Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Michael Shafir : Despre un populism de cele mai multe ori. Vom vedea că naționalismul este «populism» etc.
Michael Shafir : Despre comisiile «Tismăneanu» și Comisia «Wiesel», din care reiese caracterul științific al raportului ultimei și caracterul mai puțin științific al raportului primei comisii amintite. Ceea ce permite să sperăm că viitoarele cercetări vor inversa raportul. Fiindcă, pentru români, problematica Comisiei din care a făcut parte cetățeanul cu dublă naționalitate, israeliană și română, poate și germană ?, Michael Shafir, este cel puțin atât de importantă ca și problematica analizei, pentru românul cu dublă cetățenie care sunt, globale și echilibrate a epocii comuniste, în care am trăit și față de care pot avea o opinie temeinic motivată.
duminică, 3 iulie 2011
Sabin Făgăraş. Naşterea şi globalizarea răului
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Extras din revista Oglindanet. Cu prietenie, Dan Culcer
Naşterea şi globalizarea răului
Eseu
Sabin Făgăraş
Duminică, 03 Iulie 2011 00:00
Revista OGLINDANET 03.07.2011
În fiecare zi a creaţiei, Dumnezeu a privit toate lucrurile făcute (Gen 1): lumina; pământul şi marea; vegetaţia pământului; luminătorii cerului (soarele, luna şi stelele); vieţuitoarele mării şi păsările văzduhului; vieţuitoarele pământului; coroana creaţiei: omul, şi constată cu admiraţie că erau „bune (frumoase)” (Gen 1,4.10.12.18.21.25.31). Prin urmare, toată creaţia este bună şi bune sunt toate cele ascunse în creaţie, pe care omul le descoperă, le născoceşte, le inventează sau le găseşte, realităţi numite de noi: descoperiri, născociri, invenţii, găselniţe. Aşa stând lucrurile, pe bună dreptate filozofii au ajuns la concluzia că numai binele are fiinţă, are existenţă consistentă (adică în sine), pe când răul nu are existenţă în sine. Răul este o realitate virtuală, este posibil. Răul are o „existenţă paradoxală”, există prin inexistenţă, prin lipsa binelui. În creaţia lui Dumnezeu, „bună foarte” (Gen 1,31), se deschide prin rău o prăpastie a nefiinţei, o „gaură neagră” care se extinde, se globalizează.
Cu toate că răul nu este creat de Dumnezeu, el apare mai întâi în universul inteligibil (lumea spirituală a îngerilor) şi se concretizează în îngerii căzuţi (demoni, draci, diavoli), care au ca tată pe Balaurul roşu şi mare, Şarpele cel vechi, numit Diavolul (Dezbinătorul), Satana (Acuzatorul), Ispititorul sau Seducătorul (Apoc 12,3-4.9), Amăgitorul, Păcălitorul, Înşelătorul care prezintă drept bine o închipuire a binelui, adică răul camuflat sau fardat cu bine.
Cartea Genezei capitolul III, descrie cum a intrat răul din lumea îngerilor în lumea oamenilor. Sfânta Scriptură descrie lucrarea răului în lume şi faptul că atotputernicul Dumnezeu îl tolerează pentru un timp limitat, îl distruge parţial sau îl transformă uneori în bine, după cum a mărturisit Iosif fraţilor săi: „voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine..., ca să scape viaţa unui popor numeros” (Gen 50,20).
Obstaculat milenii de structuri sociale religioase, în mod special de Imperiul creştin şi Biserica „imperială”, răul tinde să se extindă de la individual la colectiv, de la oameni îndrăciţi la societate îndrăcită, să se globalizeze, ca în episodul vindecării îndrăcitului din Gherasa (Lc 8,26-39). Legiunea de demoni iese din om (individ) şi, cu permisiunea lui Isus, intră în turma de porci (societatea consumistă) care se îneacă în mare aşa cum se va îneca şi Babilonul cel mare (Apoc 18,21). Aşa cum îmbolnăvirea unui grup compact (epidemia) este mai periculoasă decât îmbolnăvirea unor persoane dispersate, la fel răul globalizat (epidemie) este mai periculos decât răul individual.
Răul ajunge la apogeu când se globalizează prin structuri (instituţii) sociale sataniste. Se globalizează răul când Dracul nu se mulţumeşte să-şi bage numai coada, ci reuşeşte să-şi bage capul cucerind pe conducătorii popoarelor şi instalând un guvern mondial dictatorial anticristic. Atunci Dumnezeu va interveni prin Isus Cristos care va reveni în slavă şi va neantiza răul distrugându-l total. Va distruge: originatorul răului din lume (Apoc 20,10: Diavolul); răul generalizat (globalizat) şi instituţionalizat într-o unică structură socială statală (imperială) dictatorială şi satanistă (Apoc 13,1-9: Fiara din ape); structură de informare, de cultură şi învăţământ ştiinţific satanist (Apoc 13,10-18: Fiara de pe uscat care vorbeşte ca Balaurul) şi structură comercială globală, Piaţa mondială bursieră depravată (Apoc 17-18: Babilonul cel mare, mama prostituatelor), (Apoc 19,2.20), împreună cu toţi colaboratori, susţinătorii, închinătorii şi adoratorii structurilor sociale ale răului (Apoc 14,9-11) şi cu toţi cultivatorii răului individual prin vicii (Apoc 21,8).
Consecinţa gnoseologică a faptului că răul nu are existenţă în sine este faptul că răul nu trebuie să fie obiect al cunoaşterii, nu trebuie cunoscut şi experimentat pentru că neantizează, ne atrage înspre nefiinţă, spre neantul simbolizat de focul distrugător al iazului de foc şi pucioasă (gheena), care este moartea a doua (Apoc 19,20; 20,14-15; 21,8). Cu toate că răul nu are existenţă în sine, fiind o „realitate virtuală”, poate să se nască, să fie adus la o existenţă provizorie, parazitară, prin libera voinţă (liberul arbitru) a demonilor şi a oamenilor înşelaţi de demoni. Astfel realitatea virtuală a răului se actualizează, se naşte şi în epoca modernă se globalizează: prin reaua utilizare (întrebuinţare) a creaţiei, adică lipsa măsurii, prada, excesul, abuzul, lăcomia; prin pervertirea scopului; prin transformarea mijloacelor în scopuri; prin totalitarismul părţii şi prin acţiunea fără lege (anomos) şi fără ordine (ataxis).
1. Reaua întrebuinţare a creaţiei.
Lipsa măsurii în întrebuinţarea lucrurilor o exprimă plastic şi zicala populară cu privire la beţie: „mânc-o focul băutură/ când o bei fără măsură”. Părinţii Bisericii cu darul discernământului, al dreptei socoteli, au subliniat şi ei că răul naşte din reaua întrebuinţare a lucrurilor, lipsa măsuri, din exces sau lăcomie de mâncare, de băutură, de sex, de bani, de slavă: „Nu mâncărurile sunt rele ci lăcomia pântecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deşartă. Iar dacă-i aşa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din ne grija minţii de a cultiva cele fireşti” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragostea 3,4, în Filocalia II, Humanitas, Bucureşti 2004, p. 88). Omul fiind fiinţă raţională (judecă), cunoscătoare (are minte) şi spirituală (are spirit) se strică de la cap (ca peştele) pentru că gândirii greşite, dezechilibrate, îi urmează acţiunea împotriva firii, reaua întrebuinţare a creaţiei (abuzul, excesul, lăcomia), după cum precizează acelaşi teolog de sinteză Maxim Mărturisitorul: „Păcatul (răul) este întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor” (Capete despre dragoste 2,82, idem, p. 83).
Prin economia capitalistă de consum a Babilonului cel mare, în care viciul individual al lăcomiei (consumismul) este transformat în „virtute” socială datorită contribuţiei esenţiale la bunăstarea socială a majorităţii oamenilor, răul provenit din reaua întrebuinţare a creaţiei se globalizează ducând la distrugerea creaţiei. Ca şi în cazul consumismului individual al bogatului nemilostiv (Lc 16,19-31) sau al nelegiuirii consumismului social al Sodomei (Ez 16,49-50), societatea nedreaptă a consumismului globalizat va sfârşi prin a fi arsă în foc (Apoc 18,8).
2. Pervertirea scopului.
Cele trei puteri fundamentale ale sufletului omului: poftitoare, irascibilă şi raţională, au fost create de Dumnezeu pentru a fi folosite cu scopul următor: puterea poftitoare pentru a-l dori pe Dumnezeu; puterea irascibilă pentru a ne mânia pe cel Rău şi cele rele; şi puterea raţională pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Răul, păcatele şi viciile ne vin şi din reaua întrebuinţare a puterilor (facultăţilor) sufletului, prin deturnarea lor de la scopul pentru care au fost create. Puterea poftitoare denaturată pentru a căuta plăcerea fără frână (desfrânare); puterea irascibilă folosită pentru a ne mânia pe semeni făcându-le nedreptate, iar puterea raţională întrebuinţată numai pentru a cunoaşte cele sensibile, desfiinţând discernământul (dreapta socoteală): „Neştiinţa şi nechibzuinţa vin din reaua întrebuinţare a puterii raţionale. Ura şi necumpătarea, din reaua întrebuinţare a puterilor irascibile (iuţimea) şi poftitoare. Iar din buna întrebuinţare a acestora ne vin cunoştinţa şi chibzuinţa, iubirea şi cumpătarea. Dacă este aşa, nimic din cele create şi făcute de Dumnezeu nu este rău” (Capete despre dragoste 3,3, idem., p. 87).
Cele trei „semne mari” (minuni) ale spiritului tehnico-ştinţific (fiara de pe uscat; Apoc 13,11-18): focul ceresc coborât pe pământ (curentul electric?); icoana vorbitoare a fiarei din ape, dinamică şi curgătoare (imaginea televizuală?); atribuirea numărului la nume, codificarea (calculatorul?); definitorii pentru civilizaţia modernă, au un scop pozitiv, de a face comodă şi uşoară viaţa pe pământ. Ele devin rele dacă sunt folosite pentru alt scop: pentru instituţionalizarea răului, pentru dictatură şi înrobire universală (rău social), în vederea constrângerii omenirii la închinare satanistă (Apoc 14,9-11: rău spiritual cu consecinţe în prezent şi în viitor).
3. Transformarea mijloacelor în scopuri.
Cauza transformării mijloacelor în scopuri este lipsa unor idealuri spirituale, scopuri înalte şi adevărate. Aşa de exemplu, omul modern şi post modern în căderea liberă, facilitată de libertatea demo(no)cratică, cădere din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu animalele, fără idealuri spirituale şi fără orizont inteligibil (transcendent), transformă mijloacele în scopuri. Plăcerea individuală a gustului alimentelor care este un mijloc pentru a uşura alimentaţia raţională, sau plăcerea sexuală, mijloc pentru a facilita acceptarea maternităţii cu durerile naşterii, sunt transformate astăzi în scopuri ale alimentaţiei şi căsătoriei.
Dar cea mai mare pervertire socială a mijloacelor este transformarea banului, inventat ca mijloc folositor pentru a uşura comerţul (schimbului de mărfuri spre asigurarea tuturor celor necesare), în scop al comerţului. Mai mult în comerţul generalizat şi globalizat banul însuşi şi etalonul său aurul au devenit marfă, adică se vând şi cumpără. Se face comerţ (în special bursier) pentru a câştiga bani, pentru că în lumea de azi „lichefiată”, lichidităţile sunt avere, banii oferă putere. Poporul transmite putere celor votaţi (aleşi pentru a gestiona puterea, adică a folosi banii conturilor publice) plătind taxele, iar puterile financiare mondiale dictatoriale îşi măresc şi extind puterea împrumutând bani.
4. Totalitarismul părţii.
Realităţile umane sunt mărginite, iar utilizarea lor de asemenea mărginite la scopul pentru care au fost create. Partea, mărginitul, devine totalitară când se umflă şi invadează alte domenii, sufocând şi eliminând alte părţi (adică se dezvoltă canceros). Cauza totalitarismului părţii, a transformării părţii în întreg este stea de nemărginit, de infinit, care nu se poate astâmpăra cu lucruri mărginite (finite). Se creează doar iluzia infinitului prin mărirea cantităţii mărginite, prin multiplicarea mărginită a unei cantităţi mărginite. De exemplu, spiritul ştiinţific, specific domeniului său mărginit, studiului naturii, devin rău când invadează totalitar toate domeniile şi în mod special domeniul spiritului (al teologiei). La fel şi în „economia financiară” comerţul, activitate parţială, devine totalitar, când în vederea profitului individual maxim şi imediat, invadează toate aspectele vieţii, transformă totul (bani, aur, forţă de muncă, cultură, sport, informare, trupuri şi suflete, etc. (Apoc 18,13), în valori de schimb, în mărfuri, sufocând domeniul gratuităţii, al acţiunii liturgice în folosul altora, acţiune specific creştină.
5. Fărădelegea şi dezordinea.
După ce Dumnezeu a creat universul inteligibil „în tăcere”, a creat şi universul sensibil „prin poruncă”, unindu-le la crearea omului ca macro-cosmos (sau micro-cosmos cum zic filozofii), „prin sfat” (Gen. 1,26: să facem om după chipul şi asemănarea noastră). Legile sau poruncile prin care Dumnezeu a creat lumea cu Cuvântul poruncind „să fie” (Gen 1), au ordonat haosul iniţial progresiv („evoluţionist”?), prin despărţiri succesive nedespărţite. Odată lumea creată există în ordine şi echilibru fiind păstrată prin Cuvântul lui Dumnezeu (2 Pt 3,7) şi guvernată de Dumnezeu prin legile naturii înscrise în creaţie. Ne respectarea legilor naturii şi ale echilibrul ecologic prin poluarea agresivă cauzată de revoluţia industrială bazată pe combustibil fosil (cărbune, petrol, gaz, energie atomică: Apoc 7-8), poate aduce răul dezordinii, al dezechilibrului meteorologic, răul dispariţiei apei potabile (Apoc 16,3-6), răul distrugerii pământului cu consecinţa că Dumnezeu „va prăpădi pe cei ce prăpădesc pământul” (Apoc 11,18).
Acţionând fără a respecta legile naturii şi societăţii omul introduce în creaţie dezordinea (ataxis) şi fărădelegea (anomos). Nelegiuitul (ho anomos) prin excelenţă este un nume a lui Anticrist în (2 Tes 2,8). Piaţa financiară informatizată globală (Babilonul cel mare) simbol al Nelegiuitului guvernează lumea totalitar, nelegiuit, ne controlată de nici un guvern, fără contract social, fără sancţiuni şi legi (fără-de-lege), afară de o singură regulă cea a profitului maxim individual şi imediat (nu colectiv şi amânat ca în creştinism), în vederea cuceririi puterii mondiale şi instaurarea dictaturii sataniste. Principala fărădelege a pieţei financiare este împroprietărirea prin comerţ (cumpărare) cu întreaga creaţie făcând lui Dumnezeu o mare nedreptate prin nerespectarea dreptului său de proprietate asupra creaţiei sale (Ps 23, 1-2 LXX: „al Domnul este pământul şi plinătatea lui, lumea şi toţi cei care locuiesc în ea, căci El l-a întemeiat peste mări şi peste râuri l-a întocmit”). Ne respectând sau ignorând drepturile lui Dumnezeu (cine le mai apără astăzi?), baza tuturor drepturilor, lumea modernă a inventat drepturile omului, drepturile femeilor, drepturile copiilor, drepturile animalelor sau drepturile minorităţilor etc., drepturi ideologice fără obligaţii, bune pentru a manipula opinia publică .
Tatălui nostru cel ceresc care ne izbăveşte de cel Rău, de cel Viclean (răul inteligent din lumea inteligibilă: Mt 6,13), prin Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos, Credinciosul şi Adevăratul, care judecă şi luptă cu dreptate (Apoc 19,11) şi prin Spiritul Adevărului, să-i fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin (Iuda 25).
Naşterea şi globalizarea răului
Eseu
Sabin Făgăraş
Duminică, 03 Iulie 2011 00:00
Revista OGLINDANET 03.07.2011
În fiecare zi a creaţiei, Dumnezeu a privit toate lucrurile făcute (Gen 1): lumina; pământul şi marea; vegetaţia pământului; luminătorii cerului (soarele, luna şi stelele); vieţuitoarele mării şi păsările văzduhului; vieţuitoarele pământului; coroana creaţiei: omul, şi constată cu admiraţie că erau „bune (frumoase)” (Gen 1,4.10.12.18.21.25.31). Prin urmare, toată creaţia este bună şi bune sunt toate cele ascunse în creaţie, pe care omul le descoperă, le născoceşte, le inventează sau le găseşte, realităţi numite de noi: descoperiri, născociri, invenţii, găselniţe. Aşa stând lucrurile, pe bună dreptate filozofii au ajuns la concluzia că numai binele are fiinţă, are existenţă consistentă (adică în sine), pe când răul nu are existenţă în sine. Răul este o realitate virtuală, este posibil. Răul are o „existenţă paradoxală”, există prin inexistenţă, prin lipsa binelui. În creaţia lui Dumnezeu, „bună foarte” (Gen 1,31), se deschide prin rău o prăpastie a nefiinţei, o „gaură neagră” care se extinde, se globalizează.
Cu toate că răul nu este creat de Dumnezeu, el apare mai întâi în universul inteligibil (lumea spirituală a îngerilor) şi se concretizează în îngerii căzuţi (demoni, draci, diavoli), care au ca tată pe Balaurul roşu şi mare, Şarpele cel vechi, numit Diavolul (Dezbinătorul), Satana (Acuzatorul), Ispititorul sau Seducătorul (Apoc 12,3-4.9), Amăgitorul, Păcălitorul, Înşelătorul care prezintă drept bine o închipuire a binelui, adică răul camuflat sau fardat cu bine.
Cartea Genezei capitolul III, descrie cum a intrat răul din lumea îngerilor în lumea oamenilor. Sfânta Scriptură descrie lucrarea răului în lume şi faptul că atotputernicul Dumnezeu îl tolerează pentru un timp limitat, îl distruge parţial sau îl transformă uneori în bine, după cum a mărturisit Iosif fraţilor săi: „voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine..., ca să scape viaţa unui popor numeros” (Gen 50,20).
Obstaculat milenii de structuri sociale religioase, în mod special de Imperiul creştin şi Biserica „imperială”, răul tinde să se extindă de la individual la colectiv, de la oameni îndrăciţi la societate îndrăcită, să se globalizeze, ca în episodul vindecării îndrăcitului din Gherasa (Lc 8,26-39). Legiunea de demoni iese din om (individ) şi, cu permisiunea lui Isus, intră în turma de porci (societatea consumistă) care se îneacă în mare aşa cum se va îneca şi Babilonul cel mare (Apoc 18,21). Aşa cum îmbolnăvirea unui grup compact (epidemia) este mai periculoasă decât îmbolnăvirea unor persoane dispersate, la fel răul globalizat (epidemie) este mai periculos decât răul individual.
Răul ajunge la apogeu când se globalizează prin structuri (instituţii) sociale sataniste. Se globalizează răul când Dracul nu se mulţumeşte să-şi bage numai coada, ci reuşeşte să-şi bage capul cucerind pe conducătorii popoarelor şi instalând un guvern mondial dictatorial anticristic. Atunci Dumnezeu va interveni prin Isus Cristos care va reveni în slavă şi va neantiza răul distrugându-l total. Va distruge: originatorul răului din lume (Apoc 20,10: Diavolul); răul generalizat (globalizat) şi instituţionalizat într-o unică structură socială statală (imperială) dictatorială şi satanistă (Apoc 13,1-9: Fiara din ape); structură de informare, de cultură şi învăţământ ştiinţific satanist (Apoc 13,10-18: Fiara de pe uscat care vorbeşte ca Balaurul) şi structură comercială globală, Piaţa mondială bursieră depravată (Apoc 17-18: Babilonul cel mare, mama prostituatelor), (Apoc 19,2.20), împreună cu toţi colaboratori, susţinătorii, închinătorii şi adoratorii structurilor sociale ale răului (Apoc 14,9-11) şi cu toţi cultivatorii răului individual prin vicii (Apoc 21,8).
Consecinţa gnoseologică a faptului că răul nu are existenţă în sine este faptul că răul nu trebuie să fie obiect al cunoaşterii, nu trebuie cunoscut şi experimentat pentru că neantizează, ne atrage înspre nefiinţă, spre neantul simbolizat de focul distrugător al iazului de foc şi pucioasă (gheena), care este moartea a doua (Apoc 19,20; 20,14-15; 21,8). Cu toate că răul nu are existenţă în sine, fiind o „realitate virtuală”, poate să se nască, să fie adus la o existenţă provizorie, parazitară, prin libera voinţă (liberul arbitru) a demonilor şi a oamenilor înşelaţi de demoni. Astfel realitatea virtuală a răului se actualizează, se naşte şi în epoca modernă se globalizează: prin reaua utilizare (întrebuinţare) a creaţiei, adică lipsa măsurii, prada, excesul, abuzul, lăcomia; prin pervertirea scopului; prin transformarea mijloacelor în scopuri; prin totalitarismul părţii şi prin acţiunea fără lege (anomos) şi fără ordine (ataxis).
1. Reaua întrebuinţare a creaţiei.
Lipsa măsurii în întrebuinţarea lucrurilor o exprimă plastic şi zicala populară cu privire la beţie: „mânc-o focul băutură/ când o bei fără măsură”. Părinţii Bisericii cu darul discernământului, al dreptei socoteli, au subliniat şi ei că răul naşte din reaua întrebuinţare a lucrurilor, lipsa măsuri, din exces sau lăcomie de mâncare, de băutură, de sex, de bani, de slavă: „Nu mâncărurile sunt rele ci lăcomia pântecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deşartă. Iar dacă-i aşa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din ne grija minţii de a cultiva cele fireşti” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragostea 3,4, în Filocalia II, Humanitas, Bucureşti 2004, p. 88). Omul fiind fiinţă raţională (judecă), cunoscătoare (are minte) şi spirituală (are spirit) se strică de la cap (ca peştele) pentru că gândirii greşite, dezechilibrate, îi urmează acţiunea împotriva firii, reaua întrebuinţare a creaţiei (abuzul, excesul, lăcomia), după cum precizează acelaşi teolog de sinteză Maxim Mărturisitorul: „Păcatul (răul) este întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor” (Capete despre dragoste 2,82, idem, p. 83).
Prin economia capitalistă de consum a Babilonului cel mare, în care viciul individual al lăcomiei (consumismul) este transformat în „virtute” socială datorită contribuţiei esenţiale la bunăstarea socială a majorităţii oamenilor, răul provenit din reaua întrebuinţare a creaţiei se globalizează ducând la distrugerea creaţiei. Ca şi în cazul consumismului individual al bogatului nemilostiv (Lc 16,19-31) sau al nelegiuirii consumismului social al Sodomei (Ez 16,49-50), societatea nedreaptă a consumismului globalizat va sfârşi prin a fi arsă în foc (Apoc 18,8).
2. Pervertirea scopului.
Cele trei puteri fundamentale ale sufletului omului: poftitoare, irascibilă şi raţională, au fost create de Dumnezeu pentru a fi folosite cu scopul următor: puterea poftitoare pentru a-l dori pe Dumnezeu; puterea irascibilă pentru a ne mânia pe cel Rău şi cele rele; şi puterea raţională pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Răul, păcatele şi viciile ne vin şi din reaua întrebuinţare a puterilor (facultăţilor) sufletului, prin deturnarea lor de la scopul pentru care au fost create. Puterea poftitoare denaturată pentru a căuta plăcerea fără frână (desfrânare); puterea irascibilă folosită pentru a ne mânia pe semeni făcându-le nedreptate, iar puterea raţională întrebuinţată numai pentru a cunoaşte cele sensibile, desfiinţând discernământul (dreapta socoteală): „Neştiinţa şi nechibzuinţa vin din reaua întrebuinţare a puterii raţionale. Ura şi necumpătarea, din reaua întrebuinţare a puterilor irascibile (iuţimea) şi poftitoare. Iar din buna întrebuinţare a acestora ne vin cunoştinţa şi chibzuinţa, iubirea şi cumpătarea. Dacă este aşa, nimic din cele create şi făcute de Dumnezeu nu este rău” (Capete despre dragoste 3,3, idem., p. 87).
Cele trei „semne mari” (minuni) ale spiritului tehnico-ştinţific (fiara de pe uscat; Apoc 13,11-18): focul ceresc coborât pe pământ (curentul electric?); icoana vorbitoare a fiarei din ape, dinamică şi curgătoare (imaginea televizuală?); atribuirea numărului la nume, codificarea (calculatorul?); definitorii pentru civilizaţia modernă, au un scop pozitiv, de a face comodă şi uşoară viaţa pe pământ. Ele devin rele dacă sunt folosite pentru alt scop: pentru instituţionalizarea răului, pentru dictatură şi înrobire universală (rău social), în vederea constrângerii omenirii la închinare satanistă (Apoc 14,9-11: rău spiritual cu consecinţe în prezent şi în viitor).
3. Transformarea mijloacelor în scopuri.
Cauza transformării mijloacelor în scopuri este lipsa unor idealuri spirituale, scopuri înalte şi adevărate. Aşa de exemplu, omul modern şi post modern în căderea liberă, facilitată de libertatea demo(no)cratică, cădere din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu animalele, fără idealuri spirituale şi fără orizont inteligibil (transcendent), transformă mijloacele în scopuri. Plăcerea individuală a gustului alimentelor care este un mijloc pentru a uşura alimentaţia raţională, sau plăcerea sexuală, mijloc pentru a facilita acceptarea maternităţii cu durerile naşterii, sunt transformate astăzi în scopuri ale alimentaţiei şi căsătoriei.
Dar cea mai mare pervertire socială a mijloacelor este transformarea banului, inventat ca mijloc folositor pentru a uşura comerţul (schimbului de mărfuri spre asigurarea tuturor celor necesare), în scop al comerţului. Mai mult în comerţul generalizat şi globalizat banul însuşi şi etalonul său aurul au devenit marfă, adică se vând şi cumpără. Se face comerţ (în special bursier) pentru a câştiga bani, pentru că în lumea de azi „lichefiată”, lichidităţile sunt avere, banii oferă putere. Poporul transmite putere celor votaţi (aleşi pentru a gestiona puterea, adică a folosi banii conturilor publice) plătind taxele, iar puterile financiare mondiale dictatoriale îşi măresc şi extind puterea împrumutând bani.
4. Totalitarismul părţii.
Realităţile umane sunt mărginite, iar utilizarea lor de asemenea mărginite la scopul pentru care au fost create. Partea, mărginitul, devine totalitară când se umflă şi invadează alte domenii, sufocând şi eliminând alte părţi (adică se dezvoltă canceros). Cauza totalitarismului părţii, a transformării părţii în întreg este stea de nemărginit, de infinit, care nu se poate astâmpăra cu lucruri mărginite (finite). Se creează doar iluzia infinitului prin mărirea cantităţii mărginite, prin multiplicarea mărginită a unei cantităţi mărginite. De exemplu, spiritul ştiinţific, specific domeniului său mărginit, studiului naturii, devin rău când invadează totalitar toate domeniile şi în mod special domeniul spiritului (al teologiei). La fel şi în „economia financiară” comerţul, activitate parţială, devine totalitar, când în vederea profitului individual maxim şi imediat, invadează toate aspectele vieţii, transformă totul (bani, aur, forţă de muncă, cultură, sport, informare, trupuri şi suflete, etc. (Apoc 18,13), în valori de schimb, în mărfuri, sufocând domeniul gratuităţii, al acţiunii liturgice în folosul altora, acţiune specific creştină.
5. Fărădelegea şi dezordinea.
După ce Dumnezeu a creat universul inteligibil „în tăcere”, a creat şi universul sensibil „prin poruncă”, unindu-le la crearea omului ca macro-cosmos (sau micro-cosmos cum zic filozofii), „prin sfat” (Gen. 1,26: să facem om după chipul şi asemănarea noastră). Legile sau poruncile prin care Dumnezeu a creat lumea cu Cuvântul poruncind „să fie” (Gen 1), au ordonat haosul iniţial progresiv („evoluţionist”?), prin despărţiri succesive nedespărţite. Odată lumea creată există în ordine şi echilibru fiind păstrată prin Cuvântul lui Dumnezeu (2 Pt 3,7) şi guvernată de Dumnezeu prin legile naturii înscrise în creaţie. Ne respectarea legilor naturii şi ale echilibrul ecologic prin poluarea agresivă cauzată de revoluţia industrială bazată pe combustibil fosil (cărbune, petrol, gaz, energie atomică: Apoc 7-8), poate aduce răul dezordinii, al dezechilibrului meteorologic, răul dispariţiei apei potabile (Apoc 16,3-6), răul distrugerii pământului cu consecinţa că Dumnezeu „va prăpădi pe cei ce prăpădesc pământul” (Apoc 11,18).
Acţionând fără a respecta legile naturii şi societăţii omul introduce în creaţie dezordinea (ataxis) şi fărădelegea (anomos). Nelegiuitul (ho anomos) prin excelenţă este un nume a lui Anticrist în (2 Tes 2,8). Piaţa financiară informatizată globală (Babilonul cel mare) simbol al Nelegiuitului guvernează lumea totalitar, nelegiuit, ne controlată de nici un guvern, fără contract social, fără sancţiuni şi legi (fără-de-lege), afară de o singură regulă cea a profitului maxim individual şi imediat (nu colectiv şi amânat ca în creştinism), în vederea cuceririi puterii mondiale şi instaurarea dictaturii sataniste. Principala fărădelege a pieţei financiare este împroprietărirea prin comerţ (cumpărare) cu întreaga creaţie făcând lui Dumnezeu o mare nedreptate prin nerespectarea dreptului său de proprietate asupra creaţiei sale (Ps 23, 1-2 LXX: „al Domnul este pământul şi plinătatea lui, lumea şi toţi cei care locuiesc în ea, căci El l-a întemeiat peste mări şi peste râuri l-a întocmit”). Ne respectând sau ignorând drepturile lui Dumnezeu (cine le mai apără astăzi?), baza tuturor drepturilor, lumea modernă a inventat drepturile omului, drepturile femeilor, drepturile copiilor, drepturile animalelor sau drepturile minorităţilor etc., drepturi ideologice fără obligaţii, bune pentru a manipula opinia publică .
Tatălui nostru cel ceresc care ne izbăveşte de cel Rău, de cel Viclean (răul inteligent din lumea inteligibilă: Mt 6,13), prin Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos, Credinciosul şi Adevăratul, care judecă şi luptă cu dreptate (Apoc 19,11) şi prin Spiritul Adevărului, să-i fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin (Iuda 25).
Moment de revoltă muzicală magică la Opera din Roma
Vă rog să vă faceti timp pentru a citi textul şi a privi/asculta corul Operei din Roma
(video http://www.youtube.com/embed/G_gmtO6JnRs )
Silvio Berlusconi lovit de Giuseppe Verdi, prin corul sclavilor din opera Nabucco de Verdi
Evenimentul muzical din Italia, pe care l-ați privit, este încă o probă despre existența unui sentiment de primejdie pe care, la moduri diferite, îl trăiesc națiunile Europei supuse globalizării și uniformizării violente. (Vezi mai jos, descrierea lui trimisă nouă de Adrian Munteanu (blitzro@yahoo.com)
E interesant de știut că în mai toate căminele culturale ale unor localități locuite de maghiari, în Ardealul de dinainte de 1989, corurile de amatori incluseseră acest cântec al sclavilor în repertoriul lor de bază. Am fost uneori cu colegi scriitori maghiari la șezători, unde eram singurul român prezent, și am ascultat cu cutremurare această lamentație, pe care eu o interpretam în sens social, anticomunist, coriștii însă în sens etnic, antiromânesc dar și anticomunist. În loc de o durere comună aveam o durere divizată, interpretată identitar. Oare ungurii s-au simțit mai bine tratați pe temei etnic, când erau bătuți de securiști unguri în beciurile din Ungaria?
România nu este singura țară agresată. E nevoie de oameni care să simtă primejdia, să caute soluția înlăturării ei, să nu creadă că suntem singuri și că nu putem face nimic. Mulți politicieni actuali nu au inteligența de a defini primejdia și de a ne propune soluții, nu sunt demni de încredere și demni de a ne conduce. Altfel spus, nu sunt patrioți ci niște hoțomani aburcați cu ajutorul mafiilor care îi finanțează.
Dezunirea domină, soluțiile propuse de nenumăratele partidulețe care au apărut ca salvatoare ale patriei nu sunt clare.
Să cerem, prin presă și pe toate canalele de comunicare posibile, unirea partidelor cu programe de salvare națională în două sau trei formațiuni, o urgentă colaborare în transparență a acestora, publicarea în presă a programelor de curățire a grajdurilor parlamentare și politice, discutarea publică urgentă a programelor de reformă și a posibilităților realiste de aplicare ale acestora.
Iar pentru aceasta se impune finanțarea de către fundațiile românești specializate a unor programe de educare politică a națiunii, în școli populare libere și gratuite, în care specialiștii universitari să iasă din izolarea lor și să vorbească cetățenilor neștiutori. Fiindcă neștiutori, abrutizați de lipsuri, griji și de tembelizor sunt aceștia. Democrația nu poate funcționa decât cu cetățeni corect și clar informați. Ori presa ne îmbuibă cu pălăvrăgeli, cu vrăjeli, cu informații fără importanță, în loc să discute situația reală din România și din țările vecine, foarte asemănătoare cu cea de la noi. Suntem învrăjbiți fiindcă atât vecinii interiori cât și cei exteriori sunt la rândul lor manipulați și întărâtați să caute țapi ispășitori doar în vecinătate. Ori, cauzele răului se află în colaborarea cozilor de topor din interior (de la Petre Roman, prin Ion Iliescu, la Gigi Becali și Dan Voiculescu, cu formațiunile transversale, supranaționale, de tip kominternist care aplică automat soluții de economie cămătărească. Privatizarea impusă Greciei, după ce a fost lăsată să se îndatoreze în mod iresponsabil, este o formă de hoție mascată sub chipul bunelor intenții ale salvatorilor.
E povestea cu șoarecele, pisica și vaca. Mai țineți minte ? Un șoarece e urmărit de o pisică pe un câmp neted unde se află o vacă pe cale să se balege. Șoarecele se pune sub curul vacii și se lasă acoperit de balegă. Doar o bucață de codiță rămâne afară. Pisica o vede și scoate șoarecele, îl curăță de rahat și îl înghite.
Morala : Nu oricine te umple de rahat îți vrea răul. Nu oricine te scoate din rahat îți vrea binele. Dacă ești în rahat nu mișca din codiță.
Privatizarea economiei proprietate colectivă a României a început sub domnia lui Petre Roman, imediat după 1989, și a fost o formă de jaf. Intreprinderi de valoare, sub control de stat, deci colectiv și cetățenesc —fără deosebire de etnie toți am contribuit prin impozite la crearea acestor bunuri—, au fost vândute pe prețuri de nimic sub aceleași imboldurie exterioare, contrare intereselor colective. Așa se va întâmpla și în Grecia care se va înfunda în starea de semicolonie. Situația va avea efect și asupra României, date fiind relațiile economice strânse dintre cele două țări, mai ales de după 1990.
Modelul educației populare există : școlile lui N. Iorga, ateneele populare, școlile populare anterioare lui 1989, pe care le-am aruncat la gunoi în loc să le dăm conținutul necesar și să înlăturăm stratul de propagandă. Toate aceste structuri trebuiesc reinstalate cu buget contributiv local, prin fundații independente. Și aici există modele, de genul Pro Europa a Smarandei Enache, doar că orientarea acestora a ajuns să fie anticomunitară, în numele unui model democratic neorganic și inadaptat, în care statutul minorităților a devenit mai important decât statutul majorității. Ori statul România are o majoritate națională, românii, care suferă efectele politicii iresponsabile a autorităților și care au dreptul să fie apărați, devreme ce statul nu-i mai apără.
Smaranda Enache și cei asemenea ei vor înțelege, poate, în ultima clipă, că bunăstarea minorităților din România depinde de bunăstarea majorității românești, și nu invers. Disoluția societății trebuie oprită, unitatea de interese redefinită, mijloacele de realizare ale reformelor necesare comunității cetățenilor României reanalizate și puse urgent în aplicare.
Dan Culcer
http://www.youtube.com/embed/G_gmtO6JnRs
Moment de revoltă magică la Opera din Roma
Faceti-vă timp pentru a citi textul şi priviți/ascultați corul Operei din Roma
(video http://www.youtube.com/embed/G_gmtO6JnRs )
Silvio Berlusconi lovit de Giuseppe Verdi
La 12 martie 2011, Silvio Berlusconi a trebuit să se confrunte cu realitatea. Italia a sărbătorit aniversarea a 150 de ani de la unire şi cu acest prilej a fost la Opera din Roma, un spectacol al Operei dintre cele mai simbolice de la această unire: Nabucco de Giuseppe Verdi, dirijata de Riccardo Muti.
Nabucco de Verdi este o lucrare muzicală politică: ea evocă povestea înrobirii evreilor în Babilon, iar celebra piesa "Va pensiero" este corul sclavilor oprimaţi. În Italia, și nu doar acolo, acest cântec este un simbol al căutarii libertatii poporului, care în 1840 - anul în care opera a fost scrisă - era asuprit de către Imperiul habsburgic şi a luptat până la crearea Italiei unificate.
Înainte de spectacol, Gianni Alemanno, primarul Romei, a urcat pe scena pentru un discurs ce denunța reducerile din bugetul culturii, de către guvern. Alemanno este membru al partidului de guvernământ şi fost ministru in guvernul Berlusconi.
Această intervenţie politică într-un moment cultural dintre cele mai simbolice pentru Italia, a produs un efect neaşteptat, mai ales ca Sylvio Berlusconi era prezent la spectacol ...
Riccardo Muti, dirijorul, spune că a fost o reacție de revoluţie: "La început, am fost ovaţionat de public. Apoi am inceput spectacolul de operă. Totul mergea foarte bine, dar când am ajuns la celebrul cântec Va Pensiero, am simtit imediat ca atmosfera a devenit tensionată în audienţă. Exista lucruri pe care nu le poţi descrie, dar le simti. Anterior, tăcerea publicului era preponderentă. Dar atunci când oamenii au realizat ca Va Pensiero va începe, tăcerea a fost înlocuită de o fervoare reala. Se putea simţi reacţia viscerală a publicului la lamento-ul sclavilor cântând "Oh ţară, atât de frumoasă şi de pierdută! ".
În timp ce corul se apropia de sfârşit, audienţa deja striga "Bis! "Publicul a început să strige:" Trăiască Italia! " și " Vive Verdi! " Oamenii din balcoane au început să arunce cu mesaje patriotice - unii solicită," Muti, senator pe viaţă ".
Deşi el a mai acordat doar o dată, la La Scala din Milano în 1986, un BIS, Muti a fost reticent în a acorda "a doua oara bis-ul" . Pentru el, o operă ar trebui să fie de la început până la sfârşit. "Eu nu am vrut să se interpreteze un bis. "— spune el.
Dar în public se trezise deja sentimentul patriotic. Într-un gest teatral, dirijorul se întoarce pe podium și se confruntă atât cu publicul cât şi cu Berlusconi.
Iată ce s-a întâmplat:
[După ce apelul pentru un "bis" din "Va Pensiero" s-a oprit, s-a auzit în public: "Trăiască Italia!"]
Dirijorul Riccardo Muti: Da, sunt de acord cu "Trăiască Italia", dar ... [Aplauze]
Muti: Am peste 30 de ani de cariera şi am trăit ca un italian care a călătorit în întreaga lume de multe ori, mi-e ruşine de ceea ce se întâmplă în ţara mea. Aşa că voi aproba cererea dvs. de bis "Va Pensiero". Aceasta nu este doar pentru bucuria mea, ci pentru că in seara asta, când am condus corul cântând "O, ţara mea, frumoasă şi pierduta," m-am gândit că dacă vom continua în acest fel, vom ucide cultura pe care Italia construit-o. În acest caz, noi, ţara noastră am devenii cu adevărat "O, ţara mea, frumoasă şi pierduta,"[Aplauze, inclusiv a artiştilor pe scena]
Muti: Din moment ce avem aici un "climat italian," eu, Muti, am tăcut pentru prea mulţi ani. Permiteţi-mi acum ... ar trebui să dăm un sens acestui cântec, aşa că fiind în casa noastră, pe scena capitalei, si cu un cor care a cântat frumos, dacă nu va suparati, va invit să vă alăturaţi pentru a cânta împreună.
El a invitat apoi audienţa să cânte împreună cu corul de sclavi. "Am văzut grupuri de oameni ce se ridicau în picioare. Toata opera din Roma s-a ridicat. Şi, de asemenea, corul. A fost un moment magic de operă."
În seara aceea nu a fost numai o reprezentare Nabucco, dar, de asemenea, o declaraţie a teatrului și publicului în atenţia politicienilor.
http://www.youtube.com/embed/G_gmtO6JnRs
(video http://www.youtube.com/embed/G_gmtO6JnRs )
Silvio Berlusconi lovit de Giuseppe Verdi, prin corul sclavilor din opera Nabucco de Verdi
Evenimentul muzical din Italia, pe care l-ați privit, este încă o probă despre existența unui sentiment de primejdie pe care, la moduri diferite, îl trăiesc națiunile Europei supuse globalizării și uniformizării violente. (Vezi mai jos, descrierea lui trimisă nouă de Adrian Munteanu (blitzro@yahoo.com)
E interesant de știut că în mai toate căminele culturale ale unor localități locuite de maghiari, în Ardealul de dinainte de 1989, corurile de amatori incluseseră acest cântec al sclavilor în repertoriul lor de bază. Am fost uneori cu colegi scriitori maghiari la șezători, unde eram singurul român prezent, și am ascultat cu cutremurare această lamentație, pe care eu o interpretam în sens social, anticomunist, coriștii însă în sens etnic, antiromânesc dar și anticomunist. În loc de o durere comună aveam o durere divizată, interpretată identitar. Oare ungurii s-au simțit mai bine tratați pe temei etnic, când erau bătuți de securiști unguri în beciurile din Ungaria?
România nu este singura țară agresată. E nevoie de oameni care să simtă primejdia, să caute soluția înlăturării ei, să nu creadă că suntem singuri și că nu putem face nimic. Mulți politicieni actuali nu au inteligența de a defini primejdia și de a ne propune soluții, nu sunt demni de încredere și demni de a ne conduce. Altfel spus, nu sunt patrioți ci niște hoțomani aburcați cu ajutorul mafiilor care îi finanțează.
Dezunirea domină, soluțiile propuse de nenumăratele partidulețe care au apărut ca salvatoare ale patriei nu sunt clare.
Să cerem, prin presă și pe toate canalele de comunicare posibile, unirea partidelor cu programe de salvare națională în două sau trei formațiuni, o urgentă colaborare în transparență a acestora, publicarea în presă a programelor de curățire a grajdurilor parlamentare și politice, discutarea publică urgentă a programelor de reformă și a posibilităților realiste de aplicare ale acestora.
Iar pentru aceasta se impune finanțarea de către fundațiile românești specializate a unor programe de educare politică a națiunii, în școli populare libere și gratuite, în care specialiștii universitari să iasă din izolarea lor și să vorbească cetățenilor neștiutori. Fiindcă neștiutori, abrutizați de lipsuri, griji și de tembelizor sunt aceștia. Democrația nu poate funcționa decât cu cetățeni corect și clar informați. Ori presa ne îmbuibă cu pălăvrăgeli, cu vrăjeli, cu informații fără importanță, în loc să discute situația reală din România și din țările vecine, foarte asemănătoare cu cea de la noi. Suntem învrăjbiți fiindcă atât vecinii interiori cât și cei exteriori sunt la rândul lor manipulați și întărâtați să caute țapi ispășitori doar în vecinătate. Ori, cauzele răului se află în colaborarea cozilor de topor din interior (de la Petre Roman, prin Ion Iliescu, la Gigi Becali și Dan Voiculescu, cu formațiunile transversale, supranaționale, de tip kominternist care aplică automat soluții de economie cămătărească. Privatizarea impusă Greciei, după ce a fost lăsată să se îndatoreze în mod iresponsabil, este o formă de hoție mascată sub chipul bunelor intenții ale salvatorilor.
E povestea cu șoarecele, pisica și vaca. Mai țineți minte ? Un șoarece e urmărit de o pisică pe un câmp neted unde se află o vacă pe cale să se balege. Șoarecele se pune sub curul vacii și se lasă acoperit de balegă. Doar o bucață de codiță rămâne afară. Pisica o vede și scoate șoarecele, îl curăță de rahat și îl înghite.
Morala : Nu oricine te umple de rahat îți vrea răul. Nu oricine te scoate din rahat îți vrea binele. Dacă ești în rahat nu mișca din codiță.
Privatizarea economiei proprietate colectivă a României a început sub domnia lui Petre Roman, imediat după 1989, și a fost o formă de jaf. Intreprinderi de valoare, sub control de stat, deci colectiv și cetățenesc —fără deosebire de etnie toți am contribuit prin impozite la crearea acestor bunuri—, au fost vândute pe prețuri de nimic sub aceleași imboldurie exterioare, contrare intereselor colective. Așa se va întâmpla și în Grecia care se va înfunda în starea de semicolonie. Situația va avea efect și asupra României, date fiind relațiile economice strânse dintre cele două țări, mai ales de după 1990.
Modelul educației populare există : școlile lui N. Iorga, ateneele populare, școlile populare anterioare lui 1989, pe care le-am aruncat la gunoi în loc să le dăm conținutul necesar și să înlăturăm stratul de propagandă. Toate aceste structuri trebuiesc reinstalate cu buget contributiv local, prin fundații independente. Și aici există modele, de genul Pro Europa a Smarandei Enache, doar că orientarea acestora a ajuns să fie anticomunitară, în numele unui model democratic neorganic și inadaptat, în care statutul minorităților a devenit mai important decât statutul majorității. Ori statul România are o majoritate națională, românii, care suferă efectele politicii iresponsabile a autorităților și care au dreptul să fie apărați, devreme ce statul nu-i mai apără.
Smaranda Enache și cei asemenea ei vor înțelege, poate, în ultima clipă, că bunăstarea minorităților din România depinde de bunăstarea majorității românești, și nu invers. Disoluția societății trebuie oprită, unitatea de interese redefinită, mijloacele de realizare ale reformelor necesare comunității cetățenilor României reanalizate și puse urgent în aplicare.
Dan Culcer
http://www.youtube.com/embed/G_gmtO6JnRs
Moment de revoltă magică la Opera din Roma
Faceti-vă timp pentru a citi textul şi priviți/ascultați corul Operei din Roma
(video http://www.youtube.com/embed/G_gmtO6JnRs )
Silvio Berlusconi lovit de Giuseppe Verdi
La 12 martie 2011, Silvio Berlusconi a trebuit să se confrunte cu realitatea. Italia a sărbătorit aniversarea a 150 de ani de la unire şi cu acest prilej a fost la Opera din Roma, un spectacol al Operei dintre cele mai simbolice de la această unire: Nabucco de Giuseppe Verdi, dirijata de Riccardo Muti.
Nabucco de Verdi este o lucrare muzicală politică: ea evocă povestea înrobirii evreilor în Babilon, iar celebra piesa "Va pensiero" este corul sclavilor oprimaţi. În Italia, și nu doar acolo, acest cântec este un simbol al căutarii libertatii poporului, care în 1840 - anul în care opera a fost scrisă - era asuprit de către Imperiul habsburgic şi a luptat până la crearea Italiei unificate.
Înainte de spectacol, Gianni Alemanno, primarul Romei, a urcat pe scena pentru un discurs ce denunța reducerile din bugetul culturii, de către guvern. Alemanno este membru al partidului de guvernământ şi fost ministru in guvernul Berlusconi.
Această intervenţie politică într-un moment cultural dintre cele mai simbolice pentru Italia, a produs un efect neaşteptat, mai ales ca Sylvio Berlusconi era prezent la spectacol ...
Riccardo Muti, dirijorul, spune că a fost o reacție de revoluţie: "La început, am fost ovaţionat de public. Apoi am inceput spectacolul de operă. Totul mergea foarte bine, dar când am ajuns la celebrul cântec Va Pensiero, am simtit imediat ca atmosfera a devenit tensionată în audienţă. Exista lucruri pe care nu le poţi descrie, dar le simti. Anterior, tăcerea publicului era preponderentă. Dar atunci când oamenii au realizat ca Va Pensiero va începe, tăcerea a fost înlocuită de o fervoare reala. Se putea simţi reacţia viscerală a publicului la lamento-ul sclavilor cântând "Oh ţară, atât de frumoasă şi de pierdută! ".
În timp ce corul se apropia de sfârşit, audienţa deja striga "Bis! "Publicul a început să strige:" Trăiască Italia! " și " Vive Verdi! " Oamenii din balcoane au început să arunce cu mesaje patriotice - unii solicită," Muti, senator pe viaţă ".
Deşi el a mai acordat doar o dată, la La Scala din Milano în 1986, un BIS, Muti a fost reticent în a acorda "a doua oara bis-ul" . Pentru el, o operă ar trebui să fie de la început până la sfârşit. "Eu nu am vrut să se interpreteze un bis. "— spune el.
Dar în public se trezise deja sentimentul patriotic. Într-un gest teatral, dirijorul se întoarce pe podium și se confruntă atât cu publicul cât şi cu Berlusconi.
Iată ce s-a întâmplat:
[După ce apelul pentru un "bis" din "Va Pensiero" s-a oprit, s-a auzit în public: "Trăiască Italia!"]
Dirijorul Riccardo Muti: Da, sunt de acord cu "Trăiască Italia", dar ... [Aplauze]
Muti: Am peste 30 de ani de cariera şi am trăit ca un italian care a călătorit în întreaga lume de multe ori, mi-e ruşine de ceea ce se întâmplă în ţara mea. Aşa că voi aproba cererea dvs. de bis "Va Pensiero". Aceasta nu este doar pentru bucuria mea, ci pentru că in seara asta, când am condus corul cântând "O, ţara mea, frumoasă şi pierduta," m-am gândit că dacă vom continua în acest fel, vom ucide cultura pe care Italia construit-o. În acest caz, noi, ţara noastră am devenii cu adevărat "O, ţara mea, frumoasă şi pierduta,"[Aplauze, inclusiv a artiştilor pe scena]
Muti: Din moment ce avem aici un "climat italian," eu, Muti, am tăcut pentru prea mulţi ani. Permiteţi-mi acum ... ar trebui să dăm un sens acestui cântec, aşa că fiind în casa noastră, pe scena capitalei, si cu un cor care a cântat frumos, dacă nu va suparati, va invit să vă alăturaţi pentru a cânta împreună.
El a invitat apoi audienţa să cânte împreună cu corul de sclavi. "Am văzut grupuri de oameni ce se ridicau în picioare. Toata opera din Roma s-a ridicat. Şi, de asemenea, corul. A fost un moment magic de operă."
În seara aceea nu a fost numai o reprezentare Nabucco, dar, de asemenea, o declaraţie a teatrului și publicului în atenţia politicienilor.
http://www.youtube.com/embed/G_gmtO6JnRs
Interviu cu Ion Coja. «De data asta ni se vrea capul! Vor să dispărem fizic!»
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Publicat deasemenea în Revista AGERO Stuttgart și în cotidianul mureșean Zi de Zi
Suflet generos, deschis și sincer. Crescut în spiritul unor valori de excepție: dragoste de neam și țară. A adunat la un loc, într-o viață de om, speranțe dar și deziluzii. A înțeles însă că procesele istorice, indiferent unde se petrec ele, sunt influențate. De cele mai multe ori, de factori externi care acționează direct sau indirect. Are curajul și răspunderea să spună întotdeauna lucrurilor pe nume. Chiar și atunci când este vorba despre subiecte delicate. Brutal de sincer și dureros de adevărat. Cadru didactic universitar și om cu o bogată experiență de viață, profesorul Ion Coja a aceptat să acorde un interviu, în exclusivitate, pentru cotidianul mureșean Zi de Zi.
Reporter: De ani buni, trăim o criză materială evidentă, dar de ceea ce este și mai grav, trăim o criză morală fără precedent. Societate românească este bulversată de falsele modele care i se oferă suspect de generos, mai ales prin mass-media. Dilentantismul și impostura au invadat întreaga viață publică. Este oare o consecință inevitabilă a societății de consum, a globalizării și aplatizării conștiințelor sau un proces indus, cu scopuri bine definite, atât pe termen scurt, cât mai ales pe termen lung. Dumneavoastră ce părere aveți domnule profesor?
Ion Coja: Nu poate fi vorba de ceva spontan, necontrolat, nedirijat! Când Petre Roman a desființat Comitetul de stat pentru planificare, celebrul CSP, spunând că planificarea este un atribut al societății totalitare, comuniste, i-am transmis, prin mai multe declarații publice, că în felul acesta, renunțând la propria noastră planificare, nu facem decât să intrăm sub efectul planificării făcute de alții, în alte cancelarii ale lumii! Căci orice om serios și orice țară serioasă elaborează proiecte pentru viitorul său apropiat sau mai îndepărtat. Planificarea este apanajul inalienabil al suveranității! Ca stăpân, numai ca stăpân îți faci planuri, proiecte. Iar ca slugă pui în practică planurile altora. Cum a făcut Petre Roman, punând în practică planuri de transformare a noastră în slugi! Petre Roman a lucrat în interiorul planului de pierdere a suveranității noastre naționale. Din această perspectivă, într-adevăr nu mai aveam nevoie de niciun CSP. Însăși prestația lamentabilă, propriu-zis criminală, a lui Petre Roman s-a defășurat după un plan, un proiect elaborat cu mult înainte de decembrie 1989. Vă dau un singur exemplu: în ultimele minute ale guvernării sale, când minerii îl fugăreau prin București, Petre Roman a mai avut timp, pentru ce credeți? Să semneze destituirea directorului de la Arhivele Naționale!… De ce a făcut-o? Pentru că o avea în caietul de sarcini primit la investitura de prim ministru, iar respectivul director era un naționalist, un istoric patriot care nu ar fi permis jaful din arhive care s-a dezlănțuit ceva mai târziu, când au început să fie căutate dovezi ale Holocaustului… Alt exemplu: eu am fost senator PDAR, partidul agrarienilor. Eram convins că acest partid a fost înființat de Victor Surdu, după ideea sa, ori a altui agronom din România. Abia după vreo trei ani am aflat că în toate țările fost socialiste se înființase un partid pereche al PDAR!… Evident, după un proiect, după o planificare. A cui? Nu mai are importanță! În nici un caz nu era un proiect românesc sau polonez!… Iar procesul de decădere morală la care vă referiți este un obiectiv extrem de important în strategiile și proiectele care ne vizează fără ca noi să știm de ele, cine sunt autorii, ce intenții au… Putem, în cel mai bun caz, să ne dăm seama că nu poate fi vorba de întâmplare, de coincidențe, ci de lucruri care se leagă logic între ele. Firește, este vorba de logica răului, a destructurării, a disoluției!… Acest răspuns la întrebarea dumneavoastră nu eludează faptul că un rol important l-au jucat și trădătorii, cozile de popor! Dar eu pe aceștia nu-i am în vedere atunci când mă gândesc la popor, la neam!
Reporter: Știu că i-ați evocat cu multă căldură și în mai multe ocazii, pe Alexandru Graur și pe Petre Țuțea, oameni pe care îi considerați părinți spirituali, adevărate modele pentru dv., dar și pentru generațiile trecute. în treacăt fie spus, generația mea încă își mai amintește cu mare plăcere de ”tabletele” de gramatică românească pe care ni le oferea Al. Graur, la radio, într-un mod cât se poate de acccesibil și util. Puteți să-i evocați pe scurt și mai ales în ce a constat influența acestor oameni asupra domniei voastre?
Ion Coja: Al.Graur a fost fiul unui „evreu pământean”. Și-au dat acest nume evreii din România care, pe la sfârșitul veacului al 19-lea, au ales să fie cetățeni loiali ai statului român, să se stabilească definitiv în România, să se asimileze în măsura în care acest proces era spontan și natural. Despre acești evrei ne-a vorbit însuși Graur la curs, la cursul dedicat numelor de persoane, pornind de la detaliul onomastic caracteristic pentru acești evrei: ei au dat copiilor nume românești care nu proveneau din fondul de nume de origine iudaică, gen Gabriel sau Daniel, ci nume ca Nicolae, Constantin, Ștefan, Alexandru, Aurel etc. Din asta se înțelege cât de liber gândea Graur, liber de orice prejudecată. Avea o singură grijă: adevărul. Fusese comunist încă din 1938. Poziția sa de om corect, dedicat adevărului, i-a adus multe necazuri din partea comuniștilor habotnici, intriganți, ahtiați după putere, de teapa unui Leonte Răutu. Pe vremea aceea, lunar, profesorii participau obligatoriu la ore de așa-zis „învățământ politic”. Uneori, aceste lecții erau conduse de Graur și se transformau imediat în dezbateri de idei științifice. De la Graur, la aceste ore de învățământ așa-zis politic, am deprins argumentele cele mai solide împotriva formalizării și matematizării domeniului lingvistic. Am adăugat și eu alte argumente…Nu mi-l puteam închipui pe Graur susținând idei sau teze în care să nu creadă. La un astfel de învățământ politic l-am auzit spunând, de la catedră, că „de-aia mi-e frică mie când aud la radio că se vor face îmbunătățiri!” După 1990, am aflat că Al.Graur, când a văzut că mi se pun piedici la angajarea ca asistent universitar deoarece nu aveam dosar politic bun, a amenințat că-și dă demisia din învățământ dacă nu se ia în considerație voința sa de a mă angaja ca asistent… Viața mea ar fi fost cu totul alta! Mă bucur să mă simt dator la un astfel de om! Ca și în cazul lui Petre Țuțea… Cred că l-am cunoscut prin 1970… Îl știam din vedere și mi-era antipatic. L-am ocolit o vreme. Mi s-a părut prea gălăgios. Era mereu înconjurat de tineri de vârsta mea, dintre care câțiva mi-erau bine cunoscuți câte parale făceau!… După o vreme Țuțea a rămas singur în holul de la Athenee Pallace unde își bea zilnic cafeaua. I-o oferea gratis nea Nicolae, un chelner bătrân care știa cu cine are de-a face… Într-o zi ne-am nimerit la aceeași masă, numitorul comun fiind Florin Pucă, adică prietenul comun. Am stat de vorbă până ne-au dat afară din restaurant, trecut de miezul nopții… Țuțea mi-a dat argumentele cele mai convingătoare pentru sentimentul în care am fost crescut de părinții mei, oameni simpli, veniți de la țară: mulțumirea, satisfacția de a mă ști român… Țuțea a teoretizat acest sentiment, l-a transformat în idee, judicios argumentată. Așa am ajuns la descoperirea că prin legionari, noi, românii, am dat umanității câteva modele sublime de comportament civic. În primul rând Căpitanul!… Moța și Marin… Nicadorii… Decemvirii… O justă înțelegere a epocii respective se poate face împărțind lumea românească după acest criteriu: capacitatea de a înțelege rostul înalt al Mișcării Legionare. Unii au avut organ pentru a pricepe noutatea și profunzimea (sau înălțimea!) gândirii și acțiunii legionare, alții n-au avut această capacitate. Pe aceștia trebuie să-i privești ca pe niște persoane cu handicap! Nu ca pe niște adversari de idei!
Reporter: Karl Marx – filosof studiat și azi în universitățile care se respectă, studiat nu numai din perspectiva istoriei filosofiei, dar mai ales ca și conținut al doctrinei pe care a întemeiat-o alături de Engels – considera că, citez „acumulările cantitative pregătesc saltul calitativ”. Privit din perspectivă istorică, „saltul” este un proces ciclic inevitabil. Temporal vorbind, nu cred că mai este mult până la acel moment. Istoria, privită din perspectivă filosofică, este un continuu proces de „negare a negației”. Văzând și trăind în mod direct ceea ce se întâmplă acum și aici, știind și care ne sunt „acumulările cantitative” din ultimii 20 de ani, care credeți că vor fi consecințele pentru statul român, după acel moment inevitabil al „saltului”?
Ion Coja: Momentul 1989 o fi fost un salt, dar a fost un salt în gol!…Nu știu dacă este adevărată teza marxistă, cu acumulările cantitative, teză preluată, dacă nu mă înșel, de la Hegel… Oricum, după 1990 nu prea văd ce acumulări cantitative s-au produs. Dimpotrivă, pierderi în toate planurile s-au produs!… O adevărată hemoragie! Suntem, mai mult ca oricând în ultimii 200 de ani, în cumpănă cu pieirea! Nu sunt de acord cu fonfăiții care fac pe moraliștii și consideră că noi, românii, suntem principalii vinovați!… Un asemenea diagnostic ne îndepărtează de identificarea cauzei și deci ne îndepărtează de găsirea remediului! Or, în realitate noi suntem un popor și un stat agresat! Nu de ieri, de alaltăieri, ci de câteva decenii bune, ca să nu zic secole!… Am fost foarte conștient de asta atunci când am înființat Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR. Cei care ne agresează azi nu vor să ne ocupe și să ne pună la muncă pentru ei, așa cum, bunăoară, a fost modelul clasic de agresiune, bunăoară cea otomană otomană. Sau modelul rusesc, care a avut țintă sufletul nostru românesc, să-l părăsim, să ne facem ruși! De data asta ni se vrea capul! Vor să dispărem fizic de pe aceste meleaguri! În cazul cel mai bun, să părăsim Țara, cum ne îndeamnă însuși președintele Țării… Ne vor căzuți în fundul prăpastiei! În aceste condiții, una din două: primejdia de moarte se va împlini până la capăt sau poate să genereze reacția de apărare, acea reacție firească la orice ființă căreia i se ia viața. Potrivit vorbei românești „mor cu el de gât”! Trebuie deci să ne pregătim pentru această reacție, să ne organizăm viața în acest sens, astfel încât rău-voitorii noștri să ia aminte și să bată în retragere! Inimicii noștri care, împing prea departe ura și antipatia lor, e timpul să priceapă că începe să fie riscantă meseria de dușman al neamului românesc!
Reporter: Despre rolul elitelor în evoluția societății au scris în special Vilfredo Pareto și Gaetano Mosca, iar la noi, Tudor Vianu. Dumneavoastră sunteți o prezență activă în viața științifică și academică, iar din această perspectivă, v-aș ruga să ne indicați câteva repere din rândul elitelor de azi, de aici, de pe mioriticul plai și mai ales ce ne oferă ele nouă, vulgului, „stupid people” cum ne definea cineva, mai puțin inspirat – eu i-aș zice chiar cu intenție peiorativă – în urmă cu mai bine de un deceniu.
Ion Coja: Modele?… Eu am avut și alte modele, puțin sau deloc cunoscute publicului. Cum ar fi Constantin Boceanu… Fost director al închisorii Văcărești!… Când m-am arătat mirat că un om ca el a putut fi director de închisoare, mi-a deschis ochii: pe vremea aceea, erai director de închisoare numai după câțiva ani de magistratură ireproșabilă. Prin el am cunoscut elita românească de odinioară, consistența aristocrației românești, a boierimii, pe care unii politruci nefericiți ca Paul Georgescu sau Petru Dumitriu nu au înțeles-o sau nu au cunoscut-o! Dar a existat o aristocrație autentică românească, ar trebui recuperată, cu grija de a o distinge de venituri (plural de la venitură!, nu de la venit…), de ciocoi, de venetici… Chiar și azi am modele, persoane la a căror ținută morală aspir sau regret că nu mai am vreme să ajung… Să dau și câteva nume? Doctorul Tiberiu Turculeț… Dintre persoanele cunoscute, aș numi modele pe generalul Ioan Costaș, din Basarabia, pe istoricii Gheorghe Buzatu și Ioan Scurtu. Nu e deloc întâmplător că cei doi istorici nu au încăput sub bolta Academiei Române… Istoricii ajunși academicieni excelează prin grija de a ocoli subiectele riscante pentru cariera unui autor, cum ar fi legionarii, Antonescu, așa-zisul Holocaust, Ceaușescu… Dintre tinerii pe care îi cunosc, Marian Munteanu sau Dan Dungaciu… L-aș numi și pe Miron Scorobete, autorul clujean al volumului Dacia Edenică, o carte care va intra în definiția neamului românesc, alături de alte câteva, nu foarte multe… Sper să capete circulația și notorietatea pe care o merită câtă vreme autorul mai este în viață! Doctorii Pesamosca sau Dănilă… Și, de ce nu?, doctorul Aurel Coja, fratele meu mai mare, care mi-a fost model de când mă știu!… La multe prostii m-a învățat! Când am intrat la facultate, mi-a trimis o scrisoare în care mă atenționa că numai în anii următori, de studenție, mi se îngăduie să fac ceea ce nu voi mai putea face niciodată după aceea! Dacă-ți vine cheful să te urci în vârful unui stâlp, numai acum, câtă vreme ești student, o poți face!… I-am urmat sfatul de câteva ori, sfatul și pilda! Nu știu dacă eu însumi sunt un model pentru alții… Am avut în vedere această postură, măcar ca părinte să contez, pentru copiii mei! Drept care m-am ferit în mod programatic să cad în păcat. Am greșit deseori, dar nu sunt greșeli de care să-mi roșească obrazul! Nici al meu, nici al copiilor sau al eventualilor simpatizanți… În oarecare măsură mi-am planificat viața… Cu o singură excepție: nu-mi vine să-mi planific moartea. Nu mă pot gândi la cumătra cu toată seriozitatea, măcar că am trecut de mult de vârsta la care s-a prăpădit bietul tata…
Reporter: Petre Țuțea, pe care eu l-am auzit vorbind pentru prima dată în primii ani după decembrie 1989 și care m-a cucerit prin harul și vivacitatea sa, considera că un om de dreapta este un „român absolut”. De fapt, ce ar trebui să înțelegem prin această dreaptă națională, pentru că la noi – s-ar putea să greșesc – dar am impresia că nu există o graniță, o delimitare între dreapta, stânga, centru… Nu mai vorbesc de ușurința cu care unii politicieni, trec de la stânga la dreapta și viceversa. Dar asta este în primul rând o problemă de caracter, de conștiință și nu de convingeri politice. Percepția mea asupra doctrinelor românești de azi, este aceea că ele nu sunt încă nici conceptual bine definite. Domnule profesor, dumneavoastră vă considerați un om de dreapta? De ce?
Ion Coja: Expresia „român absolut” Petre Țuțea a folosit-o referindu-se la aromâni, la macedo-românii din Mișcarea legionară, la comportamentul lor în detenția comunistă. Eu nu mă consider mai mult de dreapta decât de stânga. Încă nu m-am hotărât. Mă consider și aspir să fiu naționalist! Și nu mi-aș permite să spun că naționalismul este o caracteristică exclusiv a dreptei! Dimpotrivă, insist și subliniez de câte ori se ivește prilejul: naționalismul nu respinge politica de stânga în mod obligatoriu, încă din teorie. Nu este monopolul unui partid anume, al unei ideologii anumite! Luați exemplul unor naționaliști de stânga din America Latină. Eu unul nu practic distincția aceasta. Aș merge încă o dată pe mâna lui Țuțea: un om normal este de stânga la tinerețe, iar când se maturizează devine de dreapta. Cu mențiunea că la mine, probabil, ordinea s-a inversat: am început prin a fi de dreapta și așa am rămas până în decembrie 1989. Adică, pe vremea comuniștilor m-am simțit în opoziție și, deci, de dreapta. După 1990, când am văzut câte haimanale se dau de dreapta, când am asistat la atacul acestora la adresa statului, la adresa interesului național, m-am manifestat deseori ca și când aș fi fost de stânga. Repet: opoziția corectă este între naționaliști și anti-naționaliști. Între patrioți și trădători. Între profesioniști autentici și impostori.
Reporter: În altă ordine de idei, știu că ați fost acuzat de anti-semitism, că aveați chiar un proces intentat prin 2009 și care se baza pe acuzația că ați fi negat Holocaustul. În opinia mea, un om care îl consideră ca unul dintre părinții săi spirituali pe un evreu – Alexandru Graur a fost evreu – nu cred că poate fi considerat un anti-semit. Este o chestiune de logică elementară. Ce ne puteți spune însă despre acel proces? S-a încheiat? Cum anume?
Ion Coja: Sunt mai multe procese. Cele împotriva mea s-au încheiat fără a ajunge în instanță, acuzațiile respective dovedindu-se a fi neîntemeiate. Dar am deschis și eu proces împotriva unor așa ziși lideri evrei. I-am acuzat de calomnie. Cu dovezi mult mai serioase. Am făcut câteva greșeli de strategie, căci l-am dat în judecată și pe Aurel Vainer, președintele comunității evreiești. Or, acesta, ca parlamentar, are imunitate. Pregătesc alt proces, împotriva comunității evreiești, dacă aceasta va continua să blocheze accesul la arhivele sale. Arhivele noastre sunt la dispoziția oricărui cercetător evreu. Arhivele evreiești sunt ținute sub șapte lacăte!
Reporter: Dumneavoastră ați invocat la un moment dat, pentru elucidarea unor importante aspecte privind Holocaustul, „Memoriile” scrise de Wilhelm Filderman, fost lider al comunității evreiești din România, în perioada interbelică și apoi antonesciană, un om care a dispus prin testament, ca acele „Memorii” să fie donate după moartea sa Academiei Române. Se pare că – spuneați dv. – acele scrieri au luat alt drum. Agenți ai Mossad-ului le-ar fi ridicat și dus în Israel. De ce atâta interes din partea unui serviciu secret pentru acele scrieri?
Ion Coja: Pentru că autorul acestor memorii este martorul cel mai important al celor petrecute în România, în mod special în Transnistria. Din alte documente rămase de la Wilhelm Filderman, liderul evreimii românești, rezultă clar părerea și mărturia sa: în România nu a fost Holocaust și nici prigoană anti-evreiască, iar Ion Antonescu a fost un protector al evreilor!
Reporter: La final domnule profesor, v-aș ruga să-mi spuneți dacă mai credeți sincer că acest popor se va mai ridica la acea statură morală și acel respect de care se bucura cândva? Ne pleacă copiii prin cele străinătăți, mamele își abandonează pruncii proaspăt născuți, oamenii mor cu zile prin spitale, rata abandonului școlar crește alarmant și în aceeași proporție și analfabetismul, prăpastia între cei bogați și săraci se adâncește tot mai mult și pe zi ce trece, revizionismul și iredentismul maghiar găsesc acum cel mai propice câmp de manifestare… Mai avem vreo șansă? Care este calea?
Ion Coja: Cunoașteți vorba cum că în tot răul e și un bine! Traversăm o perioadă foarte grea. Ea ne ajută însă să distingem grâul de neghină. Este o perioadă în care fiecare arată măsura consistenței sale morale, civice. Iar în privința românilor care au plecat să muncească sau să trăiască în Occident, partea bună este că în felul acesta, prin contact direct cu lumea civilizată, românii vor descoperi că sunt cel puțin egalii celorlalți. Se vor vindeca de complexul de inferioritate pe care l-au avut și pe care o bună parte din mass-media îl cultivă pur și simplu printre noi, în mentalul românesc colectiv. Nu avem niciun motiv temeinic să stăm timorați și sfiiți dinaintea altor culturi și civilizații. Iar ca persoane, ca indivizi, aproape întotdeauna românii sunt remarcabili, sunt plăcuți și interesanți. Străinii ne descoperă cu uimire. Deci am o părere optimistă cu privire la viitorul nostru. Cu condiția ca românii să priceapă că trăim într-o lume anormală, că trebuie să ne organizăm, să elaborăm o strategie națională de supraviețuire, să reacționăm în maniera lui Avram Iancu față de cei ce ne vor capul! Toleranța este o atitudine potrivită față de persoane slabe, care au nevoie de un ajutor. Dar față de cel care te atacă, față de cel care vrea să te scoată din casa și din propria ta istorie, nici vorbă nu mai poate fi de toleranță. Mâna pe par! Sau, în termeni mai poetici, aux armes, citoyens!
De data asta ni se vrea capul! Vor să dispărem fizic
Publicat de Ion Coja in Publicistică.Varia pe 02.07.2011
Nicolae Balint -Interviu cu Prof. Dr. Ion CojaPublicat deasemenea în Revista AGERO Stuttgart și în cotidianul mureșean Zi de Zi
Suflet generos, deschis și sincer. Crescut în spiritul unor valori de excepție: dragoste de neam și țară. A adunat la un loc, într-o viață de om, speranțe dar și deziluzii. A înțeles însă că procesele istorice, indiferent unde se petrec ele, sunt influențate. De cele mai multe ori, de factori externi care acționează direct sau indirect. Are curajul și răspunderea să spună întotdeauna lucrurilor pe nume. Chiar și atunci când este vorba despre subiecte delicate. Brutal de sincer și dureros de adevărat. Cadru didactic universitar și om cu o bogată experiență de viață, profesorul Ion Coja a aceptat să acorde un interviu, în exclusivitate, pentru cotidianul mureșean Zi de Zi.
Reporter: De ani buni, trăim o criză materială evidentă, dar de ceea ce este și mai grav, trăim o criză morală fără precedent. Societate românească este bulversată de falsele modele care i se oferă suspect de generos, mai ales prin mass-media. Dilentantismul și impostura au invadat întreaga viață publică. Este oare o consecință inevitabilă a societății de consum, a globalizării și aplatizării conștiințelor sau un proces indus, cu scopuri bine definite, atât pe termen scurt, cât mai ales pe termen lung. Dumneavoastră ce părere aveți domnule profesor?
Ion Coja: Nu poate fi vorba de ceva spontan, necontrolat, nedirijat! Când Petre Roman a desființat Comitetul de stat pentru planificare, celebrul CSP, spunând că planificarea este un atribut al societății totalitare, comuniste, i-am transmis, prin mai multe declarații publice, că în felul acesta, renunțând la propria noastră planificare, nu facem decât să intrăm sub efectul planificării făcute de alții, în alte cancelarii ale lumii! Căci orice om serios și orice țară serioasă elaborează proiecte pentru viitorul său apropiat sau mai îndepărtat. Planificarea este apanajul inalienabil al suveranității! Ca stăpân, numai ca stăpân îți faci planuri, proiecte. Iar ca slugă pui în practică planurile altora. Cum a făcut Petre Roman, punând în practică planuri de transformare a noastră în slugi! Petre Roman a lucrat în interiorul planului de pierdere a suveranității noastre naționale. Din această perspectivă, într-adevăr nu mai aveam nevoie de niciun CSP. Însăși prestația lamentabilă, propriu-zis criminală, a lui Petre Roman s-a defășurat după un plan, un proiect elaborat cu mult înainte de decembrie 1989. Vă dau un singur exemplu: în ultimele minute ale guvernării sale, când minerii îl fugăreau prin București, Petre Roman a mai avut timp, pentru ce credeți? Să semneze destituirea directorului de la Arhivele Naționale!… De ce a făcut-o? Pentru că o avea în caietul de sarcini primit la investitura de prim ministru, iar respectivul director era un naționalist, un istoric patriot care nu ar fi permis jaful din arhive care s-a dezlănțuit ceva mai târziu, când au început să fie căutate dovezi ale Holocaustului… Alt exemplu: eu am fost senator PDAR, partidul agrarienilor. Eram convins că acest partid a fost înființat de Victor Surdu, după ideea sa, ori a altui agronom din România. Abia după vreo trei ani am aflat că în toate țările fost socialiste se înființase un partid pereche al PDAR!… Evident, după un proiect, după o planificare. A cui? Nu mai are importanță! În nici un caz nu era un proiect românesc sau polonez!… Iar procesul de decădere morală la care vă referiți este un obiectiv extrem de important în strategiile și proiectele care ne vizează fără ca noi să știm de ele, cine sunt autorii, ce intenții au… Putem, în cel mai bun caz, să ne dăm seama că nu poate fi vorba de întâmplare, de coincidențe, ci de lucruri care se leagă logic între ele. Firește, este vorba de logica răului, a destructurării, a disoluției!… Acest răspuns la întrebarea dumneavoastră nu eludează faptul că un rol important l-au jucat și trădătorii, cozile de popor! Dar eu pe aceștia nu-i am în vedere atunci când mă gândesc la popor, la neam!
Reporter: Știu că i-ați evocat cu multă căldură și în mai multe ocazii, pe Alexandru Graur și pe Petre Țuțea, oameni pe care îi considerați părinți spirituali, adevărate modele pentru dv., dar și pentru generațiile trecute. în treacăt fie spus, generația mea încă își mai amintește cu mare plăcere de ”tabletele” de gramatică românească pe care ni le oferea Al. Graur, la radio, într-un mod cât se poate de acccesibil și util. Puteți să-i evocați pe scurt și mai ales în ce a constat influența acestor oameni asupra domniei voastre?
Ion Coja: Al.Graur a fost fiul unui „evreu pământean”. Și-au dat acest nume evreii din România care, pe la sfârșitul veacului al 19-lea, au ales să fie cetățeni loiali ai statului român, să se stabilească definitiv în România, să se asimileze în măsura în care acest proces era spontan și natural. Despre acești evrei ne-a vorbit însuși Graur la curs, la cursul dedicat numelor de persoane, pornind de la detaliul onomastic caracteristic pentru acești evrei: ei au dat copiilor nume românești care nu proveneau din fondul de nume de origine iudaică, gen Gabriel sau Daniel, ci nume ca Nicolae, Constantin, Ștefan, Alexandru, Aurel etc. Din asta se înțelege cât de liber gândea Graur, liber de orice prejudecată. Avea o singură grijă: adevărul. Fusese comunist încă din 1938. Poziția sa de om corect, dedicat adevărului, i-a adus multe necazuri din partea comuniștilor habotnici, intriganți, ahtiați după putere, de teapa unui Leonte Răutu. Pe vremea aceea, lunar, profesorii participau obligatoriu la ore de așa-zis „învățământ politic”. Uneori, aceste lecții erau conduse de Graur și se transformau imediat în dezbateri de idei științifice. De la Graur, la aceste ore de învățământ așa-zis politic, am deprins argumentele cele mai solide împotriva formalizării și matematizării domeniului lingvistic. Am adăugat și eu alte argumente…Nu mi-l puteam închipui pe Graur susținând idei sau teze în care să nu creadă. La un astfel de învățământ politic l-am auzit spunând, de la catedră, că „de-aia mi-e frică mie când aud la radio că se vor face îmbunătățiri!” După 1990, am aflat că Al.Graur, când a văzut că mi se pun piedici la angajarea ca asistent universitar deoarece nu aveam dosar politic bun, a amenințat că-și dă demisia din învățământ dacă nu se ia în considerație voința sa de a mă angaja ca asistent… Viața mea ar fi fost cu totul alta! Mă bucur să mă simt dator la un astfel de om! Ca și în cazul lui Petre Țuțea… Cred că l-am cunoscut prin 1970… Îl știam din vedere și mi-era antipatic. L-am ocolit o vreme. Mi s-a părut prea gălăgios. Era mereu înconjurat de tineri de vârsta mea, dintre care câțiva mi-erau bine cunoscuți câte parale făceau!… După o vreme Țuțea a rămas singur în holul de la Athenee Pallace unde își bea zilnic cafeaua. I-o oferea gratis nea Nicolae, un chelner bătrân care știa cu cine are de-a face… Într-o zi ne-am nimerit la aceeași masă, numitorul comun fiind Florin Pucă, adică prietenul comun. Am stat de vorbă până ne-au dat afară din restaurant, trecut de miezul nopții… Țuțea mi-a dat argumentele cele mai convingătoare pentru sentimentul în care am fost crescut de părinții mei, oameni simpli, veniți de la țară: mulțumirea, satisfacția de a mă ști român… Țuțea a teoretizat acest sentiment, l-a transformat în idee, judicios argumentată. Așa am ajuns la descoperirea că prin legionari, noi, românii, am dat umanității câteva modele sublime de comportament civic. În primul rând Căpitanul!… Moța și Marin… Nicadorii… Decemvirii… O justă înțelegere a epocii respective se poate face împărțind lumea românească după acest criteriu: capacitatea de a înțelege rostul înalt al Mișcării Legionare. Unii au avut organ pentru a pricepe noutatea și profunzimea (sau înălțimea!) gândirii și acțiunii legionare, alții n-au avut această capacitate. Pe aceștia trebuie să-i privești ca pe niște persoane cu handicap! Nu ca pe niște adversari de idei!
Reporter: Karl Marx – filosof studiat și azi în universitățile care se respectă, studiat nu numai din perspectiva istoriei filosofiei, dar mai ales ca și conținut al doctrinei pe care a întemeiat-o alături de Engels – considera că, citez „acumulările cantitative pregătesc saltul calitativ”. Privit din perspectivă istorică, „saltul” este un proces ciclic inevitabil. Temporal vorbind, nu cred că mai este mult până la acel moment. Istoria, privită din perspectivă filosofică, este un continuu proces de „negare a negației”. Văzând și trăind în mod direct ceea ce se întâmplă acum și aici, știind și care ne sunt „acumulările cantitative” din ultimii 20 de ani, care credeți că vor fi consecințele pentru statul român, după acel moment inevitabil al „saltului”?
Ion Coja: Momentul 1989 o fi fost un salt, dar a fost un salt în gol!…Nu știu dacă este adevărată teza marxistă, cu acumulările cantitative, teză preluată, dacă nu mă înșel, de la Hegel… Oricum, după 1990 nu prea văd ce acumulări cantitative s-au produs. Dimpotrivă, pierderi în toate planurile s-au produs!… O adevărată hemoragie! Suntem, mai mult ca oricând în ultimii 200 de ani, în cumpănă cu pieirea! Nu sunt de acord cu fonfăiții care fac pe moraliștii și consideră că noi, românii, suntem principalii vinovați!… Un asemenea diagnostic ne îndepărtează de identificarea cauzei și deci ne îndepărtează de găsirea remediului! Or, în realitate noi suntem un popor și un stat agresat! Nu de ieri, de alaltăieri, ci de câteva decenii bune, ca să nu zic secole!… Am fost foarte conștient de asta atunci când am înființat Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR. Cei care ne agresează azi nu vor să ne ocupe și să ne pună la muncă pentru ei, așa cum, bunăoară, a fost modelul clasic de agresiune, bunăoară cea otomană otomană. Sau modelul rusesc, care a avut țintă sufletul nostru românesc, să-l părăsim, să ne facem ruși! De data asta ni se vrea capul! Vor să dispărem fizic de pe aceste meleaguri! În cazul cel mai bun, să părăsim Țara, cum ne îndeamnă însuși președintele Țării… Ne vor căzuți în fundul prăpastiei! În aceste condiții, una din două: primejdia de moarte se va împlini până la capăt sau poate să genereze reacția de apărare, acea reacție firească la orice ființă căreia i se ia viața. Potrivit vorbei românești „mor cu el de gât”! Trebuie deci să ne pregătim pentru această reacție, să ne organizăm viața în acest sens, astfel încât rău-voitorii noștri să ia aminte și să bată în retragere! Inimicii noștri care, împing prea departe ura și antipatia lor, e timpul să priceapă că începe să fie riscantă meseria de dușman al neamului românesc!
Reporter: Despre rolul elitelor în evoluția societății au scris în special Vilfredo Pareto și Gaetano Mosca, iar la noi, Tudor Vianu. Dumneavoastră sunteți o prezență activă în viața științifică și academică, iar din această perspectivă, v-aș ruga să ne indicați câteva repere din rândul elitelor de azi, de aici, de pe mioriticul plai și mai ales ce ne oferă ele nouă, vulgului, „stupid people” cum ne definea cineva, mai puțin inspirat – eu i-aș zice chiar cu intenție peiorativă – în urmă cu mai bine de un deceniu.
Ion Coja: Modele?… Eu am avut și alte modele, puțin sau deloc cunoscute publicului. Cum ar fi Constantin Boceanu… Fost director al închisorii Văcărești!… Când m-am arătat mirat că un om ca el a putut fi director de închisoare, mi-a deschis ochii: pe vremea aceea, erai director de închisoare numai după câțiva ani de magistratură ireproșabilă. Prin el am cunoscut elita românească de odinioară, consistența aristocrației românești, a boierimii, pe care unii politruci nefericiți ca Paul Georgescu sau Petru Dumitriu nu au înțeles-o sau nu au cunoscut-o! Dar a existat o aristocrație autentică românească, ar trebui recuperată, cu grija de a o distinge de venituri (plural de la venitură!, nu de la venit…), de ciocoi, de venetici… Chiar și azi am modele, persoane la a căror ținută morală aspir sau regret că nu mai am vreme să ajung… Să dau și câteva nume? Doctorul Tiberiu Turculeț… Dintre persoanele cunoscute, aș numi modele pe generalul Ioan Costaș, din Basarabia, pe istoricii Gheorghe Buzatu și Ioan Scurtu. Nu e deloc întâmplător că cei doi istorici nu au încăput sub bolta Academiei Române… Istoricii ajunși academicieni excelează prin grija de a ocoli subiectele riscante pentru cariera unui autor, cum ar fi legionarii, Antonescu, așa-zisul Holocaust, Ceaușescu… Dintre tinerii pe care îi cunosc, Marian Munteanu sau Dan Dungaciu… L-aș numi și pe Miron Scorobete, autorul clujean al volumului Dacia Edenică, o carte care va intra în definiția neamului românesc, alături de alte câteva, nu foarte multe… Sper să capete circulația și notorietatea pe care o merită câtă vreme autorul mai este în viață! Doctorii Pesamosca sau Dănilă… Și, de ce nu?, doctorul Aurel Coja, fratele meu mai mare, care mi-a fost model de când mă știu!… La multe prostii m-a învățat! Când am intrat la facultate, mi-a trimis o scrisoare în care mă atenționa că numai în anii următori, de studenție, mi se îngăduie să fac ceea ce nu voi mai putea face niciodată după aceea! Dacă-ți vine cheful să te urci în vârful unui stâlp, numai acum, câtă vreme ești student, o poți face!… I-am urmat sfatul de câteva ori, sfatul și pilda! Nu știu dacă eu însumi sunt un model pentru alții… Am avut în vedere această postură, măcar ca părinte să contez, pentru copiii mei! Drept care m-am ferit în mod programatic să cad în păcat. Am greșit deseori, dar nu sunt greșeli de care să-mi roșească obrazul! Nici al meu, nici al copiilor sau al eventualilor simpatizanți… În oarecare măsură mi-am planificat viața… Cu o singură excepție: nu-mi vine să-mi planific moartea. Nu mă pot gândi la cumătra cu toată seriozitatea, măcar că am trecut de mult de vârsta la care s-a prăpădit bietul tata…
Reporter: Petre Țuțea, pe care eu l-am auzit vorbind pentru prima dată în primii ani după decembrie 1989 și care m-a cucerit prin harul și vivacitatea sa, considera că un om de dreapta este un „român absolut”. De fapt, ce ar trebui să înțelegem prin această dreaptă națională, pentru că la noi – s-ar putea să greșesc – dar am impresia că nu există o graniță, o delimitare între dreapta, stânga, centru… Nu mai vorbesc de ușurința cu care unii politicieni, trec de la stânga la dreapta și viceversa. Dar asta este în primul rând o problemă de caracter, de conștiință și nu de convingeri politice. Percepția mea asupra doctrinelor românești de azi, este aceea că ele nu sunt încă nici conceptual bine definite. Domnule profesor, dumneavoastră vă considerați un om de dreapta? De ce?
Ion Coja: Expresia „român absolut” Petre Țuțea a folosit-o referindu-se la aromâni, la macedo-românii din Mișcarea legionară, la comportamentul lor în detenția comunistă. Eu nu mă consider mai mult de dreapta decât de stânga. Încă nu m-am hotărât. Mă consider și aspir să fiu naționalist! Și nu mi-aș permite să spun că naționalismul este o caracteristică exclusiv a dreptei! Dimpotrivă, insist și subliniez de câte ori se ivește prilejul: naționalismul nu respinge politica de stânga în mod obligatoriu, încă din teorie. Nu este monopolul unui partid anume, al unei ideologii anumite! Luați exemplul unor naționaliști de stânga din America Latină. Eu unul nu practic distincția aceasta. Aș merge încă o dată pe mâna lui Țuțea: un om normal este de stânga la tinerețe, iar când se maturizează devine de dreapta. Cu mențiunea că la mine, probabil, ordinea s-a inversat: am început prin a fi de dreapta și așa am rămas până în decembrie 1989. Adică, pe vremea comuniștilor m-am simțit în opoziție și, deci, de dreapta. După 1990, când am văzut câte haimanale se dau de dreapta, când am asistat la atacul acestora la adresa statului, la adresa interesului național, m-am manifestat deseori ca și când aș fi fost de stânga. Repet: opoziția corectă este între naționaliști și anti-naționaliști. Între patrioți și trădători. Între profesioniști autentici și impostori.
Reporter: În altă ordine de idei, știu că ați fost acuzat de anti-semitism, că aveați chiar un proces intentat prin 2009 și care se baza pe acuzația că ați fi negat Holocaustul. În opinia mea, un om care îl consideră ca unul dintre părinții săi spirituali pe un evreu – Alexandru Graur a fost evreu – nu cred că poate fi considerat un anti-semit. Este o chestiune de logică elementară. Ce ne puteți spune însă despre acel proces? S-a încheiat? Cum anume?
Ion Coja: Sunt mai multe procese. Cele împotriva mea s-au încheiat fără a ajunge în instanță, acuzațiile respective dovedindu-se a fi neîntemeiate. Dar am deschis și eu proces împotriva unor așa ziși lideri evrei. I-am acuzat de calomnie. Cu dovezi mult mai serioase. Am făcut câteva greșeli de strategie, căci l-am dat în judecată și pe Aurel Vainer, președintele comunității evreiești. Or, acesta, ca parlamentar, are imunitate. Pregătesc alt proces, împotriva comunității evreiești, dacă aceasta va continua să blocheze accesul la arhivele sale. Arhivele noastre sunt la dispoziția oricărui cercetător evreu. Arhivele evreiești sunt ținute sub șapte lacăte!
Reporter: Dumneavoastră ați invocat la un moment dat, pentru elucidarea unor importante aspecte privind Holocaustul, „Memoriile” scrise de Wilhelm Filderman, fost lider al comunității evreiești din România, în perioada interbelică și apoi antonesciană, un om care a dispus prin testament, ca acele „Memorii” să fie donate după moartea sa Academiei Române. Se pare că – spuneați dv. – acele scrieri au luat alt drum. Agenți ai Mossad-ului le-ar fi ridicat și dus în Israel. De ce atâta interes din partea unui serviciu secret pentru acele scrieri?
Ion Coja: Pentru că autorul acestor memorii este martorul cel mai important al celor petrecute în România, în mod special în Transnistria. Din alte documente rămase de la Wilhelm Filderman, liderul evreimii românești, rezultă clar părerea și mărturia sa: în România nu a fost Holocaust și nici prigoană anti-evreiască, iar Ion Antonescu a fost un protector al evreilor!
Reporter: La final domnule profesor, v-aș ruga să-mi spuneți dacă mai credeți sincer că acest popor se va mai ridica la acea statură morală și acel respect de care se bucura cândva? Ne pleacă copiii prin cele străinătăți, mamele își abandonează pruncii proaspăt născuți, oamenii mor cu zile prin spitale, rata abandonului școlar crește alarmant și în aceeași proporție și analfabetismul, prăpastia între cei bogați și săraci se adâncește tot mai mult și pe zi ce trece, revizionismul și iredentismul maghiar găsesc acum cel mai propice câmp de manifestare… Mai avem vreo șansă? Care este calea?
Ion Coja: Cunoașteți vorba cum că în tot răul e și un bine! Traversăm o perioadă foarte grea. Ea ne ajută însă să distingem grâul de neghină. Este o perioadă în care fiecare arată măsura consistenței sale morale, civice. Iar în privința românilor care au plecat să muncească sau să trăiască în Occident, partea bună este că în felul acesta, prin contact direct cu lumea civilizată, românii vor descoperi că sunt cel puțin egalii celorlalți. Se vor vindeca de complexul de inferioritate pe care l-au avut și pe care o bună parte din mass-media îl cultivă pur și simplu printre noi, în mentalul românesc colectiv. Nu avem niciun motiv temeinic să stăm timorați și sfiiți dinaintea altor culturi și civilizații. Iar ca persoane, ca indivizi, aproape întotdeauna românii sunt remarcabili, sunt plăcuți și interesanți. Străinii ne descoperă cu uimire. Deci am o părere optimistă cu privire la viitorul nostru. Cu condiția ca românii să priceapă că trăim într-o lume anormală, că trebuie să ne organizăm, să elaborăm o strategie națională de supraviețuire, să reacționăm în maniera lui Avram Iancu față de cei ce ne vor capul! Toleranța este o atitudine potrivită față de persoane slabe, care au nevoie de un ajutor. Dar față de cel care te atacă, față de cel care vrea să te scoată din casa și din propria ta istorie, nici vorbă nu mai poate fi de toleranță. Mâna pe par! Sau, în termeni mai poetici, aux armes, citoyens!
Nicolae BALINT
sâmbătă, 2 iulie 2011
Isteria agentilor de influenta ai Moscovei de la Bucuresti
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Autor: RGN Press
Sursa: www.rgnpress.ro
Atacul abject al Rusiei la adresa Romaniei declanseaza isteria agentilor de influenta ai Moscovei de la Bucuresti
adăugat ieri la 14:01, la Eveniment • Articol publicat de Alexandru Rîșneac
Ultimul atac suburban si mincinos al Moscovei si al agenturii acesteia din Romania nu a fost la adresa Presedintelui Romaniei ci la adresa Romaniei si a Istoriei romanilor.Uitand ca tocmai s-au implinit 72 de ani de cand pe 26 iunie 1940, România a fost nevoita sa cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa în urma unui ultimatum al Uniunii Sovietice si ca o consecinţă directă a Pactului Ribbentrop-Molotov prin care URSS şi Germania nazistă şi-au împărţit Polonia iar armata comunista a invadat ţările baltice, serviciul de dezinformare al SVR-ului rusesc, asa cum numesc numerosi analisti americani Ministerul de Externe rus, isi permite sa afirme cu obraznicie ca declaratiile facute de seful statului roman cum ca ar fi dat acelasi ordin de trecere a Prutului ca si Maresalul Antonescu, pentru eliberarea teritoriilor romanesti ocupate, ar fi “o sfidare obraznica”. O “sfidare obraznica” fata de sutele de mii de romani basaraben, bucovineni si herteni ucisi sau deportati de trupele comuniste ale lui Stalin, o “sfidare obraznica” fata de cea mai criminala organizatie statala existenta vreodata – URSS- care conform ultimelor statistici a ucis peste 50 de milioane de oameni? Adica mai mult decat celalalt stat criminal, Germania Nazista. Daca actuala Rusie isi asuma aceste crime nu are decat, dar sa-si asume atunci si consecintele care decurg acestei asumari.
Ce este insa interesant, nu este reactia Rusiei care astfel isi asuma tot trecutul criminal al fostei URSS ci faptul ca odata cu semnalul dat de la Moscova, toate “cutiile de rezonanta” ale intereselor rusesti la Bucuresti s-au activat invadand ecranele televiziunilor si injurand pozitia Romaniei si mangaind pe crestet genocidul antiromanesc al Moscovei in teritoriile romanesti ocupate de trupele comuniste.
In spatele vai, ale asa ziselor avantaje economice ale unei eventuale relatii bune cu Rusia, pana si vechii activisti al “Pravdei” de Bucuresti, recunoscuti pentru trompetismul pro-moscovit inca din anii 90, s-au intrecut in a se face remarcati in condamnarea „bravadei neruşinate'' lansate de la Bucuresti…Este inca o dovada ca agentii Moscovei nu ies la pensie niciodata…
Si ar mai fi ceva. Cu cât Rusia si slugile ei din Romania raspund mai agresiv în politica externă, cu atât acesta este un semn mai clar de slăbiciune.
Preşedintele României a raspuns joi 30 iunie ca Parlamentul României a condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov, că Uniunea Sovietica nu mai există şi că România are în prezent relaţii cu Federaţia Rusă.
"Se pare că unii devin sensibili dacă discuţi despre istorie. Eu nu sunt istoric, dar cred că răspunsul meu a fost în deplin acord cu poziţia României, care, prin Parlamentul României, a condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov. Mai mult decât atât, Duma de stat a condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov, deci nu văd unde este supărarea, iar Uniunea Sovietică nu există, nu mai există. Noi avem o relaţie acum cu Federaţia Rusă, iar când discutăm despre Uniunea Sovietică, discutăm despre ceva ce a fost, iar despre istoria noastră nu avem cum să nu discutăm.
Şeful statului roman a precizat că declaraţia sa făcea referire la "o realitate" din istoria ţării noastre şi a relaţiei cu Uniunea Sovietică, menţionând că nu este "nimic nou sub soare", mai ales că ţara noastră a fost pe deplin de acord cu condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.
Ministerul Afacerilor Externe de la Moscova şi-a exprimat indignarea faţă de afirmaţiile preşedintelui Traian Băsescu, potrivit cărora el ar fi putut în 1941 să trimită soldaţi pentru a participa la atacul împotriva Uniunii Sovietice.
"Cuvintele lui Băsescu - despre faptul că, 'în locul mareşalului Antonescu, în 1941, şi el i-ar fi îndreptat pe ostaşii români peste Prut' pentru a lua parte la agresiunea Germaniei hitleriste împotriva URSS - sunt revoltătoare", consideră Ministerul rus al Afacerilor Externe.
Instituţia diplomaţiei ruse a menţionat că o asemenea declaraţie, făcută chiar în ziua comemorării a 70 de ani de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în care poporul rus "a pierdut 27 de milioane de vieţi", nu poate fi explicată "nici prin actualele circumstanţe din politica internă (a României - n.r.), nici făcând trimitere la întrebările provocatoare ale jurnaliştilor".
"Este absolut evident că o asemenea sfidare obraznică, ce îndreptăţeşte agresiunea fascistă şi profanează memoria a milioane de victime ale fascismului, este inadmisibilă", concluzionează MAE rus.
Reactie a MAE de la Bucuresti la atitudinea nesimtita a Federatiei Ruse
“Ministerul Afacerilor Externe al României a luat notă cu surprindere de declaraţia exprimată în numele Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse, care se referă la unele comentarii ale Preşedintelui României pe teme istorice” se arata intr-un comunicat de presa remis de MAE catre mass media.
“Ministerul Afacerilor Externe român consideră complet nepotrivit limbajul folosit în declaraţia oficialului rus pe acest subiect şi dezavuează utilizarea unor comentarii privind evenimente tragice, atât pentru poporul român, cât şi pentru cel rus, de acum 70 de ani, dându-le o semnificaţie în actualitatea politică. Considerăm regretabilă şi lipsită de temei lansarea unei asemenea reacţii publice cu o violenţă de limbaj inacceptabilă, fără o informare completă şi o minimă interacţiune prealabilă în plan diplomatic.
Ministerul Afacerilor Externe al României are deplina deschidere pentru a dialoga cu Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse, pentru eliminarea oricăror confuzii şi denaturări ale informaţiilor ce au stat la baza reacţiei oficialului rus. În acelaşi timp, Ministerul Afacerilor Externe consideră că acest episod nu trebuie să conducă la afectarea dialogului firesc, purtat în termeni de civilitate, care este normal să definească relaţiile bilaterale şi îşi exprimă disponibilitatea pentru dialog cu Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse pe orice temă de interes bilateral” se mai arata in comunicatul de presa citat.
Autor: RGN Press
Sursa: www.rgnpress.ro
vineri, 1 iulie 2011
Rădăcinile teoretice şi ideologice ale megaviolenţei comuniste (II) - Numarul 440 - Septembrie - 2008 - Arhiva - Observatorcultural.ro
Rădăcinile teoretice şi ideologice ale megaviolenţei comuniste (II) - Numarul 440 - Septembrie - 2008 - Arhiva - Observatorcultural.ro
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Un interviu-declarație cu fiica lui Kadhafi
Vă rog să citiți acest video selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. E un interviu-declarație cu fiica lui Kadhafi. Televiziunea franceză a transmis interviul. Se pregătește reconcilierea cu Kadhafi. Cu prietenie, Dan Culcer
Abonați-vă la:
Postări (Atom)