articulată a aceluiaşi substantiv. Deci şi în pomi, şi în pomilor, vorbitorul român are sentimentul că sensul gramatical de plural se exprimă prin acelaşi sunet, i. Un i rostit diferit, în funcţie de prezenţa sau absenţa articolului definit. Soluţia ingenioasă la care se recurge nu este (x) exprimarea diferenţei singular – plural prin opoziţia nepalatalizat – palatalizat, pom-pomi, ci, mai ales, (y) exprimarea diferenţei nedeterminat – determinat, pomi-pomii, prin diferenţa dintre i din pomi şi i din pomii. Cum l-au descoperit sau inventat românii pe acest pseudo i final? Probabil, aşa cum spuneam mai sus, datorită noilor consoane č, ğ, ş, j, poate şi ţ, care se rostesc în mod natural cu un apendice final asemănător celui din rostirea lui pomi… Efectele produse de apariţia acestor consoane par a fi copleşitoare pentru configurarea finală a sistemului fonologic românesc. (Variantele de tipul ţeapăn-ţapăn sau zeamă-zamă ar dovedi că şi consoanele ţ şi z sunt auzite/pronunţate în mod natural cu un uşor adaus palatal, ceea ce ar însemna că propriu zis toate consoanele noi intrate/apărute în străromână, mai sus enumerate, au contribuit la impunerea acestui adaus palatal ca semn gramatical, morfologic.)

Aşadar, opoziţia (y) dintre pseudo -i şi -i plenison: pomi, respectiv pomii sau pomilor merită cel puţin atenţia acordată opoziţiei (x) pom-pomi. Instituirea celor două opoziţii, (x) şi (y), se va fi produs simultan sau cu un decalaj foarte mic în timp. Este probabil că fără opoziţia (y), pomi-pomii, nu s-ar fi păstrat/salvat acest ciudat apendice vocal care este pseudo i final din morfologia românească. Căci, să nu uităm, acest sunet are rol distinctiv (aproape) numai în morfologie.

(D) Să comparăm, tot schematic, cuvintele latineşti casa şi vaca, al căror plural latinesc era casae şi vacae. Curând, în română, se ajunge la pronunţia case şi, probabil, pentru o vreme, vace (vezi coade, poarte devenite abia mai târziu cozi, porţi ). Apariţia la plural a lui č(ci), atât de diferit fonetic de c de la singular, face redundantă prezenţa lui e, cu consecinţa aceeaşi ca şi la urs-urşi: ultima silabă dispare propriu zis prin amuţirea vocalei, vaci fiind rostit într-o singură silabă. Apare astfel modelul flexionar vacă-vaci, model nou, alături de modelul casă-case moştenit din latină. În cadrul modelului vacă-vaci principalul semn fonetic al valorii gramaticale de plural este numărul de silabe, mai mic cu o unitate la plural. Cât de importantă devine această deosebire se deduce din faptul că acest model se extinde şi la acele substantive care nu pot oferi pluralului sprijinul unei alternanţe consonantice totale : moară-mori, şcoală-şcoli, nară-nări, floare-flori etc. Numărul substantivelor care exprimă pluralul practic numai prin renunţarea la ultima silabă este foarte mare, incluzând şi substantive ca femeie, claie, vedenie, masculinele terminate în -e etc. Putem deduce că în limba română există un model ideal de a distinge singularul de plural, atât prin numărul de silabe, cât şi prin alternanţe fonetice totale, dacă se poate deopotrivă consonantice şi vocalice: poartă-porţi, coadă-cozi, carte-cărţi, munte-munţi, frate-fraţi, rangă-răngi. (Se pare că alternanţele vocalice sunt rezervate numai substantivelor feminine: cărţi, răngi, porţi etc. În pluralul feţi de la făt, avem un e etimologic. Nu însă şi în băieţi, chiar dacă nu cunoaştem etimologia băiat-ului…)

La nivelul popular, «ţărănesc», varianta căşi a literarului case dovedeşte cât este de activ acest model, nici pe departe acţiunea sa nefiind încheiată. După cum se vede, prezenţa lui -i afectează numai substantive de genul masculin şi feminin. Dar nu şi substantivele neutre, la care desinenţa -e nu «decade» niciodată la -i. La fel, diftongii care apar de regulă la singular la substantivele feminine, alternând cu o vocală la plural – poartă-porţi, moară-mori etc., la multe substantive neutre apar la plural, alternând cu o vocală de la singular: glonţ-gloanţe, soroc-soroace, moţ-moaţe, rod-roade, bob-boabe etc. Să fie «calitatea» de feminin a formelor de plural cea cu care se asociază prezenţa diftongilor? În schimb neutrele cu pluralul în -uri păstrează modelul şchiop originar, moştenit din latină : tempus-tempora, timp-timpuri. De menţionat că la aceste substantive înregistrăm o «varianţă silabică» maximă: N+3. Astfel, avem timp (o silabă), tim-puri, tim-pul, tim-pu-ri-le (patru silabe). Dacă ni se îngăduie, numim varianţă silabică faptul că în cursul flexiunii un cuvînt se modifică şi la nivelul silabic, al numărului silabelor din care sunt alcătuite formele sale flexionare. Chiar dacă strict morfologic acest fapt nu pare a fi relevant, el este caracteristic în plan fonologic, contribuind la ceea ce numim empiric a fi sunetul specific al unei limbi, «melodia» acesteia. Dar le putem atribui şi un rol morfologic mai subtil, adică semiotic propriu-zis, acestor alternanţe silabice. Un rol la nivelul sistemului: substantivele masculine şi feminine, atunci când sunt afectate de flexiunea imparisilabică se supun modelului «o silabă în plus» la singular, iar neutrele generează o silabă în plus la plural: vacă-vaci, frate fraţi, respectiv timp-timpuri, vas-vase. (Acest plural vase nu va deveni niciodată văşi prin analogie cu case-căşi…)

Cât priveşte substantivele care realizează modelul flexionar ideal, ele se regăsesc şi printre neologismele ceva mai …vechi şi mai frecvente: gardă-gărzi, bancă-bănci, şpagă-şpăgi, bară-bări etc.

(E) Flexiunea imparisilabică are avantaje şi dezavantaje. Avantajul principal este că asigură, prin forme redundante, prin diferenţe mari între formele flexionare, transmiterea mai netă, mai sigură, a semnificaţiei gramaticale: coadă-cozi, casă-căşi, bască-băşti etc., forme care, în fapt, mai au comună nu rădăcina, ci primul fonem din cuvînt. Aproape că sunt forme supletive. Dezavantajul este că efortul mnemic, de memorare, este mai mare. Ca şi la formele supletive, frecvenţa decide : dacă frecvenţa este destul de mare, atunci ne putem permite luxul unor forme atât de redundante.

Mai contează un element, puţin luat în seamă, cu trimitere la o importantă problemă de istorie a limbii române : formele redundante – supletive sau alternanţele, îndeosebi cele care însoţesc forme flexionare imparisilabice, sunt foarte incomode pentru cei care învaţă acea limbă, pentru cei care au altă limbă maternă şi care îşi însuşesc limba respectivă ca pe o a doua limbă… Limba latină avea multe alternanţe silabice. În limbile romanice acest sistem a devenit greoi şi a fost abandonat în măsura în care aceste limbi au ajuns să fie vorbite de alogeni, de vorbitori care aveau altă limbă maternă. Dintre toate limbile romanice, se pare că limba română a păstrat cel mai bine şi chiar a dezvoltat alternanţa silabică ca procedeu semiotic morfologic. Măsura în care o limbă romanică a păstrat asemenea subtilităţi idiomatice din latină credem că reflectă măsura în care latina a fost limba maternă a celor care au răspândit-o şi au conservat-o în provincia romană respectivă. (Vezi Ion Coja, Romanité ethnique et romanité linguistique, în Actas do XIX Congreso Internacional de Linguistica e Filoloxia Romanicas, vol.V, p.47-60.)

(F) Interpretăm din perspectiva celor de mai sus câteva forme flexionare mai bizare: bunăoară forma tu te legeni, în raport cu eu mă legăn. Cred că alternanţa g-ğ(gi), în interiorul rădăcinii în poziţie mediană, nu finală(!), provine din obişnuinţa şi preferinţa vorbitorului de a avea o alternanţă totală pentru a marca valoarea morfologică de plural sau persoana a II-a. Palatalizarea lui -n, tu te legăni, este simţită ca insuficientă, iar prezenţa în apropiere a lui g este «speculată», putând astfel obţine marca morfologică convingătoare : alternanţa consonantică g-ğ, totală. Oarecum asemănător, cuvîntul pieptene are două forme de plural : piepteni şi, mai rar şi neliterar, piepţeni. De unde această alternanţă consonantică în interiorul rădăcinii ? Credem că este aceeaşi situaţie ca şi la te legeni: prin alternanţa t-ţ din mijlocul rădăcinii obţinem un plural mai clar. Faptul că forma de singular pieptene nu se pronunţă niciodată piepţene denotă că ne mişcăm numai pe terenul fonologiei, al morfo-fonologiei, şi deloc pe al foneticii. La fel în grăunţe, plural de la grăunte. Vocala e nu are «puterea» să-l transforme pe t final în ţ, în munte, frate etc. Nu prezenţei lui -e i se datorează pronunţia grăunţe, ci obişnuinţei de a marca pluralul printr-o alternanţă totală. Aşa explicăm şi forma inţi pentru intri, înregistrată de Puşcariu în Dicţionarul său… Forma inţi respectă probabil şi regula(?) ca verbul să aibă la pers. a II-a indicativ prezent o silabă mai puţin decât infinitivul: cânta-cânţi, plimba-plimbi, mânca-mânci, merge-mergi, ţine-ţii, veni-vii etc. (După ţ nu mai putea să rămână r, succesiunea ţr fiind imposibilă în română. În plus – şi poate mai adevărat, prezenţa lui r ar fi împiedicat trecerea lui t la ţ.) Dar cel mai convingător este cazul alternanţelor nostru-noştri, vostru-voştri, cuvinte atât de des folosite. Aici alternanţa consonantică afectează un sunet aflat mai aproape de iniţiala cuvîntului decât de finală: astru-aştri! Atât e de puternic sentimentul că valoarea morfologică de plural este legată de o alternanţă consonantică totală! Chiar şi atunci când morfemul propriu zis -i se pronunţă plin, întreg. Vezi şi fost-foşti, ăst-ăşti, veste-veşti, gust-guşti etc. (Vezi şi mai jos, cele scrise sub G.) Aceste cazuri de alternanţe consonantice totale produse nu la consoana finală a rădăcinii, ci în interiorul rădăcinii, ar putea denota că românii resimt ca insuficientă opoziţia dintre o consoană şi varianta ei palatalizată, dintre -n şi –ni (legăn-legăni), dintre -t şi -ti, motiv pentru noi ca să «depunctăm» ideea că ar exista în română, de sine stătătoare, seria de consoane palatal(izat)e.

Ajungem astfel la întrebarea probabil cea mai importantă: chiar există în limba română o serie aparte de foneme, distincte de celelalte, vestitele consoane palatalizate? Consoana p din patru este altă consoană, alt fonem decât p din piatră sau din lupi? Desigur, contează aspectul fonetic al problemei, dar asupra acestuia nu ne pronunţăm. Aspectul funcţional, fonologic, ne este mai accesibil. Şi propunem câteva observaţii din care încercăm să deducem punctul de vedere al vorbitorului, dacă se poate spune aşa. Al limbii. Mărturia involuntară a vorbitorilor, pe care cu greu îi poţi supune unei anchete pe asemenea subiecte. Şi anume, mai întâi celebra metateză cribit pentru chibrit. Din care se poate deduce că c din chibrit şi c din cribit sunt acelaşi fonem pentru conştiinţa vorbitorului. Mai avem asemenea situaţii? Se pare că da. Mi s-a semnalat din limbajul infantil metateza oicul pentru ochiul. Iar eu însumi am auzit-o deunăzi pe nepoata mea de doi anişori zicând că pe ea o cheamă Ioana Stochia(două silabe), în loc, desigur, de Stoica. Aceeaşi concluzie o tragem şi din perechea tărcat-Tărchilă. În Tărchilă, unde esenţială este păstrarea legăturii de sens, c se păstrează nealterat. Adică c din tărcat şi c din Tărchilă sunt acelaşi fonem. La aceeaşi concluzie ne duce şi cazul lui cneaz, cuvînt împrumutat din slavă, destul de rar folosit, dar care atunci când a devenit mai frecvent şi şi-a românizat pronunţia prin evitarea lui cn-, grup consonantic greu de reperat în română, a fost introdus un i ca vocală de sprijin, devenind chinez. Cei ce au creat această variantă erau încredinţaţi că c din cneaz şi c din chinez sunt sunete (şi foneme) identice. Mai amintim varianta gâci pentru ghici, din cele două forme rezultând că pentru vorbitorii limbii române g din ghici şi g din gâci sunt acelaşi sunet-fonem. Are legătură cu discuţia noastră şi ezitarea limbii române contemporane între mămicii şi mămichii, vlădicii şi vlădichii, între Floricii, Florichii şi …Floricăi. Ne întrebăm : avem şi situaţii asemănătoare, din care să rezulte însă că limba română distinge pe c din chiar de c din car? Personal, nu am dat peste asemenea argumente.

De vreme ce palatalizarea consoanelor româneşti este un fenomen cu funcţii morfologice atât de evidente, ni se pare straniu să considerăm că c, g, t, d, s ar avea perechi palatalizate în cuvinte ca chior, versus cor, gheară, versus gară, teacă, versus tacă ş.a.m.d., dar nu şi în poziţie finală, cu rol fonologic. Bunăoară am un c, respectiv g palatal la final de cuvînt în unchi, în ochi sau trunchi, în unghi sau renghi. Dar acesta nu este în alternanţă cu un c dur. Căci rac face la plural raci, iar nu rachi. Ce deducem din comparaţia lui robi-robilor-robului cu unchi-unchilor-unchiului? Există substantive terminate în b sau m palatalizat la singular, aşa cum cele de mai sus se termină la singular în c’ sau g’ (palatalizat)? Fonemul c’ (palatal) din unchi se păstrează şi în forma flexionară unchiului. Găsim vreo altă consoană din seria consoanelor palatale cu un comportament asemănător?(Cf. pomi, dar pomului, niciodată pomiului!) Şi asta ce ar putea să însemne? Că singurele consoane palatale autentice sunt c din chior, unchi etc. şi g din unghi, gheară etc? Dar am avut mai sus dovada că c din chibrit este acelaşi fonem cu c din cribit!… Şi atunci?!

O variantă acceptabilă a teoriei potrivit căreia în română ar funcţiona o serie de consoane palatale ar fi aceea că în limba română este (sau a fost!) pe cale să se nască o asemenea serie. Natura non facit saltuus. Nici limbajul. Aşa că argumentele invocate în sprijinul acestei teze, a existenţei seriei de consoane palatale, pot fi mai corect interpretate ca dovezi ale tendinţei de a se constitui vreodată, în viitor, o asemenea serie. Seria de consoane palatale este sau a fost pe cale să se nască, dar procesul e departe de a se fi încheiat. Începutul l-au făcut consoanele palatale notate de foneticieni prin k’ şi g’. Ele pot să apară la sfârşitul unor cuvinte la forma de singular, precum ochi, unchi, unghi, renghi, dar celelalte consoane palatalizate, precum b’ din robi, p’ din lupi, r’ din cari etc., nu. Alternanţele b/b’, p/p’ etc., cu rol morfologic în română, nu pot conta decât ca o promisiune, ca un început al unui proces care mai include multe etape. Consoanele k’ şi g’ au mers ceva mai departe pe acest drum, aşa cum am văzut, distribuţia lor fiind mai variată. Dar nici ele nu au mers, totuşi, până la capăt. Adăugăm în acest sens şi situaţia unor verbe ca veghea, urechea, împerechea şi altele, care într-adevăr nu se termină în diftongul -ea, ci în vocala -a, adică sunt de conjugarea I: veghez, urechez, împerechez etc. Verbele de conjugarea a II-a aşadar, precum vedea, părea, se termină într-adevăr în diftongul -ea, iar nu într-o consoană palatală urmată de -a. Caz în care ar fi trebuit să aparţină aceleiaşi conjugări ca şi veghea. Faptul că vedea şi veghea sunt de conjugări diferite ne spune care este părerea …limbii române despre consoanele palatalizate!

Dacă avem însă diftong în vedea şi părea, atunci tot diftong avem şi în deal sau reavăn. Cu alte cuvinte, k’ şi g’ sunt mai avansate în procesul de a se constitui ca foneme distincte de c şi g, în comparaţie cu celelalte consoane pe care ne-am pripit să le declare palatalizate sau palatale, seria palatalelor etc… Dar acest proces nu este de imaginat că va merge mai departe. Intrată în epoca modernă, a culturii scrise, limba română şi-a încetinit mult «viteza» de evoluţie, apariţia seriei de consoane palatale nefiind singura tendinţă rămasă neîmplinită, la mijlocul drumului, nedusă până la capăt. De aici şi statutul ambiguu al acestor consoane, bine reflectat în discuţiile interminabile purtate pe seama lor.

Consoanele considerate că alcătuiesc seria de consoane palatalizate au un comportament deficitar din punctul de vedere al distribuţiei, fiind supuse unor restricţii necunoscute celorlalte consoane. De exemplu, ele nu pot fi urmate de o consoană, nu pot intra într-un grup consonantic decât ca element final. Ele apar numai la finală de cuvînt, în opoziţie morfologică cu varianta lor dură, sau urmate de o vocală, situaţie în care unii lingvişti consideră că avem de-a face de fapt cu un diftong, ea (ia), ie sau io (eo): beată, viezure, pleosc.

(G) A ţine seama de mărturia involuntară a vorbitorilor mi se pare a fi regula de aur a lingvisticii. Vorbitorul, ca medie a tuturor vorbitorilor, se arată a fi şi un excelent fonetician, nu numai fonolog. Interpretez în acest fel soarta sufixului -esc, aflat în alternanţă cu -eşti, -eşte. La aceste cuvinte, de tipul româneşti, citeşti, este surprinzătoare (1) apariţia lui t (aparent, în alternanţă cu c), precum şi (2) caracterul palatalizat al acestui t, care, la forma de plural sau de persoana a doua, de regulă devine ţ : bat-baţi, băiet-băieţi etc. La fel cum şi c, în cursul flexiunii devine mereu č: saci, culci etc., niciodată c palatalizat. Găsim pe t palatalizat în teacă ori teamă, urmat de un a, dar niciodată nu găsim pe c, g, t, d, s cu pronunţie palatalizată la persoana a II-a sau la plural. Cum se explică acest t palatalizat în sufixul -eşti, aflat în opoziţie cu -esc? Propunem explicaţia următoare: -eşti vine de la -esc + -i, care devine astfel -esci. Lingviştii ştiu că č (ci) este un sunet compozit, dublu, format din t şi ş. Deci -esci se pronunţa de fapt -estşi. Prin efectul propagării alternanţei, s devine ş, la fel ca ğ din legeni sau ţ din piepţeni. Forma -eşci este atestată, dacă nu mă înşel. Se pare că vorbitorii români au intuit caracterul compozit al lui č(ci), l-au auzit foarte corect, căci numai aşa se explică, prin disimilare, dispariţia lui ş cel de după t, aflat în pronunţia lui ci. Devenind consoana ultimă din cuvînt, t nu va avea încotro şi va prelua palatalizarea, ceea ce dovedeşte că din punct de vedere fonetic t se putea palataliza ca orice altă consoană la final de cuvînt. Deci, în final, -eşti. În contesta-conteşti, avem efectul analogiei cu seria poveste-poveşti, veste-veşti, oaste-oşti, triste-trişti, artiste-artişti, comuniste-comunişti, unde rolul morfo-fonologic principal îl are alternanţa s-ş. Merită a fi consemnată şi această coincidenţă tulburătoare: prezenţa sufix(oid)ului -esc, -eşti atât în flexiunea nominală, cât şi în cea verbală…) Semnalăm şi casc-caşti. Sau pronunţia populară deşte pentru degete: tot aşa, vorbitorii aud corect dedjete, deoarece ĝ(gi), ca şi č(ci), este un sunet compus, din d şi j. Sub influenţa primului d, cel de al doilea d este disimilat total şi se ajunge la pronunţia dejete, apoi dejte, deşte.

Uneori lui pseudo -i precedat de o consoană îi corespunde un -i certamente semivocalic, precedat de o vocală : femei, vrei, dai, sui etc. Desigur, -i din pomi sau vezi nu este semivocalic, dar statutul de semivocală este probabil genul proxim pentru speţa bizară a acestui unicat fonetic şi fonologic care este mult discutatul i final din limba română.

În concluzie, credem că trebuie acceptată existenţa acestui -i afonizat, nesilabic, complet atipic, a cărui existenţă şi permanentizare în fonologia limbii române este posibilă datorită faptului că el funcţionează cel mai des în opoziţie cu un -i plenison, îndeosebi la substantive, la nume: pomi-pomii, pomilor, la fel cum i semivocalic din femei se vocalizează şi devine i propriu zis, vocalic, plenison, prin variantele morfologice femeii, femeile, femeilor. La verbe este mai rar realizată această opoziţie. Avem totuşi pe vezi, o silabă, şi pe vezi-ţi(de treabă), unde i din vezi- devine plenison. La fel vedeţi, dar vedeţi-vă (de ale voastre), vă plimbaţi (trei silabe), dar plimbaţi-vă (patru silabe). Confer şi Văzutu-l-ai? Dacă vorbitorii limbii române îl mai …ţin minte pe -u din finalul participiilor latineşti şi străromâne, nu e deloc de mirare ca vorbitorii limbii române să ştie, să simtă că în pomi avem un i . Contribuie la întărirea acestui sentiment şi opoziţiile de tipul codru-codri, umblu-umbli, dar mai ales codri-codrii. (Interesant este ce se petrece când, după un cuvînt terminat în ci, gi, ş, j sau consoană palatalizată, urmează prepoziţia sau prefixul în(-): copaci înverziţi, magi înstelaţi, pomi înfloriţi, caş întors, ruj în două ape, egali în drepturi, tauri înfuriaţi etc. Şi anume, prin producerea liaisonului, sub influenţa lui i final, chiar amuţit cum îl declarăm noi, î se pronunţă i, adică, de fapt, î dispare în favoarea unui -i care, pentru lingvişti, nu mai conta ca vocală, ca i: copacinverziţi, caşintors, egalindrepturi etc. Semn că pseudo i final e departe de a fi amuţit cu totul… La fel se petrec lucrurile cu î- indiferent ce vocală îl precedă: cânta-n (cântă-n, merge-n, căzu-n, ascult-o-n, privi-n) tăcere. Putem deduce că în asemenea situaţii pseudo -i se comportă ca un i plenison, având puterea să-l elimine pe î. Aşadar, limba română rămâne cu diftongii ei mai departe şi cu acest pseudo -i, ca semn nu numai al pluralului, ci şi – mai ales, al nedeterminării: pom-pomul, pomi-pomii. Un -i mai ciudat, dar i!

Semnalăm şi alternanţele silabice vaci-vacile, oi-oile, timpuri-timpurile. Faptul că diferenţa determinat (vacile)-nedeterminat (vaci) antrenează o diferenţă de două silabe, situaţie pe care nu o întâlnim niciodată când limba română are de făcut diferenţa dintre singular şi plural, ar putea fi interpretat ca dovadă că opoziţia determinat-nedeterminat este cea mai importantă în morfologia numelui. Această opoziţie este întotdeauna susţinută de o varianţă (alternanţă) silabică: pomi-pomii, case-casele, copii-copiii, fapt care impune aceeaşi concluzie.

Trebuie subliniat acest detaliu – semn al nedeterminării, prea puţin luat în seamă în discuţiile despre statutul lui i din pomi . Un fonetician ca Grammont ar fi mers mai departe şi ar fi considerat că opoziţia fonetică pomi-pomii, adică opoziţia pseudo i final-i final plenison, sugerează destul de bine, în planul semantic, al semnificatului gramatical, diferenţa dintre nedeterminat şi determinat. La singular, aceeaşi opoziţie este la fel de pregnantă, de sugestivă : pom-pomul. În vreme ce opoziţia pom-pomi nu pare a fi în nici un fel legată de diferenţa de sens(gramatical) dintre singular şi plural, caracterul vag, din punct de vedere fonetic, al lui -i din pomi se potriveşte cu sensul gramatical exprimat prin absenţa articolului, prin nedeterminare. Ca şi morfemul zero din pom, în opoziţie cu pomul. Subscriem aşadar la ipoteza imaginată de un imaginar Grammont!… O adăugăm ipotezelor de mai sus, cu care nu intră în contradicţie, ci le completează, toate ipotezele concurând, ca o suită de coincidenţe, pentru a produce (şi explica!) împreună particularitatea pe care o reprezintă acest «pseudo i final», atât de important pentru morfologia limbii române. În schimb, rolul acestui sunet în semnalarea unor diferenţe semantice, lexicale, este atât de redus, aproape inexistent, motiv în plus pentru a nu-i acorda un statut de sine stătător. Ci vom conchide că fonemul i în limba română cunoaşte trei variante: (1) i vocalic din codri, pomii, copii sau pomilor ori femeii, (intră aici şi i vocalic din diftongul descendent iu – fiu, scatiu, argintiu etc., diftong greu de reperat în alte limbi), (2) i semivocalic din femei sau din iarnă, şi (3) i final din pomi. Ultimul fiind unul din estemele limbii române, dându-i acesteia o personalitate distinctă din punct de vedere structural. El poate fi numit «final» deoarece apare numai la sfârşitul unor cuvinte şi niciodată în interiorul acestora. Ciudăţenia este că aceste variante nu sunt variante propriu-zis poziţionale, ci de alt tip, creat în interiorul flexiunii româneşti, fără ecou însă în semiotica lexicală. Dacă prin expresia variante poziţionale avem în vedere şi contextul paradigmatic pe care se sprijină existenţa şi funcţionarea lui -i ca morfem atât al pluralului şi al nedeterminării nominale, cât şi al persoanei a II-a, în opoziţie cu singularul (respectiv persoana I) şi cu pluralul nedeterminat, atunci se poate să ne apropiem de soluţie. O soluţie totuşi greu de găsit în măsura în care numitul pseudo i final este şi rămâne un fenomen unic.


2 comentarii la “Alternanţele consonantice şi "amuţirea" lui i final”

1.
iovescu says:
10.04.2009 at 8:17 am

ipotezele ar trebui dezvoltate.
astept.
2.
Florin Croitoru says:
30.08.2009 at 12:58 pm

Ce frumos şi reconfortant ieste să facem astfel de raţionamente ! Mai toţi lingviştii şi istoricii sînt ferm convinşi că dacii au învăţat bine latina vulgară după care au început să o uite şi aşa a apărut romîna.Au mai pus iei nişte vorbe de la slavi pe care nu le-au uitat pînă azi şi asta ar fi limba romînă care s-ar fi format acu mai bine de o mie de ani.De atunci însă dacii şi-au uitat doar numele că limba se vorbeşte aşa cum s-a format chipurile. Nu credeţi că teoria asta ieste ilogică? Văd că sînteţi convins că lup şi urs au învăţat dacii de la romani.Ipoteza că aceste cuvinte ar fi putut exista şi în limba dacilor moştenite fiind dintr-o limbă mai veche nu ieste logică? Dar de ce nu au învăţat dacii vorbe pe care profesorii lor romani de diferite naţionalităţi desigur le foloseau de ex legiune,tegula,styl,pecunia,caliga,cohorta,castrum,tunica, adică numeroşi termeni militari,sociali,economic nu se regăsesc în vorbirea romînească populară.Ori dacă de la romani dacii ar fi învăţat limba nu se putea să nu fie şi aceşti termeni tot ca la romani.Deoarece nu sînt ieu trag concluzia că nici limba nu a fost învăţată de daci de la romani.
În rest, observaţiile asupra formării unor cuvinte în romîneşte sînt pertinente; aşa ieste.