Alexandru George. Între revizuire şi fixare (lll) [remember Marin Preda]

Sursa Luceafărul de dimineaţă, Nr. 34 - 35 / 2009

Între revizuire şi fixare (lll)
Alexandru George

În cadrul dialogurilor din rubrica de faţă pe care Luceafărul de dimineaţă mi le publică de mai mulţi ani, am încercat să cuprind probleme mai vechi privind literatura din timpul comunismului, dar şi de dinainte, uneori din aparenta inactualitate a scrisului nostru literar, socotit de mulţi „clasic“. În momentul de faţă, datorită unor răsturnări spectaculoase şi pline de urmări, felul, de pildă, de a concepe scrierea unojavascript:void(0)r istorii literare trebuie să ţină seama de evenimente care, producându-se, rămân de justificat dar nu prin scurgerea normală a unui curs firesc. O incursiune în trecut, chiar de proporţii mai reduse, te duce la revizuiri care în cei 15-20 de ani de libertate te-ai fi aşteptat să se fi produs, nu să rămână la ordinea zilei. În genere, eu am pornit de la un interlocutor, mai ales, de la unul ale cărui opinii şi evaluare nu corespund cu ale mele, dar care reprezintă un caz ce merită onorurile unui întreg colocviu.

Astfel, am fost surprins foarte recent citind un articol de amintiri foarte preţioase ale domnului Mircea Micu despre Marin Preda, un „caz“ indiscutabil care se pretează la discuţii. Autorul articolului Remember Marin Preda (Luceafărul de dimineaţă din 13 septembrie a.c.) l-a cunoscut pe părintele Moromeţilor în partea ultimă a vieţii, aceea a gloriei sale şi imunităţii pe care i-o acordau autorităţile comuniste; deşi bănăţean de origine şi autor al unor scrieri de alt gen decât ale lui Preda, el s-a ataşat de acesta, ceea ce alţi tineri, tot de dincolo de Carpaţi, n-au prea făcut. Astfel încât el poate aşterne pe hârtie această frază, care s-ar putea să-i scoată tot articolul din zona unei bibliografii de referinţă faţă de subiect: „Sunt necesare aceste rânduri, ne asigură el, mai ales azi, când o droaie de trepăduşi literari, critici sufocaţi de propria neputinţă, l-au înjurat cu neruşinare, denigrându-l gratuit“. Să trecem peste acest „gratuit“ care ar trebui, ca să dăm un sens celor spuse „fără efect“, dar Preda să fi avut împotriva sa doar „o droaie de trepăduşi literari“? El a fost, în genere, o perso­nalitate bizară, cu unele aspecte patologice, un om cu relaţii dificile şi un scriitor foarte inegal.

În afară de indiscutabilele merite artistice, el a avut imensul noroc de a debuta în 1948, când regimul vechi sucombase, dar una din editurile lui de bază i-a publicat Întâlnirea din Pământuri, o carte de un realism crud, depăşindu-l pe Ion Iovescu, la care fac referinţă toţi cei ce i-au citit cartea atunci. Ea a fost criticată de critica nou instalată cu puteri discreţionare, dar a făcut totuşi din autor o speranţă a literaturii vremurilor noi şi i-a favorizat încadrarea printre scribii comunişti deja dispuşi să meargă pe noua linie trasată de Partid.

Primele lui noi probe literare sunt penibile chiar pentru admiratorii de mai târziu ai lui Preda, sunt nule ca valoare artistică, dar îi consolidează o „poziţie“ de care profită cu promptitudine după moartea lui Stalin, când se înregistrează un prim şi foarte timid dezgheţ în tot „Lagărul“ de la noi. Moromeţii (I), opera lui memorabilă, ar fi fost deja scrisă, după atestările primei sale soţii, tânăra veleitară Aurora Cornu, dar a constituit un fapt de excepţie, deoarece romanul nu era scris după canoanele ideologiei comuniste, el fiind altceva decât scrierile sale amestecate, ce domină anii care au urmat. Dar promitea să fie, judecând după tot ce a publicat în interval Marin Preda, până la ivirea mult întârziată a volumului secund.

Din fericire pentru el, artistul obsesiv pe care-l privise totdeauna cu admiraţie şi invidie, chiar ură, Petru Dumitriu, ieşise din peisaj; ceilalţi rivali se împotmoliseră în conformism, iar Eugen Barbu, după capodopera sa Groapa, se dăduse pe brazdă şi se îndrepta spre carierismul cel mai jalnic, în ciuda talentului său indiscutabil de „a scrie“, ceea ce nu e totdeauna cazul lui Preda. Acesta a urcat lent, dar sigur, fără să forţeze lucrurile prin atacuri directe şi luări de atitudine pe la şedinţe; a trebuit să suporte regalitatea rivalului său mai vârstnic Zaharia Stancu şi să se bucure de căderea lui Mihai Beniuc şi apoi a lui Ion Lăncrănjan. (Să nu se uite că el nu avea cultura politică a unui titrat universitar de atunci, fusese un secund în redacţiile de unde îşi luase doar salariul, aşadar nu se putea impune decât cu operele sale oportunist elaborate şi cu un succes care nu era nici pe departe corespunzător valorii lor artistice, dar erau susţinute de mulţi).

Aşadar, afirmaţia domnului Mircea Micu, după care contestarea lui Preda este o ticăloşie mai ales recentă, perpetuată mai ales de tinerii din ultima generaţie, este total în afara realităţii. Încă de la debut, dar şi după marea probă a Moromeţilor (I), autorul şi publicistul au fost contestaţi începând cu, să zicem, M. Sadoveanu, care a rostit cu „mâhnire“, dar şi cu spaimă „Matali, vrai să salbatisăşti limba română!“, şi până la cuvântul testamentar pe care l-ar fi lăsat Blaga discipolilor săi: „Nu lăsaţi literatura română pe mâna scribului ăluia!“. Am schiţat istoricul acestei receptări în scrierile mele rămase, vai!, necunoscute celui care ne-a dat în Remember-ul său o certă contribuţie fără a exclude partizanatul amical.

Deşi Moromeţii (I) e o carte vizibil de sfârşit, a lumii rurale aşa cum se configura ea în plină criză în cazul împroprie­tăririi de după Primul Război Mondial (precum e şi Groapa lui Eugen Barbu în cazul lumii interlope din anii de după încheierea păcii, iar Cronica de familie a lui Petru Dumitriu este a vechii societăţi boiereşti), Preda a simţit nevoia faţă de comanditarii săi să ofere o continuare care să aducă această „sagă“ din Câmpia Teleormanului pe noua linie trasată de Partid.

N-a fost uşor, căci ea, cu toate strădaniile, a apărut după mai bine de un deceniu şi, fapt încă mai grav, ajunge să fie o anulare a primei şi valoroasei părţi, concepută în libertatea relativă pe care o oferă orice literatură de sertar, mai ales când e concepută de un duplicitar. Este probabil ca Preda să fi făcut promisiuni forurilor tutelare că-şi va „întregi şi corecta viziunea“ şi a ajuns la acest lamentabil rezultat spre cinstea lui. Să admitem că primului volum nu i-a adus decât modificări neesenţiale.

Pentru a parcurge pledoaria domnului M.M., a trebuit să-mi înfrâng repulsia faţă de calificări de tipul „o droaie de trepăduşi literari“, una tipică în publicistica din timpul comunismului, ba chiar la marxiştii de mai înainte: „Renegatul Kautzki“, „Iuda-Tito“, „Trădătorul Georg Lukacs“ etc., etc., toate dezvăluind o mentalitate ce mie îmi e străină şi pe care o credeam dispărută.

Mi se pare însă de-a dreptul uluitor că domnul Mircea Micu, în încercarea de a sonda psihologia unui scriitor care l-a preocupat aşa de mult, nu pomeneşte de mărturia poetului Petre Stoica, un bănăţean şi el pretins „ţăran“, ceea ce pentru el este un indiscutabil elogiu. Tânărul viitor poet, fiind corector la ESPLA, a putut citi Moromeţii I în versiunea prezentată de autor şi a trăit clipe de uluire, de încântare, dar şi de contrarietate, căci i se înfăţişa o lume (de ţărani) cu totul deosebită de cea de la el de acasă, o lume de brutalităţi şi mizerie morală şi materială, dar de un indiscutabil farmec, mai ales prin partitura personajului principal, prin psihologiile diversificate, dar mai ales prin viziunea din lăuntru, pe care (cred eu) nu o oferă ochiul realist al lui Rebreanu, dar nici Jurnalul doctorului Ulieru, ci doar Slavici şi Agârbiceanu. E într-adevăr o diferenţă abisală între ţăranul (sau societatea rurală) din Banat sau cea din zona de deal înalt din jurul Carpaţilor sau din căile Albei, care i-au inspirat lui Blaga teoria „spaţiului mioritic“ şi lumea celor din Câmpia Dunării.

Domnul Mircea Micu este un martor mai ales al perioadei de triumf pe care a parcurs-o Preda în amurgul vieţii; atunci, în discuţii amicale sau între cunoscuţi, el se morometizase, realizase o fuziune între un fel de a vorbi în doi peri, amestecat cu naivităţi şi mirări enorme, subliniate şi pe care le puteai lua cum doreai. Se vede din articolul de aprofundări al domnului M.M. că el ar fi moştenit de la însuşi tatăl său această „virtute“ care, chiar pentru consătenii lui, era ciudată, frizând patologia.

Oare jocul acesta îl exonerează pe scriitorul Marin Preda de faptul că a fost un ilustrator mincinos al epocii comuniste? Ceea ce avea să-i impute George Geacăr în opusculul său Marin Preda şi mitul „omului nou“, care este analiza şi judecata unui (aproape) consătean al său, dezvăluind tragedia reală pe care au trăit-o „ţăranii“ teleormăneni, în timp ce exploatatorul lor literar activa prin zona Buzău-Râmnicul Sărat sau chiar prin Moldova, pentru a-i convinge cu bâta sau cu puşca-mitralieră că singura lor soluţie e să se lase prădaţi de pământ şi de minima lor gospodărie, pe care numai spre mirarea străinilor am putea-o numi „avere“.

Mărturisesc încă o dată că rar mi-a fost dat să iau cunoş­tinţă de vreun document mai zguduitor (deşi n-aş zice că ignor realităţile de atunci şi aş putea şi eu povesti câte ceva) ca scrisoarea pe care bietul Tudor Călăraşu i-a trimis-o în disperare triumfătorului său fiu, rugându-l să-l ajute căci moare de foame, nemaivând pământ şi nici putere să mai muncească. Desigur, n-a scris-o el, a redactat-o altcineva, ca să-l ajute, dar ceea ce spune, fără a fi deloc „moromeţian“, e tot ce a ieşit mai cutremurător din prozele scrise sau încă nescrise ale vreunui membru al familiei.

E posibil ca sceleratul fiu mai mare şi mai dotat care se pregătea să se pună pe trai în socialism (ceea ce comporta „locaţia“ la hotel, prânzul la Capşa adus lui şi tinerei şi frumoasei sale soţii de valeţi) să nu scoată din acest moment dramatic măcar virtuţile literare care umbresc cu mult minciunile pe care le servea publicului cititor în acei ani.

Mi-e greu să văd în acest om un model de ordin artistic şi mai ales moral care să mai poată fi propus cuiva în ceasul de faţă, al tuturor adevărurilor.

Cui folosesc, mai ales acum, asemenea exagerări? Eu m-am întrebat încă de acum vreun sfert de secol într-un articol interogativ, formulat pe latineşte, Cui prodest?..., o întrebare pusă în gol, pentru că în comunism exagerarea laudativă era o regulă în cazul marilor bonzi literari, a clasicilor în viaţă şi a scriitorilor consacraţi (în cazul când erau în bună măsură omologate de Partid). Dar acum?

Iată un caz foarte recent întâlnit de mine în România literară, o publicaţie cu reputaţia de seriozitate, chiar exemplară în sfere cititoriceşti mai largi: e drept că Un justiţiar e iscălit de Alex. Ştefănescu, care deţine partitura bufă, uneori de umor involuntar, ceea ce nu e aici cazul. Cel numit aşa e un critic despre care nu se mai vorbeşte de la moartea sa survenită acum 20 de ani, M. Niţescu, şi căruia i se atribuie merite şi roluri în acţiune pe care nu i le mai poate recunoaşte nimeni.

...Mai ales nu cei care ca mine l-au cunoscut şi au scris despre el, căci accidentele epocii ne-au asociat ca detractori ai lui G. Călinescu, deşi eu făcusem unele importante rezerve la adresa realizărilor acestuia ca romancier, iar el se ocupase doar de istoricul literar. Marian Popa, care l-a privit cu interes şi simpatie pe acest outsider, semnalează momentul de scandal al debutului său, volumul de pagini critice Între Scylla şi Charibda (1973), despre care şi eu am scris acea favorabilă recenzie. Scandalul în chestiune n-a fost unul oarecare, ci unul enorm, provocat de Eugen Barbu care, în stilul obişnuit comunist, a văzut un complot: noi scrisesem şi publicasem la Cartea Românească din ordinul lui Marin Preda, cu complicitatea lui Al. Paleologu, exprimându-ne defavorabil despre literatura comunistă, apărută în comunism.

Cu toate că în Săptămâna, directorul gazetei inaugurase un serial de denunţuri la adresa „demolatorilor“, care n-avea să se încheie decât în decembrie 1989, cu un articol evident distructiv despre.... Florin Iaru, dacă nu mă înşel, M. Niţescu şi-a putut continua (pe ton mai potolit) actualitatea, a publicat cărţi; a fost angajat la Viaţa Românească, unde Ioanichie Olteanu şi Cornel Regman l-au primit cu simpatie, căci, în calitate de foşti „cerchişti“, erau destul de agasaţi de supervalorificarea poeţilor mai tineri.

M. Niţescu (Marin Niţă, n. 1925) era tot ce poate fi mai deosebit de mine, dar şi de un N. Balotă (n. 1925) sau chiar Ovidiu Cotruş (n. 1926); provenea dintr-un mediu cultural inferior, urmase liceul târziu la fără frecvenţă şi facultatea o terminase de curând, după ce fusese un deceniu activist cultu­ral în mediul rural şi inspector la casele de creaţie. Când l-am cunoscut eu (1972), mi s-a părut un fel de pădureţ, de ins care vine din silvicultură sau din jandarmeria rurală şi îmi apare ca un miracol că preferinţele lui literare mergeau în alte direcţii: personalitatea tutelară era Maiorescu, în care el vedea un fel de Jdanov, dând ucazuri, decrete indiscutabile, biruind în toate, pe toţi adversarii. Poetul preferat era Ion Barbu, iar dintre tineri, Ioan (pe atunci Ion) Alexandru. Bestia lui neagră era Arghezi, văzut doar ca un poet „pitoresc“ (încurajat la aceasta de o judecată foarte nedreaptă a lui Blaga), iar tinerii contestaţi erau Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, dar mai ales Ion Gheorghe, ZOOSOPHIA acestuia părându-i-se un simplu caraghioslâc fără haz pe teme folclorice.

Beleaua şi-a găsit-o cu G. Călinescu la care nu i-a plăcut anti-maiorescianismul şi trădarea faţă de „autononia esteticului“.

Trebuie să precizez că întocmai lui Gh. Grigurcu, noul cri­tic, cu vreo zece ani mai vârstnic decât precedentul, nu priza proza şi nici dramaturgia, ci numai eseul critic şi poezia, pe care le-a abordat cu o inteligenţă nu o dată recunoscută de adversari; mie mi-a citit cu mare greutate unul din volumele mele de debut, cu proze scurte, pe care Şerban Cioculescu avea să le numească fantasticiste, şi Niţescu, fără să fie entuziasmat, mi-a făcut unele observaţii laconice, dar pătrunzătoare.

Nu ne-am apropiat însă; el se menţinea într-o atitudine rigidă fără participare colegială în redacţie, ajutat şi de boala de care suferea şi care-l obliga să-şi înţepenească gâtul într-un fular. Ţinuta lui vestimentară era invariabil foarte corectă, dar omului îi lipsea adevărata distincţie şi grosolonia îi apărea frecvent şi-l izola. El citea textele prezentate de colaboratori şi le înainta celor mai vechi în redacţie, care făceau cu ele ceea ce considerau ei că e de făcut; politrucul revistei, Vladimir Colin, veghea oricum...

Foarte curând, omul a fost primit în Uniunea Scriitorilor, i s-a pus la dispoziţie o locuinţă cu două camere, în fine, acest veşnic nemulţumit a obţinut ceea ce alţii nu puteau măcar visa.

De ce ar fi fost un „justiţiar“ un ins chemat să facă dreptate? Informaţiile lui literare, atât de imperfecte, îi dădeau motive de supărare (ca la mai mulţi critici ai vremii), dar subiectivismul, ciudăţenia preferinţelor nu-l indicau drept un judecător cu vocaţia cumpenei drepte. L-aş numi mai mult un „acuzator“, căci la un moment dat el a trecut la dezvăluirea unor situaţii mai vechi, de ordin politic sau determinate de politic, pe care cu greu şi le-ar fi putut publica. El pleca de la premisa falsă, pe care o dădea ca enunţ, că N. Ceauşescu a criticat perioada Dej, aşa că e şi el îndreptăţit să o facă prin dezvăluirea erorilor comise în literatură şi în subordonarea acesteia.

A încercat să publice fragmente din ea în primul rând la Viaţa românească, dar i-au fost respinse toate. L-am văzut foarte rar înainte de a muri, deoarce, fiind bolnav, beneficia de concedii lungi, în care timp cred că lucra. Deşi ajunsese cu reclamaţiile la Consiliul Culturii şi chiar al C.C., el nefiind membru de partid, nu şi-a văzut publicat nici un rând.

Ce putea fi această carte? M. Niţescu n-avea o pregătire de om de ştiinţă, se informa din texte oficiale, mai ales din Scânteia şi, dacă ar fi ajuns să-şi desăvârşească lucrarea, ar fi intrat cel mult în concordanţă cu Sub zodia proletcultismului, de Ana Selejean, pe care eu am lăudat-o în scris ca o foarte onestă bibliografie. Pe baza ei se pot comite şi acte de justiţie, dar nu de critici de felul lui M. Niţescu. De ce să-i atribuim neapărat merite pe care nu le are? Cui îi foloseşte ?

P.S. Nu cred că cei mai tineri cititori de literatură română sunt cei care ar fi şi cei mai mari detractori ai lui Preda, ci tinerii formaţi în comunism, care au fost intoxicaţi de câte un Eugen Simion (cu o acţiune care n-a contenit nici acum). Ceilalţi sunt mai curând nepăsători dintr-un dispreţ nedreptăţit, întemeiat pe ignoranţă, dovedind că, şi în cazul unui scriitor aşa de controversabil şi de controversat, necesară e numai cri­tica, chiar şi cea mai sinceră, singura în stare să-l reabiliteze pentru ceea ce e în el merit artistic, nu unul de conjunctură.