Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
FURTUL DE CĂRȚI RARE DE LA BIBLIOTECA TELEKI-BOLYAI ȘI O ANCHETĂ MULT PREA LUNGĂ
Sursă https://nicolaebalint.wordpress.com/furtul-de-carti-rare-de-la-biblioteca-teleki-bolyai-si-o-ancheta-mult-prea-lunga/
Spre sfârșitul anului 2010, prin acțiunea publică a unui enigmatic personaj, bine ascuns sub un nume de împrumut – Dan Apostol -, presa mureşeană afla despre dispariţia unui important număr de cărţi de valoare din fondul Bibliotecii Teleki-Bolyai. A fost un pic de tevatură… şi cam atât. În scrisoarea difuzată în media de acel Dan Apostol era indicat ca suspect principal un individ misterios şi cu reputaţie îndoielnică, Dobos Ferenc (care se pare că a dispărut imediat), iar Spielmann Mihaly, în calitate de şef de secţie al Bibliotecii Teleki-Bolyai la momentul respectiv, a dat declarații destul de eliptice. Unde ne aflăm astăzi cu ancheta după patru ani de la sesizarea dispariției cărților, căci momentul (sau momentele?) e greu de stabilit. Oare se va repeta istoria din deceniul patru când a avut loc o situaţie aproape identică?
Ce s-a furat de fapt?
La începutul lunii noiembrie 2010, după ce în presă a apărut scrisoarea semnată ”Dan Apostol”, Inspectoratul Județean Mureș, prin serviciul de specialitate, s-a autosesizat demarând cercetările preliminare care se impuneau în acest caz. În respectiva scrisoare remisă presei de Dan Apostol (!?), șeful secției Teleki-Bolyai, Spielmann Mihály, era acuzat că ar fi scos cărţile din bibliotecă şi le-ar fi vândut. Mai precis, semnatarul acelei scrisori, menționa: „Distinsul intelectual (cu trimitere la Spielmann Mihály), ajutat de bunul său amic Dobos Ferenc au făcut o selecţie pe sprânceană a cărţilor de valoare după criterii doar de ei ştiute şi au cenzurat o serie de valori din această categorie pe care au decis să le exporte pe filieră ungară spre Occident, pentru a delecta un public mai puţin numeros, format din elita colecţionarilor”. Desigur, aceste acuzații trebuie lămurite de poliție care, dealtfel, la momentul respectiv a și demarat ancheta în colaborare și cu Poliția ungară, întrucât și acolo ar mai fi avut loc furturi similare. Potrivit declarației directorului Bibliotecii Județene Mureș, instituție căreia i se subordonează Biblioteca Teleki, dr. Monica Avram, cea care a inițiat inventarul, ar fi dispărut un număr de 538 de cărţi, foi volante, broşuri. Nu ar fi dispărut incunabule, unicate, dar în schimb ar fi lipsuri din toată perioada de tipărire. Pentru secolul XVI sunt 17 lipsuri, pentru secolul XVII sunt 111 documente lipsă, pentru secolul XVIII sunt 65, iar pentru secolul următor, 50 de lipsuri. După 1900 sunt 257 lipsă şi fără an de publicare 38, deci în total 538 de documente. Biblioteca Teleki-Bolyai este constituită din mai multe fonduri, lipsurile nu sunt numai din Fondul Teleki care are 40.000 de volume și la care s-au adăugat în timp Fondul Bolyai, Fondul Turnovski, Fondul de Dublete, Fondul Mixt, Fondul Depozitului Nou.
Ce spunea Poliția Mureș despre furtul de la Teleki-Bolyai?
Contactat de subsemnatul în august 2014, dl. comisar șef Cătălin Rădulescu din partea Poliției Mureș și cel care răspundea la acea vreme de ancheta în cazul furtului de la Biblioteca Teleki-Bolyai, a răspuns prin intermediul purtătorului de cuvânt al instituției, d-ra inspector de poliție Andreea Pop, faptul că ”în ceea ce privește ancheta în acest caz, ea continuă, dar nu sunt informații noi.” Sperăm sincer să se înregistreze și progrese într-un timp cât mai rezonabil și care să ducă în final la descoperirea făptașului (făptașilor). Nu de alta, dar în caz contrar s-ar putea ca furtul să se soldeze cu același rezultat ca cel descoperit în 1937, în aceeași instituție. Deci, după cum vedeți, există un precedent. Sperăm ca măcar de data aceasta să fie o altă finalitate.
În septembrie 2014, am reluat problema furturilor din patrimoniu într-un interviu cu dl. inspector principal de poliție Bobei Marian Sabin, din cadrul IPJ Mureș. În respectivul context l-am întrebat dacă sunt noutăți în cazul furtului de la Teleki. ”Având în vedere că această faptă sesizată se află încă în cercetare la nivelul IPJ Mureș – mi-a răspuns domnia sa -, vă pot spune cu siguranță doar că s-a întocmit un cerc de suspecți și s-au făcut demersuri pentru identificarea și recuperarea unor cărți împreună cu autorități judiciare străine. Nu vă pot preciza mai multe aspecte ale cazului având în vedere că este o anchetă care se află în prezent în desfășurare. Sunt indicii că unele bunuri – așa cum era de așteptat – au părăsit ilicit teritoriul României.”
La Mureș se continuă ”o tradiție” inaugurată imediat după 1990
Nadăşa, Ulieş, Sângeorgiu de Câmpie, Sărmaşu, Sâmpetru, Pogăceaua sunt doar câteva localităţi unde au fost contabilizate infracţiuni, din totalul celor 18 furturi înregistrate la Poliţia Mureş. La Ulieş spre exemplu, au dispărut şapte cărţi vechi şi rare. „Cazania lui Varlaam”, o scriere veche şi foarte importantă a fost furată şi de la Sâmpetru şi de la Pogăceaua (Pogăceaua este un caz foarte interesant, insuficient investigat considerăm noi, de către cei în drept), „Apostolul”, o scriere din 1683, a fost furată de la Sărmaşu, la fel ca şi „Predicile lui Petru Maior”. Bizară ni se pare şi situaţia semnalată nouă despre două scrieri foarte importante „Antologicon” şi „Octoih”. Acestea ar fi plecat – potrivit sursei noastre – cu forme legale la Mitropolia de la Alba Iulia, dar acolo nu se mai regăsesc în inventare.Poate dăm un subiect de cercetare Poliţiei mureşene. Ar fi interesant de ştiut ce s-a întâmplat cu importanta şi valoroasa colecţie de icoane a lui Ioan Vlasiu de la Deda-Bistra, dispărută imediat după 1989. Câteva zeci de icoane au fost cărate într-o singură noapte de către indivizi care, prin modul de operare, dovedeau o cunoaştere foarte bună a locaţiei unde se găseau. În mod cert, a fost un furt comandat. Personal, am încă multe dubii referitoare la situaţia incertă a obiectelor de patrimoniu din colecţia aflată în Casa parohială din Săcalu de Pădure. La luarea în primire a funcţiei de către noul paroh – dar în lipsa celui vechi, care fusese mutat disciplinar – acesta a sesizat lipsa unor obiecte. A refuzat să semneze atunci procesul-verbal. Între timp, vechiul preot care ar fi putut foarte bine (şi chiar era necesar) să dea nişte explicaţii mai marilor lui de la Protopopiatul Reghin a fost scos din preoţie şi şi-a pierdut urma prin Spania.
Multe cărți rare în parohii. Sunt ele oare asigurate corespunzător?
Cu mai mulţi ani în urmã, Elena Mihu, expert în carte rarã, cu care am purtat o lungă discuție despre patrimoniul mureșean, spune că, citez: ”împreunã cu colegii mei de la Oficiul de patrimoniu (azi, desfiinţat, o datã cu constituirea Direcţiei pentru Culturã, n.r.) am inventariat (investigat) bisericã cu bisericã, sat cu sat, din peste 180 de localitãţi mureşene… Dupã care, pentru fiecare parohie, redactam declaraţii, procese verbale, pãstrate azi şi la Direcţia pentru Culturã, Mureşul fiind unul dintre puţinele judeţe din ţarã care deţine asemenea evidenţe”. Aceste eforturi ale unui colectiv mic, dar inimos condus de regretatul profesor Valeriu Lazãr, a fãcut ca în judeţul Mureş sã poatã fi scoase la luminã şi redate circuitului cultural aproximativ 2.000 de cãrţi vechi româneşti cu valoare de tezaur. Fãrã a intra în prea multe detalii, meritã subliniat cã, în Mureş, numai Cazania lui Varlaam, din 1643, se pãstreazã în 27 exemplare, din Noul Testament de la Bãlgrad, din 1648, se pãstreazã, de asemenea în 7 exemplare, din Biblia lui Samuil Micu, din 1795, 23 de exemplare, dar lista cu asemenea cãrţi-tezaur, azi, raritãţi, ar putea continua. Printre parohiile cu cel mai mare numãr de cãrţi se numãrã cele din Nadãşa, Sânpetru, Murgeşti, Şardu Nirajului (pe Valea Nirajului, la Valea (Iobãgeni), Sãcalu de Pãdure,ş.a.”
România, locul trei într-un top Interpol al furturilor din patrimoniu
Furturile din patrimoniul național nu sunt o noutate pentru spațiul românesc, dar ele au luat un ”avânt” extraordinar după 1990, date fiind condițiile care au fost create după acest moment. Până în 1999, din ţara noastră au fost furate 517 icoane şi 41 de statui, dar şi alte obiecte de artă, printre care un loc aparte îl ocupă cărţile rare. În total, au fost sustrase 1.071 de obiecte de patrimoniu sau susceptibile de a face parte din patrimoniu. Dintre acestea, 140 au fost furate din muzee sau din ateliere de artă. Alte 303 opere proveneau de la persoane particulare şi colecţionari. În judeţul Mureş, din 1998 şi pânã în 2007, au fost comise 18 furturi. Într-un „top” Interpol, România ocupă locul trei la furturile din patrimoniul cultural naţional. Situaţia însã nu mai alarmează pe nimeni. Şi poate nici nu mai interesează prea mult pe cineva. Asta pentru că, probabil nici nu mai e cine ştie ce de furat. Ceea ce a fost mai de preţ a luat demult calea strãinătății. Cele mai multe furturi de acest gen au avut loc în decembrie 1989 şi în lunile care au urmat. România avea chiar din perioada comunistã o legislaţie în domeniu menită să protejeze bunurile de patrimoniu. Abrogarea acesteia de cãtre „emanaţii” aşa-zisei revoluţii din decembrie – în fapt o loviturã de stat – pusă la cale în interior cu sprijin din exterior, a dat posibilitatea comiterii unui adevărat jaf din patrimonial naţional. Un jaf, care le-a oferit ocazia multor „onorabili” sã-şi completeze colecţiile de artã particulare, iar altora sã traficheze aceste bunuri în afara ţării. Mult timp aceastã situaţie catastrofală a fost favorizată de absenţa unei legi care să protejeze şi să reglementeze patrimoniul cultural naţional. Acum „onorabilii” pot dormi (şi mai) liniştiţi, faptele de acest gen comise de ei sau la comanda lor până în 1996, s-au prescris. Ei sunt acum şi mai onorabili decât au fost. În plus sunt și mult mai bogaţi. Adoptarea Legii nr. 182/2001, privind protejarea patrimoniului cultural naţional, a venit prea târziu. Apariţia legii, care ar fi trebuit să asigure protecţia obiectelor de patrimoniu, nu a avut efectul dorit de către autorităţi. Lacunele şi aplicarea sa defectuoasă au făcut ca obiectele de artă şi antichităţile să fie comercializate în continuare în afara oricărui control, iar furturile, în special cele comandate, să continue şi chiar să ia amploare.
Și icoanele sunt căutate de hoții autohtoni
Vasile Mureşean, expert în icoane şi picturã bisericeascã, despre icoanele pe lemn și pe sticlă :”Avem în judeţ icoane valoroase şi pe lemn, dar şi pe sticlã. Cele mai vechi icoane pe lemn – 3 bucãţi – sunt din secolul al XVI-lea, apoi 5 din secolul al XVII-lea, pictate de Grigore din Colomeea şi numãrul lor creşte pe mãsurã ce venim mai aproape de timpurile noastre”. În anul 2002, în urma spargerii „Muzeului Bisericesc” din Sãrmaşu, s-au furat – pe lângã 12 icoane de o valoare deosebitã – douã Cazanii ale lui Varlaam, Noul Testament de la Bãlgrad din 1648, un Triod din 1737, ş.a. În total opt cãrţi de mare valoare. Trei dintre cele opt cãrţi, recuperate ulterior, au fost gãsite pe la Bucureşti şi Cluj, dar hoţii nu au fost prinşi. De la Muzeul Bisericesc din Nadãşa, au „dispãrut” 11 icoane bisericeşti de mare valoare şi exemplele pot continua.
Unde pleacă bunurile de patrimoniu din România?
Din analiza fenomenului infracţional, în domeniul protejãrii patrimoniului cultural naţional, rezultă cã modurile de operare folosite pentru comiterea faptelor sunt diverse: furturile din lăcaşuri de cult (biserici, mânăstiri, schituri, case parohiale, cimitire); furturile la comandă din colecţii particulare (de regulã din locuinţele persoanelor fizice), din muzee şi colecţii publice; detecţii şi sãpãturi neautorizate în siturile arheologice; falsificarea operelor de artã; furturile prin substituire – înlocuirea originalelor cu falsuri; traficul cu obiecte de patrimoniu furate şi scoaterea peste graniţã prin întocmirea de documente false. Din 2001 şi pânã în prezent, au fost sãvârşite peste 1200 de infracţiuni, reprezentând furturi de obiecte de artã şi de cult, dar şi distrugeri de bunuri culturale mobile şi imobile. Cele mai multe furturi sunt din lãcaşuri de cult (530), urmate de cele din locuinţe şi colecţii (102), din muzee şi case memoriale (34), din cimitire şi anticariate. În prezent, în urmãrire generalã se aflã 1001 bunuri culturale mobile, iar în urmãrire internaţionalã, 142. Multe dintre obiectele noastre de patrimoniu iau calea Occidentului şi pot fi regãsite, în general, în Austria, Ungaria, Franţa, Germania sau Italia.
S-au furat și locomotive… de patrimoniu
Un succes deosebit, rod al colaborãrii Poliţiei române cu Interpolul, l-a reprezentat recuperarea celor 4 tablouri furate în urmã cu aproape 40 de ani de la Muzeul Brukenhal din Sibiu, respectiv „Portret de femeie”, autor Rosalbla Carriera, „Bãrbat cu luleaua la fereastrã”, autor Frantz von Miierys (1635-1681) – Şcoala flamandã, „Portret de bãrbat cu craniu”, autor maestrul legendei Sfântului Augustin- Şcoala flamandã, (secolul XV) şi „Ecce Hommo”, autor Tiziano Becellioda Codore (1477-1576)-Şcoala italianã. Printr-o laborioasã activitate, Interpol Washington a recuperat aceste opere de artã şi le-a restituit muzeului român în anul 1998. În acelaşi timp, oamenii legii au gãsit şi redat posesorilor peste 1.600 de obiecte de patrimoniu care fuseserã furate. Inventivitatea hoţilor însã nu cunoaşte limite. Poliţiştii au fost uimiţi când cu câțiva ani în urmă au descoperit o escrocherie de proporţii care urmãrea scoaterea din ţarã a 34 de locomotive vechi, considerate obiecte de patrimoniu (locomotive cu abur). Acestea se aflau la punctul de trecere a frontierei din Curtici şi urmau sã fie scoase din ţarã cu complicitatea lui Dumitru Nicolae, expert tehnic din Ministerul Culturii şi Cultelor, el fiind cel care falsificase certificatele de export definitiv pentru cele 34 de locomotive.
Și un furt de acum 77 de ani. Și tot la Teleki. Poate un alt subiect de anchetă?
Un număr de 96 de volume, cu o valoare ştiinţifică şi materială excepţională, au dispărut din Biblioteca Teleki. Cercetările făcute într-un mod cât se poate de discret n-au dus la nici un rezultat notabil. Nu se ştie cu certitudine când au dispărut, unde se află, cine le-a scos din ţară şi în ce mod. Poliţia nu s-a implicat în rezolvarea acestui caz, deşi ar fi trebuit să o facă. Biblioteca Teleki este una ştiinţifică prin excelenţă. Deschisă în 1802 publicului larg, aceasta cuprinde volume de o valoare deosebită, datorită informaţiilor oferite. Densuşianu şi-a elaborat lucrarea „Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria, 1784-1785″, documentându-se, în parte, şi în această bibliotecă, iar Iorga şi Lupaş, care ne-au vizitat oraşul în iulie 1922, n-au scăpat prilejul să o viziteze şi ei, arătându-se impresionaţi de cele constatate acolo. Fondatorul acestei biblioteci, contele Samuel Teleki a dorit ca odată cu darea ei în folosinţă în 1802, să faciliteze accesul publicului mureşean la tezaurul de valori spirituale ale umanităţii.
Născut la Gorneşti în 1739, contele Samuel Teleki a fost în mod indiscutabil, un spirit iluminist. Călător neobosit, spirit căutător şi cutezător în acelaşi timp, după îndelungi peregrinări prin Europa (la Leiden, Utrecht, Rotterdam, Paris, ş.a.), Teleki a adus la întoarcere circa 2000 de volume achiziţionate din fonduri proprii. În 1787 s-a stabilit la Viena, iar în 1791 a devenit cancelar al Transilvaniei. Prin eforturile sale, între 1799-1802 a fost construită clădirea bibliotecii care a şi fost deschisă în toamna anului 1802. Între timp, fondul de carte achiziţionat de Teleki a crescut foarte mult, el ajungând la momentul deschiderii la circa 36000 de volume. Tot în urma demersurilor sale, între anii 1796-1819 a fost tipărit la Viena catalogul bibliotecii, cel dintâi catalog ştiinţific tipărit pentru acest spaţiu geografic.
O cerere suspect de discretă
Ministerul Cultelor şi Artelor din Regatul României dispunea de anumite informaţii, parvenite prin surse oficiale, cum că din valoaroasa bibliotecă Teleki au dispărut importante volume cu caracter ştiinţific. Cu toate acestea nu a înştiinţat Poliţia, pentru ca aceasta să demareze o anchetă care să elucideze cazul.
Cu adresa nr.166 din 24 februarie 1937, Cabinetul Ministrului Cultelor şi Artelor îl anunţa pe Aurel Filimon: „…prin deciziunea noastră nr.165, din 24 februarie a.c., sunteţi numit delegat onorific al Ministerului Cultelor şi Artelor pe lângă Biblioteca Contelui Samuel Teleki din Târgu Mureş…vă rugăm ca după examinarea atentă a situaţiei bibliotecii să ne trimiteţi un raport amănunţit despre starea ei, stabilind cu mijloacele pe care le veţi găsi utile, dacă au fost înstrăinate cărţi şi manuscrise din bibliotecă, de cine, când şi unde se găsesc azi lucrurile înstrăinate”. După cum se poate observa, cercetările lui Filimon au avut la bază o cerere expresă a forului său ierarhic superior, care este de presupus că a fost înştiinţat de aceste dispariţii de către Poliţie. Atunci, de ce acelaşi for, ca beneficiar a unei informaţii deosebite, nu a cerut o anchetă oficială şi a apelat la o persoană cu puteri şi competenţe strict limitate pentru a face o anchetă discretă? Sau de ce acelaşi minister, odată încheiată ancheta lui Filimon şi concluziile puse şi trimise ministrului, nu a dispus o cerere de aprofundare a anchetei prin organele specializate ale statului român? Ce interese oculte se ascundeau de fapt în această cerere?
O colecție mureșeană – colecția Valeriu Vaida. O are cineva în evidență?
Un „Dicţionar” latin-german din 1793, un „Octoih”, tipărit la Blaj în 1760, un „Liturghier” tipărit la Râmnic în 1768, un exemplar din „Povestea vorbii” de Anton Pann, tipărit în 1853, sunt doar câteva din exemplarele de carte pe care regretatul Valeriu Vaida, un personaj fabulos pe care am avut ocazia să-l cunosc cu mai mulți ani în urmă, le-a adunat de-a lungul timpului în colecţia sa. Ca să nu mai vorbim de faptul că la acestea şi la multe altele care se mai află în colecţia Vaida, se adaugă şi lucrări originale de Baba, Steriadi şi Adoc. Ce s-a întâmplat cu ele după moartea sa? Interesează oare pe cineva?
Carol Teleki, un conte arogant
Pe data de 6 martie 1937, Aurel Filimon a făcut primele diligenţe pe lângă contele Carol Teleki pentru a i se pune la dispoziţie catalogul-inventar („revizorius catalogus”). Plecat din ţară cu catalog cu tot, contele Carol Teleki i-a răspuns lui Filimon, o lună mai târziu, într-un stil arogant, că respectivul catalog îi va fi pus la dispoziţie de bibliotecarul Guylas Carol. Filimon purtase o asiduă corespondenţă nu numai cu curatorul bibliotecii, contele Teleki Carol, dar şi cu contele Teleki Adam, contele Teleki Domokos şi juristul Fundaţiei Teleki, dar şi cu bibliotecarul, profesorul Guylas Carol. Teleki Carol îl tratase însă pe Filimon încă de la bun început cu multă aroganţă şi nu i-a răspuns la scrisori. Pe data de 10 aprilie şi pe 13 iulie 1937, Filimon i-a adresat din nou două scrisori lui Teleki Carol, în legătură cu inventarul pe care îl avea de făcut. Abia de această dată a primit răspuns şi a început să-şi îndeplinească sarcina încredinţată de minister. Pe data de 10 noiembrie 1937, Filimon şi-a înaintat raportul cu concluziile sale: 96 de volume dispărute.
Ce a făcut Poliția atunci?
„…ele (cărţile, n.r.) astăzi, spunea Filimon în raportul său, se află în posesiuni străine şi formează din când în când subiectul vânzării publice sau tacite…” În cuprinsul aceluiaşi raport, Filimon mai spunea: „nu există mijloace care ar putea să indice persoane precise cărora s-ar putea atribui înstrăinările din inventarul bibliotecii. Forţat de împrejurările constatate şi descrise mai sus, nu vreau să mă bazez pe prezumţiuni care eventual la aparenţă ar fi întemeiate, însă nu pot fi absolut sigure”. Evident că Filimon dispunea de unele informaţii referitoare la anumite persoane suspecte de a fi sustras parte din acele volume. Nu era, însă, sigur şi nu putea face afirmaţii nefondate. De aceea, era vital ajutorul poliţiei. Cu toate acestea, poliţia nu a fost implicată, iar evenimentele precipitându-se – 1940, anul Diktatului de la Viena şi ulterior instaurarea comunismului în România – raportul lui Filimon a fost uitat. Poate că n-ar fi lipsită de interes în momentul de faţă, demararea unei anchete a poliţiei și în acest caz. Punctul de plecare ar putea fi chiar mapa de corespondenţă a lui Aurel Filimon, mapă care se află în posesia fiicei sale şi care trăieşte în prezent la Târgu-Mureş. Din cele 96 de volume, parte în Ungaria, Austria sau în SUA – după unele informaţii – n-ar fi exclus ca unele să se mai găsească în Târgu-Mureş, probabil în anumite colecţii particulare, ale unor ”fini” colecționari.
Nicolae BALINT
FURTUL DE CĂRȚI RARE DE LA BIBLIOTECA TELEKI-BOLYAI ȘI O ANCHETĂ MULT PREA LUNGĂ
Sursă https://nicolaebalint.wordpress.com/furtul-de-carti-rare-de-la-biblioteca-teleki-bolyai-si-o-ancheta-mult-prea-lunga/
Spre sfârșitul anului 2010, prin acțiunea publică a unui enigmatic personaj, bine ascuns sub un nume de împrumut – Dan Apostol -, presa mureşeană afla despre dispariţia unui important număr de cărţi de valoare din fondul Bibliotecii Teleki-Bolyai. A fost un pic de tevatură… şi cam atât. În scrisoarea difuzată în media de acel Dan Apostol era indicat ca suspect principal un individ misterios şi cu reputaţie îndoielnică, Dobos Ferenc (care se pare că a dispărut imediat), iar Spielmann Mihaly, în calitate de şef de secţie al Bibliotecii Teleki-Bolyai la momentul respectiv, a dat declarații destul de eliptice. Unde ne aflăm astăzi cu ancheta după patru ani de la sesizarea dispariției cărților, căci momentul (sau momentele?) e greu de stabilit. Oare se va repeta istoria din deceniul patru când a avut loc o situaţie aproape identică?
Ce s-a furat de fapt?
La începutul lunii noiembrie 2010, după ce în presă a apărut scrisoarea semnată ”Dan Apostol”, Inspectoratul Județean Mureș, prin serviciul de specialitate, s-a autosesizat demarând cercetările preliminare care se impuneau în acest caz. În respectiva scrisoare remisă presei de Dan Apostol (!?), șeful secției Teleki-Bolyai, Spielmann Mihály, era acuzat că ar fi scos cărţile din bibliotecă şi le-ar fi vândut. Mai precis, semnatarul acelei scrisori, menționa: „Distinsul intelectual (cu trimitere la Spielmann Mihály), ajutat de bunul său amic Dobos Ferenc au făcut o selecţie pe sprânceană a cărţilor de valoare după criterii doar de ei ştiute şi au cenzurat o serie de valori din această categorie pe care au decis să le exporte pe filieră ungară spre Occident, pentru a delecta un public mai puţin numeros, format din elita colecţionarilor”. Desigur, aceste acuzații trebuie lămurite de poliție care, dealtfel, la momentul respectiv a și demarat ancheta în colaborare și cu Poliția ungară, întrucât și acolo ar mai fi avut loc furturi similare. Potrivit declarației directorului Bibliotecii Județene Mureș, instituție căreia i se subordonează Biblioteca Teleki, dr. Monica Avram, cea care a inițiat inventarul, ar fi dispărut un număr de 538 de cărţi, foi volante, broşuri. Nu ar fi dispărut incunabule, unicate, dar în schimb ar fi lipsuri din toată perioada de tipărire. Pentru secolul XVI sunt 17 lipsuri, pentru secolul XVII sunt 111 documente lipsă, pentru secolul XVIII sunt 65, iar pentru secolul următor, 50 de lipsuri. După 1900 sunt 257 lipsă şi fără an de publicare 38, deci în total 538 de documente. Biblioteca Teleki-Bolyai este constituită din mai multe fonduri, lipsurile nu sunt numai din Fondul Teleki care are 40.000 de volume și la care s-au adăugat în timp Fondul Bolyai, Fondul Turnovski, Fondul de Dublete, Fondul Mixt, Fondul Depozitului Nou.
Ce spunea Poliția Mureș despre furtul de la Teleki-Bolyai?
Contactat de subsemnatul în august 2014, dl. comisar șef Cătălin Rădulescu din partea Poliției Mureș și cel care răspundea la acea vreme de ancheta în cazul furtului de la Biblioteca Teleki-Bolyai, a răspuns prin intermediul purtătorului de cuvânt al instituției, d-ra inspector de poliție Andreea Pop, faptul că ”în ceea ce privește ancheta în acest caz, ea continuă, dar nu sunt informații noi.” Sperăm sincer să se înregistreze și progrese într-un timp cât mai rezonabil și care să ducă în final la descoperirea făptașului (făptașilor). Nu de alta, dar în caz contrar s-ar putea ca furtul să se soldeze cu același rezultat ca cel descoperit în 1937, în aceeași instituție. Deci, după cum vedeți, există un precedent. Sperăm ca măcar de data aceasta să fie o altă finalitate.
În septembrie 2014, am reluat problema furturilor din patrimoniu într-un interviu cu dl. inspector principal de poliție Bobei Marian Sabin, din cadrul IPJ Mureș. În respectivul context l-am întrebat dacă sunt noutăți în cazul furtului de la Teleki. ”Având în vedere că această faptă sesizată se află încă în cercetare la nivelul IPJ Mureș – mi-a răspuns domnia sa -, vă pot spune cu siguranță doar că s-a întocmit un cerc de suspecți și s-au făcut demersuri pentru identificarea și recuperarea unor cărți împreună cu autorități judiciare străine. Nu vă pot preciza mai multe aspecte ale cazului având în vedere că este o anchetă care se află în prezent în desfășurare. Sunt indicii că unele bunuri – așa cum era de așteptat – au părăsit ilicit teritoriul României.”
La Mureș se continuă ”o tradiție” inaugurată imediat după 1990
Nadăşa, Ulieş, Sângeorgiu de Câmpie, Sărmaşu, Sâmpetru, Pogăceaua sunt doar câteva localităţi unde au fost contabilizate infracţiuni, din totalul celor 18 furturi înregistrate la Poliţia Mureş. La Ulieş spre exemplu, au dispărut şapte cărţi vechi şi rare. „Cazania lui Varlaam”, o scriere veche şi foarte importantă a fost furată şi de la Sâmpetru şi de la Pogăceaua (Pogăceaua este un caz foarte interesant, insuficient investigat considerăm noi, de către cei în drept), „Apostolul”, o scriere din 1683, a fost furată de la Sărmaşu, la fel ca şi „Predicile lui Petru Maior”. Bizară ni se pare şi situaţia semnalată nouă despre două scrieri foarte importante „Antologicon” şi „Octoih”. Acestea ar fi plecat – potrivit sursei noastre – cu forme legale la Mitropolia de la Alba Iulia, dar acolo nu se mai regăsesc în inventare.
Poate dăm un subiect de cercetare Poliţiei mureşene. Ar fi interesant de ştiut ce s-a întâmplat cu importanta şi valoroasa colecţie de icoane a lui Ioan Vlasiu de la Deda-Bistra, dispărută imediat după 1989. Câteva zeci de icoane au fost cărate într-o singură noapte de către indivizi care, prin modul de operare, dovedeau o cunoaştere foarte bună a locaţiei unde se găseau. În mod cert, a fost un furt comandat. Personal, am încă multe dubii referitoare la situaţia incertă a obiectelor de patrimoniu din colecţia aflată în Casa parohială din Săcalu de Pădure. La luarea în primire a funcţiei de către noul paroh – dar în lipsa celui vechi, care fusese mutat disciplinar – acesta a sesizat lipsa unor obiecte. A refuzat să semneze atunci procesul-verbal. Între timp, vechiul preot care ar fi putut foarte bine (şi chiar era necesar) să dea nişte explicaţii mai marilor lui de la Protopopiatul Reghin a fost scos din preoţie şi şi-a pierdut urma prin Spania.
Multe cărți rare în parohii. Sunt ele oare asigurate corespunzător?
Cu mai mulţi ani în urmã, Elena Mihu, expert în carte rarã, cu care am purtat o lungă discuție despre patrimoniul mureșean, spune că, citez: ”împreunã cu colegii mei de la Oficiul de patrimoniu (azi, desfiinţat, o datã cu constituirea Direcţiei pentru Culturã, n.r.) am inventariat (investigat) bisericã cu bisericã, sat cu sat, din peste 180 de localitãţi mureşene… Dupã care, pentru fiecare parohie, redactam declaraţii, procese verbale, pãstrate azi şi la Direcţia pentru Culturã, Mureşul fiind unul dintre puţinele judeţe din ţarã care deţine asemenea evidenţe”. Aceste eforturi ale unui colectiv mic, dar inimos condus de regretatul profesor Valeriu Lazãr, a fãcut ca în judeţul Mureş sã poatã fi scoase la luminã şi redate circuitului cultural aproximativ 2.000 de cãrţi vechi româneşti cu valoare de tezaur. Fãrã a intra în prea multe detalii, meritã subliniat cã, în Mureş, numai Cazania lui Varlaam, din 1643, se pãstreazã în 27 exemplare, din Noul Testament de la Bãlgrad, din 1648, se pãstreazã, de asemenea în 7 exemplare, din Biblia lui Samuil Micu, din 1795, 23 de exemplare, dar lista cu asemenea cãrţi-tezaur, azi, raritãţi, ar putea continua. Printre parohiile cu cel mai mare numãr de cãrţi se numãrã cele din Nadãşa, Sânpetru, Murgeşti, Şardu Nirajului (pe Valea Nirajului, la Valea (Iobãgeni), Sãcalu de Pãdure,ş.a.”
România, locul trei într-un top Interpol al furturilor din patrimoniu
Furturile din patrimoniul național nu sunt o noutate pentru spațiul românesc, dar ele au luat un ”avânt” extraordinar după 1990, date fiind condițiile care au fost create după acest moment. Până în 1999, din ţara noastră au fost furate 517 icoane şi 41 de statui, dar şi alte obiecte de artă, printre care un loc aparte îl ocupă cărţile rare. În total, au fost sustrase 1.071 de obiecte de patrimoniu sau susceptibile de a face parte din patrimoniu. Dintre acestea, 140 au fost furate din muzee sau din ateliere de artă. Alte 303 opere proveneau de la persoane particulare şi colecţionari. În judeţul Mureş, din 1998 şi pânã în 2007, au fost comise 18 furturi. Într-un „top” Interpol, România ocupă locul trei la furturile din patrimoniul cultural naţional. Situaţia însã nu mai alarmează pe nimeni. Şi poate nici nu mai interesează prea mult pe cineva. Asta pentru că, probabil nici nu mai e cine ştie ce de furat. Ceea ce a fost mai de preţ a luat demult calea strãinătății. Cele mai multe furturi de acest gen au avut loc în decembrie 1989 şi în lunile care au urmat. România avea chiar din perioada comunistã o legislaţie în domeniu menită să protejeze bunurile de patrimoniu. Abrogarea acesteia de cãtre „emanaţii” aşa-zisei revoluţii din decembrie – în fapt o loviturã de stat – pusă la cale în interior cu sprijin din exterior, a dat posibilitatea comiterii unui adevărat jaf din patrimonial naţional. Un jaf, care le-a oferit ocazia multor „onorabili” sã-şi completeze colecţiile de artã particulare, iar altora sã traficheze aceste bunuri în afara ţării. Mult timp aceastã situaţie catastrofală a fost favorizată de absenţa unei legi care să protejeze şi să reglementeze patrimoniul cultural naţional. Acum „onorabilii” pot dormi (şi mai) liniştiţi, faptele de acest gen comise de ei sau la comanda lor până în 1996, s-au prescris. Ei sunt acum şi mai onorabili decât au fost. În plus sunt și mult mai bogaţi. Adoptarea Legii nr. 182/2001, privind protejarea patrimoniului cultural naţional, a venit prea târziu. Apariţia legii, care ar fi trebuit să asigure protecţia obiectelor de patrimoniu, nu a avut efectul dorit de către autorităţi. Lacunele şi aplicarea sa defectuoasă au făcut ca obiectele de artă şi antichităţile să fie comercializate în continuare în afara oricărui control, iar furturile, în special cele comandate, să continue şi chiar să ia amploare.
Și icoanele sunt căutate de hoții autohtoni
Vasile Mureşean, expert în icoane şi picturã bisericeascã, despre icoanele pe lemn și pe sticlă :”Avem în judeţ icoane valoroase şi pe lemn, dar şi pe sticlã. Cele mai vechi icoane pe lemn – 3 bucãţi – sunt din secolul al XVI-lea, apoi 5 din secolul al XVII-lea, pictate de Grigore din Colomeea şi numãrul lor creşte pe mãsurã ce venim mai aproape de timpurile noastre”. În anul 2002, în urma spargerii „Muzeului Bisericesc” din Sãrmaşu, s-au furat – pe lângã 12 icoane de o valoare deosebitã – douã Cazanii ale lui Varlaam, Noul Testament de la Bãlgrad din 1648, un Triod din 1737, ş.a. În total opt cãrţi de mare valoare. Trei dintre cele opt cãrţi, recuperate ulterior, au fost gãsite pe la Bucureşti şi Cluj, dar hoţii nu au fost prinşi. De la Muzeul Bisericesc din Nadãşa, au „dispãrut” 11 icoane bisericeşti de mare valoare şi exemplele pot continua.
Unde pleacă bunurile de patrimoniu din România?
Din analiza fenomenului infracţional, în domeniul protejãrii patrimoniului cultural naţional, rezultă cã modurile de operare folosite pentru comiterea faptelor sunt diverse: furturile din lăcaşuri de cult (biserici, mânăstiri, schituri, case parohiale, cimitire); furturile la comandă din colecţii particulare (de regulã din locuinţele persoanelor fizice), din muzee şi colecţii publice; detecţii şi sãpãturi neautorizate în siturile arheologice; falsificarea operelor de artã; furturile prin substituire – înlocuirea originalelor cu falsuri; traficul cu obiecte de patrimoniu furate şi scoaterea peste graniţã prin întocmirea de documente false. Din 2001 şi pânã în prezent, au fost sãvârşite peste 1200 de infracţiuni, reprezentând furturi de obiecte de artã şi de cult, dar şi distrugeri de bunuri culturale mobile şi imobile. Cele mai multe furturi sunt din lãcaşuri de cult (530), urmate de cele din locuinţe şi colecţii (102), din muzee şi case memoriale (34), din cimitire şi anticariate. În prezent, în urmãrire generalã se aflã 1001 bunuri culturale mobile, iar în urmãrire internaţionalã, 142. Multe dintre obiectele noastre de patrimoniu iau calea Occidentului şi pot fi regãsite, în general, în Austria, Ungaria, Franţa, Germania sau Italia.
S-au furat și locomotive… de patrimoniu
Un succes deosebit, rod al colaborãrii Poliţiei române cu Interpolul, l-a reprezentat recuperarea celor 4 tablouri furate în urmã cu aproape 40 de ani de la Muzeul Brukenhal din Sibiu, respectiv „Portret de femeie”, autor Rosalbla Carriera, „Bãrbat cu luleaua la fereastrã”, autor Frantz von Miierys (1635-1681) – Şcoala flamandã, „Portret de bãrbat cu craniu”, autor maestrul legendei Sfântului Augustin- Şcoala flamandã, (secolul XV) şi „Ecce Hommo”, autor Tiziano Becellioda Codore (1477-1576)-Şcoala italianã. Printr-o laborioasã activitate, Interpol Washington a recuperat aceste opere de artã şi le-a restituit muzeului român în anul 1998. În acelaşi timp, oamenii legii au gãsit şi redat posesorilor peste 1.600 de obiecte de patrimoniu care fuseserã furate. Inventivitatea hoţilor însã nu cunoaşte limite. Poliţiştii au fost uimiţi când cu câțiva ani în urmă au descoperit o escrocherie de proporţii care urmãrea scoaterea din ţarã a 34 de locomotive vechi, considerate obiecte de patrimoniu (locomotive cu abur). Acestea se aflau la punctul de trecere a frontierei din Curtici şi urmau sã fie scoase din ţarã cu complicitatea lui Dumitru Nicolae, expert tehnic din Ministerul Culturii şi Cultelor, el fiind cel care falsificase certificatele de export definitiv pentru cele 34 de locomotive.
Și un furt de acum 77 de ani. Și tot la Teleki. Poate un alt subiect de anchetă?
Un număr de 96 de volume, cu o valoare ştiinţifică şi materială excepţională, au dispărut din Biblioteca Teleki. Cercetările făcute într-un mod cât se poate de discret n-au dus la nici un rezultat notabil. Nu se ştie cu certitudine când au dispărut, unde se află, cine le-a scos din ţară şi în ce mod. Poliţia nu s-a implicat în rezolvarea acestui caz, deşi ar fi trebuit să o facă. Biblioteca Teleki este una ştiinţifică prin excelenţă. Deschisă în 1802 publicului larg, aceasta cuprinde volume de o valoare deosebită, datorită informaţiilor oferite. Densuşianu şi-a elaborat lucrarea „Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria, 1784-1785″, documentându-se, în parte, şi în această bibliotecă, iar Iorga şi Lupaş, care ne-au vizitat oraşul în iulie 1922, n-au scăpat prilejul să o viziteze şi ei, arătându-se impresionaţi de cele constatate acolo. Fondatorul acestei biblioteci, contele Samuel Teleki a dorit ca odată cu darea ei în folosinţă în 1802, să faciliteze accesul publicului mureşean la tezaurul de valori spirituale ale umanităţii.
Născut la Gorneşti în 1739, contele Samuel Teleki a fost în mod indiscutabil, un spirit iluminist. Călător neobosit, spirit căutător şi cutezător în acelaşi timp, după îndelungi peregrinări prin Europa (la Leiden, Utrecht, Rotterdam, Paris, ş.a.), Teleki a adus la întoarcere circa 2000 de volume achiziţionate din fonduri proprii. În 1787 s-a stabilit la Viena, iar în 1791 a devenit cancelar al Transilvaniei. Prin eforturile sale, între 1799-1802 a fost construită clădirea bibliotecii care a şi fost deschisă în toamna anului 1802. Între timp, fondul de carte achiziţionat de Teleki a crescut foarte mult, el ajungând la momentul deschiderii la circa 36000 de volume. Tot în urma demersurilor sale, între anii 1796-1819 a fost tipărit la Viena catalogul bibliotecii, cel dintâi catalog ştiinţific tipărit pentru acest spaţiu geografic.
O cerere suspect de discretă
Ministerul Cultelor şi Artelor din Regatul României dispunea de anumite informaţii, parvenite prin surse oficiale, cum că din valoaroasa bibliotecă Teleki au dispărut importante volume cu caracter ştiinţific. Cu toate acestea nu a înştiinţat Poliţia, pentru ca aceasta să demareze o anchetă care să elucideze cazul.
Cu adresa nr.166 din 24 februarie 1937, Cabinetul Ministrului Cultelor şi Artelor îl anunţa pe Aurel Filimon: „…prin deciziunea noastră nr.165, din 24 februarie a.c., sunteţi numit delegat onorific al Ministerului Cultelor şi Artelor pe lângă Biblioteca Contelui Samuel Teleki din Târgu Mureş…vă rugăm ca după examinarea atentă a situaţiei bibliotecii să ne trimiteţi un raport amănunţit despre starea ei, stabilind cu mijloacele pe care le veţi găsi utile, dacă au fost înstrăinate cărţi şi manuscrise din bibliotecă, de cine, când şi unde se găsesc azi lucrurile înstrăinate”. După cum se poate observa, cercetările lui Filimon au avut la bază o cerere expresă a forului său ierarhic superior, care este de presupus că a fost înştiinţat de aceste dispariţii de către Poliţie. Atunci, de ce acelaşi for, ca beneficiar a unei informaţii deosebite, nu a cerut o anchetă oficială şi a apelat la o persoană cu puteri şi competenţe strict limitate pentru a face o anchetă discretă? Sau de ce acelaşi minister, odată încheiată ancheta lui Filimon şi concluziile puse şi trimise ministrului, nu a dispus o cerere de aprofundare a anchetei prin organele specializate ale statului român? Ce interese oculte se ascundeau de fapt în această cerere?
O colecție mureșeană – colecția Valeriu Vaida. O are cineva în evidență?
Un „Dicţionar” latin-german din 1793, un „Octoih”, tipărit la Blaj în 1760, un „Liturghier” tipărit la Râmnic în 1768, un exemplar din „Povestea vorbii” de Anton Pann, tipărit în 1853, sunt doar câteva din exemplarele de carte pe care regretatul Valeriu Vaida, un personaj fabulos pe care am avut ocazia să-l cunosc cu mai mulți ani în urmă, le-a adunat de-a lungul timpului în colecţia sa. Ca să nu mai vorbim de faptul că la acestea şi la multe altele care se mai află în colecţia Vaida, se adaugă şi lucrări originale de Baba, Steriadi şi Adoc. Ce s-a întâmplat cu ele după moartea sa? Interesează oare pe cineva?
Carol Teleki, un conte arogant
Pe data de 6 martie 1937, Aurel Filimon a făcut primele diligenţe pe lângă contele Carol Teleki pentru a i se pune la dispoziţie catalogul-inventar („revizorius catalogus”). Plecat din ţară cu catalog cu tot, contele Carol Teleki i-a răspuns lui Filimon, o lună mai târziu, într-un stil arogant, că respectivul catalog îi va fi pus la dispoziţie de bibliotecarul Guylas Carol. Filimon purtase o asiduă corespondenţă nu numai cu curatorul bibliotecii, contele Teleki Carol, dar şi cu contele Teleki Adam, contele Teleki Domokos şi juristul Fundaţiei Teleki, dar şi cu bibliotecarul, profesorul Guylas Carol. Teleki Carol îl tratase însă pe Filimon încă de la bun început cu multă aroganţă şi nu i-a răspuns la scrisori. Pe data de 10 aprilie şi pe 13 iulie 1937, Filimon i-a adresat din nou două scrisori lui Teleki Carol, în legătură cu inventarul pe care îl avea de făcut. Abia de această dată a primit răspuns şi a început să-şi îndeplinească sarcina încredinţată de minister. Pe data de 10 noiembrie 1937, Filimon şi-a înaintat raportul cu concluziile sale: 96 de volume dispărute.
Ce a făcut Poliția atunci?
„…ele (cărţile, n.r.) astăzi, spunea Filimon în raportul său, se află în posesiuni străine şi formează din când în când subiectul vânzării publice sau tacite…” În cuprinsul aceluiaşi raport, Filimon mai spunea: „nu există mijloace care ar putea să indice persoane precise cărora s-ar putea atribui înstrăinările din inventarul bibliotecii. Forţat de împrejurările constatate şi descrise mai sus, nu vreau să mă bazez pe prezumţiuni care eventual la aparenţă ar fi întemeiate, însă nu pot fi absolut sigure”. Evident că Filimon dispunea de unele informaţii referitoare la anumite persoane suspecte de a fi sustras parte din acele volume. Nu era, însă, sigur şi nu putea face afirmaţii nefondate. De aceea, era vital ajutorul poliţiei. Cu toate acestea, poliţia nu a fost implicată, iar evenimentele precipitându-se – 1940, anul Diktatului de la Viena şi ulterior instaurarea comunismului în România – raportul lui Filimon a fost uitat. Poate că n-ar fi lipsită de interes în momentul de faţă, demararea unei anchete a poliţiei și în acest caz. Punctul de plecare ar putea fi chiar mapa de corespondenţă a lui Aurel Filimon, mapă care se află în posesia fiicei sale şi care trăieşte în prezent la Târgu-Mureş. Din cele 96 de volume, parte în Ungaria, Austria sau în SUA – după unele informaţii – n-ar fi exclus ca unele să se mai găsească în Târgu-Mureş, probabil în anumite colecţii particulare, ale unor ”fini” colecționari.
Nicolae BALINT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu