Elena Istrăţescu
UITAREA – a doua CONDAMNARE la MOARTE a MARTIRILOR NEAMULUI
Abstract :
The study OBLIVION – THE SECOND DEATH SENTENCE FOR THE NATION’S MARTYRS aims to push for the rehabilitation of the memory of all the Romanian martyrs, but especially of the ones who, for political reasons or due to the obedience to alien interests, have been attempted to be removed from the history of the Romanian people. We shall refer in particular to the life and work of the former Metropolitan Visarion Puiu, leading personality not only of the Romanian Orthodox Church but also of the ecumenical movement, and to Professor George Alexianu, former governor of Trans-Dniestria, both sentenced to death in 1946 under the accusation of “war criminal” by the odious, Bolshevik-inspired, “People’s Tribunal”, instituted by the newly communist regime in Romania. Since both great personalities of the recent history of Romania were close collaborators of Marshal Ion Antonescu, aspects of his role in the sequence of events that have profoundly affected the destiny of Romania on the eve of, during and after World War II are indirectly evoked. A controversial issue remains the attitude of Marshal Ion Antonescu towards the Jews in Romania, attitude viewed rather favorably by the historical leaders of Romanian Jewry, but later strongly condemned by some Hebrews and especially by current Zionist circles that invented the notion of “Romanian Holocaust”. Since the attempts to rehabilitate the memory of Metropolitan Visarion Puiu and Professor Gheorghe Alexianu collide with the perception upon Marshal Ion Antonescu, we had to extend the study to the Jewish problem and its historical evolution. Although we maintain feelings of sympathy and compassion for the much oppressed, especially in recent history, Jewish people, the historical analysis reveals also some responsibilities of the Jews for several states of conflict that they’ve been part of, things for which they should not oppose the rehabilitation of the memory of the above mentioned personalities, including Marshal Ion Antonescu. In the name of national dignity the call for reconsideration and reconciliation addresses the current Romanian authorities, though, who have formally condemned communism but who forgot to take the steps they pledged in this regard.
Pe fondul dezamăgirilor din viaţa de zi cu zi a românilor şi al pierderii unor tradiţii, dar mai ales, foarte grav, pe fondul slăbirii instinctului naţional, se întâmplă ca unora dintre noi să nu le mai pese de absolut nimic din ceea ce nu are o cât de mică legătură cu interesele lor imediate. Această mentalitate are consecinţe cu atât mai devastatoare pentru instinctul naţional şi pentru coeziunea naţională cu cât instituţiile statului şi oamenii politici aflaţi vremelnic în fruntea ţării, de dragul măririi sau al supravieţuirii politice, sacrifică fără să clipească, în folosul unor interese străine, valori materiale şi spirituale pentru care nu au pregetat să-şi dea viaţa înaintaşi de-ai noştri, fie la Turda, sub sabia trădătorului Basta, fie pe câmpul de bătălie al Mărăşeştilor, fie în puşcăriile comuniste. Cu toţii au avut tăria credinţei în cauza pentru care au luptat şi simţul răspunderii pentru soarta ţării şi a neamului românesc. Între ei, cu toate riscurile de a-i supăra pe unii şi pe alţii, trebuie pomenit şi Mareşalul Ion Antonescu. În acea zi fatidică de 1 iunie 1946, când a fost asasinat de către comunişti, împreună cu cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, în Valea Piersicilor din preajma închisorii militare Jilava, Mareşalul a avut tăria de caracter şi demnitatea să ordone el însuşi soldaţilor ezitanţi din plutonul de execuţie să tragă ! Indiferent de acuzaţiile care i se aduc, cele mai multe mincinoase şi ignobile, demnitatea gestului său înfioară etern, după cum deprimanta slugărnicie a bizonilor cu sechele comuniste din vârfurile politicii şi ale justiţiei româneşti de astăzi, care se leapădă cu atâta grăbire de un erou al neamului, nu pot decât să deprime şi să dezguste.
Ştiu foarte bine că pentru o asemenea afirmaţie, dar mai ales pentru cele ce vor urma, aş putea fi acuzată de antisemitism, ceea ce ar fi nu numai nedrept, ci şi neadevărat. Nutresc cea mai caldă prietenie pentru evreii de rând cu care am copilărit la Piatra Neamţ, mă bucur din tot sufletul pentru că şi-au regăsit patria dintotdeauna în Palestina şi admir sincer poporul evreu pentru marile valori pe care le-a dat umanităţii în ştiinţă şi tehnologie, în artă şi cultură, sau în gândirea filosofică. Admir, de asemenea, poporul evreu pentru felul cum a ştiut să supravieţuiască în condiţii istorice nefavorabile şi să se constituie într-o naţiune vitează şi demnă.
Din păcate, pe lângă evreii care îşi văd de treburile lor, în Israel sau pe unde se mai află, există şi cercurile sioniste, mai ales din Statele Unite, care ambiţionează să domine lumea prin putere financiară, manipulare politică şi fanatism religios, acesta din urmă incluzând în sine şi doze masive de rasism ! Aşa cum s-a mai întâmplat în istorie, pornirile exagerate spre mistificare, intrigă şi dominaţie, vin, la un moment dat, în conflict cu interesele şi drepturile legitime ale altor popoare, ceea ce duce la un carusel de represalii şi contrarepresalii, cu urmări, de cele mai multe ori, tragice. O lume globală condusă de „iluminaţii” sionişti va fi şi ea iluzorie, dată fiind reacţia violentă a islamului, ca şi vigoarea economică a puterilor asiatice. Iar dacă acest „joc global” va genera un conflict global, există şanse enorme ca acele părţi ale evreimii cu instincte de popor normal să plătească din nou oalele sparte. Consider, de aceea, că punerea oricărei discuţii pe făgaşul adevărului istoric şi al dreptului suveran al fiecărui popor de a-şi apăra valorile, tradiţiile şi credinţa este şi în folosul poporului evreu, mai ales a acelei părţi care doreşte sa trăiască în pace şi linişte în propria ţară, sau ca cetăţeni loiali ai altor ţări.
Prin urmare, nici nu poate fi vorba de vreo pornire antisemită în cele ce vom arăta în continuare, ci numai de respingerea cu indignare a acuzelor şi răstălmăcirilor prin care, adulmecând oarece foloase materiale şi de notorietate, o serie de „lupi tineri” ai evreimii postbelice, formaţi la Academia comunistă „Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti, s-au înhămat la căruţa sionistă a rabinului Moses Rosen pentru a susţine minciuna ordinară a acestuia cum că unui aiuristic „holocaust românesc” i-ar fi căzut victime fix 400 000 de evrei !!! Adepţii acestei teorii cinice se dau, totodată, de ceasul morţii să infirme adevărul rostit şi reafirmat, chiar şi după căderea comunismului, de liderii comunităţilor evreieşti din Romănia în vremea războiului, Alexandru Şafran şi W. Filderman, potrivit cărora Ion Antonescu nu numai că nu a fost un călău al evreilor, ci, dimpotrivă, prin abilitatea şi fermitatatea de care a dat dovadă în relaţiile sale personale cu Hitler, a salvat vieţile a sute de mii de evrei nu numai din România, ci şi din celelalte ţări central-europene aflate sub controlul Germaniei naziste. De altfel, după cum se ştie prea bine şi de către cei ce agită acum ideea pretinsului „holocaust românesc”, nu au fost puţine nici vocile unor foşti concetăţeni de-ai noştri evrei, potrivit cărora lui Ion Antonescu ar trebui să i se ridice statui nu numai în România, ci şi în Israel !
Din păcate, în spatele acelor cercuri pe care le apucă turbarea la simpla rostire a numelui lui Ion Antonescu se află guvernul şi Congresul Statelor Unite ale Americii. Şi iarăşi din păcate, în faţa atitudinii arogante a conducerii statului american, conducerea statului român răspunde, aşa cum „elegant” se exprima cineva de la Cotroceni, cu prestarea anumitor servicii către „licuriciul cel mare”. Dar iată doar câteva din motivaţiile pe care le-ar putea invoca statul român pentru a adopta o poziţie de demnitate naţională în problema prezervării memoriei Mareşalului Ion Antonescu şi a altor mari personalităţi, între care mitropolitul Visarion Puiu şi fostul guvernator al Transnistriei, profesorul universitar Gheorghe Alexianu, a căror comemorare ne este interzisă pe căi oculte. Din lungul şir de martiri ai luptei împotriva bolşevizării României îi cităm doar pe aceştia, deoarece de la cazurile lor concrete am pornit munca de documentare pentru pledoaria noastră împotriva uitării vinovate a martirilor neamului, pledoarie ce se înscrie sub deviza formulată profetic de Nicolae Iorga : „Cine uită, nu merită” !
Ungaria, de exemplu, nu l-a uitat pe pe fostul său conducător, amiralul fără flotă Miklos Horthy, cel care a admis deportarea în lagărele morţii de la Auschwitz şi Maidanek a peste 600 000 de evrei proprii, dar şi din nordul Ardealului, aflat sub ocupatie ungară în urma Dictatului de la Viena din august 1940. În faţa actului de voinţă naţională al Ungariei, nici comunitatea internaţională şi nici cea ungară nu au reacţionat în vreun fel atunci când, la 3 septembrie 1993, Miklos Horthy a fost reînhumat cu onoruri militare la Kenderes, în prezenţa unei mulţimi imense şi a unor membri ai guvernului ungar.
Nu au uitat nici Statele Unite să-l scoată în doar câteva ore din România pe puşcaşul lor marin din serviciul de pază al ambasadei de la Bucureşti, care, beat fiind, după o partidă de amor cu fata unui mahăr din ambasadă, asortată probabil şi cu ceva prafuri sau ierburi, l-a ucis, acum câţiva ani, pe muzicianul român Teo Peter într-un accident rutier de o rară violenţă provocat de sergentul american. Culmea cinismului este că măreaţa justiţie americană nu l-a condmnat pe individ la nici un fel de daune, întrucât, chipurile, nu s-a putut dovedi că artistul chiar se afla în taxiul distrus de masivul bolid al Rambo-gigolo-ului american !!!
Sunt două cazuri aparent disproporţionate, dar extrem de sugestive în ce priveşte modul cum Ungaria şi Statele Unite aplică prerogativa constituţională de a-şi proteja cetăţenii. Conducătorii statului român nu pot să acţioneze la fel, sau nu vor, fiind redevabili unor interese străine ? Dacă nu pot, să ne lase în durerea noastră şi să plece, iar dacă au datorii dubioase, sau au pactizat cu cineva împotriva interesului naţional, trag nădejdea că va veni şi vremea socotelilor. Cel mai grav este însă că, din inconştienţă sau ocult interesate, oficialităţile române au dat deja girul lor operaţiunii orchestrate de cercurile sioniste pentru a acuza armata şi poporul român de holocaust împotriva evreilor.
Întrucât articolele de acest gen nu prea trec neobservate de către toboşarii aşa-zisului „holocaust românesc” şi ajung şi la urechile boss-ilor de la Washington, îmi permit să le împărtăşesc şi acestora câteva cunoştinţe istorice despre România, puse însă în contextul internaţional al epocii, din care rezultă, din păcate, şi adevăruri mai puţin (sau deloc) măgulitoare pentru politica şi diplomaţia Statelor Unite în ce priveşte România şi nu numai.
A curs destulă apă pe Potomac de când Uniunea Sovietică, „marele aliat” al Americii, a impus la Bucureşti un regim de cea mai pură sorginte bolşevică, burduşit literalmente cu evrei comunişti. Precizarea este strict necesară cel puţin în măsura în care au existat şi evrei care au fugit de comunism precum dracul de tămâie. Unul din primele lucruri de care s-a ocupat proaspătul regim de la Bucureşti a fost judecarea, condamnarea la moarte pentru crime de război şi executarea imediată a Mareşalului Ion Antonescu şi a principalilor săi colaboratori din guvernul României. La fel de urgent s-a trecut la lichidarea sistematică a elitelor intelectuale, militare, politice şi economice ale ţării. În plin „avânt democratic”, uneltele de la Bucureşti ale foştilor mari prieteni ai Statelor Unite au omorât şi câteva zeci de mii de oameni de rând, au spoliat de avuturi alte milioane de oameni şi au rupt literalmente România de lumea civilizată.
Între timp, marea prietenie dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică s-a tot răcit, atingând chiar temperatura „războiului rece”. Ar fi fost de aşteptat să se nuanţeze şi atitudinea americană faţă de fostul şef al statului român, Mareşalul Ion Antonescu. Este adevărat, acesta este răspunzător de intrarea României în războiul antisovietic, alături de Germania nazistă, la 22 iunie 1941. Nici după ce s-a aflat că generalul Jukov, ulterior mareşal al Uniunii Sovietice, semnase încă de pe 5 mai 1941 directiva de atacare a României la 12 iulie 1941, Statele Unite nu dau nici un semn că şi-ar putea reconsidera poziţia. Deci, Ion Antonescu, cel care a luptat de la început împotriva colosului de la răsărit ce ne cotropea ţara, a rămas tot criminalul de serviciu pentru cei de pe malurile Potomacului ! Oare ce crime să fi comis acest om împotriva Americii, încât această mare ţară democratică să le interzică românilor a-l cinsti şi a-l comemora ca pe un erou naţional ? ! Şi, mai ales, au Statele Unite dreptul moral să împuşte memoria cuiva împuşcat deja de comunişti ? ! Să ne fie iertată îndrăzneala, dar este marea democraţie americană chiar atât de pură şi de imaculată încât să dea lecţii de conduită etică şi politică întregii lumi ? Sunt oare bancherii evreo-americani heruvimii umanităţii ?
Să vedem ! De când cu blestemata asta de libertate a Internetului apar sute şi mii de informaţii ce ne obligă să reconsiderăm mai tot ce ştiam despre istoria modernă şi contemporană a lumii. Şi să nu începem cu genocidul împotriva indienilor din America, nici cu neagra sclavie de pe plantaţiile americane, nici măcar cu cei aproximativ 5 milioane de băştinaşi ce au pierit cu prilejul iluzoriei „cruciade” anticomuniste americane din Vietnam, sau cu victimele japoneze ale inutilelor bombardamente atomice, de vreme ce guvernul nipon începuse, e adevărat, nu direct, ci prin intermediul Moscovei, demersurile pentru obţinerea păcii, ci să revenim în Europa şi să ne amintim de doi mari filosofi evrei : Marx şi Engels. Nu vom risipi spaţiul tipografic pentru a ne aminti de teoriile acestora privind lupta de clasă şi revoluţia mondială, ci să ne oprim puţin asupra aserţiunilor lor privind necesitatea rasismului şi chiar, horribile dictus, a holocaustului ! Numai că acesta din urmă nu s-a produs împotriva cui preconiza evreul Marx, ci chiar a evreilor !
Într-un număr din ianuarie 1849 al ziarului marxist „Neue Rheinische Zeitung”, Engels explica necesitatea exterminărilor rasiale prin faptul că unele societăţi primitive din Europa nu atinseseră încă faza capitalismului, nu erau, deci, apte pentru declanşarea revoluţiei mondiale şi, de aceea, trebuiau eliminate. El i-a nominalizat pe basci, pe britanici (?!) şi pe sârbi, naţiuni pe care le-a numit „gunoaie rasiale” (Volkerabfall) ce trebuiau distruse, deoarece erau rămase în urmă cu două etape faţă de etapa istorică existentă. Vorbea, de asemenea, despre „vulgaritatea şi murdăria” popoarelor slave, cum ar fi Polonia, care nu avea nici o raţiune să existe. La rândul său, Marx afirma că rasele şi clasele sociale care sunt prea slabe pentru a se adapta la noile condiţii de viaţă trebuie să fie eliminate. „Acestea (spunea el textual) trebuie să piară în holocaustul revoluţionar” !!! Ulterior, Lenin, evreu şi el după mamă, a dezvoltat aceste idei şi a trecut la punerea lor în practică prin inventarea gulagurilor şi organizarea de masacre, iar Stalin a ridicat la rang de artă tehnicile de masacrare : mâinile legate, glonţ în ceafă, aruncarea în gropi comune, plan naţional de masacrare, deportarea din locurile de baştină a unor popoare întregi. Dar cea mai eficientă s-a dovedit înfometarea, urmată de moartea lentă, dar masivă, a populaţiei condamnate la lipsa hranei. Şapte milioane de oameni au murit în Ucraina numai în anul 1933, ca urmare a hotărârii lui Stalin de a le confisca alimentele, din care cea mai mare parte a luat drumul Germaniei, pentru a consolida puterea naţional-socialiştilor lui Hitler. Fiecare dintre cei doi dictatori socialişti, unul de nuanţă internaţionalistă, celălalt naţionalistă, unul evreu convertit formal la ortodoxism, celălat doar fiu nelegitim al unui tată evreu, pe care l-a urât feroce, după cum i-a urât şi rasa, ştiau, şi chiar plănuiau în secret, că va sosi un moment al răfuielilor dintre ei. Au colaborat însă ani în şir, în speranţa că unul îl va putea folosi pe celălalt împotriva Occidentului. De altfel, la un an după moartea lui Lenin, survenită în 1924, Goebbels îi omagia viaţa şi opera într-un articol apărut în „New York Times”, iar Hitler mărturisea în cercul său de cunoştinţe că a învăţat foarte multe de la marxism. Pentru mai multe detalii asupra acestui subiect a se vedea extraordinarul film documentar „The Soviet Story”, realizat de Edvins Snore sub egida Uniunii Europene şi a Parlamentului European. Filmul acesta, care ar trebui difuzat ca lecţie de istorie obligatorie în şcoli şi universităţi, poate fi accesat de pe internet la adresa www.jurnaltv.ro/video/The_Soviet_Story.
Din dezvăluirile făcute de fostul agent al spionajului militar sovietic (GRU) Victor Suvorov în cartea sa „Spărgătorul de gheaţă”, ca şi din filmul lui Edvins Snore, care se bazează pe documente, fotografii, imagini filmate, declaraţii ale unor supravieţuitori, dar şi comentarii ale unor mari istorici contemporani, aflăm informaţii halucinante despre cârdăşia mult mai veche decât se putea crede dintre Hitler şi Stalin, dintre Armata Roşie şi Wermacht, dintre SS-ul nazist şi NKVD-ul sovietic, ca şi despre cumplitele crime de genocid comise de Stalin împotiva propriului popor înainte şi după alianţa cu Statele Unite şi cu celelalte naţiuni membre ale Alianţei. Legat de problema evreiască aflăm că naziştii s-au documentat în Rusia sovietică şi au primit sprijinul acesteia pentru construcţia lagărelor de exterminare. În filmul de care am vorbit sunt prezentate şi liste nesfârşite cu nume de evrei care au fost predaţi germanilor pentru a li se aplica „soluţia finală”. Mai mult decât atât, în momentul în care ministrul sovietic de externe, evreul Maxim Litvinov, n-a mai corespuns noii linii politice a lui Stalin, acesta a trimis tancurile la sediul Ministerului cu ordinul : „despăducheaţi sinagoga” !
Amănunte de toată frumuseţea despre îmbârligăturile dintre principalii actori ai celui celui de al II-lea război mondial, între care au oscilat simpatiile şi antipatiile, dar, mai ales interesele financiare ale cercurilor evreieşti din America, le aflăm şi dintr-o sursă românească. Constantin Argetoianu, fost în două rânduri prim-ministru al României şi de mai multe ori ministru în diverse guvernări, a lăsat în urma sa o uriaşă operă memorialistică, extrem de valoroasă, în special pentru acurateţea şi precizia informaţiei. Martor atent a tot ce se întâmpla în jurul său, dar şi pe plan internaţional, memorialistul nu putea să nu prindă în însemnările sale zilnice şi diversele întâmplări, mai mici sau mai mari, ce aveau atingere cu problema evreiască. Într-un moment în care dimensiunile Holocaustului nu erau nici pe departe conturate, Argetoianu se indigna („Ce bestialităţi !”) pentru că fetiţa unor evrei fusese îndepărtată dintr-un hotel din Sinaia pentru a putea fi cazaţi răniţi de pe front, deplângea întristat moartea, într-un accident de tramvai, a unui evreu de treabă din anturajul său bucureştean, dar, mai ales, denunţa ca abuzive şi disproporţionate represaliile
româno-germane de la Iaşi împotriva evreilor pe motiv că unii dintre aceştia, împreună cu comuniştii, au fraternizat cu trupele sovietice din Basarabia, ce tocmai declanşaseră o teribilă contraofensivă pe direcţia Huşi-Iaşi. De pe aceste poziţii mai degrabă filosemite, venerabilul om politic şi memorilist introduce în însemnările din data de vineri 25 iulie 1941 următoarea notă : „Până unde poate merge patima omenească şi prostia ! Un jidan american, Theodor (!) Kaufman, preşedintele Ligii americane pentru pace, a scris o carte prin care propovăduieşte desfiinţarea Germaniei şi a poporului german. Germania ar urma să fie împărţită : Berlinul s-ar da Poloniei, Dresda şi Viena Cehoslovaciei, Munchen (!) şi partea de vest Franţei, iar partea de nord şi Hambugul – Olandei ! În ce priveşte poporul german, toţi soldaţii, toţi bărbaţii şi toate femeile sub 45 de ani ar fi sterilizaţi ! Pentru „operaţiile” necesare s-ar concentra 20 000 de medici ! Şi astfel, după două generaţii, poporul german ar fi şters de pe faţa pământului ! Că un idiot poate scrie asemenea lucruri, nu e de mirare ; e de ajuns să aibă parale. Ce e mai simptomatic însă e că mai toată presa americană aprobă şi comentează favorabil aceste năzbâtii…” O căutare pe Google ne-a ajutat să aflăm că este vorba de un mic volum intitulat „Germany Must Perish” („Germania trebuie să dispară”), apărut în două ediţii, una la sfârşitul anului 1940, cealaltă la începutul lui 1941. Fascicole din această carte au fost publicate şi în „New York Times”, „The Washington Post”, „Time Magazine” şi „Philadelphia Record”. O recenzie apărută în săptămânalul „Time Magazine”, la 24 martie 1941, califica planul lui Kaufman drept o „idee senzaţională”. Cartea a circulat prin cercuri ale puterii nu numai din Statele Unite, ci şi din Europa, inspirându-l serios, după cât se pare, pe Hitler în luarea măsurilor de reprimare a evreilor. Presa germană nu a întârziat să califice acest plan, şi nu fără temei, drept un îndemn la genocid. Şeful propagandei naziste, Goebbels, a comentat însă sec : „Acest evreu (Kaufman, n.n.) a făcut un deserviciu inamicilor”.
Tot pe bună dreptate se poate răspunde că este o diferenţă uriaşă între elucubraţiile unui ins care scrie o carte şi realitatea îngrozitoare a lagărelor de exterminare naziste. Cartea şi ideile ei criminale au fost lansate însă înainte de apariţia respectivelor fabrici ale morţii şi arată adevărata natură a ambelor tabere. Singura diferenţă a fost că Hitler a fost mai iute şi mai pragmatic în aplicarea ideilor lui Kaufman. Că aceste idei făceau casă bună cu cele de la Casa Albă o dovedeşte şi faptul că ele au stat şi la baza „Planului Morgenthau” conceput de un alt evreu, Henry Morgenthau. Planul prevedea dezmembrarea Germaniei în mai multe regiuni şi transformarea acestora într-un „stat pastoral”, cu o economie slab dezvoltată. Partea absolut scandaloasă a planului era însă propunerea ca în următorii doi ani după război să moară prin înfometare 10 milioane de germani !!! Planul a fost propus de preşedintele Franklin Delano Roosevelt şi Henry Morgenthau Conferinţei din 1944 de la Quebec cu privire la soarta Germaniei după război. El s-a lovit însă de opoziţia lui Winston Churchill, care a cerut modificări esenţiale.
În lumina faptelor pe care tocmai le-am evocat, atât cu privire la atrocităţile staliniste din Rusia, cât şi la colcăiala de idei rasiste din chiar inima Americii ne întrebăm şi noi : l-a condamnat cineva pentru crime de război şi de genocid pe Iosif Vissarionovici Stalin, marele aliat, mai întâi al lui Hitler, când au luptat împreună împotriva „fasciştilor” (sic !) polonezi, apoi al Statelor Unite ? Se compară faptele lui Ion Antonescu cu grozăviile descrise mai sus ? Marea democraţie americană n-a aflat încă în ce condiţii şi prin ce laşităţi ale Occidentului a fost târâtă România în războiul antisovietic ? Este nevoie ca ambasadorii americani la Bucureşti, toţi de origine evreiască (?!), şi Congresul de la Washigton să ne arate mereu nueluşa antisemitismului ? Chiar au uitat, sau se fac a fi uitat despre finanţarea de către înseşi Statele Unite a regimului nazist cu 800 de milioane de dolari prin „planul Daws” şi despre participaţiile bancherilor de pe Wall Street, în frunte cu Rotschild şi Rockefeller, la concernul german I.G. Farben, cel care a finanţat masiv SS-ul lui Hitler ? In partea finală a războiului, acest concern producea, prin hidrogenarea cărbunelui, 75 la sută din necesarul de benzină al maşinii de război germane. Ei bine, aviaţia aliată a supus oraşul Dresda, un adevărat tezaur de cultură, lipsit de orice importanţă militară, la nişte bombardamente atât de violente încât, pur şi simplu, nu mai exista oxigen în aer. În schimb, cele vreo 25 de rafinării ale I.G. Farben au suferit în tot cursul războiului distrugeri absolut neînsemnate ... Spaţiul nu ne îngăduie să scriem prea mult şi despre cele 20 de milioane de dolari (din fondul prezidenţial pentru război, şi nu din buzunarul propriu) trimise de preşedintele american Woodrow Wilson lui Lenin pentru a-l ajuta să înfăptuiască revoluţia bolşevică din Rusia, nici despre multiplele asociaţii bancare de pe Wall Street constituite pentru a sprijini sovietele, conduse în proporţie covârşitoare de către evrei, să preia şi să-şi consolideze puterea în Rusia ... Nu cumva ura îndârjită împotriva mareşalului Ion Antonescu se datorează mai degrabă faptului că a încurcat nişte planuri oculte cu privire la România ? Nu cumva se consideră că opţiunea sa de a facilita emigrarea evreilor spre Palestina a fost la fel de gravă ca şi holocaustul lui Hitler, pentru că a depopulat de evrei un spaţiu ce le era destinat ? Acesta să fi fost aşa-zisul „holocaust românesc” ?
Oricum, pentru conducătorii de azi sau din viitor ai României rămâne o datorie de onoare şi de demnitate să reabiliteze, cu orice preţ, memoria Mareşalului Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi, dar, mai ales, să nu permită împlinirea planurilor de preluare a controlului asupra ţării de către aceia care încearcă să culpabilizeze poporul român pentru un holocaust care nu a existat. Ba, dimpotrivă ! Este necesară, totodată, redeschiderea dezbaterii naţionale asupra perioadei de referinţă pentru restabilirea completă a adevărului istoric şi pentru readucerea în conştiinţa naţională a celor ce s-au jertfit în acei ani pentru binele ţării. Chiar dacă pentru reconsiderarea rolului lui Ion Antonescu în istoria naţională şi europeană, cu meritele şi erorile sale, va fi necesară şi o dezbatere adevărată şi corectă cu factorii externi ce se opun unui asemenea proiect, în cele din urmă, asemeni Ungariei, va trebui să recurgem la drepturile ce ne revin în baza principiului suveranităţii naţionale şi să ne asumăm actul de reparaţie morală. Să nu uităm niciodată, şi să nu uite nici ei, că în acei ani blestemaţi cenuşa unor martiri ai neamului a fost risipită prin gropi de gunoi, iar osemintele altora au ajuns în gropi anonime prin osârdia şi cruzimea impresionantului detaşament de evrei din sistemul de represiune al regimului comunist instaurat de Moscova la Bucureşti. Procesul de revizuire a tuturor acelor sentinţe abuzive ar putea începe bunăoară cu cele pronunţate de aşa-zisul „Tribunal al Poporului” împotriva fostului mare mitropolit al bisericii strămoşeşti Visarion Puiu şi a fostului guvernator al Transnistriei, eminentul profesor universitar Gheorghe Alexianu. Prin întârzierea actului de reparaţie juridică şi morală pentru patrioţii români ucişi în închisorile comuniste, căzuţi cu arma în mână în războiul din Est sau în lupta de rezistenţă anticomunistă din munţi sau din exil, cei ce au venit, după 1989, la cârma statului român oficializează, de fapt, condamnarea lor, pentru eternitate, la uitare.
După cum se ştie, sub acuzaţia profund mincinoasă şi absurdă că, în perioada cât a fost mitropolit al Odessei ar fi patronat „acţiunile de teroare din Basarabia şi Transnistria”, mitropolitul Visarion Puiu a fost declarat criminal de război şi condamnat la moarte în contumacie (din fericire, la data procesului, februarie 1946, nu se mai afla în ţară) de către aşa-zisul „Tribunal al Poporului”, instanţă total anticonstituţională, de inspiraţie bolşevică. Câţiva ani mai târziu, respectiv în 1950, acest martir al Bisericii Române, al Ortodoxiei şi al luptei împotriva ateismului comunist a fost caterisit din înalta sa funcţie arhierească de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Instanţa supremă a BOR a anulat în 1990 această sancţiune, dar fără să finalizeze demersul de reparaţie morală prin aducerea în ţară a osemintelor fostului mare mitropolit, fără să fi pus problema canonizării sale şi fără să intervină pe lângă autorităţile competente, cu autoritatea sa de instanţă morală fundamentală a poporului român, pentru revizuirea odioasei sentinţe de condamnare la moarte ! În loc să fi fost îndeplinite deja aceste deziderate, nu putem să nu observăm că statul român a acordat în schimb, prin sentinţe judecătoreşti, dar şi prin hotărâri de guvern, tot felul de reparaţii morale, dar mai ales materiale, tocmai acelora care au adus tăvălugul comunismului, în varianta sa bolşevică, asupra României.
La rândul său, profesorul universitar Gheorghe Alexianu, care, în calitate de guvernator civil al Transnistriei şi în condiţiile grele ale razboiului, a dat dovadă nu numai de un uriaş talent administrativ şi organizatoric, dar şi de cinste şi omenie faţă de locuitorii din zonă, inclusiv faţă de evreii şi ţiganii deportaţi acolo, a fost condamnat la moarte de acelaşi „Tribunal al Poporului” de la Bucuresti şi executat, în acelaşi an 1946, alături de Mareşalul Ion Antonescu şi de alţi demnitari din guvernul acestuia din urmă.
Acestea sunt adevărurile seci ale istoriei. Pe cât de nedrepte sentinţele, pe atât de impresionante faptele ce definesc statura morală şi profilul intelectual al celor doi martiri ai luptei pentru neam, credinţă şi ţară.
Sub numele de mirean Victor Puiu, legendarul mitropolit de mai târziu a văzut lumina zilei la 27 februarie 1879 în oraşul moldav Paşcani, acolo unde, cu un an mai târziu, se va naşte şi scriitorul Mihail Sadoveanu. După studii strălucite la seminariile teologice din Roman şi Iaşi, la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi la Academia Duhovnicească din Kiev, dar şi ca student al Facultăţii de Drept din Bucureşti, tânărul Victor Puiu ar fi putut să opteze pentru o carieră de înalt funcţionar public, mai ales că se bucura de aprecierea marelui ctitor al şcolii româneşti moderne, ministrul Spiru Haret, din a cărui stirpe spirituală, în mod evident, făcea parte. După îndelungi chibzuinţe, el a urmat însă îndemnurile fostului profesor de elină de la seminarul din Iaşi, George Murnu, eminentul traducător al poemelor homerice, de a se consacra vieţii monahale. Şi nu a ales preoţia de mir cu facilitaţile acesteia, ci calea aspră a călugăriei, cu toate frustrările şi privaţiunile pe care le implică.
Una din pietrele de hotar ale vieţii sale a fost ziua de 22 decembrie 1905, când Victor Puiu a fost tuns în monahism, la Roman, primind numele de Visarion. Este data care marchează intrarea sa pe făgaşul unei vieţi închinate numai şi numai luptei pentru îndreptarea unor rele din viaţa religioasă, socială şi morală a ţării, pentru întărirea credinţei poporului şi renaşterea ei din cenuşă în teritoriile româneşti cotropite, la 1812, de Rusia iar, în 1940, de către bolşevici. Dăruit de Dumnezeu cu har duhovnicesc şi cu un neobişnuit spirit gospodăresc, Visarion Puiu a contribuit decisiv, ca director al seminariilor teologice din Galaţi şi Chişinău, ca exarh (inspector) al celor 30 de mânăstiri din Basarabia, ca episcop de Argeş, apoi de Hotin, sau ca mitropolit al Bucovinei, nu numai la îmbunătăţirea învăţământului teologic şi a serviciului religios în lăcaşele de cult, dar şi la îmbogăţirea vieţii spirituale, culturale, economice şi sociale a comunităţilor pe care le-a păstorit. Iniţiativele sale i-au adus aprecieri dintre cele mai elogioase din partea contemporanilor, dar şi a celor ce-i studiază în prezent viaţa şi înfăptuirile. Astfel, eruditul Nicolae Iorga îl considera pe înaltul ierarh drept unul din cei mai culţi clerici ortodocşi români, numindu-l, totodată „călugărul – ostaş”, atât datorită legăturilor sale speciale cu armata română, cât şi misionarismului religios şi severităţii cu care denunţa orice act de necredinţă, de nedreptate sau de corupţie, atât din lumea bisericii, cât şi din cea laică. Alte succinte caracterizări sunt : „patriotul”, „cărturarul”, „gospodarul”, „organizator al B.O.R.”, „corifeu al învăţământului teologic”, „ctitor de aşezăminte bisericeşti şi restaurator de monumente”, „apărător al bisericii împotriva prigoanei bolşevice”, „promotor al spiritului european”, „vizionar al unităţii creştine şi al prăbuşirii comunismului”, „apostol al unităţii românilor de pretutindeni” şi altele.
Cele ce i-au adus însă, în 1946, mitropolitului Visarion Puiu acuzaţia de criminal de razboi şi condamnarea la moarte în contumacie, au fost activităţile sale de şef al Misiunii Bisericeşti Române pentru Transnistria. În această funcţie, echivalentă cu aceea de mitropolit al teritoriului dintre Nistru şi Bug, a fost numit, la 16 noiembrie 1942 de către Mareşalul Ion Antonescu. A părăsit-o la 14 decembrie 1943, când soarta războiului începuse să se schimbe dramatic în favoarea Armatei Roşii.
Cu amănunte despre această perioadă, în care soarta mitropolitului Visarion Puiu se împleteşte strâns cu aceea a guvernatorului civil al Transnistriei, Gheorghe Alexianu, vom reveni după ce vom schiţa şi portretul acestuia din urmă, care, în plin război, a reuşit performanţa de a face din teritoriul transnistrean, devastat de lupte şi pustiit de distrugerile voluntare ale Armatei Roşii, apoi de capturile de război ale armatei germane, o provincie de-a dreptul prosperă în comparaţie cu zonele învecinate, administrate de nemţi. Este timpul să precizăm, de altfel, că abilităţile de administrator ale lui Gheorghe Alexianu fuseseră probate anterior în ţară, unde eminentului profesor de drept constituţional de la Universitatea din Cernăuţi, mai apoi la Universitatea Bucureşti, i se încredinţaseră funcţiile de Rezident Regal al Ţinutului Suceava, apoi al Ţinutului Bucegi, de care s-a achitat în mod strălucit, prin aplicarea în practică a principiilor sale de drept public. Tocmai aceste rezultate, împreună cu calităţile sale de om corect, echilibrat, cu spirit umanitar si cu o mare putere de muncă l-au determinat pe Mareşalul Ion Antonescu sa-i acorde funcţia de guvernator civil al Transnistriei, pe care a îndeplinit-o din august 1941 până în februarie 1944, când, datorită evoluţiei războiului, teritoriul dintre Nistru şi Bug a fost trecut sub administraţie militară. Tot considerente legate de calităţile umane, de seriozitatea şi perseverenţa în acţiune l-au determinat pe Ion Antonescu să-l trimită în Transnistria şi pe mitropolitul Visarion Puiu ca şef al Misiunii Creştine Româneşti, funcţie echivalentă, practic, cu aceea de mitropolit al Odessei. Completându-se reciproc, cei doi oameni providenţiali pentru populaţia locală, dar şi pentru evreii deportaţi acolo din Basarabia şi nordul Bucovinei, au realizat, în condiţii inimaginabil de grele, un miracol nu numai pe plan material, ci şi spiritual, ba chiar şi umanitar.
Plecând de la realitatea existentă, guvernatorul Alexianu a luat mai întâi măsurile de curmare a stării de haos şi cele de repornire a economiei. A păstrat pentru început formele de organizare a producţiei şi legile sovietice. Au fost reparate şi completate cu utilaje aduse din ţară sau din import mai toate unităţile de producţie, fiind reluată activitatea şi în colhozuri şi sovhozuri. Deosebirea esenţială faţă de sistemul sovietic a fost aceea că producţia nu a mai fost preluată aproape în totalitate de către stat, ci numai în proporţie de 50 %. Cointeresarea a fost aceea care, până la urmă, a adus în zonă nu numai speranţa de supravieţuire, ci, efectiv, o viaţă cu mult mai bună decât sub regimul bolşevic. Pe măsură ce realitatea economică a permis acest lucru, s-a trecut la forme familiale de producţie, iar în cele din urmă s-a realizat retrocedarea către localnici a tuturor bunurilor pe care aceştia le-au deţinut cândva, dar şi alte măsuri de împroprietărire. Toate acestea au dat un incredibil impuls economiei din regiune şi au permis ameliorări semnificative în ce priveşte învăţământul şi sănătatea, precum şi serviciile comunale. S-au reparat case, şcoli, spitale, sedii de instituţii, lăcaşe de cult, băi publice, diverse anexe pentru utilităţi. În capitala provinciei, Odessa, şi-a reluat cursurile Universitatea, s-au redeschis teatrele şi Opera, s-a revigorat activitatea comercială. Drept urmare, oraşul a devenit un centru de atracţie pentru intelectualii din toată Ucraina ocupată. La toate acestea s-a adăugat grija manifestată de autoritatea civilă românească şi de Misiunea Creştină pentru bătrâni şi copii, pentru nevoiaşi în general, prin acordarea de pensii şi ajutoare, sau înfiinţarea de cantine ale săracilor. Şi trebuie subliniat că toate aceste forme de ajutorare se acordau indiferent dacă numeroşii orfani din Transnistria erau localnici sau copii ai unor evrei înrolaţi voluntar în Armata Roşie sau fugiţi în „măreaţa Uniune”. Ajutoarele pentru nevoiaşi se acordau, de asemenea, indiferent dacă membri ai familiilor acestora luptau sau nu în Armata Roşie !
Reînvierea vieţii spiritual-creştine a cunoscut şi ea o mare vigoare în întreaga Transnistrie, în pofida puţinătăţii mijloacelor materiale şi umane de care dispunea Misiunea Creştină condusă de mitropolitul Visarion Puiu. Au fost reparate sau reconstruite un număr important de biserici, în condiţiile în care, celor ce scăpaseră de dinamitare, puterea bolşevică le dăduse destinaţii de magazii, cinematografe, săli de sport sau chiar grajduri de vite ... Sfintele lăcaşuri nu mai aveau clopote, clopotniţe, obiecte de cult, dar, mai ales, nu mai aveau preoţi, care fuseseră trimişi să muncească prin mine sau alte locuri de acest fel. Fără să se dea bătut, vajnicul mitropolit s-a pornit să-i întoarcă pe vechii preoţi spre cele sfinte, a început pregătirea teologică a noi generaţii de preoţi şi diaconi, dar, mai ales, a cerut din ţară preoţi destoinici, care să ajute la recreştinarea acestor ţinuturi. Rezultatul a fost că, în scurt timp, populaţia a revenit cu bucurie în biserici, icoanele ascunse de frica autorităţilor sovietice au fost scoase la lumină, miile de copii rămaşi nebotezaţi au fost creştinaţi, iar viaţa spirituală a ortodocşilor din zonă şi-a recăpătat în bună măsură rosturile de altădată. De condiţiile normalităţii s-au bucurat însă şi practicanţii celorlate culte pe măsură ce, ignorându-se nemulţumirea şi indignarea germană, au fost reparate şi redeschise toate moscheile şi sinagogile, iar acolo unde acestea nu existau, au fost amenajate case de rugăciune. Au fost redeschise, de asemena, o biserică baptistă şi una adventistă la Odessa. Se materializau astfel în practică mai vechile principii şi convingeri ale şefului Misiunii Creştine Române privind necesitatea unităţii creştine, dar şi aceea a libertăţii credinţelor.
Prin realizările sale din Transnistria, mitropolitul Visarion Puiu a îndreptat în bună măsură, cel puţin pe întinderea acestui teritoriu, situaţia pe care i-o reproşase cu vehemenţă lui Stalin în scrisoarea personală pe care i-a adresat-o în 1939 şi în care îi cerea să înceteze de urgenţă persecuţiile religioase, să ocrotească clerul şi să apere biserica de imixtiunile politice. Vădind o putere de înţelegere şi de pătrundere a sensului istoriei vecine cu vizionarismul, mitropolitul îl avertiza pe dictatorul bolşevic că, în lipsa credinţei în Dumnezeu, trăsătură de baza a pravoslavnicului popor rus, mai devreme sau mai târziu, imperiul sovietic se va prăbuşi. Ideea a fost reluată şi într-o scrisoare arhierească adresată în 1951 de către înaltul prelat român Patriarhului Alexei I al Moscovei şi al Întregii Rusii, document în care previziona căderea imperiului sovietic peste 40 de ani, ceea ce s-a şi întâmplat cu precizia unui ceas elveţian.
Nu mai puţin relevantă este şi scrisoarea mitropolitului Visarion Puiu către Adolf Hitler, în care denunţa imixtiunile unui general al Reichului german în problemele religioase din Transnistria, în sensul împiedicării revenirii populaţiei la credinţă şi impunerii, ca religie, a ideologiei naziste. Scrisoarea nu a ajuns niciodată la destinaţie, fiind oprită de autorităţile de la Bucureşti. De comun acord cu subalterni ai lui Hitler, s-a obţinut însă mutarea generalului respectiv din zonă. Pentru a ilustra stilul sever şi tăios al mitropolitului, dar şi percutanţa ideilor sale, reproducem, dupa o comunicare ştiinţifică a domnului Şerban Alexianu, fiul profesorului Alexianu, doar două fraze din această scrisoare, al cărui conţinut este cunoscut, din păcate, doar indirect : „Poporul nostru a pornit un război sfânt împotriva celei mai nelegiute ideologii şi am ajuns să cunoaştem din plin grozaviile comunismului şi ticăloşeniile celor fără credinţă şi ne întrebăm în felul acesta, domnul general Lutz de partea cui luptă ? (...) Aici şi acum, mai mult şi mai tare ca nicăieri, trebuie să ne gândim la cei în suferinţă – nu a le provoca altele – şi asta înseamnă a face totul pentru sufletele lor cu iubire şi milostenie, spre slava tatălui ceresc”.
Pentru devotamentul cu care şi-au îndeplinit misiunea în Transnistria, atât în folosul cauzei românismului, cât şi al populaţiei aflate la momentul respectiv în acest teritoriu, cei doi mari români care au fost mitropolitul Visarion Puiu şi profesorul universitar Gheorghe Alexianu au lăsat urme de neşterse în amintirea celor care i-au cunoscut mai de aproape sau mai de departe. Să nu uităm că, după primul război mondial, Visarion Puiu a trudit şi în Basarabia pentru refacerea bisericii române după peste 100 de ani de stăpânire rusească. Din acest motiv el este foarte bine cunoscut in Republica Moldova de astăzi şi în Ucraina, ţări în care orice manifestare legată de personalitatea sa este urmărită cu cea mai mare atenţie. Chiar şi ruşii îi recunosc în prezent (vezi Ladislav Ţâpin, Istoria Bisericii Ruse, Moscova 1997, pag. 289) meritele deosebite pentru cele realizate în timpul mandatului său din Transnistria. Din păcate, doar în România, fie din ignoranţă, fie din cauza unor mentalităţi reziduale comunist-securistice, dar, mai ales, din teama că restabilirea adevărurilor istorice neconvenabile anumitor interese străine le-ar putea primejdui carierele din politică sau justiţie, se încearcă de către unii prăvălirea peste acest mare om, ca, de altfel, cum spuneam, peste mulţi alţi eroi ai neamului, lespedea atât de grea a uitării.
În ceea ce-l priveşte pe Gheorghe Alexianu, uitarea este, practic deplină, numele său fiind asociat cu cel al Mareşalului Ion Antonescu şi culpabilizat, ca şi acesta, pentru „crima” de a se fi opus fiarei bolşevice de la răsărit care muşca din trupul Romăniei ! Asemeni Mareşalului, eminentului profesor de drept i-a fost hărăzit să nu cunoască nici măcar odihna unui mormânt după ce, făcând parte din „lotul Antonescu”, a fost asasinat de comunişti în Valea Piersicilor de la Jilava. La 1 iunie 1946 plutonul de execuţie, constituit prin sentinţa aşa-zisului Tribunal al Poporului, a împlinit, de fapt, ceea ce, în septembrie 1939, nu reuşise să ducă până la capăt echipa de legionari ce tocmai îl lichidase pe primul ministru Armand Călinescu. Cu prilejul atentatului din 1939, Gheorghe Alexianu a fost rănit extrem de grav, pierzând unul din plămâni şi rămânând imobilizat la pat luni de zile. Numai un complet de judecată teleghidat de la Moscova putea să condamne la moarte, şapte ani mai tarziu, un asemenea om care nu avea nimic comun cu Garda de Fier şi nici cu nazismul. Absurda condamnare la moarte a venit după ce însăşi justiţia sovietică nu-i putuse dovedi vreo vină cu prilejul procesului, tot „popular”, ce-i fusese intentat la Odessa. Din cei 11 foşti guvernatori de provincii sovietice ocupate pe timpul războiului, 10 au fost condamnaţi la moarte şi spânzuraţi în pieţe publice din provinciile respective. Singur fostul guvernator civil al Transnistrei a fost achitat şi predat autorităţilor comuniste de la Bucureşti, dar nu spre a fi eliberat, ci pentru a fi ucis cu mâna acestora. „Crima” de fi înlocuit, pentru prima oară în istorie, „proprietatea comună (socialistă) a întregului popor” cu proprietatea privată era,
într-adevăr, de neiertat ... Mai mult decât elocvent este şi faptul că, în semn de recunoştinţă şi preţuire pentru măsurile sale de bună administrare a Transnistriei, Universitatea din Odessa
i-a acordat profesorului Gheorghe Alexianu titlul de Doctor Honoris Causa cu doar câteva zile înainte de reintrarea Armatei Roşii în oraş, fapt ce presupune riscuri destul de mari pentru iniţiatorii acestei decernări.
Mai multe detalii despre culisele odioaselor procese politice din cursul anului 1946 pot fi găsite în tulburătoarea monografie intitulată „File din viaţa tatălui meu” ( apărută, nota bene, la Chişinău, în 2007) prin care, la vârsta unei distinse senectuţi, inginerul Şerban Alexianu, fiul fostului guvernator civil al Transnistriei, încearcă să reabiliteze memoria iubitului său părinte. Nu a reuşit încă să-şi atingă acest obiectiv, deoarece, în baza comodului principiu „viii cu viii şi morţii cu morţii”, justiţia română, la semnul discret, dar ferm, al instanţelor politice, rămâne surdă şi oarbă în faţa probelor din care reies adevăruri istorice neconvenabile pentru cei ce orchestrează din umbră planuri malefice cu privire la România.
Oricât de adânc îngropate, aceste adevăruri vor ieşi însă la iveală de unde se aşteaptă mai puţin falsificatorii de istorie . Se va dovedi, totodată, că esenţa motivelor pentru care nu se anulează, măcar simbolic, toate sentinţele de condamnare la moarte pronunţate de aşa-zisul „Tribunal al Poporului”, în fapt, o instanţă bolşevică ilegală, o constituie lipsa de demnitate naţională şi laşitatea unor conducători politici cu subconştientul neeliberat încă de comunism. Prin acceptarea aşa-numitului principiu al „continuităţii sentinţelor”, adică ce au făcut comuniştii, nu mai poate desface nimeni, găselniţă, după câte am înţeles, a fostului ministru al justiţiei Valeriu Stoica, s-a cedat pe toată linia în faţa pretenţiilor acelor cercuri sioniste şi revanşarde, care vizează nu numai obţinerea unor consistente despăgubiri financiare, ci şi a unui, să-i spunem aşa, „spaţiu vital” de rezervă pentru situaţia în care, Doamne fereşte, Israelul devine o locaţie nesigură ...
A existat, desigur, şi circumstanţa că, în 2002, când guvernul Năstase a recunoscut, practic, participarea ţării noastre la holocaust, România aştepta timorată admiterea în NATO. Dar ce se întâmpla dacă nu intram atunci ? Chiar ardeam de nerăbdare să ne moară tinerii prin Afganistan sau Irak ? Ne-au năpădit Statele Unite cu favoruri economice, altele decât scandaloasa autostradă Bechtel ? S-a dat cineva, cu adevărat, de ceasul morţii să apere o ţară ca Georgia de invazia rusească ? Nici pomeneală ! În schimb s-au făcut calcule mult mai prozaice de genul : unde ne plasăm bazele înaintate, cui vindem vechiturile navale şi aeriene, de unde aducem carne de tun proaspătă şi ieftină etc. Şi, pentru că sărmana diplomaţie românească mergea cu capul înainte, fără să cântărească nimic, fără să stabilească vreo limită a concesiilor, a înghiţit pe nemestecate şi condiţia colaterală a recunoaşterii „holocaustului românesc” !
Cu totul altfel s-ar putea discuta acum problemele dacă fostul preşedintele Ion Iliescu şi guvernul condus de Adrian Năstase şi-ar fi menţinut punctul de vedere iniţial, potrivit căruia, deşi au existat o serie de abuzuri şi violenţe regretabile impotriva evreilor, nu se poate spune că în România ar fi existat un holocaust propriu-zis. Dacă ar fi vrut să dea dovadă şi de bărbăţie, cu uşurinţă ar fi putut să demonstreze că violenţele n-au venit din senin, ci au avut nişte cauze cât se poate de concrete. Este vorba despre repetatele acte ostile împotriva statului român, dar, mai ales, crimele şi acţiunile de terorism comise în vara anului 1940 de evreii din Basarabia şi Bucovina împotriva administraţiei româneşti şi chiar a armatei, care, în condiţiile impuse de Uniunea Sovietică prin ultimatumul de predare a acestor teritorii, nu avea voie să riposteze. O expunere extrem de documentată a acestor fapte se găseşte în volumul „Săptămâna roşie” de Paul Goma, „bestia neagră” a holocaustologilor evrei de provenienţă românească. Pe lângă acurateţea documentării, în favoarea credibilităţii sale contează şi faptul că autorul a avut acces la documentele din Arhivele militare româneşti, cât şi originea evreiască a soţiei sale, deci şi a copiilor familiei Goma. Ei bine, potrivit surselor citate de Paul Goma, numărul militarilor români ucişi cu acel prilej de către populaţia evreiască a depăşit cifra de 1 000. Nu pot fi uitate nici actele de umilinţă la care au fost supuşi militarii armatei române. Scuipatul în faţă, smulgerea treselor şi a hainelor erau fapte de domeniul banalităţii. Au fost cazuri de militari români dezbrăcaţi, doborâţi la pământ şi femei evreice care mimau că se urinează pe ei, sau chiar făceau efectiv acest lucru. În baza unor liste negre alcătuite de căpeteniile evreilor, au fost ucişi, totodată, jandarmi, funcţionari, preoţi, studenţi la teologie, profesori şi chiar români de rând, care nu aveau de a face în vreun fel cu administraţia. Pentru toate aceste crime există nume de făptuitori, cu precizarea datei şi a locului de producere. De asemenea, asupra românilor care încercau să se refugieze în vechiul Regat s-au comis atacuri cu pietre şi bâte, inclusiv confiscări de bunuri. Violenţele au continuat şi după retragerea completă a armatei române. Un an mai târziu, când Basarabia a fost recucerită, peste 400 de cadavre de români au fost găsite în gropi comune. Una dintre acestea a fost descoperită în curtea fostului consulat al Italiei la Chişinău. Conţinea 60 de cadavre mutilate într-un hal de nedescris, având organele sexuale tăiate şi vârâte în gură. De remarcat că, după aproape 3 ani de administraţie românească, în Transnistria nu au fost găsite gropi comune. Din păcate, au existat şi evrei deportaţi de români şi care au sfârşit în gropi comune, dar nu în Transnistria. Conform planurilor iniţiale, cei mai violenţi dintre evrei în acţiunile antiromâneşti urmau să fie deportaţi în teritoriul de peste Bug, administrat de germani. S-a constatat însă destul de repede că cei ajunşi acolo, ca şi cei solicitaţi de germani pentru diverse munci, mai devreme sau mai târziu, erau executaţi. La propunerea lui Gheorghe Alexianu şi cu aprobarea lui Ion Antonescu, s-a pus însă capăt oricărui transfer de evrei peste Bug.
Nu pot fi uitaţi nici cei aproximativ 50 000 de români din Basarabia şi Bucovina care, începând din vara lui 1940 şi până la revenirea armatei române, au fost exilaţi, în condiţii inimaginabile, în Asia Centrală şi în Siberia. Sperăm ca din arhiva Televiziunii Române să nu dispară, aşa cum dispar miraculos multe din probele incomode pentru unii, mărturiile cutremurătoare ale unor supravieţuitori români ai deportărilor sovietice. După mii de kilometri parcurşi în zeci de trenuri ale morţii au fost debarcaţi în plin câmp, în nămeţi şi geruri năprasnice, departe de orice aşezare umană, şi nu în case părăsite, barăci sau măcar în adăposturi pentru vite, cum a fost cazul în Transnistria. Lipsa de adăpost şi de îmbrăcăminte cât de cât adecvată, absenţa hranei, chiar şi a apei când totul era îngheţat, ca să nu mai vorbim de orice umbră de asistenţă medicală, însemnau pentru aceşti oameni infernul absolut. S-a ajuns până acolo încât cei vii să-şi mănânce morţii !!! Copiii să-şi mănânce părinţii !!! Asemenea grozăvii au povestit plângând, scuturaţi încă de oroare, câţiva dintre cei puţini care s-au mai întors de prin stepele Kazahstanului sau de dincolo de Cercul Polar.
Comparaţi vă rog tragedia românilor deportaţi de puterea bolşevică din Rusia, emanaţie în proporţie covîrşitoare a unor minţi evreieşti, cu situaţia evreilor din vechiul Regat al României. Deşi acestora din urmă li s-au impus anumite restricţii şi interdicţii, unele de ordin pur formal, viaţa şi averile lor au fost protejate de însuşi Ion Antonescu, în pofida presiunilor tot mai insistente ale Germaniei naziste de a se trece la lichidarea evreilor români. O mare şansă pentru aceştia a fost clauza din acordul bilateral de staţionare a trupelor germane în România, clauză potrivit căreia aceste trupe nu aveau nicio jurisdicţie asupra cetăţenilor români, indiferent de etnie. Pentru România acordul devenise imperativ deoarece, revenită în Basarabia prin ultimatum şi puternic interesată de controlul asupra gurilor Dunării, Armata Roşie începuse să întreprindă incursiuni în Deltă şi chiar să trimită trupe în dreapta Prutului, spre Iaşi. În bună măsură, concesiile făcute României de către Hitler în chestiunea evreiască se explică şi prin jertfele de sânge ale armatei române pe frontul din Rusia. Atunci însă când elemente evreieşti iresponsabile din Iaşi au tras câteva gloanţe asupra unei coloane militare germane, pogromul de la Iaşi a devenit inevitabil. Dacă se lăsa atunci acţiunea de reprimare pe seama germanilor, tragedia lua, fără nicio îndoială, proporţii apocaliptice. De altfel, încă din 1942 a început operaţiunea de revenire masivă în ţară a celor deportaţi, ca şi de emigrare în Palestina, sau către alte zări mai puţin, sau deloc periculoase pentru evrei. Cu acceptul Mareşalului Antonescu, statul român a ajutat circa 200 000 de evrei din România şi din ţările Europei Centrale să emigreze, mergând până la înmânarea de paşapoarte româneşti în alb liderilor evrei ce se ocupau cu reţelele de tranzit. Din păcate, din cauza acţiunilor de o sălbăticie incredibilă a elementelor bolşevizate din rândurile evreimii basarabene şi bucovinene, au avut de suferit şi evrei nevinovaţi, dar asta este istoria, iar datoria istoricilor este să o studieze şi să afle adevărul, oricât de neplăcut ar fi el pentru o parte sau alta, şi să îndemne la înţelegere şi la iertare.
Totuşi, aşa cum se întreba şi Nicolae Iorga într-un celebru articol, de unde atâta ură ? Cu siguranţă, din frustrările istorice ale unui popor dotat cu mari resurse de inteligenţă şi creativitate, dar lipsit de o patrie proprie. Risipite prin lume, comunităţiile evreieşti au fost resimţite adesea drept un pericol pentru populaţiile locale tocmai din cauza abilităţilor lor de a acumula bani şi putere, fără a se implica propriu-zis în activităţi productive. Mitul „jidovului rătăcitor”, nedrept în fond, şi acuzaţia de a-l fi crucificat pe Isus Hristos au adâncit ostilitatea faţă de evrei, care erau resimţiţi de către populaţiile majoritare drept străini greu asimilabili, şireţi şi cu planuri ascunse. În realitate, în condiţii dintre cele mai vitrege, multimilenarul popor evreu n-a făcut decât să-şi conserve în mod admirabil tradiţiile şi credinţa şi să devină o naţiune coerentă şi conştientă de sine cu mult înainte ca noţiunea teoretică de naţiune să fi fost formulată. Acestei naţiuni i-a lipsit însă dintotdeauna, conform teoriei lui Stalin, „comunitatea de teritoriu”. Încă din timpurile biblice, Moise a trebuit să-i conducă pe evrei spre ţara lui Israel, ţinutul promis de Dumnezeu să le devină patrie. În mod conştient sau nu, după împrăştierea lor în lume de către romani, instinctul naţional avant la lettre i-a împins pe evrei să se fixeze, totuşi, undeva, de regulă în ţări sau regiuni care le ofereau cele mai bune perspective de a se reuni cu toţii acolo. Şi unde să fi fost perspective mai luminoase decât în „lumea nouă”, unde porneau cu şanse egale cu celelalte seminţii de emigranţi ? Dar, în timp ce ceilalţi nou veniţi în America manifestau tendinţa de a fraterniza şi a forma împreună o nouă naţiune, evreii, cu religia şi cu tradiţiile lor milenare, dar şi cu o structură de castă, aveau şi scopuri proprii, sesizate destul de repede de doi dintre părinţii naţiunii americane. Astfel, preşedintele George Washington a afirmat despre evrei că sunt „paraziţi şi cei mai mari duşmani care stau în calea fericirii Americii”, iar marele savant, om politic şi filosof Benjamin Franklin a avertizat că, dacă evreii nu vor fi înlăturaţi din America, „în mai puţin de 200 de ani, ei vor domina şi devora pământul nostru şi ne vor schimba forma de guvernământ”. După cât se pare, profeţia s-a împlinit cu mult mai repede decât şi-a imaginat Benjamin Franklin ...
Evreii deveniseră, între timp, şi în Europa nu numai o forţă de luat în seamă, ci şi un factor de destabilizare. Din această cauză, în 1871 s-a pus pentru prima oară problema formării unui stat evreiesc. N-a fost găsită însă şi locaţia necesară unui asemenea proiect.
În ce priveşte ţinuturile româneşti, menţionăm că încă din 1744, împărăteasa Maria Tereza, contemporană cu Benjamin Franklin, instituise o serie de măsuri restrictive împotriva evreilor, concretizate în 1766 prin aşa numitul „Judenordnun”. O parte din evreii alungaţi din Viena şi Austria Inferioară au fost primiţi în cursul anului 1750 în Prusia, de către regele Frederic Cel Mare, dar mulţi alţii au fost împinşi spre est. Prin venirea masivă a evreilor din Imperiul Habsburgic şi Polonia, din Rusia, dar şi din Imperiul Otoman, după 1830, densitatea acestora în principalele oraşe din Moldova şi, mai ales, din Basarabia a atins, iar pe alocuri a depăşit, procentajul de 50 % ! Cum un stat românesc puternic era contrar intereselor lor în regiune, evreii nu au văzut cu ochi buni „Mica Unire” de la 1859 şi s-au opus cu vehemenţă „Marii Uniri” din 1918. Şi aceasta deoarece, pur şi simplu, se simţeau îndreptăţiţi ca pe aceste teritorii româneşti să-şi creeze un stat propriu !
Cum spuneam mai sus, ideea unui Israel european fusese avansată încă din secolul al XIX-lea de ministrul francez de interne, Isaac Adolph Cremieux (1796-1880) şi a fost reiterată cu insistenţă, dar fără succes, de preşedintele american Woodrow Wilson, prietenul lui Lenin, la Conferinţa de Pace de la Paris din anul 1919. Planul prevedea ca statul evreiesc să cuprindă, nici mai mult, nici mai puţin, decât Galiţia, Slovacia, Maramureş, Bucovina, Moldova, Basarabia şi teritoriul ucrainean dintre Nistru şi Bug, căruia, ceva mai târziu, Ion Antonescu îi va da numele de Transnistria. Această idee răsuna, probabil, în minţile şi în pieptul evreilor care atacau cu atâta vitejie „armata română cotropitoare” care se retrăgea din Basarabia şi Bucovina. Ei nu numai că sperau, dar erau convinşi că tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin, evreu de-al lor, deşi din părinţi convertiţi formal la ortodoxism, le va acorda măcar teritoriile dintre Bug şi Siret, iar în nord, Bucovina şi Maramureşul, pentru formarea Republicii Sovietice Socialiste Evreieşti. Un fruntaş evreu din Botoşani nici n-a mai aşteptat, de altfel, acordul formal al lui Stalin şi a proclamat o asemenea republică în judeţul Botoşani.
În lumina adevărului istoric, faptele nu mai apar, deci, doar în alb şi negru, albul absolut revenind părţii evreieşti, iar negrul profund - celei româneşti. Celor ce gândesc în acest fel le recomandăm să citească şi să recitească, cu bună credinţă şi nu cu intenţii de răstălmăcire, minimalizare, sau chiar de negare absolută a acestuia, raportul amănunţit al Misiunii Crucii Roşii Internaţionale care a anchetat în 1942, chiar la faţa locului, situaţia din Transnistria şi care, în condiţiile stării de război, nu a găsit aproape nimic de reproşat administraţiei civile româneşti din regiune. Ba dimpotrivă ! Raportul este publicat în anexele volumului „File din viaţa tatălui meu”, de Şerban Alexianu, despre care am mai vorbit. Ne permitem să atragem atenţia celor care s-au specializat în denigrarea României că exacerbarea demersului lor, în loc să atenueze antisemitismul românesc, atâta cât există, în orice caz, cu mult mai redus decât se pretinde, s-ar putea să aibă efectul contrar. În loc să poată reveni cu plăcere în ţară, ca turişti, sau, poate, spre a se stabili aici, şi în loc să fie primiţi cu căldură, evreii originari din România riscă să fie priviţi abia de acum înainte ca nişte duşmani ai neamului românesc ! Şi pentru ce ? ! Pentru ca holocaustologii de ocazie şcoliţi pe la academia de partid „Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti să poată trece drept eroi ai neamului lor ? ! Pentru că mina de aur a penitenţei germane pentru holocaustul nazist a cam secătuit şi, la o adică, nu-i de lepădat nici mina românească de argint ? ! Oricum, penibilă socoteală ...
În încheiere, reiterăm apelul către autorităţile statului român de a anula toate sentinţele acelui aberant „Tribunal al Poporului” din anii de tristă amintire ai bolşevismului românesc. Rugăm, de asemenea, respectuos Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să reia demersurile pentru aducerea osemintelor IPS Mitropolitului Visarion Puiu în ţară şi reînhumarea lor la Vovidenia-Neamţ, lăcaşul său de suflet. Considerăm că trebuie să-şi ocupe, de asemenea, dreptul de titular al casei memoriale de la Vovidenia. Preţuim la justa valoare opera literară a lui Mihail Sadoveanu, cu excepţia romanului proletcultist „Mitrea Cocor”, dar, în problema casei de la Vovidenia (fostul „Muzeu Sadoveanu”), scriitorul nu este decât un uzurpator. A nu se uita că Mihail Sadoveanu a acceptat funcţia de vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, unde era coleg şi cu patriarhul Justinian Marina, în cea mai neagră perioadă a comunismului românesc. Afirmaţia repetată a actualului vlădică de la Vovidenia cum că Mihail Sadoveanu i-ar face în prezent un serviciu de publicitate lui Visarion Puiu este cel puţin eronată şi sper să ţină mai mult de necunoaştere decât de ipocrizia politică ce a dus la caterisirea marelui mitropolit. Ţinând cont de rodnica sa activitate în cadrul bisericii strămoşeşti, de misionarismul său creştin din Basarabia şi Transnistria, de organizarea, în timpul exilului, a eparhiei ortodoxe române din Occident, dar şi de lupta împotriva ateismului comunist, precum şi acţiunile sale de pionierat în promovarea ecumenismului, considerăm că IPS Mitropolitul Visarion Puiu, personalitate de anvergură internaţională, ar trebui canonizat cu mare grăbire, iar faptele sale duhovniceşti sau de interes public, precum şi gândirea sa religoasă ar trebui să fie făcute cunoscute credincioşilor spre a-i ajuta să-şi întărească credinţa în Dumnezeu, iar morala creştină să le fie un ghid neabătut în viaţă.
NR. După cîte sunt informat amiralul Horthy nu e responsabil de deportarea evreilor, care nu a fost nici decisă, nici aprobată de el. Dcă știți mai multe și aveți o bibliografie, sunteți invitați să o împărtășiți cu noi. DC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu