Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Mihai Ungheanu, UNIUNEA SCRIITORILOR - MOŞTENITOAREA „CUVÂNTULUI LIBER”

Extras din Holocuastul culturii romîne. Partea a II-a

O istorie a „holocaustului culturii române” nu poate ocoli partici­pa­rea Uniunii Scriitorilor din România la demolarea vechilor tradiţii literare româ­neşti şi a valorilor ei anterioare. Evident, este vorba, în primul rând, de condu­ce­rea acestei uniuni de creaţie şi de privilegiaţii ei. Impli­carea Uniunii Scriito­ri­lor în acţiunea de restituire a operei eminesciene a fost ca şi nulă, deşi o mare parte a veniturilor acestei uniuni de creaţie s-a constituit din reeditarea scrierilor poetului. Pe data de 15 ianuarie 1992, nimeni altul decât preşedintele de onoare al Uniunii Scriitorilor, Ştefan Augustin Doinaş, i-a aplicat inegalabilului poet eticheta de „reacţionar”, tot aşa cum o făceau şi comisarii literari ai comunismului român.

Legenda că Uniunea Scriitorilor din Bucureşti ar fi o organizaţie scriitori­cească, care s-a distins prin poziţia sa repetat şi subliniat antico­mu­nis­tă, a fost instalată şi întreţinută în multe capete din România şi de peste hotare, de „Euro­pa Liberă”. În realitate a fost înfiinţată de oamenii Moscovei şi a făcut politică kominternistă: „Vinovaţi la noi de extremism antiromânesc şi antiuman n-au fost militanţii dreptei ci colaboratorii «Cuvântului liber» şi membrii partidului comu­nist. Acolo era de căutat şi este încă rădăcina răului, nu în reacţiunea pe care răul, în mod normal, psihosomatic, a produs-o” (“Cotidianul”, supliment cultural, 9 decembrie 1991). Această declaraţie a lui Vintilă Horia pune degetul pe una din marile răni ale culturii şi literaturii române, reperată, dar încă neexplicată.

Istoria Uniunii Scriitorilor este, în primul rând, istoria luptei fără scrupule a unei grupări kominterniste (activişti şi literaţi), pentru păstrarea monopolului de tip comunist în literatura română, fie de monopol ideologic, fie de control al pârghiilor vieţii literare sau al mijloacelor financiare. Scopul principal era înde­păr­tarea oricui ar fi putut incomoda în vreun fel planul de lucru al demolării valorilor româneşti. Că lucrurile n-au stat întotdeauna astfel se înţelege, dar faptul nu se datorează conducerilor instalate de partidul comunist (sau cu ajutorul acestuia) la cârma Uniunii Scriitorilor, ci scriitorilor cu vocaţia independenţei profesionale. Colabora­torii „Cuvântului liber”, la care se referă Vintilă Horia, cei stipendiaţi cu banii „ajutorului roşu”, sunt cei care au ocupat posturile de conducere ale Uniunii Scriitorilor, de la înfiinţarea acesteia până în 1989. Colegi ai lor au ocupat funcţii de decizie politică în cercul cel mai înalt şi mai exclusiv al partidului, la nivel de secretari sau de birou executiv. Uniunea Scriitorilor a fost condusă, de fapt, de oamenii „Cuvântului liber”, care i-au imprimat directiva Moscovei, internaţionalistă şi antiromânească, de care nu a scăpat nici după 1989. Secţia cea mai puternică a acestei uniuni a fost lungă vreme secţia de critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, alcătuită, în mare parte, din alogeni, cu roluri de directori de conştiinţă nu numai în revistele literare, ci şi în cele ale partidului comunist şi în universităţile româneşti. Firul roşu al acestei supremaţii ideologice ni-l oferă prezenţa necurmată a lui Ov. S. Crohmălniceanu în toate birourile de condu­cere ale uniunii. Teroarea împotriva scriitorilor români de orientare naţională, mari sau mici, începe încă din toamna lui 1944 şi culminează cu anul 1948, când se înfiinţează Uniunea Scriitorilor. Ea va fi renăscută după 1980 şi relansată agresiv după 1989. În toamna lui 1944, Uniunea Scriitorilor este constrânsă să-şi aleagă un alt preşedinte, Victor Eftimiu, şi dă un comunicat ameninţă­tor la adresa tuturor scriitorilor care au sprijinit războiul antisovietic, răz­boiul anticomunist. Este fatal ca unii scriitori să nu se mai întoarcă în ţară, cum au făcut Aron Cotruş, Mircea Eliade, Vintilă Horia, după cum este la fel de firesc ca alţii să se ascundă pe unde pot, cazul Nichifor Crainic, alţii să fie reduşi la tăcere, Vasile Voiculescu, alţii demişi sau arestaţi. Chiar la începutul lui 1948, înainte de înfiinţarea Uniunii Scriitorilor, ziarul „Scânteia”, de o criminală agresivitate faţă de valorile societăţii româneşti rosteşte o sentinţă de „moarte civilă” la adresa lui Tudor Arghezi, care este scos, astfel, din circuitul public şi profesional. În acest climat, pe un teren curăţat de autorităţi şi prestigii constituite, se înfiinţează Uniunea Scriito­ri­lor, ca organ îndrumat şi controlat direct de partid. Tot în 1948, se înfiin­ţează Fondul literar menit să finanţeze acest proiect de construire a unei literaturi comuniste ruptă de tradiţiile româneşti. Lupta pentru controlul şi distribuirea acestor surse finan­ci­a­re, ca şi a altor facilităţi, a degradat permanent viaţa Uniunii Scriitorilor. Între 1948 şi 1968, conducerile fiind numite, luptele intestine s-au dus, mai ales, la vârf. Între 1968 şi 1990, relativa democratizare a U. S. a dus la extinderea numărului celor antrenaţi în aceste bătălii, încurajate de factorul politic, care prefera divizarea scriitorilor într-o luptă de interese mărunte şi nu într-o luptă de idei. Echipa kominternistă de la „Cuvântul liber” şi-a trimis, după război, în aparatul politic şi propagandistic, următorii oameni: Leonte Răutu, Ştefan Voicu, Gheorghe Rădulescu, Nicolae Moraru (tot aici trebuie introdus Walter Roman), iar în câmpul literelor şi publicisticii româneşti (mai ales în conducerea Uniunii Scriitorilor) pe Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Radu Popescu, George Macovescu, George Ivaşcu. Când primii conduceau secţia de presă şi propa­gandă a partidului, cei din rândul al doilea acţionau în conducerea U. S., în presa literară şi politică, la universitate. Nucleul de la „Cuvântul liber” s-a îmbogăţit, trecând, după război, la revistele „Viaţa Românească”, „Revista literară”, „Ori­zon­turi”, „Contemporanul”, cu aderenţi de aceeaşi factură: Ov. S. Crohmăl­niceanu, Dan Deşliu, Maria Banuş, Nina Cassian, Ion Vitner, A. Toma, S. Bratu, Silvian Iosifescu. În timp ce marile figuri literare româneşti erau condam­nate fie la „moarte civilă”, fie la închisoare, fie la o degradare profesională şi publică umilitoare, acest nucleu şi acoliţii lui tipăreau cărţile comandate de partid (“În satul lui Sahia”, „Lazăr de la Rusca”, „Silvester Andrei salvează abatajul”. „}ie-ţi vorbesc, Americă!” etc.), primeau substanţiale premii de stat, ocupau fotoliile academice, călătoreau peste hotare în numele scriitorimii române, dispuneau cu alte cuvinte, de toate beneficiile pe care le puteau oferi Fondul literar şi partidul comunist. A fost o epocă literară sinistră, pe care revista „Flacăra”, urmată după desfiinţare de „Gazeta literară”, a făcut-o şi mai sinistră.

O zvârcolire foarte semnificativă împotriva dictatului ideologic al unei critici literare, confiscată de un grup dictatorial în egală măsură de partid şi de gaşcă, se produce la Congresul scriitorilor din 1956, când Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Eusebiu Camilar, G. Călinescu, încearcă o emancipare de sub dictatul ideologic, fiind acuzaţi de inferioritate politică marxistă (lucru foarte periculos atunci), de către Ov. S. Crohmălniceanu şi Nina Cassian, comisarii ideologici ai momentului. Între cuvântările acestui dramatic congres se află şi prima persiflare a poeziei oficiale de comandă (Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu), făcută de A. E. Baconsky, ceea ce întăreşte imaginea unei lupte de idei, antioficioasă. Şi, pentru că literatura are nevoie şi de scriitori, nu numai de îndrumătorii secţiei de critică ai U. S., era nevoie de o publicaţie strict literară, care a fost, în 1958, revista „Lucea­fă­rul”. Simpla ei apariţie spărgea monopolul directorilor de ideolo­gie comu­nis­tă ai literaturii române, fapt pentru care „Luceafărul” a fost etichetată drept o revistă mioritică, legionară, fascistă, antisemită, înainte de apariţie, iar unul din viitorii ei conducători arestat (Aurel Martin). Revista „Luceafărul” a rămas pentru oculta „Cuvân­tu­lui liber”, care monopolizase literatura română după război, o revistă indezi­ra­bi­lă, tocmai datorită carac­terului autentic literar şi românesc al literaturii pe care a tipărit-o şi a scriitorilor pe care i-a lansat prin cenaclul „Nicolae Labiş“. Prin paginile revistei şi prin cenaclu au trecut scriitori, care fac astăzi mândria literaturii române. Comisarii ideologici ai literaturii române au înghiţit greu acest fenomen pe care nu l-au putut domina, făcând din controlul asupra revistei „Luceafărul”, scăpată de sub tutela directivei de la „Cuvântul liber”, raţiunea lor de a fi până în 1990. A fost, în pofida imposi­bilităţii unei polemici de idei explicite, disputa dintre directiva kominternistă postbelică şi încercarea literaturii române de a-şi păstra sau reface un profil propriu. Întreaga echipă kominternistă de la „Cuvântul liber” (din Comitetul Central al P.C.R. Şi din biroul U.S.) şi-a făcut din decapitarea revistei „Luceafă­rul” şi scoaterea lui Eugen Barbu, redactorul ei şef, din republica literelor de comandă, un obiectiv strategic principal. Manipulând o parte a scriitorilor tineri - pentru credibilitate! - operaţia a reuşit în 1968, când formaţia literar-politică al cărei lider era Leonte Răutu, secretar cu propaganda al C. C., reuşeşte să-l îndepăr­te­ze pe Eugen Barbu de la conducerea „Luceafărului”. Era în primul rând o victorie a decedatului „Cuvânt liber” comunist, în care Eugen Jebeleanu tipărise în 1936 un laudativ articol despre ucenicul Nicolae Ceauşescu. Para­doxul este că, în plin moment de liberalizare şi de renăscânde idealuri naţionale, în 1968, facţiunea kominternistă din partidul comunist, colegiul ei vizibil şi invizibil, au reuşit gâtuirea celei mai dinamice şi reprezentative reviste literare din acel moment. În climatul de relativă libertate creat în 1968, Zaharia Stancu, preşedintele U. S., obţine aprobarea de a ţine nu un congres al scriitorilor, ci o Adunare Generală. Scopul personal era de a reuşi realege­rea sa (motiv pentru care a deschis porţile uniunii pentru partizanii săi, bătrâni şi tineri). Scopul ocultei care-l dăduse jos pe Eugen Barbu de la „Luceafărul” era de a-l elimina pe Eugen Barbu şi din conducerea U. S., prin alegeri, ceea ce ar fi confirmat oficialităţilor îndreptăţirea descăunării. Echipa „Cuvântului liber” era în plină operaţie de purificare a instituţiei literare pe care o construise în propriul său profit. Ambele operaţii au reuşit, atât realegerea lui Zaharia Stancu, cât şi eliminarea lui Eugen Barbu. Uniunea Scriitorilor a fost condamnată de aici înainte la o existenţă pur electorală, dominată de interese extraliterare. Căderea lui Eugen Barbu în alegerile din 1968, a fost rezultatul unui rapt. Aşa se face că într-un moment atât de plin de iluzii şi de speranţe, ca acela din 1968, echipa de intelectuali komin­ter­niş­ti din C.C. şi din con­du­ce­rea U. S., a determinat un curs potrivnic vieţii lite­ra­re. Leonte Răutu a fost, de altfel, şi inspiratorul decapitării revistei „Amfi­teatru”, ziarului „Scânteia tineretului”, şi a Editurii pentru literatură, ai căror conducători (Ion Băieşu, Nicolae Dragoş, Ion Bănuţă) sunt destituiţi, pentru liberalism. Discursul lui Nicolae Ceauşescu din Piaţa Palatului, 1968 era folosit ca simplu paravan pentru destituiri culturale brutale. După holocaustul anilor '50, literatura română era, pentru a doua oară, în chiar anul de graţie 1968, jugulată.

Uniunea Scriitorilor se repolitizează sub mâna vechilor comisari ideo­lo­­gici. Apar, de aceea, însă mari nemulţumiri, gesturi de respingere, rezistenţe şi chiar gesturi de dizidenţă, primele şi singurele autentice. Aşa se face că Dumitru }epeneag, Paul Goma, Nicolae Breban devin persoane indezirabile pentru par­ti­dul comunist, care le pregăteşte excomunicarea, în complicitate cu conduce­rea U.S. Anul 1972 a fost fatal pentru viaţa literară românească. Partidul comu­nist nu-i doreşte pe Goma, pe }epeneag, pe Breban la tribuna Adunării Generale a scriitorilor! Rezultatul este că s-a căzut la un compromis cu reprezentanţii U. S. pentru ca aceştia să renunţe la ideea Adunării Generale şi să convoace o confe­rinţă cu delegaţi, care să garanteze absenţa tuturor scriitorilor indezirabili de la conferinţă. Condu­ce­rea U. S. a acceptat cinica propunere realizând, de fapt, un troc: în schimbul eliminării prin fraudă a celor trei indezirabili, gruparea „Cuvântului liber” de la U. S. putea să-şi elimine şi ea adversarii direcţi. Frauda s-a operat în alegeri şi cele două părţi au fost satisfăcute: lui Goma, }epeneag, Breban li s-a barat accesul la tribuna scriitoricească, dar de acelaşi baraj ilicit s-au lovit şi adversarii kominternului literar. S-a găsit chiar un girant moral (C. Chiriţă), care a declarat în „Scânteia” că alegerile au fost inspirate şi corecte şi că n-au lăsat pe dinafară nici un scriitor de valoare! Era un neadevăr sfruntat, pentru susţinerea căruia C. Chiriţă a fost gratificat, după oportu­nis­tele declaraţii, cu funcţia de secretar general al U. S., funcţie fără precedent până atunci. Aşa s-a operat prima mare scindare a scriitorimii române. Datorită ei, o bună parte a acesteia (Eugen Barbu, A. Păunescu, Ion Lăncrănjan etc.) n-a mai avut acces la o tribună scriitoricească din 1972 până `n 1989. Frauda electorală devenise o meto­dă în viaţa U. S., sub ochii complici ai secţiei de presă a partidului. În loc să fie scoasă de sub incidenţa factorului politic, U. S. a fost expusă acestuia: George Macovescu, ministru de externe, vechi colaborator al „Cuvântului liber”, devine vicepreşedinte al U. S. şi preşedinte al Asociaţiei bucureştene de scriitori, în timp ce G. Ivaşcu trece director la „România literară”. Fosta echipă de ilegalişti de la „Cuvântul liber” se masează în conducerea U. S. pentru un viitor asalt politic. Ea câştigă pe aceeaşi cale, sub privirea complice a unor factori de partid, alegerile Conferinţei scriitorilor din 1977, când George Macovescu devine preşedinte. Uniunea Scriitorilor, are pentru prima dată un preşedinte provenind de la „Cu­vân­tul liber”. Literatura română, viaţa literară, Uniunea Scriitorilor devin poli­go­nul politic al fostei formaţii pro­mo­s­co­vite de la „Cuvântul liber”. La o plenară a partidului (1977) este executat, ca în vremurile negrului dogmatism, romanul „Bunavestire” de Nicolae Breban, pentru ca, în anul 1979, să fie descalificat profesional Eugen Barbu. În birou şi Consiliu se mai aflau Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Radu Popescu, Dan Deşliu, Maria Banuş, Crohmălniceanu, iar la „România literară” G. Ivaşcu. În acelaşi timp, organul teoretic al C. C., „Era socialistă”, era condus de Ştefan Voicu, „Editura Politică” de Walter Roman, trustul publicaţiilor pentru străinătate de Nicolae Moraru. În aparatul superior de partid se aflau Leonte Răutu, Petre Lupu, Gogu Rădulescu, Mihai Florescu, Ghizela Vass. Scopul acestei grupări era însă strict politic: eliminarea din C. C. a lui Eugen Barbu. Ostilitatea activă cu care aceşti urmaşi ai „Cuvântului liber” au tratat marele exil literar românesc, ca agent dinamic al scindării forţelor creatoare, caracterizează de la un cap la altul existenţa nucleului kominternist care a monopolizat viaţa literară.

Viaţa literară se convulsionează, se precipită. În scopul de a feri pe viitor Uniunea Scriitorilor de aceste convulsii politice distrugătoare pentru literatura română, mai mulţi scriitori au, în 1980, o audienţă colectivă la Nicolae Ceauşescu unde cer eliminarea manevrelor electorale din viaţa literară, pledând pentru o Adunare Generală a Scriitorilor. O Adunare Gene­ra­lă a Scriitorilor însemna garanţia eliminării minorităţii kominterniste din conducerea U. S. Un alt grup de scriitori, introdus ca factor de presiune, la în­ce­­putul lui 1981, la acelaşi Ceauşes­cu, reuşeşte să răstoarne acest rezultat: Adu­narea Generală este transformată din nou în Conferinţă, ceea ce a însem­nat, de fapt, garantarea prin complicitatea constituită cu factorul politic a ace­leiaşi conduceri U. S. Mai ales esenţa acestei chestiuni o ocolesc sau o defor­mează cei care vorbesc despre audienţa din 1980, evitând s-o pome­neas­că pe cea din 1981. O Adunare Generală a Scriitorilor ar fi normalizat viaţa literară, constituind sfârşitul unei dominaţii literare întemeiată pe „Cu­vântul liber” şi pe un articol scris de Eugen Jebeleanu despre ucenicul Cea­u­şescu. Dar cum Adunarea Generală însemna moartea acestui grup abu­ziv şi nociv, s-a făcut totul împotriva ei. Aşa că la Aduna­rea Generală a Scrii­­torilor pe oraşul Bucureşti (1981), când scriitorii au vo­tat în unanimitate pentru Adunarea Generală, George Macovescu şi Dumi­tru Necşoiu (repre­zen­tantul municipiu­lui de partid Bucureşti) au refuzat să comunice oficia­li­tă­ţilor rezultatul votului, sfidând voinţa majorităţii. Confe­rin­ţa pe ţară care a urmat a fost dezastruoasă pentru falsificatorii voinţei scrii­torimii: delegaţii aleşi pe sprânceană n-au fost în stare să decidă decât 40 de membri ai Con­si­liu­lui, din 90. Se confirma astfel necesitatea unei Adu­nări Generale. În ase­me­nea cazuri se votează din nou, sau se anulează ale­gerile. Vinovaţii de acest eşec au găsit însă soluţia nelegitimă de a intro­duce în Consiliu persoane care nu întruniseră numărul statutar de voturi. Consiliul U. S. din 1981 este un Consiliu fără legitimitate statutară, miluit de Ceauşescu, dar cei numiţi de el au primit, din nou, fără scrupul, din mâinile puterii oficiale, girul de a dirija şi exploata U. S. aşa cum o doreau.

Fondul real al legendei U.S. `l dă complicitatea conducerii ei cu con­du­ce­rea de partid. Cei care au pledat pentru o Adunare Generală au fost pre­zen­taţi apoi drept răi colegi care vor să desfiinţeze U.S. În şedinţele de Con­si­liu s-a făcut totul pentru ca ei să fie marginalizaţi sau destituiţi şi să li se ră­pească orice drept de viaţă literară. (O stenogramă tipărită de „România Mare” a înfăţişat tipul de denunţ politic pe care-l foloseau în consiliul U.S., la adresa colegilor lor, cei care ulterior au ţinut să se intituleze dizidenţi.) Fondurile au fost mânuite în interesul exclusiv al grupării aflate la comandă, sub formă de ajutoare, împrumuturi, plecări peste hotare (de preferinţă Occi­den­tul), premii literare. Acestea se dădeau prin rotaţie: cine lua premiu anul acesta, prezida anul următor şi dădea celui care-l miluise şi aşa mai departe. S-au făcut călătorii particulare peste hotare din banii tuturor scriitorilor, în timp ce unii membri ai U.S. se zbăteau în mari dificultăţi financiare. S-a ob­ţi­nut şi performanţa, demnă de Ilf şi Petrov, ca o întreagă redacţie de revistă, „Secolul 20”, să primească salarii ani de zile fără să-şi scoată publicaţia pen­tru care era plătită. În plus această fraudă a fost împopoţonată cu titlul de opoziţie anticomunistă! Valoarea împrumu­tu­ri­lor acordate unor scriitori se poate evalua şi după faptul că mai mulţi dintre cei expatriaţi (Ion Caraion, Dan Cristea, Dorin Tudoran, Ion Negoiţescu, Ben Corlaciu etc.) au lăsat în urmă datorii, fiecare, de sute de mii de lei. Aceşti bani nu vor mai fi recu­pe­raţi niciodată, ca şi alţii care au fost cheltuiţi în neştire după 1990. Cererea lui Adrian Marino (“Jurnalul literar”, 1990) de a se tipări în presă lista celor care au cheltuit şi risipit banii Uniunii Scriitorilor îşi avea temeiul ei. Fa­li­men­tul postdecembrist al U. S., care este şi falimentul dizidenţei române, a fost recunoscut şi într-o şedinţă de consiliu, unde aproape toţi vorbitorii au ce­rut demisia lui Mircea Dinescu, con­si­derat vinovat pentru dezastrul în care se află, organizatoric, financiar, publicistic, profesional moral fosta Uniune a Scriitorilor. Legenda se spulberă de la sine.

Ce se mai poate spune despre o Uniune a Scriitorilor din România al cărui preşedinte de oroare îl taxează în faţa a milioane de telespectatori pe Eminescu, Poetul Naţional, drept „reacţionar”, ca în cele mai bune vremuri ale kominternului? Ca orice prăsilă kominternistă, dizidenţa română, care a jurat pe Gogu Rădulescu, cepexistul, este fundamental antieminesciană. Istoria Uniunii Scriitorilor rămâne datorită nucleului kominternist, activ şi lucrativ, unul din cele mai triste capitole ale ocupaţiei comuniste, întârziate în România şi după 1989, şi ale holocaustului culturii române.

Fenomenul rezistenţei literare româneşti postbelice, care există şi merită a i se scrie istoria s-a desfăşurat adesea în afara Uniunii Scriitorilor şi, de multe ori, în conflict cu Uniunea Scriitorilor. O uniune de scriitori români care se legiti­mea­ză prin atacuri la Eminescu se defineşte singură ca drept un fenomen ilegitim.

Nicolae Lupan. MANIPULATORII REÎNTREGIRII TERITORIALE A ROMÂNIEI

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

La 97 de ani ai Actului Unirii de la Chișinău

Nicolae Lupan. MANIPULATORII REÎNTREGIRII TERITORIALE

A ROMÂNIEI

Formulez acest titlu cu gândul la marii manipulatori ai lumii ca să încep, totuși, cu impostura și carierismul președinților, prim-miniștrilor și parlamentarilor de strânsură de pe cele două maluri ale Prutului!

… Unul, filorus, ca să nu zic antiromân, întrebat la Paris de ce nu candidează și pentru Basarabia, răspunse cu zâmbetul ce-l caracterizează: “Pentru că nu sunt moldovean”!

La care, “omologul“ său de la Chișinău zicea, pre păsăreasca lui: “Am sî vă spun eu când am sî fim gata di uniri“ (!).

Iar primul ministru al acestuia, că să-i ţină hangul, se fălea făcând-o pe glumeţul: “Nicicând, nici pe vremea lui Decebal, n-a fost mai bine decât acum” (!).

… Un al doilea, cu bărbuță, ajuns şi el pe piscurile Cotrocenilor, îi promitea lui Jacques Chirac că “România va face sacrificii istorice”! Drept care și “zămisli“ împreună cu Severin mișelescul tratat româno – ucrainean! Și tot el, de român ce era, zicea că “Trecutul nu ţine de foame”! Și unde? În incinta Mauzoleului de la Mărășești!

… Un al treilea, zicea și el, prostește, că “este de acord cu Actul Final de la Helsinki privind inviolabilitatea graniţelor de după cel de al doilea război mondial“, temperându-și interlocutorii cu aceea că “sunt și alte state europene care au pierdut teritorii şi nu le mai cer înapoi”!

… Un al patrulea, zăpăcit, și tot la Cotroceni, în prezența a nenumăraţi exilaţi politici, zicea cu neobrăzare: “Pe mine nu mă interesează a cui este Basarabia, ci dacă sunt respectate acolo drepturile Omului”!

Lista acestei spețe de rătăciți ai Neamului ar putea fi continuată! Prin nimicnicia lor însă nu merită nici măcar aluzie la numele ce le poartă.

*

… Rostesc cuvintele “Manipulatori ai Reîntregirii” și mă întreb: ce caută sus-pușii bucureșteni la înfumurații lor “colegi” de la Chișinău? Să nu înteleagă ei că a te duce la acești antiunioniști înseamnă a recunoaște existența unui al doilea stat românesc? Să nu știe ei că până la căderea zidului Berlinului nici un cancelar al Germaniei Federale nu s-a dus, din principiu, în Germania zis Democrată?

Există o zicere: “Spune-mi cu cine te întâlnești, ca să îți spun cine ești“! Reluând zicala, mă întreb fără înconjur: “Ce căuta Traian Băsescu la Chișinău“?... Să-l vadă pe un “neica nimeni“, pe nume Nicolae Timofti, din ale cărui mâini necurate să primească “decorație“ o tinichea zis republicană și moldovenească?! Să nu fi auzit “Băsică“, cum îl alint și eu uneori, de vorba cu tâlc: “Dacă îi dai nas lui Ivan – el se suie pe divan“?!

E cazul să-l trag de mânecă și pe domnul Radu Dudă care, filozofând, își bagă lingura de principe făcut, nu născut, unde nu-i fierbe oala: “Relațiile Republicii Moldova cu România au păstrat virtuți“! Să însemne nereîntregirea teritorială a României, din cauza antiunioniștilor de la Chișinău, “virtute“?!

*

…Revenind la oportuniștii chișinăueni de la începutul anilor ’90 un lucru era limpede! Acela că scrierile și emisiunile mele de la Europa Liberă l-au făcut până și pe Grigore Vieru să publice în Literatura și arta lui Nicolae Dabija din 28 Mai 1992 grosolanul articol de o pagină de ziar: “Lăsați Bâcul în pace, domnilor”!...

Bădărănie din care voi reda doar începutul: “De la o vreme încoace d-l Nicolae Lupan, cel de pe malul Senei, vine tot mai des a ferici Românii “de pe malul Bâcului” cu niște scrisori pariziene în care ne trage de urechi și ne pleșneste peste obraz cu palma moralei patriotice, dându-ne lecții de istorie națională…” (!). Etc!

După un astfel de articol, ce ciupea vădit struna celor care mă batjocoreau decenii în șir la radio, la televiziune, în presă, în adunări publice, ca “dușman al poporului moldovenesc”, mai putea a fi socotit Grigore Vieru “unionist” în adevăratul înțeles al cuvântului?!...

Această reacție a mea, de acum 23 de ani, era una din cele mai compătimitoare pentru bietul “Grig”! Prilej ce-mi aduce aminte de năstrușnica lui filozofie în “doi peri” pe care o lansa în primăvara anului 1990: “Nu suntem încă gata de unire”!

Dedesubtul, nu numai al lui “Grig”, auzit pe-ici-pe-colo la Chișinău și până în ziua de azi, fiind acela că “România nu este … Germanie Federală”!

Plus furia Moscovei instigată de cea a cerberilor autohtoni de la Chișinău! Furie stârnită de neobosita activitate națională a “Pro Basarabiei și Bucovinei” al cărei fondator și animator sunt din toamna anului 1974: Memorii la ONU și UE privind problema teritoriilor românești furate de Moscova și Kiev la 1940 și 1944; colocvii naționale și internaționale cu mii de participanți pe tema Reîntregirii ținute la Bruxelles, Paris și București; scrisori adresate parlamentelor antiunioniste de la Chișinău și București; înlățarea Crucii – Monument Mareșalului Ion Antonescu pe locul asasinării din Valea Piersicilor de la Jilava; refacerea Mormântului Mariei Mareșal Antonescu la Cimitirul Bellu; comemorări ale Actelor Unirii de la Chișinău și Cernăuți! Etc!

*

…Ajunși în fruntea Comitetului Național, ales în toamna anului ’93, naivi cum erau, Nicolae Halipa și Valeriu Graur au abătut “Pro Basarabia și Bucovina” de pe calea Reîntregirii pe cea a unei pretinse integrări culturale!

Să nu fi priceput ei că din punct de vedere cultural, prin Traian și Decebal, prin Doina și Miorița, prin Ciocârlia și Perinița, prin Eminescu și Bălcescu, românii de pe cele două maluri ale Prutului sunt integrați de când lumea?!

Se ajunsese până într-acolo că la 27 Martie nu se sărbătorea Actul Unirii, ci “realizarile” zisei Republici Moldova!... Ca de câțiva ani, să se sară, cum se zice, “din lac în puț ”! Mai precis: filialele din România ale “Pro Basarabiei și Bucovinei”, în frunte cu cea de la București, astăzi păstorită de Marian Clenciu, nici nu mai comemorează cum ar trebui Actul Unirii de la Chișinău! In-cre-di-bil.

Dar ce să-i pretinzi unui biet Clenciu, dacă la rugămintea mea din decembire 2004 ca Parlamentul și Guvernul României să comemoreze împreună Actul Unirii de la Chișinău, Senatul României mi-a dat acest răspuns neromânesc: “Biroul Permanent al Senatului n-a aprobat propunerea Asociației Mondiale “Pro Basarabia și Bucovina”!

În acest sens, ne putem aștepta la ceva mai românesc de la actualul Senat, corupt și compromis, în frunte cu un președinte răscorupt și răscompromis civic și politic?!

Un președinte de duzină care, pe lângă nesăbuințele de zi cu zi inerente funcției de al doilea om în stat, prin interpuși care n-au nimic în comun cu Reîntregirea teritorială a României, patronează și o dubioasă organizație a studenților basarabeni din București! Organizație ce a umplut gardurile și zidurile țării cu dubiosul slogan: “Basarabia e România“! În loc de, să zicem: “Basarabia – pământ românesc“, “Basarabia – una din cele zece provincii ale României“ etc!

*

Și încă un “colac peste pupăză”… Cartea-album a Mariei Dohotaru, titulara “Pro Basarabiei și Bucovinei” din Onești-Bacău, privind “Crucea Mântuirii Neamului Românesc” (!), înălțată undeva pe malul stâng al Prutului!

Cruce ce se bate cap în cap cu Catedrala Mântuirii Neamului în curs de înalțare la București! 306 pagini, presărate cu peste 150 de fotografii ale unor persoane care nu au nici în clin nici în mânecă cu titlul lucrării! Ș-apoi și guralivii vorbitori de pe parcursul cărții-paradă declară că “se împlinesc 20 de ani de la independența Republicii Moldova” (!). Independență față de cine?… Față de țara-mamă România? Unora le arde chiar de glume: “Ori toți Românii sunt moldoveni, ori toti moldovenii sunt Români”?!...

Cât despre textele de sub fotografii, mai șocant decât toate este cel de sub chipul destructivului Mircea Druc!... Text ce corespunde întocmai vorbei Sfătosului de la Humulești cu “povestea în care niciun cuvant drept să nu fie”!

O carte în contradicție flagrantă cu genericul de bază al platformei-program a Asociației Mondiale “Pro Basarabia și Bucovina” - R e i n t r e g i r e a Națională a României!

Singurul merit al acestei stufoase lucrări sunt Doina și fotografia lui Eminescu, plus cea a bravului unionist Gheorghe Ghimpu care a făcut 6 ani de închisoare rusească pentru că ceruse deschis revenirea Basarabiei la România!

În schimb, M i h a i, fratele, din a cărui gură n-a auzit nimeni vreodată cuvântul “Reîntregire”, ajuns președinte interimar al pârâtei Republici Moldova s-a cerut în excursie “oficială”, însoțit de președintele României, nu la Mănăstirea Dealu, ci la Mănăstirea Putna!

*

…Nu știu cum se face, dar la noi, cam în toate și peste tot, “tună și-i adună” (!). Cum a fost și în 23 februarie 2014, la Radio România Actualități, cazul cu Gabriel Basarabescu și Vasile Dâncu!

Doi “grămătici” care, ca să se afle în treabă, îi numeau pe românii nord-bucovineni “minoritate națională”!

Să nu știe acești repetenți la istorie ce înseamnă colonizare ruso-ucraineană și deportare a românilor nord-bucovineni în fund de Siberii?!

Acte de amoralitate șovină, cărora Titus Corlățean le pune vârf în ziua de 3 martie 2014, la Bruxelles, numindu-i pe cei 400.000 de români nord-bucovineni… “ucraineni de origine română”!...

În acest trist context, gândul mă duce la enigmaticul profesor George Muntean care, la începutul anului 1990 scria: “Se știe că actualmente o parte a Bucovinei face parte din Uniunea Sovietică, iar altă parte intră în componența României… Suntem însă departe de absurda idee de a formula anumite revendicări sau pretenții… Anume prin asta ne deosebim de “Pro Basarabia și Bucovina” care înclină tot mai mult spre o activitate politică… (!).”

*

… Am în față “Flacăra lui Adrian Păunescu” 674. Număr apărut sub genericul “Dor de 1 Decembrie 1918”. Nu era oare mai românește ca redacția să fi scris: “96 de ani de la Reîntregirea teritorială a României de la 1918”?

Mai mult, parcurgând cele 16 pagini ale săptămânalului, la nici unul din cei 16 autori ai articolelor n-am găsit cuvântul Reîntregire!

Cuvânt de negăsit și în Programul Editiei a XVIII-a a Congresului Spiritualității Românești din 1-3 decembrie 2014 de la Alba Iulia! Fapt ce m-a și făcut să nu particip la lucrarile Congresului!

*

… Nu pot să nu mă refer, în mod deosebit, la manipulatorii de la TVRi care dă nenumărate exemple de deturnare absurdă de pe drumul cel drept al conștiinței naționale românești! Cum ar fi tot felul de “sfaturi” în ajutorul românilor de peste mări și țări!

Lucrul cel mai grav fiind ridicarea în slăvi a vieții celor instigați de același TeVeRe internațional să-și părăsească copiii, părinții, frații, surorile, rudele, prietenii în căutarea arhicunoscutelor “copite de cai morți”!...

Din punctul meu de vedere, cu excepţia emisiunii "Investiți în România", toate celelalte, de tipul “Un doctor pentru dumneavoastră”, sunt făcături antinaționale care sapă la rădăcina patriotismului românesc.

Cum este și emisiunea "Vocea românilor de pretutindeni se face auzită prin TVRi" care, sunt sigur, va păcăli mulți tineri şi tinere să ia drumul pribegiei, formând numita diasporă românească! Ca regulă, apolitică și lăudăroasă! Cum e cazul unei doamne naive din Spania care bravează cu faptul că a înființat “Asociația Românilor și Moldovenilor din Madrid“!

Oare nu cumva acest TVRi, manipulat din umbra Marelui Manipulator Mondial, are ca scop micșorarea numărului populației indigene din interiorul României și repopularea ei cu tot felul de străini nepoftiți?...

“Gurile rele”, uneori şi a subsemnatului, susţin că în prima decadă a anului 2000 circa 500.000 de evrei ar fi obținut, pe ascuns, cetățenie română pe cele două maluri ale Prutului! Se mai zice că, în final, numărul acestor "evrei secretizați" ar trebui să ajungă la 1.000.000! Un milion!

Revenind la manipulatorii nereîntregirii noastre naţionale, mă întreb dacă Președintele Traian Băsescu a fost corect atunci când îi dădea unui Tismăneanu misiunea să condamne iudeo-comunismul din România? Comunism adus de dincolo de Nistru mai întâi în Basarabia, iar apoi şi în interiorul ţării de evrei bolşevizați! Printre care şi Tismanețchi, tatăl lui Tismăneanu! Vorbește undeva domnul Tismăneanu în raportul său despre sutele de mii de români basarabeni, nord-bucovineni și herțeni care, pentru că erau români, au fost exterminați.

*

… Cât despre gafele președinților României, ca principali manipulatori ai nereîntregirii noastre naționale, cele ale lui Klaus Iohannis sunt înzecit mai de necrezut prin gravitatea și rapiditatea lor în timp și spatiu!

Ce fel de Președinte al României o fi el dacă, la Bruxelles, îl asigura pe ucraineanul Poroșenco de solidaritatea României în conflictul cu Moscova?! Ce fel de președinte român e acela care, la auzul imnului de stat al ocupantului ucrainean, ia pozitia de drepți și-și duce mâna la inimă?! Și unde? La Kiev! Unde n-ar fi trebuit să se ducă pentru nimic în lume!

Cum să te solidarizezi, tu român, cu un ocupant de pământuri românești pe care le pângărește și le ucrainizează cu sălbăticie de 70 de ani?!

Îmi permit să-i sugerez noului Președinte al României că România nu e Sibiu și că problema problemelor românești este Reîntrgirea teritorială a României! A României – nu a Ucrainei!

Poate fi oare o gafă mai apolitică, mai antiromânească, decât cea din 17 Martie 2015, de la Kiev, a Președintelui Iohannis: "s u s ț i n e r e a integrității teritoriale a Ucrainei"?!

Țară ocupantă care de la 1944 încoace a persecutat și decimat mai rău decât rușii populația băștinașă, deznaționalizând tot ce este românesc de când lumea în Nordul și Sudul Basarabiei, în Nordul Bucovinei și Herța Dorohoiului, furându-ne Brațul Chilia și Insula Șerpilor. Așadar, prin tot ce face și zice despre aberanta Republică Moldova, Klaus Iohannis nu este un unionist!

Scriu toate astea pentru că nu pot să nu le scriu și mă gândesc cu dispreț total la toți rătăciții neamului românesc de pe cele două maluri ale Prutului, care, toată-ziua-bună-ziua, îi trag cu aberația de Republica Moldova.

Îi întreb pe acești răufăcători dacă a scris Eminescu undeva în dorințele sale de la vârsta de doar 17 ani, “dulce Moldavie“ (!) sau: “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie / Țara mea de glorii, țara mea de dor? / Brațele nervoase, arma de tărie, / La trecutu-ți mare, mare viitor“ !?

*

… Prin nepăsarea lor totală față de Reîntregirea teritorială a României, posturile de televiziune zis naționale, nu sunt posturi românești în adevăratul sens al cuvântului!

Ce caută în fruntea lor un Stelian Tănase care, mai acum câțiva ani, împreună cu confratele său Mircea Dinescu compara, la nu mai țin minte ce Antenă, harta României cu "o baligă de vacă" prin care "mușuroia" președintele de atunci al României!

În acest neromânesc context, cum să nu mă refer la nesăbuita inscripție de la TVR 1: "Premierul Republicii Moldova (atunci Vlad Filat) trasează viitorul țării vecine"!... Basarabia - țară?! Nesăbuință la care Filat n-a avut nimic de obiectat!

Sau, cum să nu îl trag de mânecă pe Ion Cristoiu care zicea că "Lucinschi este unul dintre cei mai cinstiți oameni de stat"?!... Să nu fi știut el, Cristoiu, că acest Piotr Kirilovici și-a clădit întreaga carieră politică moscovită pe bază de antiromânism și de strâmbare a vorbirii lui Nicolae Ceaușescu?!...

Potrivit tendențiozității și falsității emisiunilor TVR cu de la Stelian Tănase citire, cum ar fi “Ora Regelui” s-ar putea crede că de toate relele acelui blestemat 23 august 1944 n-ar fi vinovat Regele Mihai, urmat de Gheorghe Gheorghiu Dej, Petru Gorza și Ana Pauker, ci cuplul Ceaușescu care, de fapt, a pus capăt tuturor fărădelegilor ruso-comuniste de până la 1965!

*

... Rotunjesc cuvântul "manipulator" și nu pot să-i trec cu vederea pe unii consilieri prezidențiali și guvernamentali, cu ferma convingere că, dacă ei ar fi cu adevărat principiali și obiectivi în sfaturile lor de zi cu zi, multe dintre stângăciile geopolitice de la Cotroceni și de la Palatul Victoria ar fi evitate! De unde, probabil, și faptul că manipulatori ai nereîntregirii naționale devin chiar președinții și prim-miniștrii de după 1989! Inclusiv Klaus Iohannis care, culmea, la Bruxelles, cerea "europenizarea" zisei Republici Moldova în afara României.

O culme și mai culme a fost acest anunț nesăbuit: "Una dintre primele vizite în străinătate ale Președintelui Iohannis va fi cea din Republica Moldova"!... E român oare consilierul care a lansat tâmpenia "străinătații" pentru Basarabia?!

Ce caută noul președinte al României la Regele Mihai care l-a dat pe mâna Moscovei pe Mareșalul Ion Antonescu – Soldat, Erou și Martir al Neamului Românesc?! Iar apoi l-a și asasinat prin faptul că n-a "binevoit" să-l grațieze!

Să fie la mijloc faptul că au aceeași origine etnică? Alta decât cea daco-română! Și religie alta decât cea a României! Și părinți fugiți în Germania! Ca român, nu zic că aceste anomalii mă dor! Nu! De zgâriat însă, mă zgârie!

Ce căuta Președintele României la “dineul oficial” oferit de Casa Regală la Castelul Peleș cu ocazia zilei de naștere a Principesei Margareta? Dineu, în al cărui cadru Klaus Iohannis a cuvântat: “Familia regală reprezintă nu numai o pagină esențială din istoria țării noastre, ci și un simbol al valorilor pe care le admir: respect față de oameni…” Etc! Să fi fost respect față de oameni, atunci când titularul Casei Regale de la 1944 aducea rușii pe capul întregii suflări românești?!

*

... Dar să revin, domnule Președinte Iohannis, la Regele Mihai, un rege de cea mai reacredință naținoală care, deși își dăduse asentimentul regesc pentru începerea războiului nostru sfânt din răsărit, a urzit în taină cu camarila lovitura de stat de la Palat din seara fatidicei zile de 23 August 1944!

Lovitură ce s-a terminat cu arestarea Mareșalului Ion Antonescu și darea lui, deliberată, pe mâna rușilor prin dezertorul din Armata Română Emilian Bodnarenko, devenit Emil Bodnăraș!

Regele Mihai care, așa cum scrie Gheorghe Brătianu în memoriile sale, a zis: "Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistițiul ne va ține sub papuc"!...

Regele Mihai care în proclamația din seara zilei de 23 August 1944, pregătită cu câteva zile înainte, spunea: "România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii", adăugînd că "Națiunile Unite au garantat independența țării noastre". Ceea ce nu era adevărat!

Regele Mihai care, prin lovitura sa de la Palat, a dus la aceea că 180.000 de soldați, subofițeri și ofițeri ai Armatei Române au fost luați prizonieri de Armata Roșie până la 12 Septembrie 1944, data semnării pretinsului armistițiu româno-sovietic.

Regele Mihai care, negociindu-și abdicarea, a dezertat la 30 Decembrie 1947 din postul de Comandant Suprem al Armatei Române, în loc să se fi opus, fie și cu prețul vieții, așa cum a făcut-o Constantin Brâncoveanu!

Regele Mihai care, în 2009 era de acord cu candidatura Principelui Radu la funcția de Președinte al României! Or, prin Traian și Decebal, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, românii sunt monarhiști de când lumea!

Regele Mihai care, după aceste și alte ușor zis gafe antiromânești, a fost prezent la parada militară din 9 Mai 2010 de la Moscova, dușmanul de moarte al României!

O precizare: ceea ce spun de-a lungul acestor considerente nu e ceva strict personal, ci în numele probasarabenilor, probucovinenilor și herțenilor de pretutindeni!

Nenorocul nostru al Românilor a făcut ca, de la 1944 încoace, să nu avem guverne cu adevărat naționale care să ceară deschis lumii întregi să ni se întoarcă tot ce ne-a fost furat de ruși prin Pactul Ribbentrop – Molotov, nul și neavenit până și pentru Moscova.

*

... Revenind la titlul acestor durute spuse îl întreb pe Klaus Iohannis, precum și pe toți cei care dintr-o țară au făcut și mai fac două:

- Se va ocupa România, fie și în al doisprezecelea ceas, de Reîntregirea Neamului, lucru pe care Bucureștiul nu-l face de zeci de ani, sau va lăsa în continuare această problemă a problemelor românești pe bieții umeri ai "Pro Basarabiei și Bucovinei Mondiale", nefinanțată de nimeni?

- Vom asculta la infinit trilul de ciocârlie "moldovenească" întru ajutorarea Basarabiei, ca un al doilea stat Românesc, sau le vom spune, românește, ciocârlanilor în misiune rusească să renunțe la zisa independență a Basarabiei, lăsând-o să revină acasă?

În caz contrar, place nu place, toți antiunioniștii cad sub necruțătoarea și bine meritata incidență a reproșului cu care Eminescu își încheie Scrisoarea III:

Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,

Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

Nicolae Lupan, ziarist și scriitor

27.03 – 10.04.2015

București

NICOLAE LUPAN
(repere biografice)

…Născut la 16 martie 1921 în satul Cepeleuţi, judeţul Hotin. Fiul lui Ion şi al Verei Lupan. Al zecelea şi ultimul lor copil. Cetăţean român prin naştere şi belgian prin naturalizare. Veteran de război cu grad de colonel în rezervă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Cunoaşte, vorbit şi scris: româna, franceza, rusa şi ucraineana. Tată a trei copii şi bunic a 16 nepoţi şi strănepoţi.

…Licenţiat în litere la Universitatea din Cernăuţi cu echivalare la Universitatea Liberă din Bruxelles. Profesor de algebră şi trigonometrie la şcoala din satul natal. Redactor la ziarul „Bucovina Sovietică” din Cernăuţi. Fondator şi animator al postului de radio „Aici Cernăuţi” (1956-1958). Redactor şef – fondator al televiziunii din Chişinău (1958-1959). Concediat „pentru românism”. Director al Filarmonicii de Stat din Chişinău (1962-1964)”. Concediat „pentru antisovietism”. Fondator şi animator al postului de radio pentru tineret „Luceafărul” (1964-1970). Dat afară „pentru naţionalism românesc şi propagare a culturii occidentale la radio şi televiziune cu aviz nefavorabil pentru frontul ideologic”. Ţinut fără lucru din octombrie 1970 până la 5 martie 1974, când a fost expulzat din Chişinău la Bruxelles.

…Autor a zeci de cărţi şi piese de teatru din alte limbi în română. Inclusiv Vechiul Testament. Autor al unui manual de literatură zis moldovenească pentru clasele a zecea din Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Manual interzis din cauza românismului autorului. Colaborator la Europa Liberă cu o emisiune săptămânală de 10 minute de-a lungul anilor 1974-1988. Autor a peste 500 de pagini de ziar de-a lungul anilor 1975-1995 în „Cuvântul Românesc” din Canada şi „România Mare” din Bucureşti. Autor a peste 2000 de articole publicate pe toate meridianele lumii. Autor a 43 de cărţi în română, franceză, engleză şi rusă cu un total de 9950 de pagini editate în peste 100.000 de exemplare! Toate consacrate teritoriilor româneşti furate de ruşi şi ucraineni la 1940 şi 1944: „Plânsul Basarabiei”, „Eminescu – Luceafărul Românismului”, „Basarabia – colonizări şi asimilare”, „Străin la mine acasă”, „Instantanee fără retuş”, „Mareşalul Ion Antonescu - Soldat, Erou şi Martir”, „Pământuri româneşti”, „Bessarabie – terre roumaine”, „Scrisoare fratelui meu”, „Imagini nistrene” (2 volume), „Gânduri de proscris”, „La Roumanie – victime de l’expansionnisme russe”, „Scrisoare din închisoarea popoarelor” (în română, franceză, rusă şi engleză), „Ivaniadă”, „Din coapsa Dabiei şi-a Romei”, „Invazia sovietică” etc., etc.!

…Fondator (1974) şi animator al Asociaţiei Mondiale „Pro Basarabia şi Bucovina” cu sediul la Paris şi cu zeci de mii de membri în 25 de ţări ale lumii. Asociaţie ce nu recunoaşte existenţa unii al doilea stat românesc, numit Republica Moldova! La 11 ianuarie 1990 aduce „Pro Basarabia şi Bucovina” în ţară, unde în toamna anului 1993 numărul filialelor ajunsese la 180, iar cel al membrilor cu carnete – la peste 100.000!

…Tot ce a publicat şi a spus de-a lungul anilor 1974-1988 i-au adus în toate ziarele republicane, orăşeneşti, raionale, la radiodifuziunea şi televiziunea din Chişinău, la tot felul de adunări zise obşteşti aşa calificative şi invective ca: „vândut al imperialismului american”, „duşman al poporului moldovenesc”, „mârşav dintre mârşavi în materie de anticomunism şi antisovietism”, „unul dintre cei mai cunoscuţi mincinoşi din bârlogul antisovieticilor înveteraţi de la Radio Liberty şi Europa Liberă”, „renegat şi criminal de drept comun”, „cavaler al mantiei şi pumnalului”, „pseudomartor bocitoare la Radio Liberty şi Europa Liberă”, „protagonist al falsificării burgheze şi emigranto-naţionaliste a istoriei şi realităţii sovietice”, „clevetitor şi fabricant de istorii strâmbe”, „fariseu şi falsificator al politicii PCUS”, „dezinformator şi mincinos trăncănitor despre rusificare”, „subminator de unitate a popoarelor Uniunii RSS”, „admirator al fărădelegilor comise de jandarmii români în Basarabia”, „radiovoce duşmănoasă care demult îşi are locul la lada de gunoi, ca şi el însuşi”! Etc.

Invective cu un total de 120.000 de cuvinte de care, începând cu toamna anului 1974 şi până în ziua de azi, născocitul „duşman al poporului moldovenesc” este mândru! Chiar dacă lătrăii de atunci de la Moldova Socialistă şi Literatura şi Arta n-au găsit de cuviinţă să-şi facă „mea culpa”! Dar, niciodată nu e târziu!

…Un lucru e cert: cei pe care îi preocupă problema Reîntregirii Neamului în graniţele sale fireşti, pot consulta la Biblioteca Academiei Române din Calea Victoriei 125 „Fondul Nicolae Lupan”. Fond ce numără 11.354 de file cu aşa compartimente ca: organigrame, scrisori, intervenţii, proteste, manuscrise, tipărituri rare, decupări, plus toate cărţile, broşurile, revistele şi ziarele publicate de autorul Fondului.

Stabilit cu soţia şi trei copii la Paris, Nicolae Lupan duce o activitate continuă de ziarist şi scriitor, ţinând conferinţe publice în cele mai diferite oraşe ale lumii: Bruxelles, Paris, Koln, Londra, Munchen, Frankfurt, Los Angeles, Washington, New York, San Francisco, Miami, Montreal, Toronto, Roma, Praga, Chişinău, Cernăuţi, Rădăuţi, Timişoara, Făgăraş, Râmnicu Vâlcea, Alba Iulia, Tg. Neamţ, Iaşi, Galaţi etc. Conferinţe ascultate de 39.000 de persoane, inclusiv 15.000 de români din cele zece provincii româneşti, adunaţi în Piaţa Centrală a Oraşului Alba Iulia în ziua de 28 noiembrie 1990!

Comitetul Fondator al „Pro Basarabiei şi Bucovinei” Mondiale

Nicolae Balint. Furtul de cărți rare de la biblioteca teleki-bolyai și o anchetă mult prea lungă

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

FURTUL DE CĂRȚI RARE DE LA BIBLIOTECA TELEKI-BOLYAI ȘI O ANCHETĂ MULT PREA LUNGĂ
Sursă https://nicolaebalint.wordpress.com/furtul-de-carti-rare-de-la-biblioteca-teleki-bolyai-si-o-ancheta-mult-prea-lunga/



Spre sfârșitul anului 2010, prin acțiunea publică a unui enigmatic personaj, bine ascuns sub un nume de împrumut – Dan Apostol -, presa mureşeană afla despre dispariţia unui important număr de cărţi de valoare din fondul Bibliotecii Teleki-Bolyai. A fost un pic de tevatură… şi cam atât. În scrisoarea difuzată în media de acel Dan Apostol era indicat ca suspect principal un individ misterios şi cu reputaţie îndoielnică, Dobos Ferenc (care se pare că a dispărut imediat), iar Spielmann Mihaly, în calitate de şef de secţie al Bibliotecii Teleki-Bolyai la momentul respectiv, a dat declarații destul de eliptice. Unde ne aflăm astăzi cu ancheta după patru ani de la sesizarea dispariției cărților, căci momentul (sau momentele?) e greu de stabilit. Oare se va repeta istoria din deceniul patru când a avut loc o situaţie aproape identică?

Ce s-a furat de fapt?

La începutul lunii noiembrie 2010, după ce în presă a apărut scrisoarea semnată ”Dan Apostol”, Inspectoratul Județean Mureș, prin serviciul de specialitate, s-a autosesizat demarând cercetările preliminare care se impuneau în acest caz. În respectiva scrisoare remisă presei de Dan Apostol (!?), șeful secției Teleki-Bolyai, Spielmann Mihály, era acuzat că ar fi scos cărţile din bibliotecă şi le-ar fi vândut. Mai precis, semnatarul acelei scrisori, menționa: „Distinsul intelectual (cu trimitere la Spielmann Mihály), ajutat de bunul său amic Dobos Ferenc au făcut o selecţie pe sprânceană a cărţilor de valoare după criterii doar de ei ştiute şi au cenzurat o serie de valori din această categorie pe care au decis să le exporte pe filieră ungară spre Occident, pentru a delecta un public mai puţin numeros, format din elita colecţionarilor”. Desigur, aceste acuzații trebuie lămurite de poliție care, dealtfel, la momentul respectiv a și demarat ancheta în colaborare și cu Poliția ungară, întrucât și acolo ar mai fi avut loc furturi similare. Potrivit declarației directorului Bibliotecii Județene Mureș, instituție căreia i se subordonează Biblioteca Teleki, dr. Monica Avram, cea care a inițiat inventarul, ar fi dispărut un număr de 538 de cărţi, foi volante, broşuri. Nu ar fi dispărut incunabule, unicate, dar în schimb ar fi lipsuri din toată perioada de tipărire. Pentru secolul XVI sunt 17 lipsuri, pentru secolul XVII sunt 111 documente lipsă, pentru secolul XVIII sunt 65, iar pentru secolul următor, 50 de lipsuri. După 1900 sunt 257 lipsă şi fără an de publicare 38, deci în total 538 de documente. Biblioteca Teleki-Bolyai este constituită din mai multe fonduri, lipsurile nu sunt numai din Fondul Teleki care are 40.000 de volume și la care s-au adăugat în timp Fondul Bolyai, Fondul Turnovski, Fondul de Dublete, Fondul Mixt, Fondul Depozitului Nou.



Ce spunea Poliția Mureș despre furtul de la Teleki-Bolyai?

Contactat de subsemnatul în august 2014, dl. comisar șef Cătălin Rădulescu din partea Poliției Mureș și cel care răspundea la acea vreme de ancheta în cazul furtului de la Biblioteca Teleki-Bolyai, a răspuns prin intermediul purtătorului de cuvânt al instituției, d-ra inspector de poliție Andreea Pop, faptul că ”în ceea ce privește ancheta în acest caz, ea continuă, dar nu sunt informații noi.” Sperăm sincer să se înregistreze și progrese într-un timp cât mai rezonabil și care să ducă în final la descoperirea făptașului (făptașilor). Nu de alta, dar în caz contrar s-ar putea ca furtul să se soldeze cu același rezultat ca cel descoperit în 1937, în aceeași instituție. Deci, după cum vedeți, există un precedent. Sperăm ca măcar de data aceasta să fie o altă finalitate.


În septembrie 2014, am reluat problema furturilor din patrimoniu într-un interviu cu dl. inspector principal de poliție Bobei Marian Sabin, din cadrul IPJ Mureș. În respectivul context l-am întrebat dacă sunt noutăți în cazul furtului de la Teleki. ”Având în vedere că această faptă sesizată se află încă în cercetare la nivelul IPJ Mureș – mi-a răspuns domnia sa -, vă pot spune cu siguranță doar că s-a întocmit un cerc de suspecți și s-au făcut demersuri pentru identificarea și recuperarea unor cărți împreună cu autorități judiciare străine. Nu vă pot preciza mai multe aspecte ale cazului având în vedere că este o anchetă care se află în prezent în desfășurare. Sunt indicii că unele bunuri – așa cum era de așteptat – au părăsit ilicit teritoriul României.”

La Mureș se continuă ”o tradiție” inaugurată imediat după 1990

Nadăşa, Ulieş, Sângeorgiu de Câmpie, Sărmaşu, Sâmpetru, Pogăceaua sunt doar câteva localităţi unde au fost contabilizate infracţiuni, din totalul celor 18 furturi înregistrate la Poliţia Mureş. La Ulieş spre exemplu, au dispărut şapte cărţi vechi şi rare. „Cazania lui Varlaam”, o scriere veche şi foarte importantă a fost furată şi de la Sâmpetru şi de la Pogăceaua (Pogăceaua este un caz foarte interesant, insuficient investigat considerăm noi, de către cei în drept), „Apostolul”, o scriere din 1683, a fost furată de la Sărmaşu, la fel ca şi „Predicile lui Petru Maior”. Bizară ni se pare şi situaţia semnalată nouă despre două scrieri foarte importante „Antologicon” şi „Octoih”. Acestea ar fi plecat – potrivit sursei noastre – cu forme legale la Mitropolia de la Alba Iulia, dar acolo nu se mai regăsesc în inventare. Poate dăm un subiect de cercetare Poliţiei mureşene. Ar fi interesant de ştiut ce s-a întâmplat cu importanta şi valoroasa colecţie de icoane a lui Ioan Vlasiu de la Deda-Bistra, dispărută imediat după 1989. Câteva zeci de icoane au fost cărate într-o singură noapte de către indivizi care, prin modul de operare, dovedeau o cunoaştere foarte bună a locaţiei unde se găseau. În mod cert, a fost un furt comandat. Personal, am încă multe dubii referitoare la situaţia incertă a obiectelor de patrimoniu din colecţia aflată în Casa parohială din Săcalu de Pădure. La luarea în primire a funcţiei de către noul paroh – dar în lipsa celui vechi, care fusese mutat disciplinar – acesta a sesizat lipsa unor obiecte. A refuzat să semneze atunci procesul-verbal. Între timp, vechiul preot care ar fi putut foarte bine (şi chiar era necesar) să dea nişte explicaţii mai marilor lui de la Protopopiatul Reghin a fost scos din preoţie şi şi-a pierdut urma prin Spania.


Multe cărți rare în parohii. Sunt ele oare asigurate corespunzător?

Cu mai mulţi ani în urmã, Elena Mihu, expert în carte rarã, cu care am purtat o lungă discuție despre patrimoniul mureșean, spune că, citez: ”împreunã cu colegii mei de la Oficiul de patrimoniu (azi, desfiinţat, o datã cu constituirea Direcţiei pentru Culturã, n.r.) am inventariat (investigat) bisericã cu bisericã, sat cu sat, din peste 180 de localitãţi mureşene… Dupã care, pentru fiecare parohie, redactam declaraţii, procese verbale, pãstrate azi şi la Direcţia pentru Culturã, Mureşul fiind unul dintre puţinele judeţe din ţarã care deţine asemenea evidenţe”. Aceste eforturi ale unui colectiv mic, dar inimos condus de regretatul profesor Valeriu Lazãr, a fãcut ca în judeţul Mureş sã poatã fi scoase la luminã şi redate circuitului cultural aproximativ 2.000 de cãrţi vechi româneşti cu valoare de tezaur. Fãrã a intra în prea multe detalii, meritã subliniat cã, în Mureş, numai Cazania lui Varlaam, din 1643, se pãstreazã în 27 exemplare, din Noul Testament de la Bãlgrad, din 1648, se pãstreazã, de asemenea în 7 exemplare, din Biblia lui Samuil Micu, din 1795, 23 de exemplare, dar lista cu asemenea cãrţi-tezaur, azi, raritãţi, ar putea continua. Printre parohiile cu cel mai mare numãr de cãrţi se numãrã cele din Nadãşa, Sânpetru, Murgeşti, Şardu Nirajului (pe Valea Nirajului, la Valea (Iobãgeni), Sãcalu de Pãdure,ş.a.”

România, locul trei într-un top Interpol al furturilor din patrimoniu

Furturile din patrimoniul național nu sunt o noutate pentru spațiul românesc, dar ele au luat un ”avânt” extraordinar după 1990, date fiind condițiile care au fost create după acest moment. Până în 1999, din ţara noastră au fost furate 517 icoane şi 41 de statui, dar şi alte obiecte de artă, printre care un loc aparte îl ocupă cărţile rare. În total, au fost sustrase 1.071 de obiecte de patrimoniu sau susceptibile de a face parte din patrimoniu. Dintre acestea, 140 au fost furate din muzee sau din ateliere de artă. Alte 303 opere proveneau de la persoane particulare şi colecţionari. În judeţul Mureş, din 1998 şi pânã în 2007, au fost comise 18 furturi. Într-un „top” Interpol, România ocupă locul trei la furturile din patrimoniul cultural naţional. Situaţia însã nu mai alarmează pe nimeni. Şi poate nici nu mai interesează prea mult pe cineva. Asta pentru că, probabil nici nu mai e cine ştie ce de furat. Ceea ce a fost mai de preţ a luat demult calea strãinătății. Cele mai multe furturi de acest gen au avut loc în decembrie 1989 şi în lunile care au urmat. România avea chiar din perioada comunistã o legislaţie în domeniu menită să protejeze bunurile de patrimoniu. Abrogarea acesteia de cãtre „emanaţii” aşa-zisei revoluţii din decembrie – în fapt o loviturã de stat – pusă la cale în interior cu sprijin din exterior, a dat posibilitatea comiterii unui adevărat jaf din patrimonial naţional. Un jaf, care le-a oferit ocazia multor „onorabili” sã-şi completeze colecţiile de artã particulare, iar altora sã traficheze aceste bunuri în afara ţării. Mult timp aceastã situaţie catastrofală a fost favorizată de absenţa unei legi care să protejeze şi să reglementeze patrimoniul cultural naţional. Acum „onorabilii” pot dormi (şi mai) liniştiţi, faptele de acest gen comise de ei sau la comanda lor până în 1996, s-au prescris. Ei sunt acum şi mai onorabili decât au fost. În plus sunt și mult mai bogaţi. Adoptarea Legii nr. 182/2001, privind protejarea patrimoniului cultural naţional, a venit prea târziu. Apariţia legii, care ar fi trebuit să asigure protecţia obiectelor de patrimoniu, nu a avut efectul dorit de către autorităţi. Lacunele şi aplicarea sa defectuoasă au făcut ca obiectele de artă şi antichităţile să fie comercializate în continuare în afara oricărui control, iar furturile, în special cele comandate, să continue şi chiar să ia amploare.

Și icoanele sunt căutate de hoții autohtoni

Vasile Mureşean, expert în icoane şi picturã bisericeascã, despre icoanele pe lemn și pe sticlă :”Avem în judeţ icoane valoroase şi pe lemn, dar şi pe sticlã. Cele mai vechi icoane pe lemn – 3 bucãţi – sunt din secolul al XVI-lea, apoi 5 din secolul al XVII-lea, pictate de Grigore din Colomeea şi numãrul lor creşte pe mãsurã ce venim mai aproape de timpurile noastre”. În anul 2002, în urma spargerii „Muzeului Bisericesc” din Sãrmaşu, s-au furat – pe lângã 12 icoane de o valoare deosebitã – douã Cazanii ale lui Varlaam, Noul Testament de la Bãlgrad din 1648, un Triod din 1737, ş.a. În total opt cãrţi de mare valoare. Trei dintre cele opt cãrţi, recuperate ulterior, au fost gãsite pe la Bucureşti şi Cluj, dar hoţii nu au fost prinşi. De la Muzeul Bisericesc din Nadãşa, au „dispãrut” 11 icoane bisericeşti de mare valoare şi exemplele pot continua.

Unde pleacă bunurile de patrimoniu din România?

Din analiza fenomenului infracţional, în domeniul protejãrii patrimoniului cultural naţional, rezultă cã modurile de operare folosite pentru comiterea faptelor sunt diverse: furturile din lăcaşuri de cult (biserici, mânăstiri, schituri, case parohiale, cimitire); furturile la comandă din colecţii particulare (de regulã din locuinţele persoanelor fizice), din muzee şi colecţii publice; detecţii şi sãpãturi neautorizate în siturile arheologice; falsificarea operelor de artã; furturile prin substituire – înlocuirea originalelor cu falsuri; traficul cu obiecte de patrimoniu furate şi scoaterea peste graniţã prin întocmirea de documente false. Din 2001 şi pânã în prezent, au fost sãvârşite peste 1200 de infracţiuni, reprezentând furturi de obiecte de artã şi de cult, dar şi distrugeri de bunuri culturale mobile şi imobile. Cele mai multe furturi sunt din lãcaşuri de cult (530), urmate de cele din locuinţe şi colecţii (102), din muzee şi case memoriale (34), din cimitire şi anticariate. În prezent, în urmãrire generalã se aflã 1001 bunuri culturale mobile, iar în urmãrire internaţionalã, 142. Multe dintre obiectele noastre de patrimoniu iau calea Occidentului şi pot fi regãsite, în general, în Austria, Ungaria, Franţa, Germania sau Italia.

S-au furat și locomotive… de patrimoniu

Un succes deosebit, rod al colaborãrii Poliţiei române cu Interpolul, l-a reprezentat recuperarea celor 4 tablouri furate în urmã cu aproape 40 de ani de la Muzeul Brukenhal din Sibiu, respectiv „Portret de femeie”, autor Rosalbla Carriera, „Bãrbat cu luleaua la fereastrã”, autor Frantz von Miierys (1635-1681) – Şcoala flamandã, „Portret de bãrbat cu craniu”, autor maestrul legendei Sfântului Augustin- Şcoala flamandã, (secolul XV) şi „Ecce Hommo”, autor Tiziano Becellioda Codore (1477-1576)-Şcoala italianã. Printr-o laborioasã activitate, Interpol Washington a recuperat aceste opere de artã şi le-a restituit muzeului român în anul 1998. În acelaşi timp, oamenii legii au gãsit şi redat posesorilor peste 1.600 de obiecte de patrimoniu care fuseserã furate. Inventivitatea hoţilor însã nu cunoaşte limite. Poliţiştii au fost uimiţi când cu câțiva ani în urmă au descoperit o escrocherie de proporţii care urmãrea scoaterea din ţarã a 34 de locomotive vechi, considerate obiecte de patrimoniu (locomotive cu abur). Acestea se aflau la punctul de trecere a frontierei din Curtici şi urmau sã fie scoase din ţarã cu complicitatea lui Dumitru Nicolae, expert tehnic din Ministerul Culturii şi Cultelor, el fiind cel care falsificase certificatele de export definitiv pentru cele 34 de locomotive.

Și un furt de acum 77 de ani. Și tot la Teleki. Poate un alt subiect de anchetă?

Un număr de 96 de volume, cu o valoare ştiinţifică şi materială excepţională, au dispărut din Biblioteca Teleki. Cercetările făcute într-un mod cât se poate de discret n-au dus la nici un rezultat notabil. Nu se ştie cu certitudine când au dispărut, unde se află, cine le-a scos din ţară şi în ce mod. Poliţia nu s-a implicat în rezolvarea acestui caz, deşi ar fi trebuit să o facă. Biblioteca Teleki este una ştiinţifică prin excelenţă. Deschisă în 1802 publicului larg, aceasta cuprinde volume de o valoare deosebită, datorită informaţiilor oferite. Densuşianu şi-a elaborat lucrarea „Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria, 1784-1785″, documentându-se, în parte, şi în această bibliotecă, iar Iorga şi Lupaş, care ne-au vizitat oraşul în iulie 1922, n-au scăpat prilejul să o viziteze şi ei, arătându-se impresionaţi de cele constatate acolo. Fondatorul acestei biblioteci, contele Samuel Teleki a dorit ca odată cu darea ei în folosinţă în 1802, să faciliteze accesul publicului mureşean la tezaurul de valori spirituale ale umanităţii.

Născut la Gorneşti în 1739, contele Samuel Teleki a fost în mod indiscutabil, un spirit iluminist. Călător neobosit, spirit căutător şi cutezător în acelaşi timp, după îndelungi peregrinări prin Europa (la Leiden, Utrecht, Rotterdam, Paris, ş.a.), Teleki a adus la întoarcere circa 2000 de volume achiziţionate din fonduri proprii. În 1787 s-a stabilit la Viena, iar în 1791 a devenit cancelar al Transilvaniei. Prin eforturile sale, între 1799-1802 a fost construită clădirea bibliotecii care a şi fost deschisă în toamna anului 1802. Între timp, fondul de carte achiziţionat de Teleki a crescut foarte mult, el ajungând la momentul deschiderii la circa 36000 de volume. Tot în urma demersurilor sale, între anii 1796-1819 a fost tipărit la Viena catalogul bibliotecii, cel dintâi catalog ştiinţific tipărit pentru acest spaţiu geografic.

O cerere suspect de discretă

Ministerul Cultelor şi Artelor din Regatul României dispunea de anumite informaţii, parvenite prin surse oficiale, cum că din valoaroasa bibliotecă Teleki au dispărut importante volume cu caracter ştiinţific. Cu toate acestea nu a înştiinţat Poliţia, pentru ca aceasta să demareze o anchetă care să elucideze cazul.
Cu adresa nr.166 din 24 februarie 1937, Cabinetul Ministrului Cultelor şi Artelor îl anunţa pe Aurel Filimon: „…prin deciziunea noastră nr.165, din 24 februarie a.c., sunteţi numit delegat onorific al Ministerului Cultelor şi Artelor pe lângă Biblioteca Contelui Samuel Teleki din Târgu Mureş…vă rugăm ca după examinarea atentă a situaţiei bibliotecii să ne trimiteţi un raport amănunţit despre starea ei, stabilind cu mijloacele pe care le veţi găsi utile, dacă au fost înstrăinate cărţi şi manuscrise din bibliotecă, de cine, când şi unde se găsesc azi lucrurile înstrăinate”. După cum se poate observa, cercetările lui Filimon au avut la bază o cerere expresă a forului său ierarhic superior, care este de presupus că a fost înştiinţat de aceste dispariţii de către Poliţie. Atunci, de ce acelaşi for, ca beneficiar a unei informaţii deosebite, nu a cerut o anchetă oficială şi a apelat la o persoană cu puteri şi competenţe strict limitate pentru a face o anchetă discretă? Sau de ce acelaşi minister, odată încheiată ancheta lui Filimon şi concluziile puse şi trimise ministrului, nu a dispus o cerere de aprofundare a anchetei prin organele specializate ale statului român? Ce interese oculte se ascundeau de fapt în această cerere?

O colecție mureșeană – colecția Valeriu Vaida. O are cineva în evidență?
Un „Dicţionar” latin-german din 1793, un „Octoih”, tipărit la Blaj în 1760, un „Liturghier” tipărit la Râmnic în 1768, un exemplar din „Povestea vorbii” de Anton Pann, tipărit în 1853, sunt doar câteva din exemplarele de carte pe care regretatul Valeriu Vaida, un personaj fabulos pe care am avut ocazia să-l cunosc cu mai mulți ani în urmă, le-a adunat de-a lungul timpului în colecţia sa. Ca să nu mai vorbim de faptul că la acestea şi la multe altele care se mai află în colecţia Vaida, se adaugă şi lucrări originale de Baba, Steriadi şi Adoc. Ce s-a întâmplat cu ele după moartea sa? Interesează oare pe cineva?

Carol Teleki, un conte arogant

Pe data de 6 martie 1937, Aurel Filimon a făcut primele diligenţe pe lângă contele Carol Teleki pentru a i se pune la dispoziţie catalogul-inventar („revizorius catalogus”). Plecat din ţară cu catalog cu tot, contele Carol Teleki i-a răspuns lui Filimon, o lună mai târziu, într-un stil arogant, că respectivul catalog îi va fi pus la dispoziţie de bibliotecarul Guylas Carol. Filimon purtase o asiduă corespondenţă nu numai cu curatorul bibliotecii, contele Teleki Carol, dar şi cu contele Teleki Adam, contele Teleki Domokos şi juristul Fundaţiei Teleki, dar şi cu bibliotecarul, profesorul Guylas Carol. Teleki Carol îl tratase însă pe Filimon încă de la bun început cu multă aroganţă şi nu i-a răspuns la scrisori. Pe data de 10 aprilie şi pe 13 iulie 1937, Filimon i-a adresat din nou două scrisori lui Teleki Carol, în legătură cu inventarul pe care îl avea de făcut. Abia de această dată a primit răspuns şi a început să-şi îndeplinească sarcina încredinţată de minister. Pe data de 10 noiembrie 1937, Filimon şi-a înaintat raportul cu concluziile sale: 96 de volume dispărute.

Ce a făcut Poliția atunci?

„…ele (cărţile, n.r.) astăzi, spunea Filimon în raportul său, se află în posesiuni străine şi formează din când în când subiectul vânzării publice sau tacite…” În cuprinsul aceluiaşi raport, Filimon mai spunea: „nu există mijloace care ar putea să indice persoane precise cărora s-ar putea atribui înstrăinările din inventarul bibliotecii. Forţat de împrejurările constatate şi descrise mai sus, nu vreau să mă bazez pe prezumţiuni care eventual la aparenţă ar fi întemeiate, însă nu pot fi absolut sigure”. Evident că Filimon dispunea de unele informaţii referitoare la anumite persoane suspecte de a fi sustras parte din acele volume. Nu era, însă, sigur şi nu putea face afirmaţii nefondate. De aceea, era vital ajutorul poliţiei. Cu toate acestea, poliţia nu a fost implicată, iar evenimentele precipitându-se – 1940, anul Diktatului de la Viena şi ulterior instaurarea comunismului în România – raportul lui Filimon a fost uitat. Poate că n-ar fi lipsită de interes în momentul de faţă, demararea unei anchete a poliţiei și în acest caz. Punctul de plecare ar putea fi chiar mapa de corespondenţă a lui Aurel Filimon, mapă care se află în posesia fiicei sale şi care trăieşte în prezent la Târgu-Mureş. Din cele 96 de volume, parte în Ungaria, Austria sau în SUA – după unele informaţii – n-ar fi exclus ca unele să se mai găsească în Târgu-Mureş, probabil în anumite colecţii particulare, ale unor ”fini” colecționari.

Nicolae BALINT