Mult a fost, nimic n-a mai rămas
Alexandru Dumitriu
Acum două veri, am ajuns la Anina, în Banatul de munte. Într-o dimineaţă, am călătorit cu trenul din acest orăşel până la Oraviţa. Cea mai veche cale ferată montană din ţara noastră, inaugurată prin 1860, pentru transportul huilei de la exploatările miniere din Anina spre Dunăre. Distanţa de 33 de kilometri este parcursă în două ore! Trenul opreşte în cinci gări. Dar panorama munţilor Aninei, numeroasele tuneluri şi viaducte merită acest timp. Construcţia căii ferate are o istorie specială, deoarece au fost implicate două echipe de muncitori – una pornind din Anina, cealaltă din Oraviţa – care am înţeles că s-au întâlnit în tunelul de la Gârlişte.
 |
| Lupeni, 2010. Profesorul Tismăneanu poate ţine aici o conferinţă despre ravagiile comunismului |
Mă gândesc acum că o uniune similară ar fi trebuit să se întâmple şi cu România după 1989, între socialism şi sistemul capitalist. Indiscutabil, socialismul, pe lângă deficienţele cunoscute, a avut o multitudine de realizări. Oraşe, întreprinderi, combinate, baze sportive, edificii culturale, căi ferate, combaterea analfabetismului, electrificarea, metroul bucureştean, locuinţe... Iată, de exemplu, ce scria Tudor Arghezi în Cuvântul înainte care însoţea albumul „România”, dat la cules pe 12 mai 1964 – deci, imediat după riscanta detaşare de Moscova prin Declaraţia din aprilie –, apărut în acelaşi an, la editura bucureşteană „Meridiane”: „(...)Republica realizează zi cu zi tot alte miracole nebănuite. Oraşele se ridică. Se înalţă oraşe noi, scoase ca dintr-o cutie cu surprize peste cele învechite în mizerie şi nepăsare. Instituţii neaşteptate sau aşteptate sute de ani în sterilitate, institute de toate ştiinţele şi artele, muzică, pictură, dans, literatură; sumedenii de teatre şi biblioteci, localuri şi localuri de concerte şi sporturi, nenumărate echipe artistice de toată natura subtilă, muncesc pentru sensibilitate după cum iniţiativele practice desfăşoară o activitate variat neostenită pentru binele, prosperitatea şi confortul obştesc. (...) Am rostit numai o silabă din tot adevărul. Adevărul deplin faţă de schiţa de mai sus e ca superlativul gigantismului faţă de infimul derizoriu. (...)” . Şi reţineţi că era doar începutul transformării României, deoarece Arghezi se referea la progresele de până în 1964. Precum se ştie, Nicolae Ceauşescu a intensificat această modernizare. De altfel, el îşi propusese ca România să recupereze decalajul care o separa de superlativele economice ale Occidentului. De aceea şi precipitarea lui de a rambursa datoria externă. Odată cu exoneraţia din martie 1989, ambiţia lui Ceauşescu de a sincroniza România cu forţele europene nu mai părea imposibilă. Numai că pretenţiile acestea dezinhibate nu prea coincideau cu viziunea sfidătoare a marilor puteri – pentru că le-ar fi perturbat hegemonia –, care îi rezervaseră României un cu totul alt destin; unul inferior. Nu le conveneau perspectivele lui Ceauşescu, mizând pe obedienţa economică, nu pe rivalitatea economică a României. Regretatul Eugen Florescu scria că modelul lui Nicolae Ceauşescu era Elveţia – „Ceauşescu invidia Elveţia pentru datele ei concrete şi pentru nedependenţa de nimeni, ceea ce-i permite să fie o ţară de linişte şi de mare încredere (...)” Ceauşescu a mers însă prea departe. Încă din 1968, când, disociindu-se intrepid de URSS, a adâncit fără să vrea ostilitatea Moscovei faţă de recidivista Românie. Aceste atitudini curajoase n-au fost trecute cu vederea. Cei invincibili nu sunt deloc concesivi atunci când au parte de imprevizibile opoziţii din partea unora pe care îi subestimează. Iar Nicolae Ceauşescu a cam indispus omnipotenta şi intoleranta Moscovă. Represaliile s-au văzut în decembrie 1989. Ceauşescu a fost asasinat chiar de Crăciun, iar a doua zi, Gorbaciov însuşi i-a telefonat bravului insurgent care l-a substituit pe răposat, ca să-l firitisească pentru magistralul succes al sediţiunii.
După ce soţii Ceauşescu au fost executaţi, din direcţia opusă socialismului nu s-a concretizat mai nimic. Ca să păstrăm metafora feroviară, a fost o evoluţie insignifiantă, de câteva traverse, în timp ce socialismul a lăsat un tronson semnificativ. Şi nu numai că dinspre azimutul capitalist nu s-a avansat, dar în tot acest timp a fost distrusă şi o porţine a şinelor socialismului. Asta s-a întâmplat. Bineînţeles, acel socialism autoritar nu este dezideratul politic al României. Dictatura n-are cum să fie impecabilă; dictatura rămâne dictatură, cu păcatele, restricţiile şi nefericirile ei, pentru că performanţele din acea perioadă, oricât de spectaculoase sunt, nu o pot reabilita. Ar putea, cel mult, să-i atenueze gravităţile, deoarece înfăptuirile regimului respectiv nu pot fi muşamalizate. O ţară industrializată, scutită de impedimentul restanţelor valutare – aşa cum era situaţia României la finele lui ’89 – avea toate şansele să se impună în prezent printre fruntaşele economice ale Uniunii Europene. Dar pentru finalizarea acestei verosimile ascensiuni – încă o aspiraţie compromisă a lui Nicolae Ceauşescu –, randamentul socialist ar fi trebuit succedat de izbânzile promiţătorului capitalism. Or, aceste reuşite n-au venit. Ne-am îndepărtat cu vreo 50 de ani de Europa (o dată aceste două decenii regresive, cărora li se adaugă alţi ani, pentru că Occidentul nu şi-a întrerupt dezvoltarea, aşteptând impasibil concurenţa României!). Iar ţara, confruntată şi cu cleptocraţia exagerată a unei clase politice lamentabile, a ajuns astăzi cum a ajuns. Adică în ultimul hal.
N-aş vrea ca aceste rânduri să fie confundate cu o pledoarie a subsemnatului pentru superioritatea socialismului, în detrimentul orânduririi capitaliste. Nu, n-am insinuat aşa ceva. Am arătat doar că în aceşti 20 de ani scurşi de la răsturnarea decembristă, în loc să conteze ca un nume redutabil în competiţia economică europeană, România a decăzut permanent, deşi în 1989 dispunea de atuurile care ar fi propulsat-o în elita continentală. Cât despre idealurile lui Ceauşescu – plauzibile cândva, fantasmagorice ca safirele în mina Lonea acum –, acestea nu fac decât să confirme patriotismul fostului preşedinte.
Deocamdată, România stagnează pe linia construită dinspre socialism. O line care s-a diminuat şi ea prin devastarea atâtor ctitorii socialiste în cei 20 de ani care au trecut de la revoluţie. Cât despre extinderea industrială şi beneficiile sociale dinspre noul sistem, acestea au unitatea maximă de măsură a traverselor. Apogeul capitalist s-a dovedit un mizilic. Deh, un Bumbeşti-Livezeni, cu heirupismul proletar cu tot, nu vine niciodată singur (fără a fi vulgar, acum avem de-a face cu un niserupism dezolant). E bine şi-atât, cu niscaiva traverse, decât nimic, s-ar consola unii.
Oare aşa să fie? Până la urmă, oricât am încerca să dregem busuiocul, progresul minimal nu este nimic altceva decât tot un eşec. Mai ales atunci când ai demarat dintr-o postură mai mult decât privilegiată şi te-au devansat ţări care nu se puteau lăuda nici măcar cu un sfert din avantajele tale, moştenite de la Ceauşescu, dar nevalorificate. Numai că acele ţări, spre cinstea lor, şi-au dorit mai mult victoria, ca să parafrazez o axiomă rutinată din lumea fotbalului. Noi, în loc să profităm de chinta imbatabilă cu care părăsisesem discreţionarul socialism autohton, încă nedezemeticiţi din naiva euforie post-revoluţionară, am aruncat cărţile încotro s-a nimerit. Când ne-am mai venit în fire, s-a pornit şi lamentaţia generală. Cum să mai recuperăm acele cărţi inestimabile când le-am abandonat de bună voie şi nesiliţi de nimeni?! Mult a fost, nimic n-a mai rămas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu