Nicolae Manolescu. Foşnetul literaturii la Ateneu

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa.
N. Manolescu vrea să ne convingă că scriitorii români «eroi au fost, eroi sunt încă.» Scriitorii nu au fost eroi. Asta este. Nimeni nu le poate reproșa că nu au fost eroi. Dar pe mine nu mă poate convinge nimeni, după cinci ani de studiu al arhivelor Securității, că ar fi fost eroi, chiar și discreți. Nu fiindcă am găsit atâția colegi de breaslă printre informstori ci fiindcă am găsit adesea urmele evidente ale colaboraționismului soft, ale complicității, ale trocului. De fapt,am înțeles încă înainte de 1987, că deși frica mai păzea bostănăria,pericolul «anihilării» trecuse, era imaginar. Securitatea ăl întreținea, destrăma în cazuri extreme cariere sau anturaje, marginaliza dar apoi încuraja trocul, pentru a recupera pe cei disponibili să fie recuperați sau măcar tolerați.
Nu puteau fi uitați anii 50, cînd teroarea fusese reală. Doar scriitorii care au fost încarcerați atunci au, pentru mine, dreptul la frică și pot fi iertați pentru slăbiciunile lor.
Dar N. Manolescu are memoria scurtă, suferă de o gravă amnezie protectoare. N.M minte cu nerușinare când scrie : «printre măsurile pe care le adopta Securitatea contra disidenţilor, era şi aceea a anihilării scriitorilor care formau grupul de sprijin al celor urmăriţi şi periclitaţi. Niciunul dintre disidenţi n-a fost lăsat cu adevărat singur. Consiliul USR a reprezentat un organism public extrem de activ în protecţia scriitorilor scoşi de regim în afara legii.» Nici un scriitor nu a fost «anihilat» de Securitate după 1968. Erau puși la colț unii, cenzurați, interziși o vreme în presă. Atât. Singurul care prin consecvență și curaj pare să-i fi contrariat pe securiști pînă la exasperare, a fost Paul Goma. De care s-au scăpat, expulzându-l. Ori, tocmai pe Goma nu l-au protejat colegii, membrii Consiliului. Dimpotrivă, au acceptat să-l ponegrească și s-au desolidarizat, sub diferite pretexte, excluzându-l din Uniune. Cât privește intervenția lui G. Liiceanu, el a mai încercat o dată trucul cu musca la arat, lipindu-se ca scriitor de o persoană foarte diferită de el, așa cum o făcuse scriind Sebastian, fratele meu. Nu i-a mers.
Cu prietenie, Dan Culcer

România literar\ numărul 37 / 1 octombrie 2010
• editorial de Nicolae Manolescu

Foşnetul literaturii la Ateneu
uni 27 septembrie, la Ateneul român, a avut loc o Întâlnire cu Herta Miiller, scriitoarea germană de origine română, laureată a Premiului Nobel În 2009. N-am văzut de mult o sală atât de plină.
Am fost foarte mândru de intelectualii români care au dorit să participe la dialogul dintre cunoscuta scriitoare şi Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, care i-a publicat ultimele romane. În pagina de "Ochi magic" din acest număr puteţi citi o notă referitoare la comentariile consacrate Hertei Muller de către revista "Observator cultural", iar în numărul de săptărnâna viitoare al revistei noastre veţi afla cum s-a desfăşurat seara de 28 septembrie, precum şi o cronică la cel mai recent roman al scriitoarei tradus în limba română.
Herta Muller a citit câteva pagini din romanul Leagănul respireţiei, care ar fi trebuit să fie scris în colaborare cu Oskar Pastior ca o evocare a lagărului sovietic în care au fost internaţi în ianuarie 1945 numeroşi germani din România. După moartea lui Pastior, romanul a fost scris de Herta Muller. care a strâns cu grijă documentele necesare şi le-a prezentat sub forma unei ficţiuni. Lectura a fost în germană. Publicul din sală avea tipărită o versiune în română (datorată lui Alexandru Al. Şahiqhian), pe nişte foi volante. De câte ori se schimba pagina, fâşâitul hârtiei umplea sala. Romanul este excepţional. Fragmentele citite, aşijderea. Tăcerea impresionată nu era întreruptă decât de foşnetul literaturii.
Discuţia dintre Herta Muller şi Gabriel Liiceanu a fost, pe cât de pasionantă, pe atât de tensionată. Se confruntau puncte de vedere opuse cel puţin în trei privinţe. Herta Muller a părăsit România la sfârşitul anilor 80, când avea puţin peste 30 de ani, stabilindu-se în Germania. Gabriel Liiceanu a trăit în România până în 1989 şi, fireşte. şi după aceea. Prima diferenţă dintre cei doi s-a ivit în clipa în care Liiceanu a întrebat-o pe conlocutoarea lui despre patria scriitorului. Herta Muller a dat un răspun extraordinar: patria scriitorului nu este limba lui, ci conţinutul acestei limbi. În Germania, ea şi-a pierdut acest conţinut. Patria i-a fost răpită. Liiceanu a remarcat că şi scriitorilor rămaşi în ţară le-a fost răpit acest conţinut obligaţi să-şi însuşească limba de lemn a ideologiei comuniste. Şi ei au fost nişte minoritari în propria ţară. Herta Muller n-a acceptat paralela. Minoratul îşi are orgoliul lui. De aici a decurs a doua neînţelegere. După părerea Hertei Mullor. în România, minoritarii. etnici sau politici, n-au găsit niciun sprijin. Opinia literară ar fi fost pasivă şi supusă. Sala a aplaudat. Am privit înjur. Erau foarte puţini intelectuali care să fi dovedit curaj în anii comunismului. Cei mai mulţi au tăcut. De ce acest masochism? Şi mai curios este că Herta Muller însăşi a recunoscut că s-a comportat exact ca ei. Literatura ei critică a fost scrisă exclusiv în Germania. Dictatura ceauşistă nu a permis decât o singură formă de disidenţă şi anume aceea a unei literaturi apolitice.
Înainte de a releva cea de a treia deosebire dintre cei doi, o precizare: e destul să răsfoieşti dosarul de Securitate al lui Dorin Tudoran, recent apărut la Polirom, ca să vezi că, printre măsurile pe care le adopta Securitatea contra disidenţilor, era şi aceea a anihilării scriitorilor care formau grupul de sprijin al celor urmăriţi şi periclitaţi. Niciunul dintre disidenţi n-a fost lăsat cu adevărat singur. Consiliul USR a reprezentat un organism public extrem de activ în protecţia scriitorilor scoşi de regim în afara legii. Herta Muller nu avea, poate, de unde să ştie aceste lucruri. Ar fi fost de datoria lui Liiceanu să i le spună. A treia diferenţă de punct de vedere a constat în aceea că, dacă, pentru Liiceanu, o carte bună este o carte bună, indiferent de caracterul ei politic sau apolitic (şi sunt de acord cu el că apolitismul poate fi o formă de politică în regimurile autoritare), pentru Herta Muller. Apolitismul scriitorilor români din anii de comunism ar fi fost spre deosebire de ce s-a întâmplat în alte ţări comuniste, o formă de laşitate. Inverosimilă simplificare din partea unei scriitoare care a trăit pe pielea ei comunismul! În această simplificare, se vede cu ochiul liber o sechelă de gândire stângistă, cu atât mai ciudată cu cât Herta Muller însăşi i-a criticat. în memorabila seară de 28 septembrie, pe colegii ei occidentali care nutresc şi astăzi nostalgii după un comunism pe care nu l-au trăit .•
România literară numărul 37 /1 octombrie 2010 .