Camelia Doru. Din nou despre victimele comunismului

Un comentariu de Dan Culcer.

2008. Declaraţii de la Praga privind conştiinţa morală europeană şi comunismul.

E desigur vina mea, nefiind abonat la toate blogurile blogosferei intelectuale româno-europene, listate, cum se poate vedea, în cerc comun și avar, cu citare reciprocă.
Conștiința europeană îmi lipsește, mi-ar fi de ajuns dacă aș avea o conștiință. Poate că o am.
De aceea întreb și eu, ca omu˚, nu cumva semnatarii și cosemnatarii iluștri ai acestei declarații, directorii și funcționarii institutelor deja fondate, care mănâncă o pâine rozând dosarele victimelor comunismului, ar trebui să facă o mică și simbolică chetă pentru a oferi măcar unei singure victime, schilodită de tortură, o proteză? Măcar una.

Fiindcă o cercetare și o condamnare istorică sunt, desigur, ultra-utile pentru cunoașterea celor ascunse de secolul cenzurat, dar supraviețuitorilor le-ar fi de mai mare folos, acum, fonduri și legi care să le permită să trăiască ultimele luni sau ultimii ani care le sunt dați într-un minim confort fizic și moral. In afara unei Fundații care se numește ICAR, al cărui scop ar fi tocmai acela de a ușura viața supraviețuitorilor, nu știu să existe un cadru instituțional creat în acest scop în România. Și nici despre activitatea acestei Fundații nu se mai citesc sau aud multe prin presa care se zbate să folosească un caz Romoșan pentru a-și alerta cititorii moleșiți de vacanță.

Slavă Domnului, supraviețuitorii evrei ai lagărelor naziste, nu și ceilalți, adică ne-evreii, fiindcă există și astfel de supraviețuitori, și sunt mulți, au fost și mai sunt susținuți de programele lansate de tot felul de comitete de avocați, recuperatori de fonduri, prin acțiunile în revendicare cunoscute sub numele de Claims Conference. A se vedea și linkurile externe din Wikipedia, pe această temă. Despre ceilalți, ne-evreii din lagărele naziste, cei aflați în devălmășie etnică în lagărele comuniste, inclusiv sioniștii scingiuți de evrei kominterniști, presă mai mult tace, cel puțin de când am acces la Internet. Ca să nu uit, notez că nici să se fi făcut (nu doar scris) ceva, sistematic și eficient pentru ceilalți, inclusiv pentru supraviețuitorii legionari, care deranjeză mereu, prin însăși faptul că au cutezat să fie victime.

Domnii istorici, comentatori, polemiști și experți : lista ar fi lungă, dar extrag câteva nume mai vizibile pe Internet, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș, Adrian Cioflâncă -precum mai toti membrii Comisiei pentru condamnarea comunismului-, ca și ziariștii Laszlo Alexandru, Petru Clej, Stefan N. Maier, toate marile conștiințe ale României de după Zaveră de la GDS și bursierii umaniști ai Soros Fondation, alți vajnici apărători orientați ai Drepturilor Omului, cu majuscule desigur, Ana Blandiana, Romulus Rusan etc. sunt invitați să se exprime pe această temă, nu neapărat în Asymetria.

Dan Culcer

P.S. Eseistul și filosoful Ioan D. Gherea a scris, acum peste o jumătate de secol, un text esential pe aceasta temă, a raportului dintre ideologie, teorie și practică : Nominalism, realism și bătaia în armată, publicat în Revista Fundațiilor Regale, pe care vă invit să-l citiți sau recitiți în curând în Asymetria.

Declaraţia de la Praga privind conştiinţa morală europeană şi comunismul 3 iunie 2008, Praga, Senatul Parlamentului Republicii Cehe

DECLARAŢIA DE LA PRAGA

Fundatia ICAR. Camelia Doru. Din nou despre victimele comunismului

O scurta analiza asupra perioadei de detentie aplicata pe un grup de 1028 de fosti detinuti politici, beneficiari ai Fundatiei ICAR Bucuresti

Istoria recenta a Romaniei a dat si mai da inca mari batai de cap. Nu numai istoricilor, care considera ca este datoria lor de “cronicari’ ai vremurilor sa scrie despre evenimentele recente, ci si multora dintre cei care, intrun fel sau altul, se simt in legitimitate de a o face: oameni care au trait respectivele evenimente – activ sau pasiv care leau declansat, leau condus, leau manipulat, leau relatat, leau studiat etc.

In tot hatisul de intamplari, sentimente, analize, cercetari si talkshowri se disting insa doua proiectii: a celor putini care au decis, militat si sau dedicat punerii in practica a comunismului, pe de o parte, si a celor multi, care au platit pretul deciziei politice a primilor, pe de alta.

Imaginile despre comunism asa cum vin ele din perspectiva unor martori ca Draghici, Craciun, Plesita, Priboi, Chitac, Stanculecu, Iliescu nu se pot in nici un fel cala pe cele venite de la oameni precum Regele Mihai, Corneliu Coposu, Calciu Preoteasa, Toma Arnautoiu, Ioan Gavrilă Ogoranu, Elisabeta Rizea. Si pentru ca adevarul depre aceleasi evenimente nu poate fi decat unul, transarea acestuia, chiar daca anevoioasa, indelungata, si dureroasa va trebui facuta. Ca sa nu ne mai trezim noi sau copii nostri, ca ne spovedim unor farisei deghizati in sfinti, ca ne dam viata pentru prieteni care tocmai ne turnasera la Securitate, ca invatam democratie de la aceeasi care propovaduiau « democratia populara » si poate mai presus de toate, ca sa nu ne mai fie frica sa spunem ce gandim.

Relatarile individuale ale supravietuitorilor perioadei comuniste capata o greutate speciala in conditiile in care se face o documentare sistematica si coerenta, din care sa se poata extrage statistici a caror prelucrare sa conduca la concluzii valabile.

O analiza sumara a unui grup de 1028 de fosti detinuti politici, primii inregistrati la Fundatia ICAR pentru a li se oferi diverse servicii de reabilitare, creioneaza cateva trasaturi ale profilului celor care au trecut personal prin experienta inchisorii politice din Romania:


1. Toti cei inregistrati, au cunoscut in mod direct experienta carcerala si caracteristica sa principala tortura.

2. 23% din membrii grupului au fost retinuti fara sa fi fost judecati de un tribunal. Din cei 73% care aveau o hotarare judecatoreasca de condamnare, numai 11% au avut un avocat ales, restul beneficiind de serviciile avocatilor numiti din oficiu.

3. Perioada de privare de libertate din inchisori, locuri de ancheta, lagare de munca fortata – mine de plumb si uraniu, Canal etc – dar neincluzand deportarile, se ridica la peste 5000 de ani, cu o medie de cinci ani/detinut, intervalul variind intre cateva luni si 20 de ani.

4. Aproape toti au supusi torturii fizice ( 95%) si psihice (94%), tortura practicata acoperind in totalitate metodele cunoscute.

5. Tortionarii au fost in proportie de 94% agenti ai securitatii si in proportie de 89% gardieni. Un procent mult mai mic se refera la militari (7%), militieni (6%), sau personal medical (3%).

6. Un sfert din totalul celor care au fost incarcerati au fost si deportati ulterior, in diferite zone ale tarii, majoritatea in Baragan.

7. Toti cei care au avut proprietati leau pierdut in urma confiscarilor (100%).

8. Perioadele lungi de detentie, ca si persecutiile la care au fost supusi dupa eliberare au avut efecte si asupra vietii de familie, asa dupa cum declara 27% dintre ei. Presiunile intense la care era supus sotul in libertate pentru a divorta au esuat insa in proportie de 90%. Doar 10% din cei casatoriti la intemnitare erau divortati la eliberare.

9. Educatia a peste 40% din membrii grupului a fost afectata din cauza detentiei politice.

10. Carierele profesionale le-au fost afectate in proportie de 60%.

11. Veniturile inregistrate in anii ‘90 se situau la o medie de 75$/luna pentru ca imediat dupa 2000 sa creasca la aproximativ 82$/luna, in conditiile in care majoritatea membrilor grupului aveau studii superioare.

12. Intreg grupul a prezentat probleme de sanatate generate intrun fel sau altul de intemnitare
13. Toti cei prezentati aveau inca in cazierele judiciare condamnarile politice.

14. Toti membrii grupului au fost marginalizati din punct de vedere social dupa eliberare, iar stigmatul detentiei a afectat si restul familiilor lor.

15. Nici unul din cei 1028 de fosti detinuti politici nu si-a vazut tortionarul pedepsit.


Comentariu


Dupa cum se poate constata, viata fostilor detinuti politici din grupul studiat a fost tulburata in toate aspectele sale majore.

Iesind din inchisoare, fostul detinut nu-si mai putea continua studiile, nu mai putea sa practice meseria pentru care fusese pregatit, nu se mai putea gandi la o ascensiune profesionala si la o pozitie sociala pe care ar fi meritato, avea probleme de familie, isi gasea bunurile confiscate, era deportat cand regimul considera ca e necesar, era tinut sub
supraveghere de securitate, avea un cazier care il arunca la marginea societatii, trebuia sa supravietuiasca dintrun venit derizoriu, si sasi ingrijeasca sanatatea cum putea.

Elementul cel mai socant este durata privarii de libertate, care la grupul celor 1028 de fosti detinuti politici insumeaza peste 5000 de ani. Nu mai putin relevant este si faptul ca tortura fizica si psihica a fost practicata pe aproape intreg grupul de fosti detinuti.

Atat urmarile privarii de libertate cat si cele ce au decurs din practica torturii, sunt ireparabile: anii din viata care au fost irositi in inchisori nu mai pot fi recuperati, asa cum nici daunele produse starii de sanatate nu mai pot fi satisfacator tratate.

Traumele fizice si psihice ale torturii practicate in timpul anchetelor si ale detentiei politice sunt persistente, si in cele mai multe cazuri ele nu se vindeca niciodata. Sechelele tin de durata detentiei, de conditiile din inchisori – de hrana, de cazare, de regimul de munca, de tipul de asistenta medicala acordata, de tipul de tortura practicat – de conditia fizica si psihica de la momentul incarcerarii, cat si de ceea ce sa oferit ca asitenta medicala specializata dupa eliberare, si in ce moment sa produs.

Avand in vedere consecintele atat de complexe ale detentiei politice, care se desprind din statisticile mai sus prezentate, ni sa parut interesant sa efectuam un sondaj in randul fostilor detinuti politici pentru a afla care ar fi din punctul lor de vedere, motivele principale de condamnare a comunismului.

O problema destul de dificila a fost clasificarea in grupe mari a celor 352 de motive pe care leam depistat in raspunsuri. Leam grupat astfel incat sa avem motivele care au aparut cu cea mai mare frecventa si pe care le vom expune in continuare :

O larga majoritate a repondentilor, 88%, percepe ca distrugerea valorilor si traditiilor nationale inteleasa ca distrugere a valorilor culturale, morale, familiale si democratice, falsificarea istoriei Romaniei, cat si distrugerea fizica a patrimoniului cultural (in care bisericile si manastirile au fost adesea mentionate) ca motiv principal de condamnare .
Abuzurile flagrante ale militiei, securitatii, cat si ale justitiei sunt evocate in 67% dintre raspunsuri, ca motive forte de condamnare ale comunismului, ele fiind la baza marilor faradelegi petrecute in locurile inumane de detentie, in lagarele de munca fortata si in lagarele de exterminare. Unul dintre repondenti elaboreaza asupra genocidului la care a fost supus poporul roman:


« Cele peste 150 de locuri de detentie, aresturi, mari centre de exterminare, lagare de deportare, azile psihiatrice, toate fabrici ale torturii fizice, psihice si ale mortii a peste un milion de cetateni ai tarii noastre unde siau gasit sfarsitul, sute de mii. Acolo a fost distrusa toata elita Romaniei. Acolo au pierit mai multi generali decat au murit in ultimul razboi mondial »

• Multi au subliniat ca distrugerea elitelor intelectuale, politice si profesionale, alaturi de distrugerea mestesugarilor din zona rurala si urbana a avut urmari dezastruoase pentru societatea romaneasca. Unul sau mai multe din motivele de acest tip au fost regasite la 63% din repondenti. Intrun comentariu, se spune:

“Cand societatea se va debarasa de minciuna, hotie si puturosenie, vom reveni la o societate normala. Perioada de stergere din memorie a sechelelor comuniste este in jurul a 80-100 de ani, pentru a reveni la o mentalitate sanatoasa.”

Un alt motiv important de condamnare a comunismului este modul complet nedemocratic in care regimul s-a instalat la putere, instaurand o dictatura zis proletara, subordonata sub toate aspectele, Uniunii Sovietice. Forma de guvernamant initial autocratica, incompetenta si criminala sa transformat cu timpul intrun cult absolut al personalitatii. Incalcarea sistematica a drepturilor si a libertatilor individuale este de asemeni mentionata.Unul sau mai multe din motivele de acest tip au fost regasite la 51% dintre repondenti. Intrun comentariu se spune despre regimul comunist ca : “a impus punctul de vedere al Moscovei bolsevice in toate domeniile” si « a condus Tara la stadiul de stat vasal, aflandu-se timp de aproape o jumatate de secol sub bagheta impunatoare a Kremlinului sovietic »
Represiunea sistematica a poporului roman, in forme diverse, este mentionata de 35% dintre repondenti. Un numar mare dintre acestia a aratat ca teroarea, permanent exercitata de sistem asupra intregii populatii a tarii, ar trebui sa fie motivul principal de condamnare. Intrun comentariu:


”Comunismul nu poate sa traiasca pana nu-si balaceste bocancii prin sangele neamului din care s-a nascut si pe care l-a asasinat”
De asemenea, frica, incurajarea luptei de clasa impotriva celor cu origine nesanatoasa pentru a incita la ura intre diverse categorii sociale, introducerea delatiunii, a minciunii si dezinformarii propagata ca politica de stat prin “limba de lemn” , cat si izolarea poporului roman de comunitatea internationale occidentala, apar frecvent ca motive din aceasi categorie.

Eforturile uriase ale industrializarii si colectivizarii fortate, ca expresie a economiei centralizate, care au costat nenumarate vieti omenesti, si care au esuat in consecinte economice dezastruase, conducand la saracie, foamete si frig. Unul sau mai multe din motivele de acest tip au fost mentionate de 47% dintre cei chestionati.
In 12% dintre cazuri sunt amintite multiplele forme de marginalizare si hartuire individuala dupa eliberarea din detentie, care au dus la afectarea vietii de familie si profesionale.


Cineva spune: “dupa eliberare am incercat sa adoptam un copil, dar eram refuzati din cauza dosarului meu. Am mers in audienta la primul secretar al sectorului 2 (actualmente senator in Parlamentul Romaniei!) care mi-a spus ca nu da copii banditilor.”

In sfarsit, un numar de repondenti au facut comentarii spontane asupra necesitatii legii lustratiei, a nevoii de “purificare a societatii prin inlaturarea din functiile de decizie a celor responsabili de toate tragediile individuale si nationale”, aratand ca “daca acest lucru se vrea, el este posibil, dat fiind ca documentele si marturiile exista, ele trebuind doar a fi folosite”.

Comentariu

Ca o prima remarca, ar fi de retinut faptul ca motivele principale de condamnare a comunismului nu sunt legate de experienta personala a fostilor detinuti politici, ca victime ale sistemului. Motivele principale fac referinta directa la soarta Romaniei si la valorilor ei traditionale, asa cum reiese dintro majoritate covarsitoare a raspunsurilor.
Apare ca grupul, in cvasitotalitatea lui, sa angajat atunci in lupta deliberata impotriva regimului comunist, pentru apararea Romaniei si a valorilor ei, si considera ca, astazi, regimul trebuie condamnat pentru dezastrul produs Romaniei si valorilor ei traditionale.Pericolul pierderii identitatii nationale a fost considerat atat de grav, incat in ciuda riscului mortal pe care il presupunea confruntarea cu regimul, el a fost asumat. Ca fundament al actiunilor impotriva regimului se deduc sentimente profund patriotice.

Dramele personale, generate de regimul comunist, vin ultimele pe scara ierarhica a condamnarii, desi ele au fost multe si devastatoare, intricate in plan social, legal, medical şi moral.

Vom relata mai jos doua dintre ele, una petrecuta in anii ’75 si alta mult mai devreme, in anii ‘50.

Primul este cazul bine documentat al unui tanar profesor care “blameaza orinduirea sociala din tara noastra”, “propaga in randul elevilor idei neconforme liniei politice a partidului nostru”, “face comentarii tendentioase la adresa politicii partidului si a conducerii statului, cat si la organizarea activitatii politice din armata”, “viziteaza mai multe ambasade straine” si “chiar afirma ca la noi in tara este exploatare”. Motive suficiente pentru a fi catalogat “dusman al poporului” de catre Ministerul de Interne, Inspectoratul Judetean – serviciul I, in a carui observatie se afla de mai multa vreme. In dosarul sau de urmarire informativa, printre sarcinile care trebuiau rezolvate urgent se mentioneaza, la punctul 4, “Obtinerea de acte premergatoare cu privire la manifestarile si atitudinile sale dusmanoase”, pentru care, cateva paragrafe mai jos, gasim si termenul de indeplinire: 3 ianuarie1975, asta pentru ca pentru perioada de alegeri “se va organiza internarea sa in spitalul de neuropsihiatrie”.

Lucrurile se miscau foarte rapid, pentru ca pe 5 februarie 1975 il gasim pe “dusmanul poporului” internat fedeles la psihiatrie pentru « idei protestatare » asa cum este consemnat in “scurta observatie la internare”. De aici si pana la abuzata “schizofrenie paranoida” na fost decat un pas, pecetea fiind pusa de un cunoscut “profesor, medic primar, Director al Spitalului de Psihiatrie” care concluzioneaza fara drept de apel: ”comportamentul sau deviant fiind o expresie a bolii de care este afectat”. Este inutil de adaugat ca “pacientul” a fost inscris in circuitul cunoscut, cu recomandarea la externare: “urmarire prin policlinica teritoriala, pentru consolidarea rezultatelor terapeutice obtinute”! A fost dat afara din invatamant, a lucrat ca muncitor necalificat, topograf, muzeograf, ratacind impreuna cu familia (sotia – care inevitabil, urmandul, sia pierdut si ea slijba – si copii, mutati dintro scoala in alta) in cele mai indepartate colturi ale tarii, departe de rude si prieteni. Sia vandut casa parinteasca pentru a supravietui. Toata nebunia – la propriu si la figurat a durat 17 ani, pana cand, dupa ’90, o comisie de expertiza psihiatrica la declarat sanatos psihic. Statul nu sa simtit insa dator sa repare aceasta greasala prin despagubiri, astfel incat si in ziua de azi omul incearca sasi gaseasca dreptatea la instante internationale.

Al doilea caz, este al unui om trecut de 80 de ani, care in 15 ani de detentie a cunoscut 33 de inchisori. Teancul de hartii aduse, in care erau consemnate episoade din lungul sau peripluu, care oficial a durat doar 10 ani (nare acte pentru toata perioada), se constituia cu usurinta intrun roman, cu tenta aproape fantastica, chiar si pentru cei avizati. Am ales doar o intamplare:

«Era frig si ploaie cand, dupa miezul noptii sa dat alarma in lagar. Sa spart digul de protectie, aparand un pericol de inundatie in incinta Insulei Mari a Brailei. Comandantul lagarului, cu ofiterul politic si o trupa de gardieni, treceau in mare graba din baraca in baraca, si strigau de pe o lista numele a 12 detinuti politici, pe care dupa cei identificau, ii dadeau in primire unei echipe de gardieni. Am fost stigat si eu, si cu deosebita atentie ma identificat. Cum am fost scosi din baraci, gardienii neau legat pe la mijloc cu niste franghii nu prea groase, pe fiecare in parte, capatul franghiei de vreo 1520 m lungime era tinut de cate un gardian. Am zis ca in miez de noapte, neavand garda militara care sa organizeze cordon de paza, era o masura de paza astfel asigurata. In pas alergator, aceasta grupa de 12 detinuti, am traversat drumul de la baraci pana am ajuns in fata unei mari sparturi, inca incipienta, a unui dig inca in constructie. Aici, gardienii neau aruncat in spartura digului prin care un suvoi din apa Dunarii patrundea in marea incinta de cam 160 ha. Debitul suvoiului adancea si largea spartura, initial in forma de V. Gardienii neau aruncat in spartura digului si ne tineau in mijlocul suvoiului prin legatura franghiei. Cu tevi lungi de pe santier si cu prajini ne impingeau sa fim cat mai la adancul sparturii pentru ca dupa socoteala lor puteam realiza « un obstacol viu ». Era ingrozitor, tras de franghie si ramas in suvoi, ma zbateam in fel si chip sa mai prind ceva aer de respirat. La scurt timp, am simtit ca se arunca pamant peste noi. Se adusese si un detasament de vreo suta de detinuti politici, care sa descarce pamant in graba mare peste noi. In invalmaseala aceea, cei care aruncau pamantul habar naveau ca 12 detinuti deai lor se zbateau intre viata si moarte. Ce mai faceam ? Imi faceam cruce cu limba. Din cei 12 cati am fost, 9 au ramas in dig si numai trei am iesit vii. La cateva zile, am aflat de la doctorul penitenciarului ca eram singurul supravietuitor»
Nu are copii, nu a fost casatorit niciodata, a supravietuit cu umor si inteligenta regimului care na reusit sal infranga, desi ia contorsionat destinul. Se lupta si astazi pentru drepturile sale si ale altora, considerand ca fiecare zi e un inceput. La fel ca el mai sunt multi altii, dar povestile lor raman de cele mai multe ori anonime.


Metodologie

Acest sondaj a fost efectuat in lunile iulieaugust 2006, pe un numar de 57 de fosti detinuti politici, cu ocazia prezentarii la controale si tratamente medicale, fara sa se aplice vreun criteriu de selectie al participantilor. Raspunsurile nu au fost ghidate de nicio alta intrebare specifica.

Analiza si interpretare: Camelia Doru, Director Medical Fundatia ICAR Bucuresti