Două texte de Ion Coja: Despre C.V. Tudor și Adrian Păunescu

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Tu, Vadimule?!

     

       Tu, frate geamăn cu Adrian Păunescu?...

       ...Am încercat să mă abțin, să-mi văd de ale mele, dar nu reușesc. De atâtea zile și nu-mi trece dezgustul și oroarea ce mi le-a provocat apariția lui CVT în desfășurarea ritualului trist și solemn al înmormîntării lui Adrian Păunescu. Dacă l-aș fi văzut acolo pe un Andrei Cornea sau Petre Clej și tot nu aș fi avut sentimentul că asist la un sacrilegiu! Chiar și dacă Vadim apărea umil și stingher printre miile de jeluitori ai defunctului, fără să scoată o vorbă, fără să ridice privirile din țărînă, și tot l-aș fi luat la rost: Dar tu ce cauți aici, nerușinatule?!

        Mă simt dator să nu trec cu vederea acest act de destrăbălare publică, prin care a fost jignită nu numai memoria răposatului Adrian Păunescu, ci și sentimentele celor care, sinceri și de bună credință, își stăpâneau cu greu lacrima prețuirii pentru cel ce se călătorea dintre noi.

       ...Să mă explic pentru cei care, din necunoașterea datelor, nu vor fi realizat penibilul momentului provocat de așa zisul discurs funebru al și mai așa zisului lider naționalist: el, acest CVT, este autorul unui text abject împotriva lui Adrian Păunescu, text pus în circulație în urmă cu ceva vreme, și pe care l-au preluat cu entuziasm toți detractorii lui Păunescu! Trimiteri la acest text murdar și profund nedrept s-au făcut și în aceste zile de către detractorii de azi ai lui Păunescu, care se regăsesc pe aceeași lungime de undă cu așa zisul Corneliu Vadim Tudor. Un Adrian Cornea, un Florin Iaru, un Petru Clej... Toți o apă și-un pământ! Cu deosebirea că alde Cornea măcar o face pe față și consecvent, nu-și ascunde pustiul din suflet!

        Fost-a înjurat și bălăcărit Adrian Păunescu de mulți neprieteni, inclusiv de unii scriitori. Dar nici unul dintre aceste atacuri nu l-a durut așa de tare pe Adrian Păunescu și nu l-a costat atât de mult sufletește vorbind, cum l-a costat și durut așa zisul pamflet al numitului CVT. Laș, cum îl știu prea bine apropiații săi, individul nu și-a semnat niciodată mizeria expurgată sub formă de foaie volantă, pusă în circulație prin toate maidanele literaturii noastre. Nu pun în discuție dreptul de a jubila al celor care s-au bucurat nespus de nevrednicul text. De gustibus, la urma urmelor... Nu pun în discuție nici dreptul Vadimului de a batjocori numele și opera unui scriitor! Dar pun în discuție dreptul lui CVT de a-și mai arăta obrazul în asemenea context, când cu o ultimă și minimă decență ar fi trebuit să facă orice pentru ca lumea, în aceste clipe, să nu-și aducă aminte de sceleratul gest/text de acum 30 de ani și de netrebnicul autor!... Apariția huidumei fără rușine în prim planul ceremonialului funebru ne-a obligat pe mulți să ne aducem aminte de ticăloșia de acum câteva decenii. Credeam că una mai mare nu mai are cum să-i facă acest Vadim lui Adrian Păunescu...

        Și iată că i-a făcut-o! A dat buzna „în program” cu tupeu-i cunoscut, ca să se folosească și de acest prilej pentru a-și expune megalomania bolnavă și debordantă peste toate limitele decenței, ale măsurii, ale sanității mentale. A obligat mii de oameni, care, din respect pentru defunctul omagiat, se aflau în neputința de a-l lua cu huo și fluierături pe ipochimen, i-a obligat să asculte ineptele răgete ale Țipălăului. Țipălăul!... Așa-i spun tribunului de plastilină majoritatea basarabenilor pe care îi cunosc! Țipălăul! Sau, mai explicit, ca să citez exact, Țipălăul de Vadim!...

        Din mulțimea aberațiilor rostite într-un moment când orice om normal simte că nu găsește cuvintele potrivite, una mi s-a părut că nu pot trece peste ea ca și când n-aș fi auzit-o! Și anume afirmația că el, CVT, ar fi frate geamăn cu Adrian Păunescu! Că, deci, seamănă grozav de bine, încât toată lumea trebuie să-i confunde! Cine zice Adrian Păunescu, Vadim zice! Și vice-versa!... Subînțelegându-se că toți cei de față sunt admiratori și adulatori deopotrivă ai caraghiozului care le vorbește incontinent și aiurea!...

      Nici că se putea un fals mai grosolan, mai abject! Pe care îl comit mulți neprieteni ai lui Adrian Păunescu când îi pun alături pe cei doi, pentru motive care nu pot fi decât unul: să-l scadă pe Adrian Păunescu, să-l introducă într-o paradigmă care îi este complet străină: a celor care au compromis și depreciat ideea națională. A făcut-o cu vîrf și îndesat numitul CVT, cu consecințe tragice pentru România, singura țară europeană în care nu poate fi identificat un partid autentic naționalist, dedicat binelui comunitar. Putea să fie PRM-ul acest partid, dar cel mai mult a lucrat la compromiterea partidului însuși președintele partidului!

     A spune că Vadim a fost pereche cu Adrian Păunescu, că se confundă unul cu altul ca doi frați gemeni, gemeni spirituali – se înțelege!, este o insultă grosolană în primul rând pentru cei care l-au prețuit pe Adrian Păunescu. Câți dintre ei ar avea o vorbă bună de spus despre individul care a adus la nivelul șanțului și pe gustul canaliei din uliți „filonul naționalist”?!

      Nu mă întind la vorbă și scurtez demonstrația reducând discuția la câteva date precise, ușor de verificat și măsurat. Într-un celebru pentalog al naționalistului român, Petre Țuțea, în colocviu cu Nae Ionescu, propunea cinci condiții de îndeplinit pentru românul naționalist, pentru un român cum se cade a fi orice român. Rezum discuția la două dintre aceste condiții sine qua non. Unu: să cinstească icoana Maicii Domnului și prin Ea femeia, femeile din viața sa și din anturajul său. Doi: să fie un adevărat profesionist în meseria sa, capabil să se bucure atunci când întâlnește un român mai capabil decât el, mai performant, și să-l susțină a-și împlini potențialul de creație.  

     La primul punct: Adrian Păunescu a fost un om normal, a respectat sexul delicat și sensibil, cel puțin prin manifestările sale publice și în primul rând prin textele sale, prin publicistica sa. Nu găsești nicio trivialitate la adresa unei femei în textele semnate de Păunescu. A mai scăpat el caii, ca orice bărbat normal, dar a știut să o facă cu oarece discreție și menajamente pentru partea „adversă”, arătându-și față de femei respectul obișnuit al oricărui bărbat întreg la minte și la toate cele! Asta în vreme ce Vadim, dintre toți condeierii din presa noastră, este singurul care și-a permis să jignească în modul cel mai murdar cu putință zeci, poate sute de femei. Nici la ușa cortului, la cei mai nenorociți cocălari, nu găsești atâta abjecție în materie de limbaj insultător, inuman de trivial, cum găsești în așa zisele pamflete ale tribunului, prin care a jignit mame, soții, surori, iubite, de orice vârstă, toate au fost porcăite de tribun în cele mai murdare cuvinte! Jenant subiect, arhicunoscut pentru cititorii lui Alcibiade! Pe această temă cei doi „frați gemeni”, Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu, se deosebesc între ei ca două regnuri diferite: animal și uman.

        Cât privește condiția generozității în relația cu oamenii de valoare, Adrian Păunescu chiar a fost un om care „a iubit valorile” și era fericit să susțină talentul și meritele profesionale ale oricui, inclusiv ale celor care nu-l iubeau și nu pregetau să-l atace, să-l defăimeze.

       Fratele său geamăn în schimb, a avut o grijă viscerală să nu se afle în preajma sa vreun om de valoare. Probabil că instinctiv, din teama că prin comparație rezultă mai clar nulitatea sa intelectuală și profesională, ceea ce l-a făcut să nu suporte alături decât o mână de inși mediocri și fără șira spinării. Nici unul dintre oamenii de valoare care i-au venit alături de-a lungul acestor 20 de ani, nu a rezistat. Fie că s-au dumirit și au plecat singuri, fie au fost îndepărtați ori li s-a întors spatele, nu cumva să prindă rădăcină în PRM sămînța competenței și a profesionalismului. Nimic nu ilustrează nulitatea intelectuală a Vadimului atât de bine ca așa zisa teză de doctorat a ipochimenului, înseilare penibilă, jenantă pentru cei ce au luat-o în serios, făcătură care ar merita să fie studiată la toate masteratele ca mostră de tembelism cu pretenții academice.

      E drept, cei ce i-au dat doctoratul au cu ce operă proprie să-și spele această rușine, acest păcat, dar pentru autorul ineptei mistificări rușinea nerușinării sale rămâne întreagă! Impostor e un cuvînt prea blând pentru a califica palmaresul său intelectual. Nu-l vom folosi. Pentru Vadim nu se potrivesc cuvintele existente, ci trebuie inventate altele, care să definească unicitatea sa în peisajul politic și publicistic românesc: fără pereche de abject, de trivial, de iresponsabil, de închipuit! Are frați, are surori, dar sunt oameni normali, iar frate geamăn, slavă Domnului, nu are! Atât ne-ar mai trebui!...

București, 20 noiembrie 2010

                                                                                                          

Ion  COJA

                                                                                                              

Cultul personalității lui Ceaușescu ca diversiune anti-românească(1)

       Adrian Păunescu are un singur dat biografic prin care poate fi apropiat de Corneliu Vadim Tudor: amândoi și-au legat numele de cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu, exagerându-l fără egal. Adrian Păunescu a avut însă o strategie care deseori devenea evidentă: în Flacăra, în fiecare număr o poezie sau o pagină, prima, erau dedicate marelui conducător, iar restul celor 31 de pagini ale revistei nu ezitau să prezinte critic o mulțime de subiecte pe care nimeni în presa de atunci nu îndrăznea să le abordeze. Flacăra, așa cum o concepea Păunescu, era așteptată cu sufletul la gură de sute de mii de români... Era singura publicație din care mai aflai adevărul, nu tot adevărul, dar mai mult ca oriunde în altă publicație. Depun mărturie!

       Nota bene! Adrian Păunescu a semnat cu numele său toate textele care i se pot imputa ca făcând  apologia deșănțată a Epocii de Aur, a familiei Ceaușescu.

      Asta în timp ce Vadim a scris kilometri de osanale pe care niciodată nu le-a semnat, dar a fost retribuit gras pentru ele. Despre ce este vorba? Am aflat de la un activist de frunte de la secția de propagandă a CC al PCR că Vadim a fost foarte implicat în acele spectacole omagiale monstruoase, care ne-au exasperat ani de zile și de pe urma cărora Nicolae Ceaușescu a pierdut atât de mult ca simpatie, ca imagine în percepția românilor.  A fost ținut secret faptul că el, Vadim, scria scenariul acelor spectacole, scria textele netrebnice care se auzeau în megafoane, iar deseori se amesteca și în regia acelor înscenări paranoice. Isprava aceasta trebuie dezvăluită în toată mizeria ei. Măcar azi, când individul încă mai vrea să înșele încrederea a mii de naivi, încă mai face atâta rău în jurul său!  

      Pe de altă parte, sunt tot mai mulți cei care consideră că exagerarea cultului personalității lui Ceaușescu a făcut parte din scenariul debarcării lui Ceaușescu. Și anume, marii experți în manipularea publicului și-au dat seama că asemenea laude deșănțate, fără nicio cenzură a bunului simț, vor sfârși prin a ne îngrețoșa pe toți de persoana și numele lui Nicolae Ceaușescu. Ceea ce s-a și întâmplat. Or, cum Vadim a fost implicat ca nimeni altul în “managementul” acestui cult, de pe urma căruia Ceaușescu a avut atât de mult de pierdut, mă întreb și eu, alături de alții, mari specialiști și mai sociologi decât mine, dacă nu cumva Vadim a ajuns la performanțele sale unice în materie de adulație și slugărnicie știind bine că, în fapt, subminează poziția lui Ceaușescu. Aflându-se, așadar, în mod conștient în slujba celor care au conceput scenariul căderii lui Ceaușescu și l-au derulat în decembrie 1989. Afirm deci că Vadim a făcut parte din complotul anti-românesc din decembrie 1989! Ceea ce, recunosc, pare absurd la prima vedere!...

       Dar dacă luăm aminte la ce a urmat, la cariera politică a lui Vadim de după 1990, nu e deloc absurdă impresia noastră! Ce a făcut înainte de 1990, Vadim a făcut și după 1990! Înainte de 1990 a fost principala trompetă, cea mai asurzitoare, cea mai dezarticulată, a cultului lui Ceaușescu, iar rezultatul a fost că oamenilor li s-a făcut lehamite de Ceaușescu, adică, pe scurt, Vadim a fost, din anonimatul său laș, factorul principal care a compromis imaginea lui Nicolae Ceușescu și i-a îndepărtat pe români de Ceaușescu. Căci noi, în 1989, nu-l mai puteam suferi pe Ceuașescu nu din pricina foamei sau a frigului, ci mai ales din pricina acestui cult nenorocit al personUlității sale, cum suna un calambur al epocii... Ne era o scârbă nesfârșită, nimeni nu mai deschidea televizorul, dezgustați de laudele deșucheate care i se aduceau la tot ceasul, la tot pasul... Abia de curând am aflat că cel care captase acest filon al apologiei ceaușiste, bine remunerat de Partid, a fost Vadim. Pe scurt, Vadim a avut, din umbră, un rol foarte important în compromiterea lui Ceaușescu, printr-o propagandă și o apologie perversă, otrăvită, care a urmărit și a reușit ca prin excesul de laude și osanale deșănțate, să obțină rezultatul invers, adică să ni-l facă antipatic, propriu zis odios pe bietul om! Meritul pentru acest proces de degradare criminală a imaginii lui Nicolae Ceaușescu revine în primul rând numitului Vadim!

       După 1990, rolul istoric al lui Vadim a fost același: să compromită! Să trivializeze și să deprecieze, să murdărească! Nu o persoană, ci o idee: ideea națională. Încăpută pe mâna lui, îmbrățișată de un individ tot mai respingător prin derapajele sale, și afișată aiurea, mai ales când nu era cazul, și într-un limbaj grobian, de către un ins dezgustător prin oportunismul său, această idee, ideea națională, și-a pierdut toată forța de seducție pe care, prin tradiție, a avut-o în istoria noastră, la români!

       Să nu uităm că imediat după decembrie 1989, în februarie 1990, a apărut Vatra Românească și PUNR, Partidul Unității Naționale a Românilor. Organizații declarat patriotice, naționaliste! Și autentic naționaliste! Singurele entități mai serioase care nu ieșeau din poala KGB-ului. Și nici din buzunarul lui Ion Iliescu. De ce patriotul Vadim nu a venit să se înscrie în Vatra Românească sau în PUNR? Căci acesta ar fi fost gestul normal al unui patriot, al unui român naționalist! De ce, cu sprijinul lui Petre Roman și alți emanați ai decembriadei, a înființat un partid care a intrat imediat în concurență cu PUNR, partid naționalist? Cine avea nevoie de încă un partid naționalist în România?!

     Din păcate, Vadim nu putea să facă de capul său mai nimic, ci trebuia să se miște în interiorul misiunii ce i s-a dat! Misiunea de a descuraja orice avânt naționalist autentic! Admir inteligența, inteligență diabolică din păcate, a celor care l-au manipulat pe nerod să joace acest rol ticălos! Calculul lor a fost extrem de subtil: l-au susținut pe Vadim să-și facă revistă și partid, l-au mediatizat intens făcând din el, prin fals mediatic, exponentul unic al ideii naționale, un exponent care, prin comportamentul personal, indispunea orice om serios. Doar oamenii de rând și numai o vreme au gustat stilul în care tribunul se dezbrăcina în public, limbajul său grosier, de Ferentari. Prin această manipulare mediatică s-a ajuns ca orice persoană capabilă de o atitudine patriotică sinceră, consistentă, autentic naționalistă, să fie imediat taxat drept emul sau tovarăș de idei cu Vadim! Ceea ce nu putea fi resimțit de persoana în cauză decât ca o descalificare, ca o insultă. De aici a mai fost un pas până la situația la care s-a ajuns: oamenii de bun simț se rețin de la orice gest patriotic, naționalist, de teama că vor fi taxați ca partizani ai nedemnului Vadim! Ca tovarăși de idei cu un paranoic lipsit de orice cenzură morală, bolnav după aplauze, după lingușeli, după osanale!

       Știu din propria mea experiență, cu câtă ușurință oamenii mă taxau drept apropiat al individului. În zadar încercam și nu totdeauna puteam să le explic cine este Vadim. Dacă apucam să le spun că n-am stat niciodată de vorbă cu individul, nu le venea să creadă. Patru ani cât am fost amândoi în Senat nici măcar la salut nu i-am răspuns! Apoi, la insistențele colegilor din Vatră, mi-am călcat pe inimă și am încercat, de mai multe ori, o colaborare. A fost imposibilă, iar felul cum a reacționat la propunerile mele de revigorare a PRM, a ideii naționale în politica românească, mi-au întărit convingerea că individul este cel mai mare dușman al ideii naționale, probabil că fără să-și dea seama prea bine de ceea ce face.

        Mi se pare evident acum, când știu cum a dispărut PUNR și cum s-a lucrat împotriva Vatrei Românești, că a fost vorba de o vastă diversiune menită să-l facă pe Vadim să ajungă să pară, în ochii românilor, unicul susținător al naționalismului românesc, un naționalism după chipul și asemănarea individului, adică un naționalism de maidan, dezbrăcinat și trivial, lipsit de orice atractivitate pentru oamenii serioși, pentru tineret îndeosebi!

       Formulez deci această acuzație la adresa sus numitului: a jucat un rol nefast pentru români atât înainte, cât și după 1990. A fost bine ales de cei care i-au atribuit acest rol în viața noastră publică: rolul  de a compromite, de a murdări, de a spurca tot ce a atins!... Cu bună știință a jucat acest rol? Pe jumătate da, de ticălos, de ins fără nicio condiționare morală ce este! Pe jumătate însă bolnav fiind de idolatria de sine, de o megalomanie fără pereche chiar și printre dezaxații care populează viața noastră politică. Ar fi de rîs și de compătimit un asemenea om, dacă nu ar fi vinovat de situația pe care a creat-o: suntem singurul popor din Europa care nu reușim să dăm o expresie politică rațională și demnă ideii naționale! Ideea națională este azi mai compromisă ca oricând. Această țintă, pe care au urmărit-o manipulatorii revoluției noastre sinucigașe din decembrie 1989, a fost atinsă în primul rând prin prestația iresponsabilă și deopotrivă ticăloasă, criminală, a marionetei numită Corneliu Vadim Tudor.

      Vom reveni asupra chestiunii.

Ion  Coja

București, 20 noiembrie 2010