În România numărul populaţiei stabile este de 19.042.936

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Conform unui document difuzat de Institul Național de Statistică, din datele ultimului recensământ efectuat în România numărul populaţiei stabile este de 19.042.936. La acest număr se adaugă numărul cetăţenilor români aflaţi în străinătate, rezultatul final fiind de 20.254.866 de cetăţeni români.

Institutul Naţional de Statistică menţionează în acelaşi document că ponderea populaţiei sub 18 ani a fost la 1 ianuarie 2011 de 18,4%, adică 3.726.895 persoane.

Extrăgând numărul persoanelor sub 18 ani din numărul populaţiei stabile, rezultă că în România la ora referendumului numărul persoanelor cu drept de vot era de 16.527.971.

Cvorumul necesar demiterii preşedintelui Traian Băsescu, jumătate din numărul persoanelor cu drept de vot calculat mai sus este de 8.263.985 de persoane. Cvorum care a fost îndeplinit, conform BEC numărul participanţilor la votul de duminică fiind de 8 429 265 persoane.»— afirmă același Institut.

Dincolo de aspectul electoral, situația demografică a României este înspăimântătoare. Neamul acesta este pe cale de a fi anihilat.

Dan Culcer

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Recensământul din 2011 arată că populaţia României se află la nivelul anului 1965
Acasă » Dezbateri

Note de lectură la „Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011”, Editura Compania, Bucureşti, 2012

Analizele demografice şi estimarea trendului în evoluţia populaţiilor din diversele state ale lumii constituie un instrument sigur, omniprezent în previziunile strategice de securitate privind viitorul omenirii.

A prezice în anii ’70 declinul Uniunii Sovietice pentru următoarele trei decenii părea un risc de neasumat de către casta elitistă a analiştilor consacraţi din cele mai prestigioase şcoli occidentale. În anii ’80, comunismul atinsese maximumul expansiunii sale geopolitice. Mai mult, unii au căzut în păcatul apologiei sistemului sovietic (vezi „Ostpolitik” şi cazurile marilor social-democraţi Willy Brand şi Olof Palme, al socialistului Pierre Mauroy, fost prim-ministru al Franţei, eroare pe care nu au comis-o însă François Mitterrand, Mario Soares sau Felipe Gonzales.

Şi totuşi, în 1976, demograful Emmanuel Todd a publicat volumul „La Chute finale” (“Căderea finală”), cu subtitlul „Eseu despre descompunerea sferei sovietice”, al cărui punct de plecare l-a constituit constatarea creşterii mortalităţii infantile şi a scăderii speranţei de viaţă în Uniunea Sovieticăîncepând din 1971. Paradoxal, în acel moment, speranţa de viaţă creştea în ţările subdezvoltate. Concluziile lui Todd privind incapacitatea de a supravieţui a sistemului socialist şi sfârşitul inevitabil al URSS au surprins, dar au fost bine primite. Încă de la mijlocul deceniului opt, Administraţia SUA, sub preşedinţia lui Jimmy Carter, şi-a declarat disponibilitatea de a sprijini alternativele democratice la regimurile totalitare.

Am ales acest exemplu pentru a sublinia importanţa apariţiei unei excelente analize şi estimări de securitate naţională, „Drama noastră demografică.Populaţia României la recensământul din octombrie 2011” (Editura Compania, 2012), semnată de profesorul Vasile Gheţău, personalitate ştiinţifică de notorietate internaţională (între altele, expert şi cercetător al Centrului Demografic al ONU în România între 1974 şi 1984, director al Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române, consultant al ONU în probleme de analiză demografică aplicată), care este şi cea mai autorizată voce în statistica populaţiei.

Procesul de reproducere biologică şi socială a poporului român a încetat

Prin apariţia acestei analize a rezultatelor provizorii ale Recensământului Populaţiei şi Locuinţelor din octombrie 2011, şcoala demografică românească de bună tradiţie, prin prodigiosul ei continuator, avertizează clasa politică şi, deopotrivă, tot ce înseamnă conştiinţă naţională şi voinţă de dăinuire, asupra celui mai mare pericol existenţial : încetarea procesului de reproducere biologică şi socială a poporului român.

Rata mortalităţii generale depăşeşte cu 2,9 % rata natalităţii. Populaţia actuală stabilă a României -19.043.000 - este cea înregistrată în 1965, în conditiile în care atunci se observa o creştere naturală de 115 mii persoane, iar în prezent estimează o scădere naturală de 55 mii persoane (p. 11).

Declinul populaţiei României, de 2.638.000 persoane de la recensământul din 2002, a avut loc în condiţiile în care populaţia lumii sporeşte, iar durata medie a vieţii este în creştere. Populaţia actuală a globului a depăşit 7 miliarde de locuitori şi creşte într-un ritm anual de circa 1,6%. Se nasc în fiecare an 90 de milioane de persoane şi se prevede pentru anul 2030 o populaţie mondială de circa 10 miliarde.

România - sursă a migraţiei externe

Analiza componentelor declinului populaţiei din România arată că 2.214.000 reprezintă migraţia externă negativă, iar 424.000 scăderea naturală (p. 11). Datele privind migraţia externă negativă sunt relative - valoarea cifrelor oscilează între două şi trei milioane în diferite perioade -, ponderea mai mare fiind aceea a migranţilor economici rurali (52%), cei proveniţi din mediul urban reprezentând 48% (p. 18).

Declinul populaţiei României se înscrie în tendinţa europeană. Potrivit politologului francez Roland Hureaux, declinul demografic care ar putea semnifica ieşirea Europei din istorie este consecinţa ideologiei şi a modului de organizare a societăţii industriale, în care munca salariată a devenit principala, dar nu unica diferenţă, care generează o “remarcabilă alienare a conştiinţelor”, capabile să dea uitării virtuţile propovăduite de marile religii universale. Potrivit estimărilor OECD, numărul imigranţilor ar trebui să fie de 5-10 ori mai mare pentru a neutraliza efectele îmbătrânirii populaţiei din Europa. Trebuie însă remarcat că numărul actual al imigranţilor provoacă furtuni politice, xenofobie şi măsuri drastice de limitare a mişcărilor de populaţie.

Iată, aşadar, suficiente motive de reflecţie în legătură cu politicile demografice ale guvernelor şi acţiunile sociale privind familia, natalitatea, concepţia şi contracepţia.

În România există o cultură a avortului

Numărul avorturilor din România, din 1958 până în 2010, depăşeşte numărul populaţiei stabile recenzate în octombrie 2011. Media avorturilor este de trei ori mai mare decât cea a ţărilor vestice. Totalul avorturilor (al celor raportate oficial, care nu includ sectorul medical privat) pentru intervalul menţionat este de 21.547.891.

Datele din 2008 clasează România pe locurile 3-4 în lume ca procentaj de sarcini încheiate prin avort (36/100), după Rusia şi Cuba - aşadar, pe locul 2 în Europa şi pe locul 1 în UE. Raportul dintre avorturi şi sarcinile duse la capăt (576/1.000 născuţi vii) este şi el dezolant, constituind, împreună cu mortalitatea şi migraţia, expresia matematică a scăderii continue şi a îmbătrânirii populaţiei ţării, motiv serios de îngrijorare pentru autorităţile de stat.

În ultimii 20 ani s-au înregistrat peste 11 milioane de avorturi, aproape jumătate făcute de femei tinere, până în 30 de ani. Cifrele, deşi copleşitoare, sunt mai mici decât cele reale, întrucât datele sunt subraportate.În anul 2000, clinicile private au efectuat 80.000 de avorturi, care nu au fost raportate în statisticile oficiale.

Şi datele recente publicate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) arată că România are cea mai mare rată a avorturilor din Europa - 480 de avorturi la fiecare 1.000 de născuţi vii, ceea ce reprezintă peste dublul mediei din UE. Totodată, România are una dintre cele mai mari rate ale mortalităţii materne, cu 27 decese la 100.000 de născuţi vii. Numai Albania şi Republica Moldova au o rată mai mare a mortalităţii materne, de 31 şi, respectiv, 32. Experţii români au declarat pentru portalul de informaţii privind problemele pro-viaţă, LifeSiteNews, că ambele statistici sunt un rezultat al ajutorului extern al SUA, care subvenţionează contracepţia şi promovează o ''idee distorsionată a drepturilor femeilor". (Din decembrie 1989, de la Decretul CFSN de legalizare a avorturilor, şi până în 2008 au avut loc, potrivit datelor oficiale raportate anual de Institutul Naţional de Statistică, 7.179.194 de întreruperi voluntare de sarcină. Neoficial, se apreciază că numărul real ar putea atinge 11 milioane. Numai în 1990 au avut loc 992.265 de avorturi – sursa INS.)

Un studiu realizat de Stanley K. Henshaw, Susheela Singh şi Taylor Haas arată că Româniaare o situaţie ieşită din comun şi explicabilă doar prin existenţa unei „culturi a avortului“. Cu alte cuvinte, în România avortul ar fi ajuns să fie acceptat în mentalitatea publică nu ca soluţie ultimă în situaţii dramatice, ci pur şi simplu ca metodă contraceptivă. Cum se pot însă împăca astfel de opinii şi datele menţionate cu situarea constantă a poporului român pe unul dintre primele locuri în clasamentul celor mai religioase popoare din Europa, în condiţiile în care “dintotdeauna şi în tot locul” Biserica s-a pronunţat împotriva avortului, considerat unul din cele mai mari păcate?Şi care poate fi, în toată această realitate înfricoşătoare, explicaţia tăcerii cvasitotale a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române în această privinţă în ultimii 20 de ani? Dar nici celelalte culte nu par mai interesate de subiect.

Modificări în structura etnică a populaţiei

Ponderea românilor în totalul populaţiei a scăzut la 88,6% (89,5% în 2002), a maghiarilor la 6,5% (6,6% în 2002);tendinţe de evoluţii negative înregistrează şi celelalte etnii (semnificativ cea turcă), cu excepţia etniei rome (3,3 % din totalul populaţiei), care înregistrează o creştere de la 535 mii în 2002 la 619 mii în 2011 (+ 15,7%, cu creşteri mai accelerate în judeţele Mureş, Argeş, Buzău şi Vrancea – p. 24).

Datele recensamantului privind numărul romilor sunt departe de a concorda cu autoevaluările realizate de organizaţiile acestora. Astfel, la nivelul anului 2005, există estimări care pot indica, pentru prezent, o populaţie romă de cca. un milion:

Populaţia (probabil) autoidentificată ca aparţinând etniei Roma, la nivel naţional, conform Recensământului din 2002 şi estimării PROROMI din 2005

Anul estimării Sursă Valoarea

2002 Recensământ 535.140

2005 PROROMI, varianta minimă 730.174

2005 PROROMI, varianta medie 851.048

2005 PROROMI, varianta maximă 968.275

[ Sursa: Banca Mondială, Bucureşti, Iulie 2005 “Roma Social Mapping. Targeting by a Community Poverty Survey”]

Speranţa noastră de viaţă şi Registrul General al Populaţiei
Faţă de estimările de la 1 iulie 2011, datele recensământului ne reduc orizontul speranţei de viaţă cu un an, de la 70,1 ani la 69,1 ani pentru bărbaţi şi de la 77,5 ani la 76,9 pentru femei.

Analiza profesorului Vasile Gheţău scoate în evidenţă faptul că nu au fost recenzate 234,4 mii de locuinţe, de unde se estimeaza 575.000 persoane nerecenzate, la o medie de două persoane/locuinţă, sau 1 milion la o medie de patru persoane/locuinţă.

În Municipiul Bucureşti, cu o scădere de populaţie de aproape un sfert de milion, rezultă şi cel mai mare grad de neînregistrare, de aproape 8%.

Marja de eroare a datelor recensământului (între 2 şi 7%) ridică serioase semne de întrebare în legătură cu fiabilitatea registrelor de stare civilă, a sistemului de evidenţă a populaţiei şi a rolurilor fiscale, precum şi a altor evidenţe oficiale la care să se raporteze şi în funcţie de care să se interpreteze rezultatele recensământului. Ţările în care recensământul se efectuează după aceleaşi metode şi surse ca în România au rămas puţine, remarcă autorul (p. 39). De ce nu are si România un Registru General al Populaţiei?

România la jumătatea şi la sfârşitul secolului
În varianta fertilităţii constante, estimările autorului ne arată pentru anul 2108 o Românie cu 8 milioane de locuitori. Densitatea populaţiei ar putea scădea de la 80 locuitori pe kilometru pătrat în prezent, la 62 la jumătatea secolului. Tot în 2050, populaţia în vârstă de peste 65 de ani se estimeaza a fi de 4,1 milioane. Numărul populaţiei feminine fertile (15-49 ani) va cunoaşte o scădere drastică, iar populaţia de vârstă şcolară (6-23 ani) se va diminua cu până la 50% faţă de începutul anului 2011.

Un recensământ diletant
Dincolo de eleganţa textului academic şi de prudenta exprimare a autorului analizei, un cititor cât de cât avizat nu poate să nu observe că recensământul din octombrie 2011 nu a fost temeinic pregătit. Dimpotrivă. Dacă în 1992 şi în 2002 s-au putut efectua operaţiuni corecte de recenzare, cu rezultate în marjele fireşti de eroare, ultimul recensământ ne apare ca fiind întreprinderea unor amatori.

Consecinţele superficialităţii cu care a fost pregătit şi efectuat recensământul grevează capacităţile guvernului de a elabora şi pune în aplicare proiecţii politice corecte în domeniul sănătăţii, educaţiei, locurilor de muncă, asigurărilor sociale ş.a.

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Gheorghe Fedorovici -Bunătatea Tîlharului nedrept

Convorbiri literare

http://convorbiri-literare.dntis.ro/FEDOROVICIiul9.html

          „Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniti, Îl hulea zicînd: Nu esti Tu Hristosul? Mîntuieste-Te pe Tine Însuti si pe noi. Si celălalt, răspunzînd, îl certa, zicînd: Nu te temi tu de Dumnezeu, că esti în aceeasi osîndă? Si noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Si zicea lui Iisus: Pomeneste-mă, Doamne, cînd vei veni în împărătia Ta. Si Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc tie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 39-43).

Tîlharul nedrept (nepocăit) din evanghelie consideră că toti oamenii merită să fie pe cruce. Dar nu din pricina aceasta este el rău. La fel de bine putea să afirme, precum o face dl. H.-R. Patapievici într-un articol recent, că nimeni nu merită să ajungă pe Cruce. Tîlharul cel rău este rău pentru că dispretuieste dreptatea; si dispretuieste dreptatea pentru că, asemenea tuturor arhitectilor unei lumi „mai drepte”, nu se teme de Dumnezeu.
În schimb, Tîlharul cel bun stie că merită să moară pentru faptele sale. Dar nu asta îl face bun, ci credinta într-un Dumnezeu drept, a Cărui dreptate depăseste dreptatea oamenilor, adică dreptatea mortii.
Amatorii de ironii si paradoxuri socratice trec apatici pe lîngă acest fragment care contine poate ironia supremă a istoriei umane: un tîlhar îi ia apărarea Celui Drept, venit anume pentru a-i apăra pe toti oamenii. Tîlharul pocăit îi reprezintă aici pe toti oamenii, de vreme ce, prin păcat, toti oamenii sînt osînditi la moarte. Recunoasterea acestui fapt înaintea Celui venit să-l caute pe om precum odinioară Tatăl pe Adam si Eva, îi aduce Tîlharului pocăit iertarea: „Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Astăzi, pentru că în momentul Răstignirii se făcea de fapt judecarea întregii lumi. A lumii care, după ce s-a lepădat de Făcătorul ei, acum îsi judecase Judecătorul. Însă lumea era cea care era judecată, „iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume si oamenii au iubit întunericul mai mult decît Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăste Lumina si nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sînt săvîrsite” (Ioan 3, 19-21)
Dl. Patapievici ne spune, în această recenzie pe care o face cărtii lui Michnik,  că importanta ei constă în solutia adusă resortului revansard: trebuie să ucidem revansa, propune Michnik, în numele iertării. Dar în numele cui si a ce trebuie să iertăm? În numele „cui”, nu aflăm, cel putin nu din recenzia elogioasă a dlui Patapievici. Ci doar în numele „a ce” – în numele „milosteniei”. Însă crestinismul (căruia dl. Patapievici se străduieste vizibil să-i asocieze curente, miscări si atitudini tipice secularismului religios) afirmă iertarea în numele dreptătii lui Dumnezeu. Acesta este temeiul în numele căruia putem cere si dărui iertarea.
Asemenea Tîlharului nedrept însă, dl. Patapievici pare să considere că iertarea poate fi la fel de bine cerută si acordată si în absenta dreptătii lui Dumnezeu sau, mai precis, tocmai datorită absentei dreptătii lui Dumnezeu. Acest tip de întelegere este, evident, cît se poate de secular. Dar un secularism religios, fiindcă fostele idealuri crestine rămîn investite cu valoare maximă, valoare desprinsă la rîndul ei din valoarea supremă a fiintei umane (căreia îi este acordat un statut mai degrabă postulat decît demonstrat). Probabil că dl. Patapievici doreste să salveze crestinismul secularizîndu-l, urmînd modelul aplicat iudaismului de generatiile evreiesti de după Holocaust. Astfel, ideile din recenzia făcută acum cărtii lui Michnik par că se află în perfectă continuitate cu cele din volumul lui  Rob Riemen, Nobletea spiritului. Un ideal uitat (Curtea Veche, 2008, Argument de Vladimir Tismăneanu, Postfată de H.-R. Patapievici) unde traditia umanismului european este separată fără sovăire – si într-o ignorare flagrantă a istoriei culturii europene – de traditia crestină în scopul de a arăta că Europa poate functiona onorabil si în conditiile disparitiei crestinismului. Dacă, în postfata dedicată cărtii lui Riemen, dl. Patapievici era interesat de adevăr, curaj si libertate, acum, în legătură cu volumul lui Michnik, domnia sa vorbeste despre iubire:

„Ceea ce este extraordinar la Michnik este efortul supraomenesc de a rămîne fidel unei idei de societate care nu este doar o idee, ci este în mod ireductibil o experientă a inimii, prin iubire, prin fidelitate, prin rezistenta în fata minciunii, a trădării si a torturii”.

Concluzia articolului dlui Patapievici este că nu putem defini dreptatea astfel încît ea să poată fi urmărită în mod legitim. Orice astfel de definire este nerealistă si duce, dacă nu la totalitarism, atunci la traume sociale de nedepăsit. Importantă e unitatea, coeziunea socială. Linistea. Iubirea trebuie căutată, nu dreptatea. Emotionat, dl. Patapievici nu mai vede clar conturul unei istorii de un secol în care estul Europei a trăit teroarea iubirii dintre popoare. Se pare că de-atîta iubire au trebuit să fie pînă la urmă desfiintate. Acesta e însă un amănunt de care se agată doar indivizii vindicativi, si de care „comunistii nepocăiti” nu trebuie să se teamă, de vreme ce s-a trecut la faza a doua a Manifestului umanist, la iubirea dintre indivizi.
Cei care au avut prilejul să-l întîlnească pe Iisus Hristos în cursul vietii Sale pămîntesti au avut numeroase ocazii să-i cunoască iubirea: cînd a prefăcut apa în vin la Cana Galileii; cînd a vindecat bolnavi si demonizati; cînd a înmultit pîinile si pestii; cînd i-a înviat pe Lazăr si pe fiica lui Iair. Nicăieri si niciodată în altă parte însă nu au putut cunoaste oamenii mai deplin iubirea lui Hristos decît pe Cruce, cînd Fiul întrupat al lui Dumnezeu moare pentru oameni pentru ca oamenii să nu mai moară, trăind pentru Dumnezeu. Crucea este singurul loc unde poate fi cunoscută iubirea adevărată. Este locul dreptătii absolute, din care izvorăste iubirea desăvîrsită. Crucea este locul dreptătii, este singurul loc unde osînda poate fi suspendată sau aplicată – pentru vesnicie.
Secularismul religios (crestin) al dlui Patapievici pare că repetă modelul secularismului religios iudaic. De pildă, asa cum Martin Buber îi acorda literaturii idis rolul de înlocuire a sinagogii în dimensiunea ei religioasă, tot astfel dl Patapievici pare să privească traditia umanistă ca pe un succesor demn al crestinismului. Astfel, cultura europeană se poate dispensa de Biserică tocmai pentru că a preluat-o cumva.
Asa s-ar putea explica de ce, la putin timp după ce a publicat un articol întitulat „Crestinismul: vocea care lipseste”, dl. Patapievici a publicat un altul întitulat, de această dată, „Umanismul: vocea care lipseste”. Este dreptul domnului Patapievici să creadă, dacă despre asta este vorba, că umanismul ar putea apăra crestinismul mai bine decît s-ar putea apăra crestinismul pe sine. Dar este obligatia mea – într-adevăr, a fiecărui crestin – să observe că prin această apologie binevoitoare, crestinismul riscă să fie deformat pînă la a deveni de nerecunoscut. Crestinul trebuie să le spună celor opriti pentru o clipă de apelul generos adresat astăzi de dl. Patapievici – „astăzi veti fi cu mine în rai!” – că acest rai nu poate fi, ca orice paradis lipsit de Crucea lui Hristos, decît un rai al fărădelegilor nepedepsite, al păcatului nemărturisit si al nedreptătii vesnice.
Grăbit să implementeze „etica iubirii” a lui A. Michnik, dl. Patapievici arde etapele, ignorînd faptul că o convertire, pentru a fi reală, trebuie să fie precedată de pocăintă. Pentru a evita însă capcanele cazuisticii care pîndeste din apropierea oricărei distinctii importante, trebuie spus mai degrabă că pocăinta este interioară convertirii reale. Pocăinta produce o convertire mai adîncă, iar adîncirea convertirii aduce cu sine o pocăintă mai sinceră. Este vorba de un proces simultan de despătimire, iluminare si unire cu Dumnezeu. Dar chiar si în viata duhovnicească, acest proces se realizează în urma unei mărturisiri si a unui canon. Întrucît venirea în sine a lui Michnik, „convertirea” sa nu urmăreste întoarcerea la Tatăl, ci doar către ceilalti oameni, către „Fratele” său, el  este eliberat de dl. Patapievici, în termenii teologiei morale crestine, atît de povara mărturisirii cît si de asumarea canonului respectiv.
Nu poate exista convertire fără pocăintă, adică fără recunoasterea dreptătii si a îndreptătirii osîndei pentru nedreptatea proprie. Iar această pocăintă se face de cineva înaintea cuiva. Fără această pocăintă ne aflăm tot în stadiul, estetic dacă e să aplicăm criteriile lui Kierkegaard, al ideilor în dialog. Căci tipul de convertire despre care ne vorbeste domnia sa aici nu este altul decît cel rezumat în formula lui Spinoza, dragă dlui Patapievici, amor Dei intellectualis. Cu accent pe „intellectualis”.
În absenta Cuiva în numele Căruia putem ierta si datorită căruia trebuie să iubim, nu poate exista nici o valoare în sine. Dacă nu este întemeiată într-o Persoană absolută, cea mai înaltă valoare nu reprezintă decît un decret arbitrar.
Michnik, ne spune dl. Patapievici, alege calea mai grea, suprinzîndu-i pe toti cei care confundă justitia cu revansa, pe toti cei care doresc să anuleze tensiunea dintre sacru si profan. Dar aceasta înseamnă că Michnik îi provoacă, cel mult, doar pe coreligionarii săi, în măsura în care dreptul iudaic se inspiră direct din legea talionului. Crestinii stiu că dreptatea este întemeiată în Patimile Domnului, si înteleg din Predica de pe Munte care este cadrul temporal al aplicării ei. Crestinii nu dizolvă tensiunea dintre sacru si profan, ci o asază într-o pozitie superioară, în planul raportului dintre Biserică si lume, dintre istorie si vesnicie. În mod caracteristic, dl. Patapievici foloseste un limbaj ambiguu, aplicînd o aură religioasă unei probleme politice cu pretentia că asa va putea salva mai bine tensiunea dintre sacru si profan. Asemenea unui hasid istet, atunci cînd este confruntat cu o problemă reală (precum temeiul dreptătii sau al iubirii), dl. Patapievici ne spune o poveste.
„A ales calea mai grea,” îsi încheie dl. Patapievici textul despre Michnik, „pentru că, simtim asta la el, a iubit cel mai mult”. Formularea este o parafrază subtilă la concluzia lui Hristos de la Luca 7, 47: „Iertate sînt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă putin, putin iubeste”. Este vorba despre cunoscutul fragment evanghelic în care femeia păcătoasă îi spală cu lacrimi picioarele lui Iisus, stergîndu-le cu părul capului ei si ungîndu-L cu un mir pretios. Iisus foloseste ocazia pentru a le da fariseilor o lectie în privinta dreptătii divine, ale cărei criterii nu sînt regulile imprescriptibile ale dreptătii omenesti, ci dragostea. În cele din urmă, Iisus îi spune femeii că păcatele îi sînt iertate, lăsîndu-i pe fariseii scandalizati să clevetească: „Si au început cei ce sedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă si păcatele?” (Luca 7, 49).
Dramatizînd acest pasaj, dl. Patapievici distribuie rolurile în mod fraudulos, sugerînd că oricine ar comenta nemultumit tabloul zugrăvit lui Michnik se alătură automat fariseilor grăbiti să lapideze în acord cu grila moralei lor ipocrite. Frauda este cu atît mai gravă, cu cît, spre deosebire de desfrînata din evanghelie, iubirea mare a lui Michnik nu s-a îndreptat spre Domnul. Nu, Michnik a iubit mult, atît de mult încît a întrecut pînă si iubirea Domnului Răstignit din iubire pentru oameni. Căci Michnik a iubit umanitatea.
După cum se poate vedea, dl. Patapievici nu face altceva decît să manipuleze ideologic crestinismul. Riemen este făcut să cadă de acord cu Steinhardt iar Michnik cu Papa Ioan Paul al II-lea tocmai pentru a lăsa impresia că si reciproca este adevărată: Steinhardt îl aprobă pe Riemen, Papa pe Michnik. Iar Iisus Hristos pe Patapievici.

Autor :Gheorghe Fedorovici -Bunătatea Tîlharului nedrept

H.-R. Patapievici, Adam Michnik si etica iubirii, „Evenimentul Zilei”, 25 iunie 2009, http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/856394/SENATUL-EZV-Adam-Michnik-si-etica-iubirii/  

  Adam Michnik, Mărturisirile unui disident convertit, Polirom, 2009, prefată de Vladimir Tismăneanu.

Despre întelegerea crestină a răzbunării, ca revendicare anamnetică, am scris în Postfata cărtii lui O. Hurduzeu si M. Platon, A treia fortă: România profundă, Logos 2008, p. 361.

Precizare formulată deja de Ilie Catrinoiu pe blogul său.

Pentru o recenzie lămuritoare a cărtii lui Riemen, vezi Mircea Platon, Nobletea spiritului, în „Ziarul de Iasi”, 26 iunie 2009, http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/nobletea-spiritului~ni5ihb?cp=1

Urmînd argumentarea lui N. Steinhardt despre valoarea absolută a libertătii, dl. Patapievici încheia: „Atunci ce o poate garanta? Răspunsul e categoric: libertatea nu poate fi garantată, în momente de criză, decît de curajul fizic în fata mortii al celor care o apără de asaltul barbarilor. Aceasta este lectia lui Steinhardt si aceasta este, în viziunea lui Riemen, si întelepciunea supremă a umanismului”. H.-R Patapievici, Postfată, în R. Riemen, Nobletea spiritului, p. 167.

Vezi si H.-R. Patapievici, Valorile Europei, în Mihail Neamtu, Bogdan Tătaru-Cazaban (coordonatori), O filozofie a intervalului. In Honorem Andrei Plesu, Humanitas, Bucuresti, 2009. În privinta secularismului religios iudaic, vezi Saul L. Goodman, The Faith of Secular Jews (Ktav Publishing House, 1976). „Pentru Goodman, secularismul religios este un mod de a asigura viitorul evreilor seculari în America”. Tracy Fessenden, Disappearances: Race, Religion, and the Progress Narrative of U.S. Feminism, în Janet R. Jakobsen, Ann Pellgrini (eds.), Secularisms, (Duke U. P., 2008, p. 130).

Vezi în Postfata cărtii lui Rob Riemen, Nobletea spiritului, p. 160.

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Trafic de influenta la cel mai inalt nivel
Vineri, 27 Iulie 2012 Victor Roncea

O fapta abominabila a lui Tismaneanu: Trafic de influenta la cel mai inalt nivel – Presedintele Romaniei, Traian Basescu – pentru a-l mentine in functie pe pupilul lui, Dorin Dobrincu, la Arhivele Nationale, “un loc-cheie”! De-a dreptul penal!
ARTICOLUL 1 (4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. (5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. – Constitutia Romaniei
Cotidianul publica azi o stire-bomba: “La “Naşul TV”, într-o emisiune postată şi pe propriul blog, Tismăneanu îl denunţă pe Băsescu pentru trafic de influenţă!”
Am urmarit si eu fragmentul incriminat, pe care il si prezint aici (vezi video mai jos), dar eu cred dimpotriva: ca cel care face trafic de influenta la cel mai inalt nivel este Tismaneanu, nu Basescu. Sa vedem ce va zice Parchetul…

Dar mai intai sa prezint stirea lui Ion Spanu si apoi sa vin si eu cu cateva completari:
“Istoricul Vladimir Tismăneanu, cunoscut mai mult ca fiind fiul stalinistului Leonte Tismineţki, l-a denunţat recent pe Traian Băsescu pentru că, la intervenţia sa, preşedintele ar fi comis un trafic de influenţă asupra fostului premier Emil Boc în vederea păstrării lui Dorin Dobrincu la conducerea Arhivelor Naţionale!
Evenimentul s-a petrecut pe 13 iulie a.c. pe postul „Naşul TV” şi, din cauza difuzării reduse a acestuia în reţelele de cablu, aproape că a trecut neobservat. Iată, însă, că Vladimir Tismăneanu a postat înregistrarea emisiunii pe blogul său, unde poate fi vizionată de oricine.
Emisiunea se numeşte „By Alexa” şi a fost realizată de Alexa Ionescu (Nota mea: O reala concurenta a Andreei Pora, in frumusete de la Mama Natura. PS: Stiti bancul? In ultima zi de mandat, inainte de a preda cheile, Basescu mai face o plimbare prin parcul Palatului Cotroceni. Pe-o banca, melancolica, Andreea Pora, care nu se poate desparti inca de peisaj. Basescu, cum il stiti, galant, o baga in seama: “Ce faci, Andreea?”. Ea raspunde, oftand: “Admir Natura, dom’ presedinte…”. Basescu, sec: “Dupa tot ce ti-a facut?” :) ” )

În primele minute ale emisiunii, Tismăneanu face o declaraţie stupefiantă: „Eu am făcut un serviciu statului român, nu statul român mie. Să fie foarte clar!”.

Dar punctul culminant al emisiunii a început la minutul 22.10, când, aproape inconştient, dorind să-şi arate influenţa pe care o are asupra lui Traian Băsescu, Vladimir Tismăneanu şochează într-un delir care nu va rămâne fără consecinţe. Iată transcrierea pasajului respectiv, în care Tismăneanu răspunde la întrebarea „Cum explicaţi acest val al Restauraţiei?”:

„După Institutul meu au urmat Arhivele Naţionale, care e un loc-cheie, pentru că ce s-a petrecut sub conducerea lui Dorin Dobrincu a fost democratizarea arhivelor. Lumea nu întelege că pînă la momentul la care a fost numit Dorin Dobrincu acolo… Şi să nu mi se spună că nici o persoană nu e de neînlocuit! Ba da, există persoane de neînlocuit! (Nota mea: Ce coincidenta! Asta spuneau si Stalin si Ceausescu!) Sunt situaţii în care aşa e… Schimbarea acestui tînăr istoric foarte curajos, autorul unui capitol din “Raportul Final”, numit de Guvernul Tăriceanu, nu de Traian Băsescu (deşi era în timpul Alianţei D.A. – n.red.), dar menţinut de Traian Băsescu – am fost direct implicat în acel episod – în momentul în care ministrul de Interne PSD, dl Nica, a vrut să-l schimbe, Traian Băsescu a intervenit la premierul Emil Boc, şi a fost menţinut dl Dobrincu. Deci, Tăriceanu şi Boc, şi, sigur, Traian Băsescu”.

Aşadar, Tismăneanu recunoaşte nonşalant că a intervenit direct la Traian Băsescu, determinându-l pe acesta să-i impună fostului premier Emil Boc menţinerea lui Dorin Dobrincu în funcţia de director al Arhivelor Naţionale, lucru care s-a şi întâmplat!

De menţionat că, potrivit art. 3 din Legea Arhivelor Naţionale din 1996, instituţia Arhivele Naţionale este o „unitate bugetară în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor”, numirea şi destiutirea directorului fiind apanajul exclusiv al ministrului de Interne.

Denunţul lui Tismăneanu se referă la perioada guvernului PDL-PSD, când Dan Nica, ministrul de Interne de atunci, a vrut să-l înlocuiască pe Dorin Dobrincu din funcţia de director, pe care, de fapt, o ocupa prin detaşare de la Institutul de istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi.

Recent, prin ordinul ministrului Ioan Rus din 15 iunie a.c., Dorin Dobrincu a fost destituit şi înlocuit de Ioan Drăgan, şeful Arhivelor Statului din Cluj. Dobrincu a declarat pentru Mediafax că a fost destituit „pentru că nu ar fi gestionat bine cazul legat de reînhumarea rămăşiţelor poetului maghiar Nyirő Jozsef la Odorheiu Secuiesc”, mai precizeaza Ion Spanu in Cotidianul.

Solicitand colegilor mei de la Civic Media o documentare minima asupra pupilului lui Tismaneanu am primit urmatoare Nota:

Cine este Dobrincu
Dorin Dobrincu (foto stanga), membru al Grupului de Istorie de la Iasi (MRU, Adrian Cioflanga-CNSAS, “militianul spiritual” Andrei Muraru – IICCMER si alti “bugetologi”) a fost expert al Comisiei Tismaneanu si coordonator al Comisiei Prezidentiale Consultative pentru analiza dictaturii comuniste. Dorin Dobrincu a fost numit de Tismaneanu si membru al consiliului stiintific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Este autorul Capitolului ticalos despre Biserica Ortodoxa din Raportul Tismaneanu, care a dus la un protest serios al BOR la lansarea Raportului. Detalii aici: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/50744/Contraatac-al-BOR-la-Raportul-Tismaneanu.html.
Personajul este sectant si il ura pe Patriarhul Teoctist dupa cum uraste si Biserica Ortodoxa Romana. El a fost cel care a scos din arhive niste turnatorii de la Securitate in care se sustinea ca Patriarhul Teoctist e homosexual si legionar (!) si le-a publicat incalcand legea ca si cum ar fi fost reale. Practic a adoptat exact sistemul Securitatii de a murdari un om.

Apartenenta cuplului Dorin si Ligia Dobrincu la Cultul Evanghelic (neoprotestant) a avut ecouri negative in opinia publica din mediul universitar iesean. Controversata este si persoana Ligiei Dobrincu. Sotia lui Dorin Dobrincu a activat pana in 2006 ca profesor de istorie la Colegiul iesean “Richard Wurmbrand”, din cadrul fundatiei cu acelasi nume, cunoscut si sub denumirea Filocalia – Centrul de Intalnire si Studii Crestine, al carei presedinte este Pavel Romaniuc. S-a stabilit ca membrii acestei fundatii actioneaza in vederea racolarii de tineri, iar scopul ei consta in obtinerea de fonduri pentru finantarea Cultului Evanghelic. Fundatia “Richard Wurmbrand” coodoneaza la nivel local toate gruparile de cult evanghelic, grupari semnalate cu actiuni de prozelitism. Traseistul Dobrincu se afla in relatii stranse si cu Relu Fenechiu.

Dobrincu a fost numit ilegal la conducerea Arhivelor Nationale in iulie 2007 – fara Concurs, la presiunile lui Tismaneanu si Oprea, care au actionat mana in mana (pozitie ingemanata in care sunt, de altfel, si acum, dincolo de jocul informativ pe care-l fac, de-a securistul bun si securistul rau!) -, de catre ministrul de Interne PNL, Cristian David. Directorul anterior, profesorul Corneliu Mihai Lungu, a fost silit sa-si depuna dosarul de pensionare inainte de termen pentru a i se face loc rapid lui Dobrincu, care a ramas in functie – pe baza traficului de influenta la nivel inalt de care vorbeste Tismaneanu – chiar daca in fruntea Ministerului de Interne au venit ministri de la PSD si PDL, respectiv: Gabriel Oprea – 22 decembrie 2008 – 20 ianuarie 2009, Liviu Dragnea – 20 ianuarie 2009 – 11 februarie 2009, Dan Nica – 11 februarie 2009 – 3 octombrie 2009, Vasile Blaga (interimar) – 3 octombrie 2009 – 23 decembrie 2009, Vasile Blaga – 23 decembrie 2009 – 27 septembrie 2010, Traian Igaș – 27 septembrie 2010 – 9 februarie 2012, Gabriel Berca – 9 februarie 2012 – 27 aprilie 2012 si pana la Ioan Rus. O dovada clara ca individul a vorbit serios, autodenuntandu-se, din prostie, dar si punandu-l acum pe Traian Basescu, in plin proces electoral pentru demiterea sa, in cea mai proasta postura: de Presedinte care a incalcat Constitutia pentru a satisface doleantele unui curve intelectuale (inainte de Basescu a trecut si prin patul lui Iliescu si Voiculescu).

Practic, la data numirii, Dorin Dobrincu nu intrunea conditiile legale pentru exercitarea unei functii publice de conducere, astfel, in vederea incadrarii sale, s-a optat pentru varianta detasarii pe o perioada de un an din cadrul Institutului de Istorie “A.D. Xenopol” din Iasi la conducerea Arhivelor Nationale, cu statut de personal contractual. Fisa postului de director general al Arhivelor Nationale a fost modificata dupa profilul lui Dobrincu. Cand ii expira mandatul era prelungit cu unul interimar si iar prelungit si iar prelungit, la limita legii.

A vrut sa-si puna oamenii lui peste toate departamentele printr-un Concurs fictiv, fara a avea acest drept, nefiind functionar public, ceea ce a atras protestul Sindicatul Functionarilor Publici si Personalului Contractual din Arhivele Nationale. Conform surselor din Arhivele Nationale, Dobrincu a fost cureaua principala prin care s-au derulat afaceri ale mafiei imobiliare, cu “retrocedari” de zeci de milioane de euro, cu acte din arhive, unele falsificate. Intr-un articol din Adevarul se arata ca, in 2008, deci la un an de la numirea lui Dobrincu, “Mihai Costea, fostul avocat al fraţilor Nuţu şi Sile Cămătaru, este un exemplu de cum samsarii imobilia­ri folosesc informaţii scoase de la Arhivele Naţionale. Avocatul a dezvoltat o filieră care i-a permis să revendice şi să obţină trei imobile în centrul Bucureştiului. El s-a folosit de acte falsificate pe care le-a introdus, prin intermediul unor prieteni, la Arhivele Naţionale”. “Avocatul clanului Camataru, Mihai Costea, a fost condamnat de Inalta Curte de Casatie si Justitie la 13 ani de inchisoare, alaturi de alti doi inculpati, pentru retrocedari frauduloase.”, scria si Romania libera la data anuntarii sentintei.

Dupa cum spuneam si mai sus, Dobrincu este veriga de legatura dintre Tismaneanu si Marius Oprea care se pretind certati pentru a crea clasica lucratura cu “securistul bun si securistul rau”. In mediile arhivistice se sustine ca a reusit sa extraga dosarul de cadre al lui Basescu de la Arhivele din Constanta, aceasta filiala fiind una dintre primele vizate imediat dupa instalarea sa.

Inca din primele lui zile de mandat s-au ratacit trei dosare de cadre: al lui Leonte Tismaneanu, al lui Gogu Radulescu si o parte din cel al Anei Blandiana, de dupa racolarea ei de catre membrul CPEx al CC al PCR, Gheorghe Gogu Radulescu, in care apareau zecile de excursii in jurul lumii din perioada comunista, ca strategie a propagandei comuniste prin care se incerca sa se vanda Occidentului iluzia ca in Romania scriitorii sunt liberi, asemenea cazurilor lui Plesu, Liiceanu si Manolescu, navetisti la Paris si Berlin.

A incercat apoi sa-l indeparteze pe profesorul Al. Zub de la Institutul A D Xenopol din Iasi dupa ce acesta a declarat in mediul universitar ca nu a scris nici un rand la Raportul Tismaneanu, desi Comisia s-a folosit de numele lui in mod excesiv, pentru a se legitima stiintific insailarea de texte, fiind singurul academician din Comisie, dar doar cu numele. Profesorul Zub se afla si acum in proces cu Dobrincu si s-a aratat adeseori revoltat de “santajul mediatic” la care a fost supus.

Si l-a adus drept consilier pe un alt “istoric” de la Iasi, de 25 de ani la acea data, Muraru Dan Andrei, bursier al Muzeului Holocaustului si actualul “inlocuitor” al lui Ioan Stanomir la IICCMER (deci totul rămane sub control). Si-a pus-o secretara personala pe sotia lui Andrei Badin, un alt pupincurist de-al lui Tismaneanu, in prezent ciumpalac portocaliu / activist acoperit si convertit de la Antena 3 la B1 TV. Tot el l-a numit pe un istoric maghiar ca director adjunct, Mihaly-Zoltan Nagy, de confesiune romano-catolic, mentinut si azi in functie desi UDMR nu mai este la Guvernare! 

UPDATE: Dl Nagy si-a dat demisia de cateva zile. Cu toate acestea figureaza inca pe site-ul www.arhivelnationale.ro la conducerea institutiei.

Dupa 1990, reprezentantii Bisericii Catolice si ai Bisericii Evanghelice au solicitat in mod repetat Arhivelor Nationale retrocedarea documentelor preluate in perioada regimului comunist de la parohiile de rit catolic si evanghelic. Foarte multi considera ca apartenenta confesionala si rolul activ al lui Dobrincu in promovarea cultului evanghelic ar putea implica subiectivitate din partea acestuia in solutionarea acestei situatii in defavoarea Arhivelor Nationale (conform art. 19 din Legea 16/1996 a Arhivelor Nationale, documentele apartinand Fondului Arhivistic National – categorie in care se inscriu si documentele confiscate de la cele doua biserici – odata intrate in depozitele Arhivelor Nationale nu mai pot fi scoase de sub administrarea institutiei, retrocedarea lor fiind astfel ilegala). De altfel, a si incercat sa schimbe Legea Arhivele Nationale impreuna cu UDMR declansand un scandal general in randul istoricilor si arhivistilor romani.

Sursa 

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer


Candidații „mei” pentru alegerile prezidențiale din octombrie 2012


Constat că mulți români se gândesc cu teamă că dacă Băsescu cade duminică, la alegerile prezidențiale din toamnă nu vor avea posibilitatea de a-l înlocui pe președintele laș și nevrednic cu unul mult mai bun! Cu cine să-l înlocuiești pe Băsescu? Cu Sorin Oprescu? Cu Crin Antonescu sau cu Mircea Geoană?! Cu Vadim sau cu Becali?... Să fim serioși!
Am afirmat și o fac din nou: la toamnă, românii vor avea candidații pe care îi merită, alții decât cei ce deja s-au mai vânturat aiurea-n tramvai pe buletinele de vot, fără să-i poftească nimeni, veritabili tovarăși de gașcă și de partidă anti-românească ai Băsescului, ai PDL-ului și ai USL-ului, ai celorlalte partide parlamentare. Nu mai avem de așteptat nimic bun pentru Țară din partea acestor partide, din partea candidaților emanați de aceste structuri politice mafiote!... Sunt convins că vor apărea însă candidaturi valabile, ale unor persoane despre care să putem spune că sunt îndreptățite să aspire la funcția supremă.
...Nu mai lungesc vorba și trec la fapte, adică la propuneri. Fac un calcul simplu: tot românul mai poartă un respect firesc și, în fapt, bine meritat, numai pentru două instituții fundamentale: Armata și Biserica. Nu vi se pare normal să avem niște candidați (și) din partea acestor două instituții? Exact asta vă asigur că se va și întâmpla la toamnă: împreună cu alte persoane voitoare de bine pentru Țară și Neam, studiem candidaturile posibile din partea Bisericii și a Armatei. Sunt deja mai multe, rămâne ca în cel mai scurt timp să ne oprim la o singură candidatură. Imediat după 29 iulie vom declanșa un proces public de „audit politic”, mai ales pe Internet, examinare la care vom supune candidaturile propuse de partide, dar în același timp vom desemna și un candidat din partea Armatei și unul din partea Bisericii. Nu excludem ca, după desemnarea acestor candidați, cei doi să cadă la înțelegere, în anumite condiții, și să se prezinte în fața alegătorilor numai unul intre ei, susținut puternic de celălalt candidat, precum și de acea parte a societății civile care a generat propunerile respective.
Se înțelege că deocamdată nu pot dezvălui numele persoanelor pe care le avem în vedere. Numele tuturor persoanelor care alcătuiesc „baza de selecție”! Lista e incompletă în momentul de față, „se lucrează” la listă. Dar îmi îngădui să dau exemplul a două candidaturi teoretic posibile, numele a două persoane pe care eu, Ion Coja, le-aș propune, să fie luate în calcul, să intre în baza de selecție. Făcând public numele acestor persoane, comit acest gest oareșicum deplasat pentru a demonstra scepticilor că există un potențial, o ofertă politică extrem de generoasă, de consistentă, care poate veni din afara clasei și a partidelor politice. Această ofertă este speranța noastră, pe ea se întemeiază convingerea noastră că prin demiterea lui Băsescu se creează premisele alegerii la toamnă a unui candidat valabil, care să atragă voturile pozitive ale electoratului, acele mult râvnite voturi date din inimă, din toată inima!
Bunăoară, din partea BISERICII poate veni numele unui mirean, membru al Sfîntului Sinod. Să faci parte din Sfîntul Sinod al BOR ca mirean, ca laic, este deja o garanție de seriozitate, de moralitate, de prestigiu public etc. Nu ajunge oricine în Sfîntul Sinod! Biserica dispune de „un serviciu de cadre” care filtrează cu mare exigență! Sunt mai multe nume, dintre membrii actuali și foști ai Sfîntului Sinod, pe care le putem pronunța fără nicio problemă ca posibili candidați. Nu mă voi referi la dînșii, ci iau în calcul oferta chiar cea mai bună care poate veni din partea Bisericii: IOAN SELEJAN, Înalt Prea Sfinția Sa Arhiepiscopul de Covasna și Harghita! „Cunoscătorii știu de ce!”... Nu insist, o voi face după 29 iulie, chiar dacă, pentru cei mai mulți dintre românii care știu pe ce lume trăiesc, numele părintelui ierarh IOAN nu mai are nevoie de nicio prezentare.

Nota bene: desigur, există mari impedimente pentru candidatura unui ierarh bisericesc. Cunoaștem aceste piedici, aceste incompatibilități. Dar credem că în situații excepționale, de cumpănă grea pentru Neam, aceste piedici pot fi depășite. Firește, numai cu binecuvîntarea Prea Fericitului nostru Patriarh Daniel și a altor instanțe bisericești, cu acceptul ÎPS Ioan Selejan. Doamne, ajută!

Din partea ARMATEI s-au făcut mai multe propuneri, majoritatea privind ofițeri de mare prestigiu printre militari, trecuți în rezervă pentru că deveniseră incomozi pentru unii lideri politici din motive pe care acum le vom face publice... Una dintre propuneri îmi aparține și a bucurat multă lume: DUMITRU PRUNARIU. Direct îl cunosc numai din câteva emisiuni la care a fost prezent și m-a impresionat prin echilibru, competență profesională și disponibilitate de a se dărui binelui public. N-am stat niciodată de vorbă cu domnul general Dumitru Prunariu. Dar știu bine că atunci când a fost selectat pentru istorica sa misiune, selecția a fost extrem de riguroasă din toate punctele de vedere! A contat inclusiv sănătatea mentală, atât de îndoielnică la majoritatea candidaților și președinților de după 1990...
S-a dovedit în acești 22 de ani că președinții care provin dintr-un partid politic nu reușesc să se transforme peste noapte în „președinte al tuturor românilor”! Este o iluzie că aceștia se rup de partidul care i-a adus la Cotroceni! Avem nevoie în acest moment de un președinte neutru, care să nu fie legat de niciun partid politic!... Un președinte aflat deasupra luptei „pentru ciolan”! Un președinte care să asiste procesul de asanare a clasei politice, să-l controleze, să-l gireze prin personalitatea sa.
Alte propuneri vor fi solicitate să vină din partea mediului academic, a înseși Academiei României. Vom cere propuneri din partea patronatului, a sindicatelor etc. Vom trăi și vom vedea că societatea românească are un potențial mult mai mare de a fi corect reprezentată, de a contracara oferta iresponsabilă și, în sine, inacceptabilă a clasei politice.
Sunt conștient că nu este un gest prea inspirat cel pe care-l fac prin acest text. Intenția mea era ca despre aceste lucruri, despre posibilii candidați independenți pe care să-i susțină societatea civilă, să vorbim după 29 iulie! Speram ca referendumul să se țină în condiții normale, în aceleași condiții ca în 2007 sau la celelalte consultări electorale: fără un prag electoral, al cvorumului de 50% plus 1, cu totul neașteptat și incorect. Era evident că în condiții normale, într-un referendum desfășurat conform precedentelor consultări electorale, Băsescu ar fi picat fără doar și poate!
Lucrurile se schimbă acum, când referendumul va fi validat numai prin prezența la vot a jumătate plus unu dintre alegători. Constat că unii români, în mod cu totul greșit, dar nu și inexplicabil, se gândesc să nu se prezinte la vot, la referendum, de teamă că la toamnă se vor trezi în situația de a alege între un Crin Antonescu sau un Oprescu ori un Geoană, cu nimic mai buni decât Băsescu! Ba chiar dimpotrivă, zic unii!... Acestor români vreau să le dau curaj: depinde de noi și nu avem de făcut lucruri imposibile pentru ca la toamnă să avem pe lista de candidați la preșidenția României numele unor români performanți, cu adevărat reprezentativi pentru potențialul civic românesc, pentru capacitatea noastră de a dovedi că „nasc și-n Moldova oameni”!
Am dat mai sus două nume! Absolut onorabile. Sunt deplin conștient că, din păcate, pe cei doi în cauză îi pun într-o situație delicată, penibilă chiar, fără a le fi cerut voie, fără măcar să-i avertizez în vreun fel. Îmi asum această greșeală, acest păcat. Și, mai înainte de orice, vreau să-mi cer iertare de la cei doi onorabili și distinși români, pentru situația nedorită în care îi pun. În mod normal, după 29 iulie, aș fi procedat altfel, aș fi luat mai întâi legătura cu domniile lor și le-aș fi prezentat într-un mod mai potrivit invitația de a candida. Și n-aș fi făcut nimic public fără acordul persoanei în cauză. Mă împinge de la spate însă nevoia, conștiința că confuzia în care trăiesc mulți români îi va face să nu se prezinte la referendum, ceea ce ar avea numai consecințe nefericite! Catastrofale!


Repet: vreau prin cele de mai sus, prin exemplele propuse, să le dau curaj oamenilor! Demiterea lui Traian Băsescu nu înseamnă, în mod automat, că va deveni președinte în locul său unul cu nimic mai breaz! Pot să apară și vă asigur că vor apărea candidaturi noi, neașteptate, dar care vor fi primite cu mare bucurie de societatea românească, de românii voitori de bine pentru Țară și pentru propria familie, pentru viitorul nostru românesc.
Ceea ce mă interesează este ca oamenii, sensibili la această perspectivă, să fie convinși că mergând la referendum nu votează nici în favoarea lui Ponta, nici în favoarea lui Crin Antonescu ori a USL! Ci votează numai și numai împotriva unui individ care (1) nu merita să ajungă vreodată președinte și care nu numai că (2) a dezonorat această funcție, dar (3) a făcut și mult rău în jurul său! Trebuie oprit! Trebuie demis!
Altă semnificație nu are ziua de 29 iulie! Dacă vom înțelege corect lucrurile, această zi poate deveni o zi istorică, de care să ne aducem aminte cu satisfacție și cu mândrie! De nu...
București, 24 iulie 2012

Ion Coja

Provocarea Europei � Diaspora si Reintregirea

Provocarea Europei � Diaspora si ReintregireaPublicaţi postare

Comentariu

Buna ziua,
Vă atrag atenția asupra unor proiecte anterioare ale un or ardeleni, dezvoltate și argumentat — A. C. Popovici, Statele Unite ale Austriei Mari. și Oct. C. Tăslăuanu, (pentru ultimul puteți accesa situl unei biblioteci libere din București, www.dacoromanica.ro Eu cred că nu se poate realiza o uniune între țări inegale, de aceea oproiectul trebuie deplasat spre est, cu excluderea Rusieie și includerea statelor din Caucaz, care sunt europene. Am dezvoltat acest punct de vedere pe blogul meu asymetria-antiacvarium.
Cu tot binele, Dan Culcer
Les Etats-Unis d'Orient : Une confédération des etats de l'Europe Orientale et de l'Asie-Mineure : Proposition pour la Petite Entente
Autor Tăslăuanu, Octavian C. .
Editură Bucarest : [Tipografia Brănişteanu]
Data apariţiei 1924
Tip text
Format Extent 26 p. : tab., h. ; 24 cm
Format application/pdf
Limbă fre
Subiect Istorie universală
Europa -- Politică
Histoire universelle
World history
Deţinător (original) Biblioteca Metropolitană Bucureşti
Deţinător (digital) Biblioteca Metropolitană Bucureşti
Date 2012
PID 939038

Apelul Dr.Rath către poporul german și popoarele Europei, Berlin 13-03-2012

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

 Apelul Dr.Rath către poporul german și popoarele Europei, Berlin 13-03-2012 

Ion Coja : «Nu fac și nu am făcut nici cel mai neînsemnat gest de susținere a lui Traian Băsescu.»

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer



Ion Coja. Notificare publică


      Aflu că circulă pe Internet sub semnătura mea un text derutant pentru cititori, cu privire la referendumul din 29 iulie. Un text pe care eu nu l-am scris. În măsura în care există persoane dispuse să țină seamă de părerile mele, mă simt obligat să precizez că:

      1. Nu fac și nu am făcut nici cel mai neînsemnat gest de susținere a lui Traian Băsescu. După părerea mea, nu există niciun motiv serios ca să ezităm în ziua referendumului: DA! Băsescu trebuie demis!

      2. Mai presus de orice alt considerent, Traian Băsescu nu avea ce să caute printre candidații la preșidenție, necum să mai fie și ales președinte al Romîniei. Dezvăluirile care se vor face după 29 iulie sper să lămurească și acest subiect: fraudele electorale comise la alegerile de primar general al Capitalei, în 2000, și la alegerile prezidențiale din 2004 și 2009!

      3. La referendumul din 2007 Traian Băsescu s-a dovedit un ins laș, lipsit de curajul de a se confrunta cu opinia liber și corect exprimată a alegătorilor. A reușit să vicieze din start referendumul prin introducerea unei chestiuni care nu avea ce căuta pe buletinul de vot: problema reformei Parlamentului (propunerea de renunțare la sistemul bicameral și de reducere a numărului de parlamentari). Alegătorii de bună credință au luat în serios promisiunile de reformă a Parlamentului și au votat pentru menținerea lui Băsescu! Au trecut cinci ani de atunci! Nu a întreprins nimic serios Băsescu și PDL în vederea reformei promise! Propriii săi parlamentari au fost primii împotriva acestei idei! Dar ideea, ca promisiune făcută la referendumul din 2007, a reușit să deruteze electoratul și să deturneze votul oamenilor.

      4. Suspendat a doua oară, lașul nostru președinte încearcă o manevră și mai nerușinată: PDL a modificat din timp legea referendumului și de data aceasta, spre deosebire de 2007, pentru demiterea lui Băsescu este nevoie de participarea la vot a cel puțin 50% dintre cei înscriși pe listele electorale! Prevedere absurdă, care lipsește din legislația celor mai multe state. Știind bine că lumea nu-l mai vrea, speranța lui Băsescu este că românii care nu se vor prezenta la vot vor fi contabilizați în favoarea sa!...

      5. Există așadar acest pericol: numărul românilor absenți de la vot să fie mai mare de 50%. Din diverse motive și mai ales din lehamitea pe care ne-o stârnește circul politic, mulți dintre noi vor fi tentați să rămână acasă! În plus, câteva milioane de români, plecați din țară din pricinile cunoscute, nici nu pot să se prezinte la vot! Numai lașitatea îl poate face pe un politician să imagineze asemenea stratagemă penibilă și să profite de această situație pentru a-și salva pielea! De aceea, fiecare dintre noi, cei conștienți că demiterea lui Băsescu este o condiție sine qua non a oricărui proiect de redresare a situației din Țară, este imperios necesar să ne implicăm de la sine, benevol, într-o acțiune de la om la om de convingere, de persuadare a prietenilor, rudelor, a colegilor, să se prezinte la vot! Să le cerem, să le explicăm de ce este nevoie să ne prezentăm cu toții la vot! Atât! Iar la urnă să voteze fiecare cum îi face plăcere, să voteze chiar și în favoarea președintelui suspendat, dar să voteze! Căci absența de la vot semnifică de fapt acceptarea acestui comportament nedemn și laș al președintelui suspendat și al acoliților săi! Înseamnă complicitate indirectă la infracțiunile deja făcute și viitoare ale lui Traian Băsescu.
      Avem acum ocazia să spălăm rușinea de a fi suportat opt ani de zile în fruntea noastră un asemenea specimen! Avem ocazia să dăm de pământ cu cel mai mare impostor! Nu putem pierde această ocazie!

      6. Altă diversiune, altă încercare de a prosti electoratul este aceea de a spune că la referendum vom alege între Băsescu și Crin Antonescu, între PDL și USL!... Eu unul nu am susținut niciodată vreunul dintre partidele din USL! Pe Crin Antonescu și mai puțin! Dimpotrivă! Avem motive serioase să votăm împotriva lor! Dar vom avea ocazia să votăm împotriva lor la toamnă, în septembrie și în noiembrie! Nu mai e mult! Iar prima condiție pentru ca la toamnă să avem un alt președinte la Cotroceni, un președinte demn de această funcție, este ca președintele nedemn să fie destituit!
      Sunt convins că Crin Antonescu nu va fi ales președinte la toamnă! Sunt convins, sper și mă voi strădui ca la toamnă românilor să li se ofere una sau mai multe candidaturi mult mai îndreptățite, mai valabile decât candidatura lui Crin Antonescu! Imediat după 29 iulie vom aborda deschis acest subiect și voi aduce la cunoștința publicului câteva dintre aceste candidaturi, care vor veni nu din partea clasei politice, ci din partea societății civile, a românilor voitori de bine pentru această țară! A dumneavoastră, cei care citiți aceste rânduri!

      7. Așadar, să nu amestecăm lucrurile! Cine nu-l iubește pe Crin Antonescu sau pe Ponta să nu se simtă îndreptățit să-l sprijine pe Băsescu! Băsescu nu trebuie destituit pentru că unii i-au găsit un înlocuitor în persoana lui Crin Antonescu, ci pentru că numai prin destituire Băsescu și ai lui vor fi împiedicați să mai facă vreun rău acestui popor și numai prin destituire Băsescu și ai lui vor ajunge să răspundă pentru fărădelegile săvârșite.
      Cu această destituire nu se încheie cariera politică a lui Traian Băsescu! Cariera sa trebuie să continue prin redeschiderea dosarelor penale amânate sau ascunse, prin deferirea în justiție a infractorului și prin condamnarea sa binemeritată. A lui Traian Băsesu și a celorlalți politicieni participanți la trădarea intereselor naționale, la jefuirea și distrugerea Țării. Politicieni aflați atât în PDL sau UDMR ori UNPR, cât și în USL!
      Nu-i putem lua pe toți o dată la scuturat! Ci pe rând! Acum i-a venit rândul lui Traian Băsescu! Nu ne iartă nici Dumnezeu dacă irosim această ocazie! Acest referendum! Acest cartuș!


București, 20 iulie 2012

Ion Coja

Ovidiu Ivancu. Scrisoare din viitor. Povestea Cârmaciului

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

 « Ne-au trebuit milenii până să realizăm că nimeni nu este indispensabil. Că deţinătorii puterii sunt departe de a fi semizei. Ei sunt doar fiinţe cărora, la un moment dat sau altul, li s-a încredinţat un mandat. Mărunţi administratori dotaţi temporar cu telefoane secrete, ei nu fac istoria prin ei înşişi, ci doar o administrează. Indiferent cât zgomot ar genera apariţiile lor pe scena istoriei, el nu va fi niciodată nimic mai mult decât simplu zgomot. E o lecţie care nu trebuie uitată.» (Ovidiu Ivancu)

20 Iul

(text prezentat în deschiderea conferinţei Revizitând istoria: mentalităţi şi paradoxuri în secolul XXI,conferinţă desfăşurată între 23,5 iulie şi 27,5 iulie 5032, staţia orbitală Mithra)

Sursa http://ovidiuivancu.wordpress.com/2012/07/20/scrisoare-din-viitor-povestea-carmaciului/

Stimaţi colegi,

Vă voi vorbi astăzi nu de avantajele sau dezavantajele conştiinţei colective, nici de evenimentele care au redefinit Galaxia noastră după cel de-al treilea Război Galactic. Toate acestea, deşi interesante, sunt pentru dumneavoastră locuri comune, lucruri pe care le-aţi auzit încă din primele zile petrecute pe băncile şcolii. Sunt acum în faţa dumneavoastră pentru a vorbi despre o planetă astăzi dispărută, cu o contribuţie atât de neînsemnată la ceea ce suntem noi astăzi, încât mai mult de câteva rânduri despre ea nu veţi găsi în vreo carte de istorie: Terra. Şi nici măcar despre această planetă nu vă voi vorbi astăzi, ci despre un teritoriu mărunt în raport cu marile lui orgolii. Îl puteţi găsi pe hartă între 43 şi 48 de grade latitudine nordică şi aproximativ 20 şi 29 de grade longitudine estică. Ţara aceasta despre care vă vorbesc, la anul 2012, avea un Cârmaci. Aveţi în faţa dumneavoastră holograma Cârmaciului. Fiinţă needucată şi contradictorie, Cârmaciul a fost un om bizar. Probabil că prin hipnotism şi alte practici oculte despre care noi nu mai avem date, el a reuşit un lucru pe care puţini până la el, în ţara despre care vă vorbesc, l-au reuşit. Pe parcursul a doar câteva mii de rotaţii, Cârmaciul a reuşit să întoarcă mari mase de oameni unii împotriva celorlalţi.

 Milioane de cetăţeni au renunţat la preocupările lor zilnice, nefăcând altceva decât să se poziţioneze de-a dreapta sau de-a stânga Cârmaciului. Din mărturiile vremii înţelegem că, un timp destul de îndelungat, cetăţenii pe care unele documente îi numesc români au avut drept preocupare fundamentală vorbele şi gesturile Cârmaciului. Atât de hipnotic era personajul, încât numai deschizând gura îi determina pe supuşi să se alinieze unii în faţa, alţii în spatele lui. O simplă ridicare din sprânceană făcea obiectul unor zeci de ore de transmisie live. Unii susţineau că ridicarea sprâncenei drepte e semn că anul are să fie unul bun, ceilalţi aproape îi sfâşiau literalmente pe primii, susţinând că orice ridicare de sprânceană e semn clar de catastrofă. Sunt mărturii multiple despre ubicuitatea Cârmaciului. Bunăoară, odată a fost văzut în acelaşi timp în frigiderul unui inginer, într-o cutie de conservă de peşte, şi pe mare, purtând tridentul lui Poseidon. Am aici mărturia unei gospodine care afirmă că supa de găină pe care obişnuia să o pregătească familiei o dată pe săptămână avea un gust mult mai bun când, înaintea sacrificării găinii, animalul era aşezat cu faţa spre o fotografie în mărime naturală a Cârmaciului. Într-un alt jurnal al vremii, un filosof prestigios susţine că a desluşit în Biblie, una dintre cărţile sfinte ale locuitorilor acelei planete, semne că Apocalipsa e legată direct de figura Cârmaciului.

În scurtul său moment de figuraţie, Cârmaciul a reuşit să-i aşeze pe bugetari împotriva privaţilor, pe intelectuali împotriva muncitorilor, pe pacienţi împotriva medicilor, pe albine împotriva polenului şi pe vegetarieni împotriva carnivorilor. La fiecare colţ de stradă, din fiecare rând scris prin gazete, în fiecare gând exprimat stătea, de multe ori nerostită, de cele mai multe ori afirmată răspicat, întrebarea: eşti cu sau împotriva Cârmaciului!? Vă înţeleg nedumerirea, pe cei neîncrezători îi invit să studieze arhivele. Vă întrebaţi, probabil, cum a început totul. Nu vă voi plictisi în legătură cu procedurile de alegere a liderilor în acea parte de Univers. Ceea ce vă pot spune e că totul a început în momentul în care Cârmaciul a început să emită opinii în legătură cu orice. El vorbea, cu egală competenţă, despre medicină, educaţie, încălzire globală, salvarea balenelor, teoria relativităţii timpului, ritualul împerecherilor la gândacii de Colorado  etc. Astăzi, un asemenea personaj ar stârni cel mult zâmbete. Atunci, însă, doamnelor şi domnilor, lucrurile nu stăteau deloc aşa. În primul rând pentru că nimeni, nici măcar adversarii lui de mai târziu, nu au încercat o altă cale. Au intrat în jocul Cârmaciului, iar convingerea mea fermă e că cei mai mulţi dintre ei nici nu erau atât de diferiţi de el. Apoi a fost prea târziu. Susţinătorii Cârmaciului nu făceau altceva decât să îl ajute să rămână Cârmaci, în vreme ce oponenţii lui nu aveau decât o singură preocupare: să-l deposedeze pe Cârmaci de putere. Ospătari oneşti, profesori cinstiţi, pensionari de bună-credinţă, inclusiv gospodinele despre care vă vorbeam ceva mai înainte şi-au ridicat vocile, şi-au flexat muşchii şi-au pornit un asalt la baionetă pentru apărarea sau pentru distrugerea Cârmaciului. Se duelau între ei viguros, se înjurau, se scuipau, se îmbrânceau pe fundul prăpastiei cu gesturi decisive, ultime.

Ceea ce s-ar putea spune despre Cârmaci astăzi, când ştim mai multe decât ştiau ei atunci, e că el a fost… complet nevinovat. Avea convingeri şi era sigur că are soluţia pentru încălzirea globală şi salvarea speciilor pe cale de dispariţie. Ajuns în centrul atenţiei, credinţa în el însuşi creştea exponenţial. Din jurnalul său intim aflăm că avea conversaţii cu Zeii; stătea la masă cu Zeus, discuta despre destinele Universului în mileniile ce vor să vină şi îşi rezervase deja câteva sute de file, albe deocamdată, în istoria acelei planete. Ajunsese să creadă sincer că, în momentul în care nu va mai fi Cârmaci, un Potop de proporţii galactice se va năpusti din neant asupra întregii planete. Erau unii care se întrebau cum poate fi posibilă viaţa în absenţa Cârmaciului. Nici Soarele nu mai răsărea ca înainte. Sunt mărturii că răsăritul şi apusul ar fi fost manipulate pentru a-i ataca energetic pe adversarii Cârmaciului şi a-i încărca de energie pe susţinătorii lui.

  El se hrănea zi de zi din energia tuturor acelora care îl aşezaseră în centrul existenţei lor. Experienţa războaielor Galactice ne spune că soluţia în astfel de cazuri este… calmul. Când liderii sunt trataţi drept ceea ce sunt, mărunţi birocraţi, administratori temporari ai puterii, ei sunt brusc readuşi la dimensiunile lor umane. Ar fi fost suficient ca supuşii Cârmaciului să nu se mai raporteze la el în fiecare secundă a existenţei lor şi problema ar fi fost rezolvată de la sine. Oricât de absurd vi s-ar părea, doamnelor şi domnilor, nu s-a întâmplat aşa. Cârmaciul era pentru unii încarnare a Divinităţii, pentru alţii figura arhetipală a lui Satan. Făptură simplă prin educaţie, Cârmaciul a sfârşit prin a crede despre el însuşi ceea ce, deopotrivă, adversarii şi susţinătorii lui spuneau. A început să creadă că se găseşte în mijlocul Sistemului Solar şi se mira sincer cum de nimeni nu descoperise că Pământul se rotea în jurul său, deopotrivă cu celelalte planete descoperite până atunci.

Doamnelor şi domnilor, fireşte că istoria galactică nu a reţinut nimic din tot acest zgomot de fond. Însă, nici măcar asta nu este important. Motivele pentru care am ales să vă vorbesc astăzi despre acest episod al istoriei universale sunt cel puţin două.

1.Nu mai avem niciun document credibil despre ceea ce s-a întâmplat cu acea ţară după pierderea puterii de către Cârmaci. Cum vor fi învăţat oamenii aceia să se reîntoarcă la normalitate, dacă vor fi învăţat vreodată?! Nu ştim. Vor fi fost următorii Cârmaci cu mult mai diferiţi? Va fi fost redusă dependenţa faţă de un singur om, oricare ar fi fost acela?! Cel mai probabil nu, deşi aici suntem, admit, pe tărâmul speculaţiilor.

2. Ne-au trebuit milenii până să realizăm că nimeni nu este indispensabil. Că deţinătorii puterii sunt departe de a fi semizei. Ei sunt doar fiinţe cărora, la un moment dat sau altul, li s-a încredinţat un mandat. Mărunţi administratori dotaţi temporar cu telefoane secrete, ei nu fac istoria prin ei înşişi, ci doar o administrează. Indiferent cât zgomot ar genera apariţiile lor pe scena istoriei, el nu va fi niciodată nimic mai mult decât simplu zgomot. E o lecţie care nu trebuie uitată.

Contra numirii lui Remus Cernea. Scrisoare deschisă adresată domnului prim-ministru al României

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Argumente contra numirii lui Remus Cernea, «nifilist» incompetent, în funcția de consilier personal al lui Victor Ponta. Cu prietenie, Dan Culcer

Scrisoare deschisă adresată domnului prim-ministru al României

Posted: 05 Jun 2012 07:34 AM PDT

SCRISOARE DESCHISĂ

Domnului Victor Ponta, prim-ministru al României

     Stimate domnule Prim Ministru,

     Asociația Cercul Studențesc ”Floarea de Foc” a luat notă cu surprindere de numirea în funcția de consilier personal pentru probleme de mediu și relația cu societatea civilă a domnului Remus Cernea.

     Considerăm inoportună numirea într-o funcție publică a acestui domn din următoarele considerente:

1) conform propriilor declarații domnia sa a absolvit o facultate, fără a susține însă examenul de licență [1] – ocuparea unei funcții publice de către un asemenea personaj încurajează abandonul școlar și parvenitismul, dându-le de înțeles tinerilor și studenților că în acest mod în România cineva poate ajunge într-o funcție de conducere;

2) competențele domnului Remus Cernea în domeniul mediului nu sunt atestate de către vreo instituție de învățământ superior, deci acesta nu are calificarea necesară pentru a vă putea consilia în probleme de mediu; domnia sa, după cum însuși mărturisește, este un „liber cugetător” care nu a lucrat niciodată;

3) Remus Cernea s-a făcut remarcat în societatea românească printr-o atitudine nihilistă, luptând împotriva valorilor tradiționale românești încă de pe băncile facultății [2] și continuând această luptă prin intermediul ong-urilor prin care s-a perindat [3];

4) lupta împotriva religiei, pe care acest domn o promovează, aparține unei epoci nu demult apuse, când sute de mii de români au fost martirizați, bisericile dărâmate, iar poporul român redus la tăcere; este binecunoscut faptul că în aceeași perioadă oameni fără niciun fel de calificare erau numiți în posturi de conducere în statul român – asocierea Guvernului României cu un asemenea individ produce un deficit de imagine celor care conduc în aceste zile destinele țării.

În opinia noastră, numirea unei asemenea persoane într-o funcție publică ridică serioase semne de întrebare cu privire la viitorul imediat al României și la direcția în care țara noastră se va îndrepta. Dat fiind faptul că până acum domnul Remus Cernea nu a făcut altceva decât să conteste valorile poporului român ne îndoim că va putea exista o colaborare eficientă între autoritățile guvernamentale și ong-urile care promovează cultura și valorile autentice românești.

Totodată ne exprimăm îngrijorarea față de semnalele negative pe care le va primi această numire din partea românilor din străinătate care activează în mediul academic. Aceștia vor fi descurajați să se întoarcă în România și să contribuie la dezvoltarea țării când vor afla că un parvenit ocupă un post de conducere în Guvernul României.

În încheiere, vă supunem atenției un text apărut în ziarul Timpul, sub semnătura lui Mihai Eminescu:

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre.Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

(M. Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare, “Timpul”, 2.02.1879, în « Opere », 1989, vol.X, p. 187)

În numele studenților români care simt românește vă solicităm, domnule prim-ministru, revocarea din funcția de consilier a domnului Remus Cernea.

În speranța că scrisoarea noastră nu va rămâne fără răspuns, vă asigurăm, domnule prim-ministru, de toată considerația noastră.

Jercan Eugen,

inginer licențiat în Inginerie Sanitară și Protecția Mediului

Președinte, Asociația Cercul Studențesc ”Floarea de Foc”

______________________________

Lista semnatarilor rămâne deschisă. Puteți sprijini acest demers trecându-vă numele în rubrica de comentarii. Scrisoarea poate fi descărcată în format pdf dând click aici – Descarcă

____________________________________________________________

[1] – http://verticalnews.ro/povestea-lui-remus-cernea-politicianul-care-sta-cu-parintii-si-primeste-bani-pe-facebook/

[2] – idem 1

[3] – http://old.cotidianul.ro/moise_nu_vrea_icoane_in_scoli-18016.html

Scrisoare deschisă adresată domnului prim-ministru al României © Asociatia Cercul Studentesc Floarea de Foc.

Posted 7 minutes ago by Dan Culcer. Scriitor român. Écrivain roumain vivant en France depuis 1987.

Dan Culcer. Aventurile statuii lui Lenin de la București

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. La începutul Restaurației mi s-a propus să devin corespondent al periodicului Contrast, din Constanța, al cărui director era un tip ce se numea Radu MAZĂRE. Nu știam cine era, nici mai ales nici ce va deveni! Am acceptat și am scris câteva articole pe care le-am regăsit recent pe o dischetă de Macintosh, rătăcită și scăpată de distrugere. Reproduc integral unui din articole, inclusiv naiva precizare către patron, prin care ceream să fiu plătit pentru munca mea. Evident, nu am văzut revista, nu știu dacă am fost publicat și niciodată nu am primit vreun leu. Iar banca la care aveam un cont a dat faliment, faliment de care am aflat destul de târziu ca să mai pot recupera ceva.
Cu prietenie, Dan Culcer

Corespondență din Paris 1992
Dan Culcer
Aventurile statuii lui Lenin de la București
Sub titlul "Lenin la Toronto : Ce-i de făcut?" săptămînalul parizian Le Courrier International publică o notă privind instalarea,de către artistul canadian Mark Lewis, a unei cópii a statuii lui Lenin, care se înălța cîndva în Piața Scânteii din București, în fața Galeriei Power Plant din Toronto (Canada),  Sursa informației nu este precizată.
Reacția "torontezilor" a fost imediată și furibundă : nasul statuii a fost pictat cu minium (culoare roșie  a unui oxid de plumb folosită pentru vopsirea țevilor și armăturilor metalice pentru protejarea lor de coroziune), un picior i-a fost rupt.
Autorii notei se întreabă care e cauza acestei reacții iconoclaste contra unei modeste (doar doi metri înălțime) relicve a realismului socialist. Se presupune că din cauza titlului dat de Lewis " Ce-i de făcut? ", același cu faimosul opuscul scris de Vladimir Ilici Ulianov, zis Lenin.
După declarațiile lui Mark Lewis, obiectivul său a fost să provoace libertatea de expresie în inima sistemului democratic nord-american. Ceea ce, zice nota din Le Courrier, i-a reușit fără îndoială.
Dar știrea îmi evocă cîteva vechi informații care circulau oral acum cîteva decenii prin România.. Canada, nu știu dacă chiar Toronto, a fost locul unde a emigrat un vechi dar sper că nu complet uitat publicist, din generația lui Silviu Brucan, tovarășul Sergiu Fărcășan. Imediat după Festivalul internațional al tineretului, de care românii și mai ales bucureștenii care nu erau sugaci în 1953 își vor mai fi aducînd aminte, Sergiu Fărcășan a publicat un fel de roman-pamflet anticapitalist intitulat JBC trece cortina ( e vorba, evi dent, de cortina de fier care despărțea simbolic, cele două jumătăți ale Europei), în care trasa portretul, aventurile și prejudecățile unui ziarist american venit să facă reportaj în Est, care vedea peste tot agenți ai KGB-ului, sau dacă vreți ai Securității, interpreta eronat reali tatea înfloritoare în funcție de ideile propagandei capitaliste de care era îmbuibat.
După cum reiese din experiența românilor densitatea agenților era totuși reală, dar Sergiu Fărcășan voia să ne convingă de contrariu, dacă nu cumva subtilitatea consta în antifrază vorbind despre ei ca și cum ar fi produsul imaginației bolnave și manipulate a americanu lui, pentru ca, adresîndu-se tocmai românilor, mai la curent cu realitatea, să le spună indi rect ceea ce toți știau, că străinii dar și românii erau strict supravegheați și că în epocă efectivele de agenți filatori et autres au fost concentrate în București.
Ori cît de subtile și ironice ar fi fost aluziile romancierului, care nu era lipsit de un anume umor, cartea nu a devenit o capodoperă, mai mult, după o vreme a intrat pe listă cărților interzise care nu se mai aflau în catalogul general al bibliotecilor ci în cel special, alături de Mein Kampf al lui Adolf Hitler, de publicistica lui Lucrețiu Pătrășcanu, comunist național, un fel de precursor luminat al ceaușismului, ucis în 1955 la ordinul lui Gheorghiu Dej pentru deviaționism ideologic și pentru concurență neloială, pamfletele anti-titoiste de după 1948, cînd Stalin se supărase pe dictatorul Jugoslaviei, Josif Broz Tito,devenite inde zirabile după spectaculoasa împăcare regizată de Hrușciov, sau studiile revoluționare de biologie sovietică ale lui Lîsenko.
Vă puteți întreba care-i legătura?
Primul fir e realismul socialist : statuia realizată de Boris Caragea, dacă nu mă înșel, ca și romanul lui Fărcășan aparțin aceleiași tendințe estetice.
Al doilea fir e Canada. : Sergiu Fărcășan a emigrat legal, avea dreptul, sau a rămas "ilegal" ca atâîția cetățeni români în ospitaliera (acum mai puțin, vezi cozile din fața consulatului canadian din București) țară nord-americană.
Sergiu Fărcășan și-a făcut adevărata carieră în imensele birouri ale redacție Scînteii (cu î din i cîndva) unde mai era încă prin 1968, sub oblăduirea lui Dumitru Popescu romancier ratat și autorul discursurilor fluviu ale lui Ceaușescu, din prima etapă.
La sfîrșitul carierei sale europene, Sergiu Fărcășan devenise pamfletarul de serviciu al Scânteii ( cu â din a), unde veștejea moravurile celor care nu voiau să se supună Codului eticii și echității socialiste ( mai țineți minte campania de după 1971 ?)
Nu știu exact cînd, Sergiu Fărcășan a vrut să–și publice în volum pamfletele. Strînse și ti părite fără ezitare de un editor care știa că ele sunt extrase din Scânteia ,difuzarea volumu lui nu a fost totuși posibilă din cauza concentrării excesive pe metru cub a relelor sociale evocate pentru a fi reformate, îndiguite. Cartea, gata tipărită deci, a fost retrasă și topită. Legenda zice că Fărcășan ar fi fost bolanv de contrarietate și supărare, că s-ar fi internat într-un spital pentru a-și trata nevroza și că, apoi, a ajuns în Canada. Unde ce credeți că făcea, măre făcea ? Devenise profesor universitar de marxism.
Nu știu dacă modul în care își preda Fărcășan cursul va fi semănat cu acela propus cîndva de Constantin Noica, care ar fi vrut să devină antrenor de marxism vorbind despre tot restul filozofiei, despre Kant, Hegel și alții. Inclin să cred că Sergiu Fărcășan făcea mai degrabă "revizionism" în tradiția lui Lukacs Gyorgy, sau poate a Scolii de la Frankfurt.
Oricum, reciclarea era interesantă.
Cum tot ceea ce am scris pînă acum despre Sergiu Fărcășan este "transcrierea "unor zvonuri cu caracter anecdotic, pe care mi le-am notat în acea vreme, mai ales cu privire la a doua parte a carierei sale, mă adresez celor care l-au cunoscut și poate stimat pentru a mă ajuta să-i reconstitui biografia și bibliografia. Sunt dispus să retractez sub semnătură orice informație imprecisă pe care, fără rea voință, am dat-o aici. Un dicționar exhaustiv de autori nu îl poate ignora.
Si acum "la chute", cum se numește încheierea unui articol în termeni profesioanali franțuzești.
Să ne imaginăm că printre cei care au vospit cu miniu nasul bucureșteano-torontez al lui Lenin se aflau foștii auditori ai cursurilor de marxism canadian ale lui Sergiu Fărcășan, cel care trecea cîndva zilnic pe sub nasul lui Lenin în încă neinventata Piață a Presei Libere pentru a se întâlni cu Dumitru Popescu și a schimba informații cu Silviu Brucan la șosea, cu discreție.
Nu-i așa că lumea este mică?
P.S. A propos, unde va fi fiind originalul din Piața Scânteii? Au trebui trei zile ca să-l debuloneze și l-am video-văzut plecînd într-o direcție necunoscută. Poate să fi alimen tat cu bronz industria clopoțeilor de Crăciun din Canada, colecția bizară a unui magnat excentric sau zace într-o mahala, bucureșteană culcat pe spate și privind stupefăcut cerul Patriei.

Paris, 12 martie 1992                            Dan CULCER

Pentru D-l RADU MAZARE
Nu am primit încă revista. Insist să mi se trimită conform promisiunii de la început. Nu pot scrie la o revistă al cărui conținut nu mi-e cunoscut, nu din rațiuni doar politice ci profesionale.
Contul meu personal în devize germane DM este deschis la Banca de credit cooperatist SA BANKCOOP sub numărul 40250983280 (lipsesc ultimele două cifre pe care Bankoop nu mi le putea comunica la data deschiderii din motive tehnice. Dar având restul datelor contul poate fi regăsit ușor.) la Sediul central din București de la data de 17 ianuarie 1992.
Vă rog să-l alimentați cu onorariile mele, transformate în devize la cursul zilei în care faceți plățile, pe care le puteți face grupate și să încredințati sarcina unei persoane anume din serviciul dvs administrativ, al cărui nume vă rog să mi-l comunicați în scris. Aș vrea să sper că toate lucrurile se vor aranja. Dacă aveți observații, le aștept. Doresc însă rigoare în relațiile noastre și insist să menținem o comunicație fluidă., adică să mi se răspundă la mesaje în timp util.
Confirmați astăzi prin fax primirea celor trei articole și datele de apariție. Fax  Paris 46318930. Prietenie. Dan Culcer

Scenariile unui colaborator al Securitatii. Convorbire cu profesorul Dan Zamfirescu

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Text care merită o lectură atentă. din perspectiva actualității. Cu prietenie, Dan Culcer


Scenariile unui colaborator al Securitatii*
Convorbire cu profesorul Dan Zamfirescu, membru de onoare al Academiei Oamenilor de stiinta.
 Scenariile unui colaborator al Securitatii

Daca trebuie sa mai asteptam multa vreme pâna când economia noastra va atinge exigentele Uniunii Europene, cultura nationala s-a integrat, a devenit o entitate europeana, înca din epoca interbelica, si a continuat "dialogul la nivel înalt" chiar si în perioada comunista.

În ciuda conditiilor ostile de dupa 1944, se poate vorbi de continuitate în cultura noastra prin performantele mari pe care le-a dat, chiar daca au fost mai putine. Nichita Stanescu putea primi Premiul Nobel daca se faceau demersurile necesare. Marin Sorescu, Marin Preda – la fel. Ca sa nu mai spunem ca, imediat dupa razboi, avusesem nume grele, de talie mondiala: Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu si Tudor Arghezi. De ce nu am primit Premiul Nobel?
Recent, a venit în România domnul Kjell Espmark, pentru a participa la "Zilele si noptile de literatura" de la Neptun. Domnia sa a fost presedintele Comitetului Nobel pentru Literatura de la Stockholm si a facut o marturisire aiuritoare pentru "elitistii" nostri: România nu are nici un Premiu Nobel pentru literatura fiindca nimeni nu a facut nici o propunere.
Sigur ca "elitistii" au motivat imediat: Securitatea nu ne-a dat voie. Pâna acum însa, nu am vazut nicaieri o nota macar, unde ofiterul Benone sa scrie lapidar: "Criticul Nicolae Manolescu, scriitorul Dumitru Radu Popescu si filozoful Andrei Plesu au propus ca opera lui Nichita Stanescu sa candideze pentru Premiul Nobel. Propun sa fie trimisi la Aiud." Daca un asemenea gest nu a facut nimeni, eu nu mai vad rostul vânătorii de vrajitoate din cultura epocii comuniste.
Am cunoscut trei boieri care au colaborat cu Securitatea, fara sa faca delatiune ordinara. Dan Amedeo Lazarescu nu a recunoscut si a fost dat în vileag. Alexandru Paleologu a recunoscut dupa ce i-a finalizat cariera: "Am facut pactul cu diavolul!". În sfârsit, cel de-al treilea, dar nu cel din urma, Dan Zamfirescu. Descendent al unei familii de boieri liberali, fara sa fi fost vreodata membru al Partidului Comunist, el este primul intelectual român care a recunoscut public relatiile sale cu Securitatea. Dar a facut-o si în chipul cel mai original: "Am colaborat cu acea parte a Securitatii care a fost structura de rezistenta a natiunii române".
La început, n-am înteles nimic. Treptat, aveam sa accept ca unii intelectuali mari din perioada comunista - "colaborationistii" - au facut concesii grele pentru a mai salva câte ceva din cultura noastra în fata activistilor oportunisti, dornici de parvenire. Ca aceiasi "elitisti" generalizeaza astazi toate dezastrele atribuite exclusiv Securitatii, omitându-i într-un chip foarte straniu pe activisti.
Un singur exemplu. Rabinul Mozes Rosen s-a dus la Nicolae Ceausescu si i-a cerut sa interzica tiparirea volumului X din operele lui Mihai Eminescu, Editura Academiei. La ordinul Mult Iubitului si Stimatului, volumul a fost oprit. "Veti tipari voi integrala Eminescu atunci când va veni si la noi Messia", i-a aruncat Mozes Rosen lui Dan Zamfirescu. Cine se mai putea opune? Totusi, Dan Zamfirescu a strâns bani (au cotizat inclusiv preotii Argatu, Daniel si Cassian) si a tiparit pe ascuns volumul X. Vine si ziua de 15 iunie 1989, când s-au comemorat la Sala Palatului o suta de ani de la moartea lui Eminescu. "Eminenta, la noi a venit!", a strigat Dan Zamfirescu spre Mozes Rosen, ridicând tomul. Fetita colonelului de Securitate care raspundea de scriitori i-a prezentat lui Ceausescu opera. A fost un dezastru pentru colonel, iar Mult Iubitul a cerut topirea cartii. Inutil. Volumul a trecut Prutul si a invadat tot spatiul românesc! Atunci am reusit sa-l citesc pe gazetarul Eminescu.
Sa nu fiu înteles gresit, dar nu suport generalizarile. Nu vreau sa scuz cumva ororile provocate de Securitate, dar în acele conditii infernale, existau "colaborationisti" care au facut eforturi pentru a repune cultura româna pe fagasul firesc al continuitatii si al performantei. Ei au contribuit, în mare masura, la "românizarea" culturii române invadate. Era singura cale pentru sincronizarea relativa cu spiritualitatea europeana.
Am gasit aceste idei într-un excelent studiu, intitulat "Locul si rolul culturii române în Europa si în lume", un discurs rostit de profesorul Dan Zamfirescu, membru de onoare al Academiei Oamenilor de stiinta din România, la Universitatea Valahia de la Târgoviste. De la "Spiritul critic în cultura româna", carte scrisa de Garabet Ibraileanu, uitata astazi, nu am întâlnit o analiza mai subtila a spiritualitatii noastre din perspectiva specificului national, brevetul sigur al universalitatii.
În timp ce "postmodernistii" subtiri considera ca avem "o cultura de tip second hand", Dan Zamfirescu este convins ca românii au realizat o autentica "sinteza europeana". În fond, Jacques Prevert este un autor minor pe lânga Marin Sorescu, autorul "Liliecilor", lucru care nu i-a împiedicat pe talibanii nostri sa-l excluda pe chisnovaticul oltean din Uniunea Scriitorilor, pentru precare motive politice...
Cum a fost posibila totusi performanta artistica în timpul dictaturii comuniste explica profesorul care nu a ezitat sa spuna din start ca a colaborat cu Securitatea, "structura de rezistenta a natiunii române". Un paradox sau "o alta realitate", pe care unii intelectuali de astazi refuza s-o accepte? Ne aflam înca în fata unei conjuratii mondiale, care urmareste distrugerea României (si) prin anihilarea culturii? Cel care - pe drept cuvânt - l-a ridicat pe Neagoe Basarab alaturi de Machiavelli si de Erasmus, este convins ca realitatea culturala din perioada comunista este un fenomen foarte complex, ce trebuie cercetat în paralel cu realitatea politica. Abordare valabila si pentru perioada actuala.

Viorel Patrichi
România trebuia lichidata înaintea Iugoslaviei

- Domnule profesor Dan Zamfirescu, traim într-o perioada destul de tulbure. Este o noua etapa de calvar pentru spiritualitatea noastra, afectata grav de imixtiunea politicului. De la Antim Ivireanu si Miron Costin, primii intelectuali asasinati din motive politice, si pâna astazi, oamenii de cultura au fost nevoiti sa faca mari eforturi pentru a-si salva creatiile si pentru a supravietui. În calitate de cunoscator al regimului comunist si al perioadei actuale, ce puteti spune despre destinul intelectualului român de astazi?
- Pentru mine situatia nu este deloc tulbure. Eu am publicat în 1993, cartea intitulata "Razboiul împotriva poporului român", pornita de la un articol contra guvernului Stolojan. În 1990, într-un articol refuzat de toate ziarele, dar publicat în gazeta "Alianta" – "Cui foloseste?" - denuntam operatiunea antiromâneasca, desfasurata din afara, pentru crearea unui conflict între români si unguri. Mi s-a spus ca visez. Am avut intuitia acestui program de distrugere a României. Ca sa aflam de la domnul Ioan Talpes ca i se spunea înca din 1985, la Stuttgart, ca, în viitorul apropiat, "România va fi distrusa". Recent, domnul Nicolae Vacaroiu, la Pitesti, la lansarea unei carti publicate de mine, spunea ca, înainte de distrugerea Iugoslaviei, trebuia distrusa România. Nu s-a reusit si s-a transferat toata actiunea asupra Iugoslaviei. Actiunea de lichidare a României a început în aprilie 1978, când Nicolae Ceausescu s-a dus la Washington si a fost primit de Jimmy Carter cu mare fast si cu un discurs fulminant. Fata de acest discurs, noi, pupincuristii de la Bucuresti, inclusiv subsemnatul, eram copii mici. Dupa ce i s-a facut acest urias elogiu pentru contributia la prietenia dintre Israel si arabi, i s-a propus sa devina un fel de cal troian, care sa-i ajute pe americani sa darâme sistemul socialist. Ceausescu, care era si nationalist, dar si comunist – nu întâmplator a murit la zid, cântând "Internationala", nu "Desteapta-te, române" sau imnul national – nici n-a vrut s-auda. În acel moment chiar, nici nu se plecase din Washington, ministrul de externe Stefan Andrei si Eugen Florescu, care-l însoteau, au primit o informatie teribila: România este falita! Lucru pe care mi l-au spus si mie. Din acel moment, Statele Unite au trecut România pe lista de lichidare. Operatiunea de subminare a sistemului sovietic a fost transferata asupra Poloniei. În iulie 1978, agentul CIA Ion Mihai Pacepa, care era recrutat demult de americani, trece în SUA cu toata situatia spionajului si a apararii nationale românesti. Dupa alte trei luni, CIA pune un Papa polonez.
În toamna, Stefan Andrei s-a dus sa discute cu Zbigniew Brzezinski problema delicata a lui Pacepa. A vrut sa-i faca un compliment. "Domnule secretar de stat, vi se spune la noi «Papa polonez de la Washington»'". "De ce nu ar fi un Papa polonez si la Roma?" a raspuns cu o întrebare Brzezinski. Si a fost uns Ioan Paul al II-lea. Sigur, nu Stefan Andrei i-a dat ideea. Informatia nu este anecdota. De altfel, Karol Voitila a fost dinamita montata în imperiul sovietic si Polonia a devenit ceea ce România a refuzat. Tara noastra a ajuns oaia neagra. Noi, un grup de 22 de intelectuali, am reactionat în 1980 la aceasta strategie. În 1985, a fost gasit si omul providential, avionul american trimis spre Kremlin – Mihail Gorbaciov. Spre fericirea noastra, chiar daca pentru rusi nu a fost tocmai la fel. Iluzia lui a fost ca îl va darâma doar pe Ceausescu. Gorbaciov a facut copca de la Bucuresti, care l-a înghitit însa peste un an si pe el, la Moscova.

Ion Iliescu, un Henric al IV-lea
- Nu credeti ca a fost o unda de soc, anticomunista, finantata corespunzator, programata sa mearga de la Praga si Berlin, pâna la Beijing?
- Nu. Acest lucru nu se întelege deloc la noi. Aranjamentul de la Malta, dintre Mihail Gorbaciov si George Bush, s-a bazat pe o dubla iluzie: iluzia lui Gorbaciov ca sistemul socialist se poate reforma (dar iadul nu se poate reforma!) si iluzia lui Bush si a lui Gorbaciov ca la Malta îsi reînnoiesc, sub alta forma, angajamentele reciproce, care le-au permis americanilor si rusilor sa tina Europa în laț 50 de ani. Acolo se hotarâse ca americanii sa asiste procesul de reforma al lui Gorbaciov: toti national-comunistii – Ceausescu, Jivkov, Honnecker – trebuiau dati jos fiindca nu se mai supuneau, si sa fie puse alte instrumente, docile Moscovei. Sa se creeze un sistem dominat de Moscova, în numele perestroikai, înca 50 de ani. În acest aranjament perfectat la Malta, au intervenit niste nenorociti de la Bucuresti. La Bucuresti, a explodat mamaliga româneasca. Si s-a dus de râpa tot aranjamentul de la Malta.
La Bucuresti s-a facut revolutie anticomunista clara. Când domnul Iliescu a iesit pe balcon, cu lectia dictata de Silviu Brucan, s-a trezit în fata unui popor român care se lupta cu comunismul înca din 1917, din transee. Când românii au prins momentul, au strigat "Jos comunismul!". Iar Ion Iliescu a facut ca Henric al IV-lea, care a trecut repede la catolicism ca sa ajunga regele Frantei. Este primul sef de stat care a abolit oficial sistemul comunist si a dat drum liber popii care l-a spânzurat pe Lenin. Boris Eltin este un emul al lui Ion Iliescu, fiindca el va scoate Partidul Comunist Sovietic în afara legii abia în 1991.
România a fost acarul Paun, care a schimbat toata directia evolutiei din Europa. Nu s-a mai putut realiza aranjamentul de la Malta.
- Vreti sa spuneti ca americanii nici nu au intuit, nici nu au vrut distrugerea comunismului?
- Nici vorba! Tot aranjamentul care se convenise cu Mihail Gorbaciov fusese ca ei sa asiste prieteneste procesul de perfectionare a comunismului. Iar românii au dat cu jucaria de pamânt si au facut-o praf. Exista doua momente clare de istorie universala ale românilor: atunci când Mircea cel Mare l-a batut pe Baiazid la Rovine si l-a împiedicat sa ajunga la Roma "sa dea calului ovaz din pristol", altfel, în loc de Renastere, am fi avut o Italie 400 de ani otomana, ca Peninsula Balcanica; al doilea moment a fost atunci când tinerii din România, calcati de tancuri, au realizat Revolutia reala în 21 decembrie 1989. Erau eroi, nu era regia lui Sergiu Nicolaescu! Ca au fost apoi scenarii – e altceva. Atunci s-a facut revolutie anticomunista în România. Toate celelate au fost jocuri puse la cale, precum scenariul cu securistul care facea pe studentul mort la Praga. La noi, s-a murit de-a binelea! La Bucuresti, au iesit cu adevarat masele a doua zi si armata a înteles ca nu mai poate face nimic în fata muncitorimii.
- Credeti ca asa a reusit România sa-si salveze statalitatea?
- Exact. România si-a salvat statalitatea fiindca trebuia invadata de trupele sovietice si occidentale. Era un contingent francez în Ungaria, care astepta sa vina sa ne "ajute". România trebuia sa devina o Bosnie, un Kosovo. N-a fost sa fie, fiindca poporul român s-a transformat peste noapte într-un fel de Sfântul Gheorghe, care omoara balaurul. Ceausescu fusese demonizat cu atâta energie si cu atâta cheltuiala, încât românii, în momentul în care l-au dat jos pe monstru au devenit eroi mondiali. Cum puteai sa-l mai invadezi pe Sfântul Gheorghe al omenirii, chiar si la ordinul americanilor? Ar trebui sa se faca si un bulevard Shevardnadze lânga bulevardul Pavel Kisseleff, fiindca el s-a opus invitatiei de la Washington de a invada România. "Ce, ati înnebunit, ati preluat voi doctrina Brejnev?" le-a spus Shevardnadze.
Ion Iliescu a facut un serviciu urias românilor fiindca, atunci când a ajuns la putere, rusii si-au facut un calcul simplu: daca îl avem pe Ion Iliescu acolo, de ce sa mai invadam România? Fara sa-si dea seama, ca, acest personaj foarte interesant stie sa duca România nu spre perestroika, ci spre libertate. Câta democratie? Nu stiu. Dar se poate vorbi, se poate actiona, fara sa mai vina duba.

Cele trei coloane ale culturii recente
- Reuseati sa publicati la fel de mult înainte de 1989?
- Nici vorba! România a iesit din conditia catastrofala pe care i-au creat-o marii nostri prieteni de la Teheran si Ialta, când tara noastra a fost vânduta lui Stalin. Din nenorocire, când a iesit din burta chitului sovietic, România s-a trezit, ca în piesa "Iona" a lui Marin Sorescu, în burta altui chit. Anume, aceasta prezumtie a lumii euro-atlantice ca ea a câstigat razboiul rece si ca îi poate trata pe rasariteni dupa principiul roman "Vae victis!". Ne-au ajutat ca si florile si ceapa sa nu mai fie românesti. Cum spune poetul Virgil Diaconu din Pitesti, România este ca un cadavru care navigheaza în noapte, fara lumini si fara directie. România trebuia lichidata imediat dupa 1990. Transilvania nici astazi nu este în afara oricarui pericol. Lui Adrian Severin si lui Adrian Paunescu li s-a cerut la Bruxelles sa faca declaratie scrisa ca România nu se va uni niciodata cu Basarabia. Este programul occidental de dezmembrare a României.
- Cui foloseste asa ceva? Cei de la Bruxelles care au cerut asemenea enormitati erau platiti de rusi, de ucraineni, de unguri?
- Cui i-a folosit sa dezmembreze Iugoslavia? Vor sa distruga tot Rasaritul. Noi suntem înfrânti în razboiul rece. Uita ca ei ne-au bagat în turbinca lui Ivan. Atitudinea Occidentului fata de Rasarit este atitudinea piratilor care sabordeaza o corabie. Secretarul de stat american James Baker îi ceruse lui Eduard Shevardnadze sa invadeze România. Asta ce este? James Baker a venit la Bucuresti si primul pe care l-a pupat a fost Laszlo Tokes. Dupa care, Francois Mitterrand s-a dus la Budapesta si a spus ca Ungariei i s-a facut o mare nedreptate la Trianon. Dezgropa securea razboiului dintre români si unguri.
- Deci, momentul s-a ratat atunci. Conjuratia continua? Ce anticorpi avem sa rezistam mai departe?
- S-a ratat, iar politicienii nostri nu pot spune înca tot. Nu se mai face acum acest gen de operatii. Programul de la Stuttgart este însa în functie.
- Nu credeti ca distrugerea acestor tari foste comuniste vine si din interior? Toate aveau economii centralizate, izolate de piata mondiala, deci necompetitive. Nu pentru ca n-au putut tine pasul cu economia mondiala au ajuns "cadavre în noapte"?
- Diferenta între Hitler, care a invadat Polonia cu tancurile, si cei care ne invadeaza pe noi cu pretentiile impuse de Fondul Monetar International sa ne vindem Petrom-ul si Banca Comerciala Româna sunt deosebite numai în forma.
- Cine l-a obligat pe Adrian Nastase sa dea Petromul cu clauze secrete, sa nu stie nimeni?
- Li s-a batut cu pumnul în masa tot timpul. O sa ziceti ca avem o clasa politica tradatoare. Dupa ce a esuat distrugerea violenta, au ramas cele doua mijloace de distrugere: montam o clasa politica dispusa sa-si vânda tara; constituim o intelighentie noua, antinationala, cu ajutorul lui George Soros.
Oricât de greu a fost în secolul trecut pentru noi, intelectualul român a rezistat si a reusit sa iasa iar la lumina. Au fost trei coloane de intelectuali care veneau din perioada interbelica. O coloana a fost exilul românesc. Cu toate dezbinarile lui, a realizat cele mai frumoase publicatii culturale românesti – "Destin", "Caiete de dor". Prin Eliade, Ionescu si Cioran spiritul românesc s-a ridicat pe cele mai înalte culmi. Acestia au facut au facut din geniul creator românesc o prezenta mondiala. A doua coloana au format-o rezistentii din puscarii. A treia coloana o formeaza "colaborationistii": Ion Gheorghe Maurer, Petru Groza, Patriarhul Iustinian, Atanasie Joja, Mihail Ralea, Mihail Sadoveanu, George Calinescu, George Ivascu si multi altii. Toti au venit lânga "ciocanarii" nostri, Gheorghe Gheorghiu-Dej si ai lui, care poate ca nu aveau decât un interes personal; nu aveau interesul sa apere natiunea româna, ei voiau doar sa-si apere scaunul în fata Anei Pauker si a tuturor celor care venisera de la Moscova sa lichideze neamul românesc pentru tatuca Stalin. Ei stiau ca suntem vânduti. Patriarhul Iustinian le spunea apropiatilor: "Nu mai asteptati americanii! Veniti lânga noi, sa facem ce putem!" Mihail Sadoveanu a spus: "Daca nu scriam Lumina vine de la Rasarit, daca nu eram cu ei, opera mea era interzisa 20 de ani, ca si a lui Nicolae Iorga, Octavian Goga si a celorlalti".
În momentul în care s-a creat o intelectualitate adusa pe tancuri din Uniunea Sovietica si impusa românilor, când un om ca George Calinescu a fost înlocuit cu Ion Vitner, când Nicolae Morarueiusdem farinae devenisera dictatorii absoluti ai culturii române, daca nu mai aveai în aceasta cultura nici un Sadoveanu, nici un Calinescu, ce-ar fi fost cultura româna?
- Era A. Toma, era Silviu Brucan.
- Asta si spun. Unchiul meu, Constantin C. Zamfirescu-Cateasca, omul care fusese delegatul Partidulului National Liberal, împreuna cu Bebe Bratianu, la formarea Blocului National-Democrat, a murit în puscarie, asteptându-i pe americani.

"Generatia mea a crezut în umanizarea socialismului"
- Exista multi oameni cu pretentii, mai ales tineri, care nu realizeaza ca dupa 1960 a avut loc în România chiar un reviriment cultural, daca nu chiar o renastere. De unde aceasta perceptie eronata?
- Eu aveam 11 ani în 1944, când unchiul meu trecea pe la Gheorghe Bratianu, care îi spunea ca în sase luni sosesc americanii. Eu am trait revirimentul, care a început imediat dupa moartea lui Stalin. La o luna, Gheorghiu-Dej a dat dispozitie sa se monteze la Teatrul Armatei piesa "Vlaicu Voda". Apoi a oprit lucrarile la Canalul Dunare-Marea Neagra, i-a trimis pe oameni acasa, inclusiv pe George Ivascu. În 1954, Ivascu a fost numit redactor-sef la "Contemporanul", unde erau 100 de ziaristi, din care doar 3-4 erau de nationalitate româna. A început selectarea cadrelor. I-a adus pe Tudor Arghezi si pe George Calinescu, transformând "Contemporanul" în "nava amiral" a renasterii culturii române autentice. Pâna atunci, se spunea: "cultura româna este socialista în fond si nationala în forma". Adica în limba româna. "Socialismul în fond" poate fi înteles daca vedeti Bibliografia lui Tudor Vianu aparuta în 1960 si vedeti ce oameni semnau. Ei bine, cultura noastra a redevenit pas cu pas româna.
În 1960, la Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român, s-au înghiontit chinezii cu rusii si a înteles Dej ca e din nou posibila vechea noastra politica în umbra a doi colosi care se bat. În 1960, Dej s-a dus pe nava "Baltica" la Washington si s-a întors pe "Queen Marry". Eram foarte tânar, dar am înteles gestul. Gheorghiu-Dej era un maestru al gesturilor simbolice. Putea sa cheme un avion sa vina si sa-l aduca în tara. N-a vrut. A tinut neaparat sa vina pe "Queen Marry". A darâmat cladirea librariei Cartea Rusa, fara sa foloseasca paravane, ca sa vada toti bucurestenii care treceau pe Calea Victoriei si sa aiba satisfactia ca se duce dracului libraria Cartea Rusa, care se afla în fata Teatrului Odeon. Statuia lui Maxim Gorki, din institutul cu acelasi nume, au demolat-o timp de o saptamâna: mai întâi capul, apoi o mâna, un picior, pâna au ramas cizmele! Am fost martor!
În 1960, s-a dat drumul la faimoasa colectie "Luceafarul", în care au aparut Nichita Stanescu, fiu de rusoaica alba si de inginer, Cezar Baltag, fiu de popa din Basarabia, si Ilie Constantin, fiu de muncitor. În acel moment, s-a deschis posibilitatea ca intelectuali de alta origine decât muncitoreasca sau taraneasca sa poata sa-si spuna si ei cuvântul.
Generatia 1960 începe cu Fanus Neagu si Paul Anghel si se încheie cu Ana Blandiana, Ioan Alexandru si Adrian Paunescu. În aceasta generatie se afla oameni care au repus cultura româna pe marile ei traditii. Nimeni nu poate contesta geniul lui Marin Sorescu sau geniul lui Nichita Stanescu, Paul Anghel ori Fanus Neagu si Adrian Paunescu. Sau extraordinara poeta Ana Blandiana. Noi am fost o generatie care a crezut, ca Hrusciov si Gorbaciov, în umanizarea socialismului. Dupa noi, a venit generatia scepticilor sau poate a lucizilor, cu Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, Augustin Buzura.
- Si Dumitru Radu Popescu, un mare scriitor, uitat în mod regretabil astazi.
- Nu-i uitat! Este directorul general al Editurii Academiei Române. În 1964, România a fost prima tara care a abolit comunismul de puscarie. Dej a deschis toate închisorile si au venit Nicolae Balota, Ovidiu Cotrus, Vladimir Streinu, Constantin Noica, Dumitru Staniloaie, Edgar Papu si altii. Nichifor Crainic si Radu Gyr iesisera cu primul lot. Si toti au fost trimisi direct la "Glasul Patriei". Toata aceasta intelighentie româneasca are o istorie ca o epopee; am pupat mâinile, am pupat tot, dar am facut cultura româna! Ce-au facut, de 16 ani încoace, aceia care contesta ce s-a facut atunci? Nimic!
Este o lectie care s-a învatat. Cei care distrug România azi stiu un lucru: daca lasi intelighentia româneasca nationala sa se solidarizeze si sa poata lupta pentru perpetuarea culturii, ea învinge pâna la urma. Si atunci, exista doar doua solutii: s-o marginalizezi, s-o compromiti, într-un cuvînt s-o anihilezi, apoi sa montezi o noua intelighentie dispusa sa lucreze la ordin. Parintele acestei noi constelatii este George Soros, care, pe banii lui, a reusit sa monteze, în 10-15 ani, o multime de servanti. Nu le poti contesta nici talentul, nici abilitatea, nici inteligenta, dar au o singura misiune: trebuie sa ne convinga pe toti ca am fost niste nimeni, ca am fi un neam de tradatori, de nenorociti, ca n-avem practic nici un rost pe lume si nici un viitor. Ma mâhmeste ca le tin uneori isonul si oameni pentru care am tot respectul si pe care nu-i consider recruti ai unei asemenea mentalitati, ca Octavian Paler si Florin Constantiniu.

Colaboratorul nedeconspirat e politician cinstit
- Ce parere aveti despre "dosariada" actuala? Este necesara, este o vânatoare de vrajitoare? Vom avea politicieni mai curati, mai uscati?
- Nu vedeti ce se întâmpla? Cum îi prinde, cum recunosc! Numai doi intelectuali au recunoscut neprinsi: Alexandru Paleologu si cu mine. Rosca-Stanescu a recunoscut dupa ce l-au prins. Domnul Paleologu a spus: "Eu am facut pactul cu diavolul". Eu am zis: "O anumita parte a Securitatii a fost structura de rezistenta a natiunii române si continua sa fie".
- Cei mai multi intelectuali se tem de eticheta care li s-ar lipi: "colaborationisti". Mona Musca este o victima?
- Doamna Mona Musca a citit angajamentul prin care se obliga si sa semnaleze toate eventualele atitudini ostile statului român, la studentii straini. Adica însasi definitia "politie politica". Dar daca astazi se cere acelasi comportament, cum se cheama?
- Deci e vorba de statul român, nu de regimul politic.
- Mona Musca a facut politie politica. Ei, si? Nu asta e vina dumneaei, ci faptul ca a ascuns si a devenit campioana condamnarii la lustratie a propriilor colegi!
- De exemplu, astazi, daca eu constat acum ca exista indivizi care actioneaza contra statului român, am dovezi si daca ma duc la SRI si îi denunt, înseamna ca fac politie politica?
- Nu, ar fi o actiune de naiv sau de om nebun.
- Pe-atunci nu erau naivi sau nebuni?
- Nu, atunci, daca se duceau sa arate ce se întâmpla, cineva îi asculta si ajutau astfel statul român. Dumneavoastra astazi v-ati duce la niste oameni constrânsi sa distruga statul român. Cum sa reclamati la ei?
- Bine, dar îi platim din banii nostri pe cei care trebuie sa protejeze statul român!
- Evident. Eu nu arunc piatra, nu stiu cum lucreaza noile servicii. Nu ma hazardez, dar serviciile noastre nu pot face fata acestor formidabile operatiuni de distrugere a statului, fara sa aiba informatorii lor. Daca acesti oameni vor fi demascati, atunci România va fi coborât atât de jos, încât a mai lupta pentru ea, va deveni din nou o crima. Ca pe vremea lui Stalin.

"Am facut lucruri bune cu ajutorul Securitatii"
- Nu e prea sumbra perspectiva asta?
- Daca as crede ca asa va fi, mi-as trage un glont în cap sau m-as duce la mânastire. Eu lupt pentru tara mea de 50 de ani. Am ajutat la îngroparea regimului impus de la Moscova culturii române. Am, mâncat coliva imperiului sovietic si sper ca voi ajunge sa manânc si aceasta coliva. Ce s-a întâmplat recent la Herculane este edificator. Se construia acolo o cladire ilegal si pe toti i-a cumparat proprietarul. Un om, cu un copil mic, care nu mai putea trai acolo din cauza zgomotului, s-a dus si si-a dat foc în fata cladirii. Oamenii au iesit, l-au stins si au darâmat sandramaua, fara sa mai astepte autoritatile. Asta înseamna ca neamul românesc începe sa se trezeasca si sa-si faca dreptate de jos în sus.
- E posibil sa avem din nou un conflict de proportii între stat si natiune, între politicieni si popor, ca în perioada interbelica?
- Politicienii sunt acum beneficiarii structurii de stat, pe care au pus mâna. Daca poporul ajunge la starea de spirit a celor de la Herculane, va reactiona. Nu neaparat darâmând. În momentul în care natiunea se lamureste ce-i cu ea, începe sa actioneze.
Misiunea intelectualului român de azi este sa trezeasca, sa lamureasca aceasta natiune, sa-i explice tot ce se întâmppla cu ea. Paul Valery spunea ca "nimic nu-l face pe om mai redutabil, decât sa vada lucrurile asa cum sunt". În momentul în care, dupa 16 ani, armata lui Soros se straduieste sa ne determine sa nu mai vedem nimic, sa umblam ca un cadavru cu luminile stinse si fara directie, se vor gasi 20-30 de oameni în România care sa porneasca o actiune de curatenie si toata natiunea se va lua dupa ei. Parintele Anania spunea ca Biserica trebuie sa reintre în politica. Dar cum, votând la viitoarele alegeri, în loc de dracu, pe mama dracului? Daca pe Biserica Ortodoxa o tin curelele, sa-si faca un partid, asa cum a facut Biserica Romano Catolica, deoarece crestin-democratia occidentala este o creatie catolica.
- Sunteti un intelectual care a reusit sa modeleze anumite actiuni ale Securitatii în interesul culturii nationale. Cum s-a putut face atunci, cum se mai poate proceda acum?
- Atunci se putea fiindca Securitatea era interesata de cultura.
- Nu generalizati?
- Era un sector care se ocupa de cultura dupa 1964. Eu i-am cunoscut în 1973, când am semnat angajamentul de colaborare. În acel sector erau numai oameni licentiati în istorie, geografie, filologie... Puteai discuta cu ei si erau profund patrioti. Erau preocupati sa ne apere. Nici unul dintre acei ofiteri nu i-au dat în vileag pe colaboratorii lor. Nimeni nu a fost denuntat. Toti au ramas loiali si îsi pastreaza discretia. Eu m-am bucurat de sprijin si am facut câteva lucruri bune cu ajutorul Securitatii. Volumul X de Mihai Eminescu nu ar fi aparut niciodata daca nu ma ocupam eu de el.

Operatiunea "Osânda la moarte"
- Ce relatii avea Eugen Barbu cu Securitatea?
- Venea actualul senator PRM Ilie Merce saptamânal la revista "Saptamâna" lui Eugen Barbu, cu asa-zisul jurnal al lui Ion Caraion. Se închideau acolo si spuneau ca au sedinta. Merce venea cu acele pagini care nu erau jurnal, erau note informative si ei le publicau. De câte ori venea alt sef la Securitate, apropiatii lui Barbu ne spuneau noua la ureche: e prieten cu patronul, a fost la masa cu el. Cineva, nu-i dau numele, ne arata, mândrindu-se, fotografiile proprii cu generalul Nuta la nu stiu ce reuniune bahica. Erau niste lucruri normale, iar la "Saptamâna" se lucra direct, pe fata. O stiu prea bine, doar am fost si eu acolo.
- Atunci ati putea sa ne spuneti cum a aparut faimosul articol "Idealuri" si ce efect a avut el în epoca?
- Operatiunea "Osânda la moarte", programata în 1978, la Washington nu putea fi executata, câta vreme Ceausescu era marele prieten al Israelului. Pavaza redutabila a lui Ceausescu era politica lui fata de Israel, statutul de om care, în razboiul de sase zile, a tinut România alaturi de Israel si care nu rupsese relatiile. El împacase Egiptul cu Israelul. Anwar el-Sadat îi dedica o pagina splendida în memoriile lui. Povesteste cum i-a spus Ceausescu sa se împace imediat cu Israelul si, aflat în avion, contempla gradinile Bucurestiului, a hotarât sa se duca personal la Tel-Aviv. Si s-a dus la Golda Meir care îl batuse mar. "Vai, îti multumesc ca ai venit sa vezi o biata baba!", i-a spus Golda Meir. Prin urmare, despre Ceausescu trebuia sa se raspândeasca o alta imagine, ca admite pamflete de tip legionar la adresa lui Mozes Rosen! Sarcina i-a revenit lui Ilie Radulescu si articolul a fost scris, dupa marturia autorului, chiar în cabinetul sau.
- Ilie Radulescu facea asemenea servicii?
- Cu certitudine. Si am mai cules acum doi ani un argument, chiar din gura celui care a dat drumul explozivului articol. Nu l-a citit pâna la capat deoarece se grabea la un meci! Scandalul a fost însa repede înnabusit, si abia acum dânsul întelege de cine si de ce !
Schimbarea imaginii lui Ceausescu într-un antisemit si patron de antisemiti a fost parte din vastul program de "distrugere a României" , dezvaluit în 1985, la Stuttgart!
A venit apoi agentul CIA ,Mihai Pacepa, si i-a facut portret de antisemit în "Orizonturi rosii". Dupa care, Ceausescu a fost predat pentru executie.
- Cum puteati sa deosebiti invidia profesionala a colegilor de breasla de intentia buna de a sprijini cultura României prin colaborarea cu Securitatea?
- Erau tabere, nu doar invidie. Erau oameni instrumentati din aceleasi directii, ca si azi, ca sa erodeze tot ce este national. Protocronismul a fost o idee excelenta, prin care se demonstra ca si românii pot spune ceva nou în lume, nu ca ei au descoperit totul pe lume. Ideea excelenta venea de la Edgar Papu, un evreu crestinat la 30 de ani, în închisoare, ca Steinhart.
- Credeti ca se deruleaza o actiune de demonizare a Securitatii? Si daca da, foloseste la ceva?
- Da. Ca sa-i faca de râs pe cei aflati la putere, care, în loc sa se ocupe de problemele grave, se tin de prostii. Cei de la PSD furau, dar aveau grija sa mai lase ceva ca sa poata fura si mâine.
- Ce pricep tinerii politicieni, care nu au colaborat cu Securitatea, din tot ce se întâmpla? Îi vad pe unii foarte dispusi sa calce pa cadavre pentru a se impune, iar dosarele de la Securitate ale batrânilor vor fi o trambulina excelenta pentru ei.
- Sunt mai curios sa stiu ce vor pricepe urmasii lor când vor descoperi colaborarea parintilor lor cu tot felul de "securitati" din lume, împotriva tarii si a natiunii române.

A consemnat Viorel Patrichi

* Redactia revistei ROST a acceptat sa publice acest dialog cu profesorul Dan Zamfirescu pentru ca propune o viziune mai putin întîlnita si pe alocuri bizara, de natura sa declanseze o dezbatere adevarata despre rostul României într-o noua ordine mondiala. Redactia îsi pastreaza însa rezerva fata de afirmatiile dlui Dan Zamfirescu. Asteptam cu interes eventualele replici la punctul de vedere al dlui Zamfirescu. (Redactia ROST)