STIMAŢI COMPATRIOŢI,

 

Ce cuvinte ar putea fi mai adânci, mai fierbinţi, mai penetrante, in această noapte sfântă de Crăciun, decât cuvintele colindului compus de poetul "lacrima lui Eminescu", el însuşi un Eminescu al Basarabiei şi anume, Grigore Vieru.  Mesajul meu este un mesaj al iubirii de Ţară, de Neam, de oameni, de frumos.  Fie ca sărbătoarea naşterii Mântuitorului Iisus să ne găsească cu sufletele pline de pace, inimile bucuroase şi găndul îndreptat către Neamul în care am fost zămisliţi.  Avem nevoie de încredere mărită intre noi!  Fără ea viaţa ne va fi grea, indiferent de conjunctura generală.  Dă-ne, Doamne, înţelepciunea de a avea încredere în Tine şi în copiii Tăi, care nu se sfiesc să-ţi urmeze paşii în peregrinările vieţii!  Crăciun cu multă, multă bucurie, tuturor!

 

Florin Cârlan în noaptea de 24 spre 25 Decembrie, anul 2012

New York-ul pribegiei multora dintre noi

 

SE-AUD PAŞII LUI CRISTOS

Versuri şi muzică GRIGORE VIERU

 

Gândul îndreptat în Sus,

Lerui-ler,

Este drumul lui Iisus,

Lerui-ler,

Lacrima ce curge-n jos,

Lerui-ler,

Este calea lui Cristos,

Lerui-ler.

Câte căi şi cărărui,

Lerui-ler,

Toate-s ale Domnului,

Lerui-ler.

 

Oare ce se întâmpla,

Lerui-ler,

Domnul de nu se-ntrupa,

Lerui-ler?!

Atunci nu s-ar fi născut,

Lerui-ler,

Eminescu cel durut,

Lerui-ler,

Şi nici Iancu, nici Ştefan,

Lerui-ler,

Şi nici neamul Brâncovean,

Lerui-ler.

 

Pe pământ Cristos când sta,

Lerui-ler,

Două leagăne avea,

Lerui-ler,

Unul era Precista,

Lerui-ler,

Altul era crucea Sa,

Lerui-ler.

Primul leagăn tot e cald,

Lerui-ler,

Cald mai este şi celalt,

Lerui-ler.

 

Se-aud paşii lui Cristos,

Lerui-ler,

Către omul cel frumos,

Lerui-ler,

Se-aud milostivii paşi,

Lerui-ler,

Către oameni nevoiaşi,

Lerui-ler.

Se-aud paşi, nu mi-a părut,

Lerui-ler,

Care vin spre-al nostru Prut,

Lerui-ler.

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Crăciun

Îmi aduc aminte, cu drag, de sărbătoarea de Crăciun din copilărie. Părinţii mei, D-zeu să-i odihnească, ştiau secretele tainice ale acestei sărbători. Erau copii de ţărani de pe Valea Mureşului şi a Târnavelor.
Cardinalul Todea, părintele confesor, i-a educat la Casa Domnului din Blaj în credinţa faţă de D-zeu. De fapt, în ’şcoalele’ Blajului nu se făcea decât politica bunei credinţe în neamul românesc şi în D-zeu. În acest fel şi-au construit părinţii mei familia. Eram trei băieţi şi doua fete, dintr-un total de şase copii. Primul copil le-a murit pe vremea când erau profesori într-un sat amărât din Ardeal. Seria de cinci a venit după cum erau repartizaţi ca profesori. Ultima destinaţie pentru ei a fost liceul din Ocna Mureş.
În fiecare an, o sora mai mare de-a tatălui meu venea acasă la noi şi se îmbrăca în Moş Crăciun. N-o recunoşteam nici în ruptul capului, deşi, cu ea făceam ore de religie. Orele de religie le făceam pe ascuns, ca şi slujbele oficiate de către ‘mafia blajeană’, la noi în casă. Mătuşa mea, călugăriţă pe post de Moş Crăciun, fusese închisă şase ani la Gherla pentru că nu a renunţat la greco-catolicism. Securitatea ne supraveghea intens. La noi acasă ‘mari minuni se întâmplară’. Marile sărbători religioase, după calendarul greco-catolic, se ceremoniau cu uşile închise şi cu foşti preoţi, proaspăt ieşiţi din închisorile comuniste. Cardinalul Todea era capul răutăţilor şi mijlocitorul ‘beţiilor spirituale’.
O adevărată corvoadă erau zilele de sărbători. Podelele din casă trebuiau ’şurluite’, curtea imensă trebuia măturată, covoarele, cam subţirele şi uzate, trebuiau să fie curate şi vesele. Pe ele urma să păşească Moş Crăciun cu daruri. Gândul meu, ca al fiecărui copil lipsit de lucruri materiale dar înconjurat de bogaţii spirituale, era la daruri. Toate darurile de Crăciun erau condiţionate de credinţă, ascultarea de părinţi şi învăţat.
Mai târziu, copil fiind, D-zeu mi-a răpit cu discreţie părinţii şi sărbătorile. Eu încerc, în postura de părinte, să-mi aduc aminte în primul rând de ceea ce am trăit şi să retransmit bucuria naşterii Domnului tuturor celor pe care îi iubesc.
Poftiţi la masa de Crăciun.

Antoniu Poienaru

http://antoniupoienaru.finantare.ro/2012/12/23/craciun/ 

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

„Eutanasiaţi” laolaltă cu adevărul

Extras din revista Art@emis

Mircea Platon
Joi, 20 Decembrie 2012 17:42

Mioriţa, irozii şi nerozii
Când aţi citit ultima dată „Mioriţa"? Mai citiţi-o o dată, de Crăciun. Cu atenţie, fără a lăsa clişeele să o ia înaintea lecturii. Uitaţi pentru câteva momente de „atitudinea resemnată a ciobănaşului în faţa morţii". Uitaţi şi de „nunta cosmică". Ce ne spune textul baladei? Că, din trei „ciobănei", doi - „cel ungurean şi cu cel vrâncean" - s-au vorbit să-l ucidă pe-al treilea, pe „baciul moldovean": „Că-i mai ortoman/ Ş-are oi mai multe,/ Mândre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi,/ Şi câni mai bărbaţi." Mioriţa îi dă de ştire baciului moldovean despre planurile mişeilor săi tovarăşi şi îl îndeamnă să-şi cheme în ajutor un adevărat prieten, un câine: „Stăpâne, stăpâne,/ Îţi cheamă ş-un câine,/ Cel mai bărbătesc/ Şi cel mai frăţesc,/ Că l-apus de soare/ Vor să mi te-omoare/ Baciul ungurean/ Şi cu cel vrâncean!"
Ciobanul moldovean nu îi descrie Mioriţei modul în care se va apăra de atacul „prietenilor" invidioşi şi lacomi. Nu intră în detalii tactice. Nici nu-şi sumeţeşte cu anticipaţie muşchii, ca un băiat de cartier. Nici nu începe să-şi plângă de milă. Ciobanul moldovean îi spune Mioriţei doar că, în cazul morţii sale, ea trebuie să se îngrijească de trei lucruri:
- de înmormântarea lui în apropierea stânii, prin grija celor care l-au ucis;
- de liniştirea turmei;
- de pacea sufletească a mamei ciobanului moldovean.

Nu văd nimic resemnat în cele de mai sus. Văd doar un om al rânduielii care, înaintea unei confruntări decisive cu (in)amici superiori numeric şi degradaţi moral, vrea să lase lucrurile în bună ordine. Ciobanul moldovean are grijă de ce ar putea lăsa în urmă. E ceea ce făcea orice om din societăţile patriarhale, ţărăneşti-aristocratice, fie el cavaler, răzeş sau samurai. Ceasul morţii e parte a unei vieţi trăite cum-se-cade. Omul care trăieşte după rânduială nu vrea să moară în ne-orânduială. Nu e nimic fatalist aici, ci doar realist, responsabil şi iubitor:
- faţă de cei pe care i-a avut el în grijă (turma-poporul);
- faţă de cei care l-au avut pe el în grijă (regina-mamă);
- faţă de ucigaşi, cărora le lasă posibilitatea unui gest care i-ar putea aşeza pe drumul ispăşirii păcatului. Ciobanul trage nădejde că, minunaţi de „năzdrăvănia" Mioriţei, ucigaşii săi vor înfăptui ce le-a lăsat el cu limbă de moarte şi ce le-a transmis Mioriţa prin viu grai. Rânduiala înmormântării ciobănaşului moldovean poate ajuta la restaurarea, la transfigurarea neorânduielii morale care i-a împins pe cei doi baci la crimă. Rânduiala care îţi cere să nu ucizi îţi cere şi să respecţi lucrurile lăsate cu limbă de moarte.

Ciobanul, cu alte cuvinte, e meticulos în toate cele care-i privesc moartea, dar asta nu înseamna că e „resemnat" să moară, ci doar că e hotărât să moară aşa cum a trăit: cum trebuie. Pe cât e de meticulos în privinţa posterităţii sale, pe atât e de vag în privinţa modului în care se va apăra de cei doi tâlhari. Dar meticulozitatea testamentară nu e totuna cu resemnarea în faţa morţii. Un om care se îngrijeşte atât de mult de ce se va întâmpla cu el şi ai lui după moartea-i nu e om om care ar putea abandona cu uşurinţă - din leneşă resemnare sau laşă neputinţă - viaţa. Pregătirile de moarte ale ciobănaşului nu înlocuiesc pregătirile de apărare ale ciobănaşului, ci doar le desăvârşesc. Încleştarea, bătălia cu prietenii perfizi stă în puterea lui. Deci nu are rost să o discute cu nimeni. Praznicele-i însă vor sta, prin puterea lucrurilor, doar în puterea Mioriţei. Ciobănaşul îi spune deci Mioriţei doar ceea ce e absolut necesar să îi spună. Nu o tulbură cu alte amănunte. Nu ştim nici dacă va trage după el, în confruntarea cu trădătorii tovarăşi, pe altcineva, cum ar fi câinele „frăţesc". Ştiind cu cine trebuie să se confrunte, ciobănaşul ar putea foarte bine hotărâ să nu îşi expună prietenii. Lucru de înteles la un om de delicateţea sufletească a ciobănaşului.

Ca om al rânduielii, ciobănaşul e deci un adevărat erou civilizator pentru că alege să respecte un anumit cod şi să ducă un anumit mod de viaţă chiar şi în condiţii de "frontieră", de loc frumos, dar ne-aşezat, fără de nume şi fără de lege. Un caracter tranzacţional s-ar fi comportat flexibil, s-ar fi considerat îndreptăţit de împrejurări să acţioneze aidoma agresorilor săi, ar fi negociat anonimatul fărădelegii conform unei etici a ne-aşezării, a rătăcirii geografice şi valorice perpetue. Ciobănaşul însă înţelege să descalece „piciorul de plai" prin rânduiala pe care o impune tuturor, chiar şi, mort fiind, ucigaşilor săi. Mormântul său marchează un loc, constituie un punct fix împotriva autostopismului moral, a migraţiei etice, a vremelniciei. Un erou tranzacţional, unul care şi-ar fi negociat viaţa în schimbul turmei de exemplu, nu ar fi fost decât un barbar, ca şi cei doi asasini, adică un om trăind după valori de împrumut (jefuite şi maimuţărite), un om care bântuie (geografic) şi e bântuit (sufleteşte). Un om răscolit de trădare şi crimă.

Comuniştii îl voiau pe ciobănaş un simbol al resemnării, adică al materialismului dialectic şi ştiinţific. Neoliberalii îl iau pe ciobănaş drept un simbol al „fatalismului" şi cer „eutanasierea" Mioriţei în numele freneziei tranzacţionale. Dar de ce ar trebui eutanasiată Mioriţa? Cine e Mioriţa? E martorul. Dacă ciobănaşul cade răpus, Mioriţa e martorul crimei comise împotriva ciobănaşului moldovean. Dacă ciobănaşul moldovean biruie complotul ticăloşilor bicisnici într-ale oieritului, dar meşteri în indivie, lăcomie şi asasinate, atunci Mioriţa e martora curăţeniei sufleteşti a ciobănaşului. Oricum ar fi, Mioriţa e martorul unei nevinovăţii ucise de doi oameni care şi-au făcut destin din interval şi etică din rătăcire, troc, prădare şi trădare. Dacă „eutanasiem" Mioriţa, atunci locul martorului onest va putea fi luat de urmaşii asasinilor. Copiii bacilor asasini vor scrie istoria uciderii ciobănaşului moldovean, pe care îl vor acuza eventual de „misticism" sau, de ce nu, de „naţionalism liturgic". Importanţa Mioriţei e deci, dincolo de alte considerente, aceea de a fi poate cea mai însemnata creaţie populară românească închinată martorului şi mărturisitorului. Al cărui rol e acela de a-i zgudui pe nemernici din împietrirea inimii şi de a-şi învăţa semenii cum să înţeleagă şi să preţuiască omul care şi-a făcut datoria.

Oricine cheamă la eutanasierea Mioriţei în favoarea slăvirii unui erou tranzacţional e un om josnic, un Irod. Oricine cheamă la eutanasierea Mioriţei pentru a putea pune în loc mitul „şerifului" e un analfabet cultural, un nerod care nu întelege nici ce citeşte, nici ce trăieşte. „Statul minimal" şi „patriotismul minimal" aferent (nu înţeleg de ce nu şi „salariul minimal" pentru politrucii care ne poartă grija) par a fi din ce în ce mai evident preocuparea oamenilor de bun-simţ minimal. Românii şi cultura lor sunt eutanasiaţi de bacii nemţeni decişi să ne descotorosească definitiv de „racilele" trecutului: dacă pensionarii sunt redenumiţi „România care cerşeşte" şi „eutanasiaţi" bugetar în numele statului minimal neoliberal, valorile culturale ne sunt „demitizate" şi eutanasiate logoreic în numele patriotismului minimal şi al valorilor tranzacţionale, de bişniţari politici, ale elitelor care ne bântuie. Sunt anumite duhuri „noi" care duhnesc a vechi, a bolşevism. Şi există o anumită Românie veche care e veşnic nouă, proaspătă. Cine înţelege acest lucru înţelege şi ce vreau să spun atunci când urez tuturor cititorilor mei „Crăciun cu pace şi bucurie!" şi un an mai proaspăt decât ăsta. Un an în care copiii, bătrânii şi oamenii oneşti să nu mai fie „eutanasiaţi" laolaltă cu adevărul.

Mircea Platon

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Magda Ursache

Însemnări de decembrie

                                             

                                             „Tot adevărul

                                              dă-ni-l, Doamne, înapoi

                                              şi nouă pre noi”.

                                   Iulian Filip, 

Rugă basarabeană de fiece zi şi noapte

N-am scăpat nici în acest decembrie, la zi întîie şi după, de ce mi-a fost teamă: de cîntăreţele populare lălăind cu burţile înainte, dar  şi de pro-europeiştii agasaţi de naţie, opunînd europeitatea sentimentului naţional, ca şi cum n-ar fi posibil (cu spusa Eminescului) să fii european, dar româneşte.

Fără a băga în seamă, blamarea identităţii a început îndată după evenimentele cu damf de Securitate din acel Decembrie. Şi-mi aduc aminte că, la Iaşi, chiar în ianuarie '90, cîţiva nevricoşi au somat-o pe directoarea de atunci a librăriei Junimea (fostă „Cartea Rusă”) să lichideze vitrina Eminescu, aniversarea fiind, chipurile, propagandă ceauşistă, iar poetul - vreun protocomunist. Revenind în actualitatea imediat – fierbinte: un realizator de emisiune cu barbă rară de la Realitatea TV a reacţionat tot nevricos la o trimitere în istorie: „Nu mă luaţi de la Decebal că muşc masa”. I se zbîrlea rău părul pă mîini şi pă picioare, gîndindu-se cum s-au dus o sută dă mii dă ardeleni, pă frig, la Alba-Iulia. Altfel ierea să se fi unit cu ţara într-un mai cu soare, cu mici şi cu bere! Valoarea morală şi mistică a românilor strînşi la Alba-Iulia îi scăpa. Un actor de telenovelă îmbrăcase un tricou cu capete de mort, asezonat cu basma arabă, ca să demonstreze şi el, pesemne, că n-are instinct, cum numea tradiţia o domnişoară drapată în dungi şi stele, de pe alt canal. Vedeta TV care susţinea, zăngănindu-şi brăţările, că patriotismul este un cuvînt sofisticat nu se situa prea departe de un gherţoi politic, dornic să-şi orneze livingul cu oase dezgropate din metropola Sarmizegetusei. 

Cred, ca şi Al. Paleologu, în virtutea repetiţiei, deci o spun încă şi încă: s-a purces acum douăzeci de ani şi încă trei – îmi cîntăresc bine afirmaţia – la formarea unui sentiment antinaţional. Şi cîţi europenizanţi nu s-au găsit, ca să încerce să-i convingă pe români că ataşamentul  pentru specific şi organic ne-ar despărţi de Europa, unde am intrat fix în 2007, nici cu o zi mai devreme. Însuşi preşedintele, după referendumul din iulie, şi-a clarificat direcţia: Spre Bruxelles, mateloţi!, în timp ce prietenul maghiar Viktor Orban a rostit apăsat: „Ungaria nu este subordonată Bruxelles-ului. Bruxelles-ul nu este centru de comandă al Ungariei”, iar „Constituţia o decide poporul ungur”. Al nost' preşedinte ne cere – înţelepciune!  - „cedare masivă de suveranitate” din... interes naţional. Logic, nu? Să nu-i fi pus sub ochi consilierii săi afirmaţia lui Iorga că România e „stat de necesitate europeană”, secondat de Gh. I. Brătianu, care a accentuat „poziţiunea- cheie”? Sau are timpanele sparte la ideea de independenţă? Cerem, mai scria Iorga, „dreptul de a nu ceda nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre”.

Cu un glonte simbolic pe masă, autocratul Băsescu cotroceşte, în numele interesului naţional pe care l-ar deţine singur-singurel, în pofida populaţiei alegătoare. Ia să te abaţi de la interpretarea sa unică, te trimite la zidul chinezesc, colţ cu Piaţa Roşie. Acest interes naţional poate fi „corijat” în interesul propriu al dinastiei Traian de Băseşti. Goldiştii Apusenilor nu spun că militează pentru interesul naţional al mineritului cu cianură? Chestie de interpretare.

Un intello, nu un tinichigiu, din curtea interioară băsescă, persuasiv ca un vînzător de loz în plic, îi sfătuieşte pe istorici să privească din afară. Cu alte cuvinte, să vezi bătălia de la Rovine, de la Podu Înalt, de la Călugăreni din punctul de vedere al turcilor, Posada din punctul de vedere al maghiarilor, asediul Cetăţii Neamţului ca un pan polonez, lupta cu Krasnaia Armiia prin ocheanul tătucăi Stalin. Şi, mai departe, restituirea tezaurului României aşa cum a proiectat-o Leiba Bronstein Troţki, care a decis, în 26 ian. 1918, că tezaurul va fi „indisponibil pentru oligarhia română”, dar că guvernul sovietic îl va păstra „cu meticuloasă grijă” şi-l va înapoia poporului. Oasele lui Cantemir au fost restituite, nu şi cele 93,4 tone de aur. Dar masacrul de la Varniţa (azi Ucraina), din 1-2 aprilie '41, numărînd 8000 de morţi, românii vrînd să scape de URSS (şi au scăpat prin ogoni!, foc!) ar trebui comentat prin prisma sovieticilor? Ca să nu mai pomenim de masacrele din satele ardelene, după diktat. Să contestăm şi noi Trianonul care a creat, în fapt, statul naţional maghiar (Ungariei nu i s-a luat nimic), cum face Laszlo Tökes care declară 1 decembrie „zi de doliu pentru maghiari” şi chiar poartă doliu după o rană pe care o vrea vindecată prin „autonomie”? În ce-i priveşte pe foştii deţinuţi politici – are dreptate Petru Romoşan – pe ei îi judecă urmaşii torţionarilor stalinişti.

  Atenţie, istoria o fac vocalii. Şi secuii, şi sîrbii, şi bulgarii  sînt mai vocali decît românii. Noi ironizăm sentimentul nobil al iubirii de ţară şi spiritele patriotice (de la Noica la Ţuţea) care cred că naţionalul legitimează universalul. Parafraza lui Mircea Cărtărescu după Sentimentul românesc al fiinţei, şi anume Sentimentul românesc al isteriei, ca şi cum am fi fundamentalişti isterici, îmi displace.Cît despre apartenenţa la un loc anume, eu o găsesc constructivă, treaba asta n-are legătură cu naţionalismul xenofob. Nu cred că înainte de a fi parte a unei etnii eşti parte a umanităţii, ci invers; altfel, punem, ca Tîndală, carul înaintea boilor. Şi cine vorbeşte mai decis  despre locul Americii în universalitate decît americanii? SUA nu e defel patrie imaginară, nici integrarea un program de neurmat, o încremenire în proiect. Şi atunci de ce l-am blama pe Noica, spunînd: „Eşti român cînd uiţi că eşti altceva”?

Dez-eroizarea, asta-i problema: să alegem din istoria noastră ce-i penibil, ca, după aceea, să ne uităm în oglindă şi să ne schimbăm imaginea despre noi înşine; să „descoperim” că facem parte dintr-un popor de laşi şi de hoţi (orice popor deţine şi laşi, şi hoţi, şi leneşi, şi proşti, şi mîrlani, şi ipocriţi, nu numai românii; ce-i drept, nu-i trimit in corpore la condus ţara), neavînd repere naţionale. Nu avem sau nu dorim să le vedem, conform liniei noi, anti-eroice?

Pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, în 33 de zile, au fost 24. 396 de victime (după cifrele istoricului Gh. Buzatu) – 5011 de morţi, restul răniţi sau dispăruţi; la Odesa, în toamna lui 1941: 17. 729 de morţi, 63. 345 de răniţi, 11.471 de dispăruţi; pe frontul de Est: 625.ooo – morţi, răniţi, dispăruţi. Ţăranii au luat cu asalt colectivizarea în războiul atroce dintre '49 - '62, iar colectivizarea a ucis 200.000 de ţărani. S-a luptat în Făgăraş pînă-n moarte contra comuniştilor, chiar Ceauşescu fiind (după Ion Gavrilă- Ogoranu şi nu numai) cel care a condus lichidarea partizanilor. În munţii Carpaţi s-a aprins omul-torţă, schiorul-torţă, Liviu Babeş. 

N-avem un Walesa? Dar muncitorul Vasile Paraschiv, care a refuzat cu demnitate medalia lui Traian Băsescu?

Eroii Armatei sunt şi ei minimalizaţi, ca şi războaiele de apărare, fie teritoriale, fie ideologice. Spunem că n-aveam ce căuta  dincolo de Nistru. Dar în Libia, cu puşcoacele-n spate, ce-om căuta? Avem un fel de ostaşi mutanţi (ca în filmele SF),  cu dublă identitate sau mai multe, română, arabă, slavă, căzuţi în teatrele de operaţii (expresie băsescă) din Irak, Afganistan, Cosovo...

În emisiunea Copilul eroului meu, i-am auzit pe copiii orfani învăţaţi să spună că taţii lor, morţi în Afganistan, şi-au apărat ţara. Historiquement correct?  întreabă Jean Sévillia, întreb şi eu. Tati e un erou, zicea un băieţel, vreau să mă fac militar ca tati. Ion Antonescu a cerut iertare  victimelor civile ale bombardamentelor din 4 aprilie. Cine să le ceară iertare copiilor rămaşi fără părinţi? Cu ochii la alţii, părem a nu ne mai interesa  destinul nostru colectiv. Sau ne simţim mai puţin ataşaţi de naţiunea noastră decît secuii, armenii, bulgarii... Şi de ce ar fi naţionalismul maghiar, să spunem, mai corect politic decît al nostru? Cînd reperele naţionale sunt dispreţuite pe faţă (Avram Iancu spînzurat simbolic în secuime), tăcem. Tema martirilor e perimată? De pe Copoul ieşean  au fost îndepărtate busturile Horia, Cloşca şi Crişan. Pe o laterală, există strada Cloşca şi atît. 

Homo rusticus, cum îl numeşte Mircea Eliade în Mitul eternei reîntoarceri, are şi el parte, în numele satului global, de acuze destule. Ion Cristoiu, adorant Băsescu, se întreba cum putea vota DA la referendum, cînd „la ora şase, ţăranul e beat” (asta exact pe 23 august 2012, la B1). Şi-i  mai acuză pe alţii de „vulgarizare istorică”. După demagogia iresponsabilă a activiştilor socialişti, s-a trecut la demagogia iresponsabilă a publiciştilor postsocialişti.

Îmi aduc aminte că un eseist cu condei  susţinea, televizat, că iubirea e numai de la om la om, nu pentru ţară, nu pentru popor. Aş zice că, dacă nu ai acest afect, asta nu înseamnă că el nu există. În ce mă priveşte, prefer să fiu etichetată „mătuşă patriotică” (aşa cum rîde acelaşi eseist de o atitudine firească) decît să-mi stea în gît sabia lui Cuza sau calul lui Ştefan cel Mare. Şi mă simt rău cînd obiectul iubirii mele e batjocorit, în numele unui ludic tîmp.

Nu s-a întîmplat, după '89, schimbarea la faţă a istoriei, pe care am aşteptat-o, e greu să-ţi iubeşti ţara ajunsă pe locul doi în UE la taxe şi pe primul loc la necitit, dar nu accept mesajul „artistic” al sibianului Sorin Tara, cum că „trăim într-o troacă plină de lături”, după ceea ce ştie el că ar fi zicala (sic!): „un român şi-un şobolan bătîndu-se pe un ciolan”; başca faptul că pe expozantul pictocolajelor repulsive cu Sf. Parascheva beată şi cu „Fănică” cel Mare în chip de lover medieval „l-a distrat” „bădărănismul îmbinat cu un naţionalism prăfuit” al ieşenilor, într-un oraş „încremenit în timpuri de mult apuse”.

Am un tînăr prieten, excelent profesionist, spirit echilibrat şi cu lecturi întinse, care a ajuns dependent de frazeologia băsească, influenţat de elita care-şi apără exponentul politic bec et ongle. Am încercat să-i înţeleg argumentele pentru a vota ARD: vede clasa politică în totalitate rapace (şi-i conced), nu vrea să schimbe un rău pe altul. De acord am căzut şi pe subiectul Ponta –copy and paste, care a avut soluţia să regrete public lipsa ghilimelelor şi să renunţe la titlul de doctor. Numai că preşedintele ungurenilor, cu jocul lui primitiv, mi se pare pericolul maxim. Să striveşti identitatea naţională, dar şi individuală, în numele unei europenizări percepute anapoda, al cărei sinonim este colonizarea? E loial interesului naţional ex-premierul light, cum l-a numit Paul Goma, mereu dign şi necruţător cu clasa politică? Ce-i drept, MRU e foarte dexter şi foarte conjunctural: civil pus în staff SIE, apoi premier democratic, ăsta o fi mersul lumii sau preşedintele o fi tras cu ochiul la Putin, ieşit din matrioşca serviciilor secrete?  Cît despre declaraţia ungureană , „Privim cu încredere în viitor”, e consternant de apropiată angajamentului utecist. I-am spus tînărului meu prieten că nu cred în „proiectele”  pentru o Românie dreaptă ale unui fost lider UTC, ajuns în CC de pe băncile şcolii. Ce competenţă? Erai devotat PCR sută-n sută, scuipai ca pe seminţe lozincile, obţineai tot. În hedonismul lui, arată că n-are decît patrie mică, familie şi frăţiori alteri. Iată-l lucky looser, primind, după infactul ARD, scaunul (pliant) în Parlament. Prin re-distribuire= pomană electorală ruşinoasă. O fi asta „calea dreaptă”? Paradoxul votului decembrist, dacă pierzi, cîştigi. Fabulo spirit, nu? Ca şi în cazul Ponta, MRU are soluţia renunţării la titlu (de demnitar) după eşec. Şi cînd mă gîndesc că Andrei Pleşu voia să-l cloneze, ca ungurenii clonaţi să ocupe „locul potrivit”! Eh, mai greşeşte şi Pleşu. 

Aş încheia aceste însemnări de decembrie nu fără a aduce în discuţie croncănitul ciorilor vopsite în problema patriotismului, pusă în pagină de un eseist francez: „patria – ultimul refugiu al canaliei”. Oricît ar sări în sus, jigniţi în principii, cei care au susţinut teroarea şi oroarea comunismului, eseistul din Hexagon are dreptate. Naţionaliştii – carierişti n-au vreo îndreptăţire să se dea înnobilaţi moral  de patriotism, după ce au devalorizat demagogic un sentiment care poate fi şi a fost mimat de ei. Promovarea românismului încăpuse pe mîna lui Silvestri, Crînguleanu, Haralambie Ţugui, îmbinînd oda cu dioda şi utilul cu rahatul, cum scrie Marin Ifrim, necreditîndu-i etic pe cei care stau prost cu etica. Şi cum să fi fost aparatul comunist patriotic, de vreme ce n-a cerut „conducătorului iubit” demisia, pentru a se evita vărsarea de sînge? CC-ul a omorît români în acel Decembrie, asta a făcut, iar Ion Iliescu a continuat operaţiunea. Ipocriţii, turtele ideologice rostogolindu-se de colo-colo, cînd sub oriflama roşie, cînd sub oriflama tricoloră (mereu sub), ne cer să-i evaluăm fără prejudecăţi, să le recunoaştem „binele” făcut. Dar ce legătură poate fi între martirul Mircea Vulcănescu şi prim- ministrul Const. Dăscălescu, ascuns în closet să nu-l ia Ceauşescu în helicopter? Între Kogălniceanu şi Mizil, între Haret şi Bondrea, între I. G. Duca şi Dincă-Te-Leagă, între Gusti şi Suzănica Gîdea; între brătieni şi fruntaşii liberali cu L în coadă? Udrea, ca popa Burducea, cînd cu geanta, cînd cu crucea, iaşiota Popa, cînd cu PDL, cînd cu USL, reşapaţii ca anvelopele găurite, Toader, Oltean, femeia de cultură Turcan. Iar peste toţi şi toate, liberalul din tată-n fiu, Petre Roman, reapare la TV, în celebrul pull roşu, acum fără mîneci, la fel ca economia pusă pe butuci.

Da, patriotismul poate fi, din păcate, refugiul canaliei. Să ne trezim. E presant. 

Magda Ursache

               

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, publica și în revista Asymetria.org, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Satirice. Cineva mi-a trimis prin mail, via Statele Unite, un cânticel de gen Tănase, cu mențiunea că aș putea să mă amuz. Nu mă amuz deloc. Difuzez cânticelul fiindcă este un semn al timpului și nu trebuie uitat. Iar despre cei care cheltuiesc paralele noastre, am de spus că ar fi bine să reinventăm pentru ei stâlpii infamiei pe la încrucișări de bulevarde unde borfașii înlănțuiți pot fi scuipați și împroșcați cu noroi sau legume stricate. (Dan C.)

Nu-s parale!
De la Calafat la Iaşi,
Tot românu’-i nevoiaş.
Nu avem ce pune-n oale -
Nu-s parale!
De la Iaşi la Calafat,
Daca te-ajungi deputat,
Ai scăpat de hangarale -
Sunt parale!
Pensionarii, măi bădie,
Azi trăiesc în sărăcie..
Pentru pensii, vezi matale,
Nu-s parale!
Da’ ca să mai faci, băi frate,
8 subsecretariate
Şi comisii speciale,
Sunt parale!
În întreaga Românie,
Creşte preţul la hârtie
Pentru cărţi şi manuale,
Nu-s parale!
Ies reviste,
Fete goale,
Cărticele imorale cu-aberaţii sexuale,
Sunt parale!
Pentru boli şi tratamente, nu avem medicamente.
Nu e hrană în spitale,
Nu-s parale!
Da’ ca să aduci transporturi,
Cu buline de avorturi,
Şi …balonaşe… speciale,
Sunt parale~!
Ca să strângem ceva bani pt case de orfani,
Regulat vezi în jurnale:
“Nu-s parale!”
Dacă ţara e calică, să-l trimiţi pe cutărică
În voiaje mondiale…sunt parale!
Peşcheşuri municipale pentru zeci de şandramale,
Mari coruptii nationale,
…Sunt parale!
Da’ pentru lemne, pentru apă, pentru astupat o groapă,
Pentru desfundat canale…
Nu-s parale!
Mari escrocherii vamale,
Importuri de cereale,
Vânzari de porturi navale,
Nu-s parale!
Stă recolta pe tarlale,
Şi-i dau hoţii târcoale,
Nu se-adună 3 ocale -
- Nu-s parale!
Baluri, gale, festivale,
Toalete colosale,
Whisky extra, şi migdale..
Şampanie, portocale,
Sunt parale..
Păi da’…pentru-n drob de miel,
Pentru un ou, pentru un mezel,
Pentru o varză de sarmale….
Nu-s parale!
Se iau la amante toale,
Cizme sexy şi sandale,
Blănuri scumpe, naturale
Sunt parale!
Şi pericole mortale, analize medicale,
Au apărut boli nasoale
Ce folos că sunt parale?
Nu-s parale pentru şcoale,
Alocate şi spitale
Pentru asfaltări stradale.
Da’ pentru alte banamale,
Pentru şprţuri naţionale
Maşini senatoriale,
Plimbări ministeriale,
Plicuri confidenţiale,
Tot felul de protocoale,
Plimbări,
Plecări,
Osanale..
Hai staţi blânzi
Că  SUNT PARALE

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Marti, 11 Decembrie 2012, Ora 13:11

„Ziua Popoarelor Dezradacinate“

 „Ziua Popoarelor Dezradacinate“

Asociatia Pakiv Romania prin Centrul de Incluziune Sociala pentru Persoanele de Etnie Roma, CISPER Vest Timisoara, organizeaza  in data de 14 decembrie 2012, incepand cu ora 1400, la sediul centrului CISPER Vest Timisoara, Strada Nicolae Titulescu Nr. 19, activitatea culturala „ Ziua Popoarelor Dezradacinate “.

Activitatea se va desfasura in cadrul proiectului “Crearea si functionarea structurilor de asistenta axate pe ocuparea fortei de munca – Centre de incluziune sociala pentru persoanele de etnie roma” – ID 62509, proiect cofinantat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007- 2013, Axa prioritară 6, Promovarea incluziunii sociale, beneficiar Asociatia Pakiv Romania.

Scopul activitatii este de promovare a zilei  de 18 decembrie ca zi dedicata popoarelor dezradacinate ( in special romi si evrei ), si de asemenea ca moment aniversar pentru toate minoritățile naționale din Romania.     

Se va prezenta un paralelism cultural, intre minoritatea evreilor din Romania si minoritatea roma, ca si popoare dezradacinate. Va fi un moment dedicat, statutului, recunoasterii si a drepturilor tuturor minoritatiilor, in vederea cunoasterii minoritatilor nationale si a statutului acestora in Romania si cunoasterea institutiilor guvernamentale care se ocupa cu promovarea drepturilor si intereselor minoritatilor pe teritoriul Romaniei.

Informatii suplimentare:

Telefon:0258/811170                                                 Tarina Adriana                                          

Asociatia Pakiv Romania                                         Responsabil Comunicare

Web: www.pakiv.ro                                                   Web: www.cispervest.webs.com

E-mail: pakiv_romania@yahoo.com                         E-mail: cispervest@yahoo.com

Citeste articolul integral pe: Adevarul

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Anunțul e interesant. Se va observa poate că «dezrădăcinarea» celor două populații despre care este vorba de fapt a avut loc acum două milenii (pentru evrei) și acum nu se știe cât timp (oricum câteva bune secole) pentru țigani. Responsabilii acestor «dezrădăcinări» nu aparțin acestei lumi. Programele includ însă ceva ce nu se spune și scrie destul. Înrădăcinarea. Căutarea unui loc pentru un stat nou al țiganilor a început demult. Cum se va sfârși această aventură geopolitică periculoasă?
Înrădăcinarea unor evrei a avut loc prin dezrădăcinarea populației Palestinei la 1948, pentru a face loc imigranților. Dar după șase decenii evreii nu s-au adunat toți în Israel, sunt tot dezrădăcinați și migrează tot oportunist, în funcție de posibilități comerciale sau de alt gen. În cazul românilor astfel de migrații masive sunt recente. La evrei sunt tradiționale și istorice. Ca și la țiganii împrăștiați și diferențiați la extrem.
Cum se va realiza înrădăcinarea unor părți ale acestei comunități care nu are decât o unitate mitică, imaginară, invenție a unor lideri a țiganilor, așa cum a fost sionismul pentru evrei. Țiganii nu sunt toți o populație cu dominantă migrantă, oportunistă, tradițională, adică atrasă de locurile unde se pot obține resurse de trai extra-sociale, de piață neagră, de furt organizat, de comerț ilicit? Nu ignor desigur meseriașii țigani ardeleni, în genere maghiarofoni, adesea performanți și calificați. Dar printre meseriile comunitare ale altor grupuri sau triburi s-ar cuveni să se integreze și hoția, care și ea cere o înaltă calificare și pentru care există, ca și în Evul Mediu, cursuri de calificare specifice, uneori la locul de muncă. Am văzut un reportaj tv realizat de la Londra unde niște copii pre-puberi de țigani se lăudau cinic sau naiv, dacă vreți, cu performanțele lor. Asemenea performanțe au fost sursă de valorizare socială pentru astfel de prunci, nu de azi-de ieri, ci de secole, ele au intrat deci ca valori pozitive în sistemul de valori al comunităților, inclusiv a celei din sudul României.
Aștept punctul de vedere al multiplelor asociații de socializare a romilor, care administrează bani grei ce nu ajung acolo unde ar trebui uneori și servesc ca plată pentru rapoarte și proiecte ce nu duc nicăieri, atâta vreme cât aceste «valori» antisociale cum sunt cele ale hoților prunci mândri de performanțele lor, nu sunt condamnate expres, public chiar de către liderii intelectuali ai țiganilor din România.
Cu prietenie, Dan Culcer

Matei Cazacu. Negru Vodă. Un voevod român la începuturile Țării Românești

Un nou club si-a facut aparitia în România : Clubul prietenilor lui Negru Voda. Sediul : necunoscut. Presedintia acestui club (rautaciosii ar zice marele preot sau guru al acestei secte) nu este altul decât venerabilul domn Neagu Djuvara, o personalitate a vietii publice si a culturii române care nu mai are nevoie de prezentare. Regulamentul clubului (sau catehismul sectei) se intituleaza Thocomerius-Negru Voda. Un voivod de origine cumana la începuturile Tarii Românesti. Cum a purces întemeierea primului stat medieval românesc dinainte de "descalecatoare" si pâna la asezarea Mitropoliei Ungrovlahiei la Arges. Noi interpretari, Bucuresti, Humanitas, 2007. Anul trecut, indignat de reactia scepticilor si a adversarilor sai, Neagu Djuvara a publicat o replica intitulata eminescian Raspuns criticilor mei si neprietenilor lui Negru Voda, aparuta la aceeasi editura. Principala preocupare a acestui Club este exaltarea, as zice chiar cultul, "bunului barbar", avatar modern al "bunului salbatic", mai precis a cumanului civilizator si catolic (în fapt, un barbar nomad, crescător de vite), care acum sapte secole si ceva i-a învatat sa lupte pe românasii nostri ignoranti si lipsiti de vlaga,iar apoi sa-si creeze înfine un stat, Muntenia sau Tara Româneasca, termen care în vremea aceea însemna "Tara românilor". Nu a cumanilor, nici a cumanilor si a românilor, nici macar a românilor si a cumanilor, ci doar a românilor!

Ipoteza - sau mai degrabă eroarea fundamentală - pe care se bazeaza aceasta constructie mediatică si intens mediatizată (230 de pagini ajunsă la a treia ediție) este simplă: primul domn muntean, cel care a dat numele dinastiei domnitoare si chiar, pentru străini, al tarii, Basarab I (c. 1310/16-1352) poarta un nume de origine cumana, adica turca veche. Tatal sau, mentionat într-un singur act al cancelariei regale maghiare, se numea Thocomer. Urmând pilda si credinta unor orientalisti, Neagu Djuvara considera si acest nume de origine cumana : domnia sa îl modifica deci în Thoctomer care ar veni de la Toq (Tok)-tämir (temir) sau Toq-timür, ceeace înseamna "fier calit". (p. 113), desi cei mai mulți istorici români l-au interpretat Tihomir, un nume care se regaseste la românii balcanici înca din 1220. Deci, exulta Neagu Djuvara, înca un cuman - tata si fiu! Iata enigma lui Negru Voda, întemeietorul legendar al tarii, rezolvata dintr-o trasatura de condei : daca tatal si fiul poarta nume turcesti, cumane, înseamna ca ei erau în mod obligatoriu cumani, singurii turci care haladuiau pe meleagurile noastre în acea vreme. Si fiindca erau cumani, musai să fie si catolici, deoarece acest neam - de fapt o confederație sau mai bine zis adunatura de triburi de pastori nomazi - s-a convertit foarte superficial la crestinism în forma sa catolica pentru a fi primiti si ocrotiti în pusta maghiara. Aceasta între 1227 si 1239, pe când îi ameninta invazia mongola care maturase Rusia de sud începând cu anul 1223 si avea sa se napusteasca asupra Europei centrale în 1241-2.

Teza lui Neagu Djuvara nu e noua si nici originala : ea a fost de multa vreme discutata de istoricii români care au abandonat-o deoarece este contrazisa de toate marturiile vremii si de bunul simt ; doar unii istorici unguri mai cred în ea. Adevarul este ca Basarab era român ortodox si se numea din botez Ivanco sau Ioan, caci daca ar fi fost botezat catolic în Ungaria s-ar fi numit Gyula sau Ladislau sau Stefan ; așa s-a întâmplat cu un oarecare Serban din Acina (localitate neidentificata), român botezat catolic de însusi regele Ungariei Ladislau cel Mare în 1366 care i-a dat la botez numele primului rege crestin al acestei tari¹. Acest adevar - ca Basarab era român si ortodox- nu îl afirmam noi, istoricii de ieri si de azi, considerati în bloc de d. Djuvara de nationalisti si incompetenti, ba unii de-a dreptul criminali deoarece ar ascunde adevarul istoric pe care numai domnia sa îl cunoaste si îl proclama. Acest lucru a fost afirmat în repetate rânduri de chiar contemporanii lui Basarab începând cu marele sau adversar si suzeran, regele Carol Robert de Anjou, învinsul de la Posada.

Prin diploma din 26 noiembrie 1332, asadar la doi ani dupa evenimente, regele maghiar evoca amintirea nefericitei campanii din 1330 când, spune el,

"am ajuns în niste tinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau tinute pe nedrept în tara Transalpina (=de dincolo de munti, de Carpati) de catre Basarab, schismaticul (=ortodox), fiul lui Tochomer, spre marea noastra si a sfintei coroane insulta, acest Basarab, necredinciosul nostru român, mânat de un gând rau..."²

Carol Robert era suzeranul lui Basarab, el îl recunoscuse ca domn si obtinuse dela acesta juramântul de credinta vasalica. Putea oare regele Ungariei sa ignore nationalitatea lui Basarab, când în Ungaria traiau, de peste o suta de ani, un mare numar de cumani care furnizau trupe armatei regale si care fusesera masacrati la Posada ? Urmând pilda înaintasilor sai la tron, Carol Robert se intitula, între altele, "rege al cumanilor". Sa nu fi stiut el ca Basarab era cuman, daca acesta ar fi adevarul ? Lucrul este imposibil, mai ales ca regele ungur avea sa repete acest adevar în mai multe documente redactate la persoana întâia.

Astfel, la 19 mai 1335, el rasplatea meritele magistrului Toma în acesti termeni :

"Spre cinstea slujbei deosebite si vrednice de o vesnica amintire a numitului magistru Toma, pe care ne-a facut-o în tara Transalpina, unde atacul dusmanos pornit cu cruzime, în niste locuri strâmte si paduroase, împrejmuite de întarituri puternice, o dată si a doua oara <împotriva> noastra si a puternicei noastre ostiri pe care o aveam acolo cu noi, de catre Basarab românul si fiii lui..."³

Acelasi lucru îl spune, în doua rânduri, regele Ludovic cel Mare (1342-1382), fiul si urmasul la tron al lui Carol Robert.

Intr-un act din 9 iulie 1347, reprodus într-o confirmare din 1378, regele întarea unui nobil o mosie pentru purtarea sa vitejeasca

"în tara Transalpina în expeditia domnului Carol faimosul rege al Ungariei împotriva lui Basarab românul, pe atunci necredincios regatului si sfintei coroane"⁴.

La 18 ianuarie 1357, regele Ludovic cel Mare întarea unor nobili o mosie dobândita de tatal lor, magistrul Laurentiu,

"luptând cu barbatie în tara Transalpina pentru coroana regeasca împotriva lui Basarab, voevodul român"⁵.

Acelasi lucru îl spune la 17 octombrie 1345 si papa Clement V care îl informeaza pe regele Ungariei ca mai mulți nobili români (numiti Olachi Romani) din Transilvania, Tara Româneasca si Srem (regiunea din jurul cetatii Smederevo din Serbia actuala) au adoptat confesiunea catolica :

"Cum de o bucată de vreme a ajuns la urechile noastre vestea ca Acela care lumineaza pe tot omul ce vine în aceasta lume, a luminat prin revarsarea harului Sau într-atâta mintea românilor (Olachi Romani) ce locuiesc în partile Transilvaniei, ale Tarii Românesti (Ultralpinis, acelasi lucru cu Transalpinis) si în cele ale Sirmiului din Ungaria, încât unii dintre ei au si ajuns sa cunoasca drumul adevarului, prin îmbratisarea credintei catolice...scuturând si lepadând de la ei cu totul samânta schismei si celelalte rataciri...am luat masuri sa se îndrepte felurite scrisori...catre nobilii barbati Alexandru al lui Basarab si catre alti români, atât nobili cât si oameni de rând."⁶

Vasazica, Alexandru (Nicolae Alexandru), fiul si asociatul la tron al lui Basarab era nu numai român, dar si ortodox, e drept cam sovaielnic deoarece se convertea la catolicism. Daca tatal sau ar fi fost catolic, fiul ar fi trebuit sa fie si el conform canoanelor Bisericii catolice, de aceeasi confesiune. Intrucât era ortodox (schismatic), înseamna ca si parintii sai erau ortodocsi, ceeace nu se potriveste defel cu o presupusă origine cumana a lui Basarab.

Ca Basarab a ramas ortodox pâna la moarte o spune si Cronica pictata de la Viena (Chronicon pictum Vindobonense) scrisa la 1358, care îl numeste si ea pe voievodul român "schismatic perfid (sau : "ratacit")" (de fide perfidi scismatici)⁷.

Acest adevar reiese si din scrisoarea pe care papa Urban V o adresa la 10 aprilie 1370 lui Vladislav (Vlaicu Voda), nepotul de fiu al lui Basarab : dupa ce deplânge faptul ca nu se închina Bisericii catolice, în afara careia nu exista mântuire, suveranul pontif îl acuza pe voevod ca se afla în schisma (ortodoxie) mostenita de la vechii predecesori ai sai⁸. Cine erau acesti vechi predecesori (antiqui praedecessores) ? Desigur, Tochomer si Basarab, caci de ar fi fost vorba numai de tatal sau, Nicolae Alexandru, papa ar fi spus-o în termeni precisi. Acest text este de o importanță primordiala si el nu mai lasa niciun dubiu asupra confesiunii celor mai vechi voevozi români de la Arges.

Infine, ca pe Basarab îl chema din botez Ivanco/Ioan, ne-o spune un alt contemporan si adversar al sau, tarul sârb Stefan Dusan (1331-1355), amintind de victoria sa de la Velbujd (19 iunie 1330) împotriva a sapte tari printre care "Basaraba Ivanco, socrul tarului Alexandru al Bulgariei"⁹. Acest text, cunoscut de toti istoricii români de la Hasdeu, Onciul si Xenopol încoace, dovedeste foarte clar ca Ivanco/Ioan era numele de botez si ca Basarab era o poreclă despre care vom vorbi mai departe¹⁰.

Singurul argument al autorului privind catolicismul lui Basarab se gaseste într-o scrisoare adresata lui de papa Ioan XXII la 1 februarie 1327 în care suveranul pontif îl numeste "fiu iubit nobile barbat Basarab voevodul transalpin" si îl felicita pentru zelul sau pentru raspândirea catolicismului si "exterminarea natiunilor necredincioase"¹¹. De aici, considera Neagu Djuvara, reiese ca Basarab era catolic nu printr-un botez tardiv, ci din nastere, deoarece era cuman ! Curioasa logica! In articolul meu i-am amintit parerea parintelui Aloisiu Tautu, un savant istoric si harnic editor de acte pontificale în afacerile orientale, ca nu era vorba de convertire la catolicism, ci doar de unire cu Roma, mai precis intrarea în obedienta fata de Biserica catolica. Lucrul putea fi realizat de orice ortodox, a vrut s-o faca si Nicolae Alexandru, dar regele Ungariei s-a opus acestei formule care contesta suzeranitatea arhiepiscopului de Strigoniu în materie religioasa si, implicit, a regelui în domeniul politic. Aceasta dependenta directa de Scaunul Sfântului Petru a durat pâna în 1330 cel mai târziu, când Basarab este calificat de ortodox (schismatic) de catre chiar suzeranul sau, regele Carol Robert al Ungariei.

Devine astfel evident, în lumina acestor marturii contemporane cu Basarab si fiul sau Nicolae Alexandru, ca ipoteza lui Neagu Djuvara se dovedeste complet falsa. Domnia sa a trecut cu vederea, caci nu putea sa le ignore, actele si o cronică numind pe voievodul Tarii Românesti român si ortodox¹². Tocmai domnia sa care în Introducerea cartii condamna istoriografia româneasca în bloc aducându-i acuza ca "n-a fost în stare sa se dezvete pâna azi de conceptul eronat ca interesul national ne-ar comanda un fel de selectionare a datelor pe care le-am avea privitor la trecutul neamului nostru. Unele fapte descoperite n-ar fi bune de spus...Apoi, tainuirea sau rastalmacirea unor fapte ori exagerarea altora" (p. 7)

La lectura acestor rânduri, îti vine sa te întrebi : cine selectioneaza datele, cine considera ca unele fapte descoperite n-ar fi bune de spus, cine tainuieste sau rastalmaceste faptele ? Raspunsul este evident : domnul Neagu Djuvara care nu tine seama de documentele amintite mai sus, desi ele figureaza în toate lucrarile de istorie, si continua sa afirme senin ca Basarab întemeietorul era cuman si catolic!

*

Am putea opri aici polemica noastra cu autorul daca în jurul cartii domniei sale nu s-ar fi stârnit un adevarat vacarm mediatic si daca "prezumtiile" sale nu ar fi devenit adevaruri curate pentru multa lume. Istoricilor români care au discutat cartea si au contestat premisa si concluziile ei, Neagu Djuvara le-a raspuns cam întepat printr-un nou volum intitulat eminescian Raspuns criticilor mei si neprietenilor lui Negru Voda, Bucuresti, Humanitas, 2011, 119 pagini. Printre acestia ma aflu si eu caci am tinut, alaturi de alti colegi, pe 16 noiembrie 2007 o conferinta pe aceasta tema la Institutul de istorie Nicolae Iorga din Bucuresti. Dl. Djuvara nu ne-a onorat cu prezenta domniei sale si mi-a raspuns în volumul amintit încheind cu urmatoarele cuvinte :

"Cu aceasta, închei raspunsul meu la critica amicului Matei Cazacu, zicând cu parere de rau ca nu gasesc în articolul sau absolut nici un argument valabil care sa infirme teza descinderii lui Basarab I dintr-o spita de sefi cumani". (p. 84).

Cu alte cuvinte, desi ma considera amic, ma claseaza printre neprietenii (de ce nu zice "dusmani", doar e cuvânt turcesc, luat de la cumani ?) lui Negru Voda. Marturisesc, absolut în trecere, ca nu pricep cum faptul de a-l considera pe Negru Voda român înseamna a nu-i fi prieten... Citind acest raspuns, am ajuns la concluzia ca Neagu Djuvara si cu mine nu vorbim aceeasi limba (poate ca domnia sa vorbeste cumana veche ?) si ca trece sub tacere existenta actelor din 1332-1370 (sapte la numar!) care numesc pe Basarab si pe fiul sau români ortodocsi, ba mai si persista în eroarea de a-i considera cumani numai si numai pe considerentul ca purtau, Basarab (sigur) si tatal sau (în mod eronat), nume de origine turca.

Stramosii nostri latini aveau un proverb : errare humanum est, perseverare diabolicum (a gresi este omenesc, a persevera în gresala este diabolic). Intrucât dl. Neagu Djuvara persevereaza în eroare, m-am hotarât, îndemnat si de unii prieteni, sa procedez la o analiza sistematica a cartii pentru a lamuri, pe domnia sa si pe cititorii români, ce metoda istorica are autorul si cum scrie domnia sa istoria . Intreprind aceasta analiza pe capitole, urmând ca la sfârsit sa sintetizez criticile si observatiile ce îi aduc. Tin sa precizez ca nu am purces la aceasta opera din dorinta de publicitate, ci pentru a raspunde la provocarea adusa întregii bresle a istoricilor români din toate timpurile, si pentru ca sunt mânat de adagiul latin "Amicus Plato, sed magis amica veritas" (Mi-e prieten Platon, dar mai mare prieten îmi este adevarul) pe care îl completez cu un citat din Montesquieu :

"Être vrai partout même sur sa patrie ; tout citoyen est obligé de mourir pour sa patrie, personne n'est obligé de mentir pour elle". (Sa spui adevarul peste tot, chiar si despre patria ta ; orice cetatean este obligat sa moara pentru patria sa, dar nimeni nu este obligat sa minta pentru ea).

*

Incheiem aici observatiile noastre asupra cartii. Neagu Djuvara este un excelent povestitor care si-a câstigat interesul si simpatia publicului prin lucrari de vulgarizare istorica adresate tineretului si nespecialistilor, prin interventii în mass-media în care se demarca de ceilalti participanti prin vigoarea si originalitatea interventiilor, prin ideile noi si îndraznete pe care le emite, prin eleganta vestimentara si prin maniere care îl situiaza deasupra vulgului. Stilul domniei sale este fluid, abunda în amintiri personale si anecdote, proza sa se citeste usor si rapid, dând impresia unei conversatii pe care autorul o duce cu cititorul în intimitatea caminului. Venind din vremuri si lumi necunoscute sau greu de imaginat pentru multi oameni din România, Neagu Djuvara joaca rolul unchiasului sfatos ale carui basme au încântat copilaria. Sau, pentru a lua un alt exemplu, l-as compara cu Florian Christescu, autor al unei neuitate si bogat ilustrate Povesti a neamului nostru aparuta între cele doua razboaie mondiale. Tin minte pasiunea cu care am devorat paginile acestor volume în care capitolele se terminau prin formula incantatorie "caci a neamului poveste înainte mult mai este".

In loc sa se mentina în limitele decentei si posibilitatilor sale reale care i-au adus un binemeritat succes popular, domnul Neagu Djuvara a avut ambitia sa rescrie istoria medievala româneasca într-una din cele mai întunecate perioade. "Mă tem de omul unei singure carti" spunea sfântul Toma de Aquino, un adevar învatat pe pielea lor de toti cetatenii din țările foste comuniste siliti să recite Cursul scurt de istoria partidului comunist (b) a lui Stalin sau opera lui Nicolae Ceausescu. Acelasi lucru se poate spune si în acest caz : Neagu Djuvara si-a gasit o singură carte de la care pornesc toate teoriile sale, un articol de fapt al unui filolog ungur pe nume Laszlo Rasonyi, apărut în 1935 într-o epoca de iredentism antiromânesc salbatic în istoriografia maghiara. Acest Rasonyi, fara îndoiala un excelent turcolog, era ceeace nemtii numesc un "Fachidiot", adica un specialist care vede totul prin prisma cunostintelor sale si care reduce realitatea si lumea întreaga la dimensiunile propriei sale stiinte (sau ignorante). Adunând cu furca nume proprii si toponime românesti care sunau turceste, punând laolalta indivizi din epoci si din regiuni diferite, si decretând ca erau cu totii turci sau tatari numai pe baza unor corespondente fortuite sau de-a dreptul fortate, ignorând istoria, geografia, restul stiintelor umane, ba chiar si cel mai elementar simt al masurii, Rasonyi a produs un monstru de eruditie în cea mai mare parte sterila. De la el s-a inspirat Neagu Djuvara care ne propune o lucrare scrisa în pripa, plina de idei preconcepute, bazata pe o documentatie saraca si care nu face apel la izvoare si la studiile de specialitate. Iar când are acces la aceste surse, elimina printr-o pirueta sau fara argumente temeinice pe cele care nu merg în sensul tezelor sale izvorâte mai mult din impresii decât din confruntarea atenta a informatiilor. Autorul se considera o autoritate în materie de istorie universala, dar cunostintele sale provin din lucrari generale sau învechite, care nu tin cont de cercetari mai recente. Ignoranta sa în materie de antroponime, de nume de persoane, îl conduce la concluzii gresite care genereaza alte erori si care poluiaza iremediabil restul cartii. De multe ori, Neagu Djuvara se face vinovat de superficialitate în lectura documentelor sau chiar a lucrarilor moderne, ceea ce nu-l împiedica sa se erijeze în judecator al istoriografiei românesti din epoca moderna, distribuind note bune si proaste cu o dezinvoltură demna de o cauza mai buna. In sfârsit, prin insistenta cu care revendica o originalitate care nu-i apartine si un simt critic infailibil, Neagu Djuvara creaza o stare de confuzie generalizata în mintea cititorilor carora le promite dezvaluirea unor secrete tinute sub obroc de istoricii mai vechi si mai noi, un fel de Da Vinci Code "ad usum Valachorum", pentru folosinta românilor.

Rezultatul este o imagine complet falsa si denaturata a uneia din cele mai pasionante perioade din istoria româneasca, perioada începuturilor statului Tara Româneasca. Pornind de la câteva date scoase din contextul lor, solicitând izvoarele ca sa le faca sa spuna mai mult decât au ele a spune, recurgând nu o dată la anacronisme si la false simetrii proprii unui spirit lipsit de sistem, Neagu Djuvara acumuleaza "revelatiile" si "prezumtiile" care devin, câteva pagini mai departe, adevaruri cu valoare transcendentala. Concluzia ineluctabila este ca domnia sa s-a avântat într-un domeniu care îi este strain si pe care nu îl poate domina deoarece îi lipseste aparatul conceptual si documentatia rabdator adunata, cântarita si comparata, apoi pusa în perspectiva, care sunt caracteristicile unui adevarat savant. Inlocuind conceptele prin impresii si prejudecati si documentatia prin recursul la "opere alese", la avizul cules în graba de la unul sau altul, fara a proceda la o necesară reflexie si ponderare, Neagu Djuvara contamineaza o temă majora de investigatie a trecutului nostru, livrând publicului cititor pasionat de istorie un monument de tinichea cu veleitati de bronz etern. Ceeace irita în cel mai înalt grad la lectura acestui opus este suficienta si lipsa de respect a autorului pentru eforturile atâtor generatii de specialisti onesti care au cautat si ei "adevarul" construind pe temeliile puse de înaintasi. Si ma întreb cum ar fi reactionat istorici ca Gheorghe Bratianu, Petre P. Panaitescu, Constantin C. Giurescu, Maria Holban, Aurelian Sacerdoteanu si altii de talia lor la lectura acestor pagini în care ignoranta, superficialitatea si dezinvoltura se iau la întrecere. Sunt convins ca reactia lor ar fi cea a sculptorului Apelles : "ne sutor supra crepidam!"

Matei Cazacu

C. N. R. S., Paris

1 "Quem baptizatum Stephanus fecimus appellari" (pe care l-am facut sa se numeasca Stefan din botez"), act din 16 mai 1366 în DRH, seria C, vol. XIII, p. 100-101, nr. 59. A se vedea mai jos, p. 25, nota 77, numele purtate de cumanii din Banat în secolele XIV-XV : numai nume din calendarul crestin!

D. Barbu, "Sur le double nom du prince de Valachie Nicolas-Alexandre", in Idem, Byzance, Rome et les Roumains, Bucarest, 1998, p. 112-113.

2 "Que in terra Transalpina, per Bazarab, filiumThocomerii, scismaticum, in nostrum et sacre corone non modicum derogamen detinebantur, adissemus, idem Bazarab, infidelis Olacus noster, maligno inductus consilio"... (DRH, seria D, vol. I, p. 50-51, nr. 25). Am modificat usor traducerea.

3"per Bazarab Olacum et filiis eius". (DRH, seria D, vol. I, p. 57, nr. 29).

4E. Nagy et alii, Hazai okmanytar. Codex diplomaticus patrius, II, Györ, 1865, nr. 91, p. 181.

5 "in terra Transalpina, contra Bozorad, waivodam Olachum" (G. Fejér, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, IX/2, Buda, 1833, p. 587 ; Hurmuzaki-Densusianu, Documente, I/2, p. 49 (cu forma "Olachorum", al românilor, în loc de "Olach") ; la fel si în DRH, seria C, vol.XI, p. 79, nr. 79).

6DRH, seria D, vol. I, p. 60-61, nr. 32 : "Alexandro Bassarati et aliis, tam nobilibus quam popularibus Olachis Romanis").

7 Am utilizat editia lui G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 110, traducere româneasca la p. 234. Si într-un act de la 13 decembrie 1335, când regele Ungariei, amintind campania din 1330 si batalia de la Posada precedata de un armistitiu, spune ca "Ne-am încrezut în cuvântul schismaticului" numit "Basarab, voievodul valahilor". (V. Motogna, "Iarasi lupta dela Posada", în Revista istorica, IX (1924), p. 82-3 ; traducere româneasca de G. Popa-Lisseanu, Cronica pictata dela Viena, Bucuresti, 1937, p. XLIV-XLVI, nota 76. (Izvoarele istoriei românilor,XI).

8 "Ex antiquo in schismate in te a tuis antiquis praedecessoribus derivato, moraris et multiplicibus erroribus involutus existis" (Hurmuzaki-Densusianu, Documente, I/2, p. 159).

9 In prefata la Codul sau de legi (Zakonik), tradusa de G. Mihaila, "Sintagma (Pravila) lui Matei Vlastaris si începuturile lexicografiei slavo-române", în Idem, Contributii la istoria culturii si literaturii române vechi, Bucuresti, 1972, p. 272-273.

10 Vezi si demonstratia în acest sens a lui D.I.Muresan, "Excursus. Basaraba Ivanco", în volumul Istorie bisericeasca, misiune crestina si viata culturala, II, Crestinismul românesc si organizarea bisericeasca în secolele XIII-XIV. Stiri si interpretari noi, ed. de E. Popescu si M.O. Catoi, Galati, 2010, p. 390-406.

11 Hurmuzaki-Densusianu, Documente, I/1, p. 600-601 : "dilecto filio nobili viro Bazaras woywoda Transalpino". Prin "natiunile necredincioase (nationes infidelium) papa întelegea pe cumani, români si slavi (vezi scrisoarea lui din 1328 în acelasi volum, p. 609). Pe cine trebuia deci sa extermine Basarab ?

12 Am si publicat o parte din aceste marturii în articolul "O controversa : Thocomerius-Negru Voda", în Revista istorica, XIX (2008), nr. 1-2, p. 49-58. De altfel, Neagu Djuvara cunoaste cel putin doua din aceste acte care i-au fost semnalate de Constantin Rezachevici (Thocomerius, p. 160-1) dar le respinge aducând niste considerente fara nicio valoare!

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer