Daniel CONSTANTIN. GLORIA VICTIS
Data publicării: Miercuri, 26 august 2009
Topic: Memoria
«Textul de fațã e închinat soldaților români, sutelor de mii de soldați români fideli pânã la ultimul sacrificiu datoriei lor naționale, și care n-au știut, nu aveau cum sã știe, cã jertfa le-a fost nu o datã ignoratã, disprețuitã, pusã în cumpanã de manevrele de culise ale unor carieriști nemeritându-și nici mãcar buletinul de identitate…»
Daniel CONSTANTIN.
Poetul român Daniel Boc, cunoscut publicului francez sub pseudonimul Constantin de Chardonnet, a plecat dintre noi nu demult. În urmã cu câțiva ani decisesem împreunã cu Dan sã discutãm liber dar nedezlânat despre toate cele, poezie, boalã, moarte, familie, patrie, exil. Inregistrãrile, netranscrise, se aflã în arhiva mea, un fragment a fost dãruit unei persoane la care poetul ținea, pe care o frecventa dupã boala chinuitoare și moartea soției sale, ziarista Antonia Constantinescu, cea care redactase ani de zile Lupta, ziar de exil susținut, editat de Mihai Korne, la Paris.
Daniel Constantin este numele cu care prietenul a decis sã semneze acest text despre rãzboi și despre netrebnica zi de 23 august. Poetul se dovedește un analist sever, bun cunoscãtor al istoriei. De aceea, fãrã a mai aștepta operele complete ale scriitorului care nu trebuie uitat, public acest text care mi se pare, cu asupra de mãsurã, în deplinã actualitate, la 23 august, vãleat 2009.
Dan Culcer
Mulțumesc Danei P. pentru ajutorul prietenesc la scanarea orginalului dactilografiat și la corectarea versiunii de dupã recunoașterea opticã a caracterelor.
GLORIA VICTIS
Daniel CONSTANTIN
Calificam într-un interviu ziua de 23 august '44 drept o netrebnicã zi, socotind cã descreșterea identitãții noastre a debutat atunci.
O simplã afirmație își cere, hotãrât, argumentele. Semnificativ în primul rând faptul cã, în jurnalele de actualitãți americane si englezești, lovitura palatistã nu e menționatã cu nici o silaba. De ce ? în cursa cãtre Berlin a aliaților momentului, România așterne la picioarele armatei roșii un „salt" de 700 km, — egal cu ceea ce anglo-americanii cuceriserã pâna atunci pe frontul de vest. (Lucrurile erau si așa net defavorabile spațial occidentalilor, într-o proporție de 1 la 6, si episodul Ardennes încã nu survenise…)
însuși fostul rege se grozãvește în Convorbiri cã 23 august a scurtat ostilitãțile cu 200 de zile. Așadar, în absenta armistițiului (citește : capitulãrii) de la București, rãzboiul s-ar fi prelungit pânã în noiembrie-decembrie '45.
Spun nu putini istorici militari occidentali cã o rezistența româneascã ar fi încurcat planurile sovietice privitoare la Balcani. E un cadou probabilist - si atât. Dar oftarea vreunora dintre noi dupã neacordarea statutului de cobeligeranțã mi se pare lipsitã de onoare, când am contribuit atât de grațios la implantarea puterii moscovite pâna-n miezul Europei… Am fost obligați, capitulând, sã-i acompaniem pe ruși, dar a pretinde și rãsplatã pentru asta înseamnã a ne coborî la nivelul unor mercenari.
E cazul, aici, sã semnalez o ciudãțenie : șefii partidelor istorice au reproșat sistematic mareșalului angajarea armatei române dincolo de hotarele țãrii, pânã la Stalingrad și în Caucaz. Aceiași mari politicieni n-au avut însã nici o obiecție la ducerea ostașilor noștri în Ungaria, Cehoslovacia, Austria. Li se pãrea dlor. luliu Maniu si Bebe Bratianu mai normala frãția de arme sovieto-româna, cu toate consecințele-i nefaste decât ceea ce-si propusese Antoneseu, și anume lichidarea definitivã a primejdiei bolșevice ?
Altceva. Sã zicem cã regele nu-l putea grația pe mareșal în 1946. Sã zicem. Dar, arestându-l în 1944, maiestatea sa n-a gãsit de cuviința decât sã-l predea PCR-ului, care l-a expediat la Lubianka ! ªi, apoi, același Mihai I a inaugurat un parlament al fraudei electorale, a permis desființarea partidelor democrate și întemnițarea liderilor opoziției, l-a decorat pe mãsluitorul Petru Groza cu ordinul „Serviciul Credincios" în gradul de Colan pentru (citez din decretul regal) „cã a mobilizat forțele de producție (sic) ale națiunii… și… și mã întreb dacã, nealungat de pe tron, n-ar fi deschi (inaugurat) șantierul canalului Dunare-Marea Neagra ? !
(Simplific ? Schematizez ? Las uitãrii momentele de tensiune din epocã ? Drama era în marș, întãritã de iscãlitura monarhului pe cîteva decrete-legi de pominã. Greva regalã ? Cînd te-ai urcat în trenul în care nu trebuia sã te urci, nu mai folosește la nimic sã alergi în sens contrar de-a lungul vagoanelor. în Convorbiri, Majesticã exploateazã din nou credulitatea omeneascã, gãsind alte circumstanțe atenuante pentru nefãcutele anilor '44 — '47…, în loc sã mãrturiseascã rãspicat : da, am greșit, am fost un mare naiv înconjurat de sfetnici oportuniști care, zãdãrându-mi resentimentele și vanitatea, m-au atras într-o capcanã, barem de dragul onoare ! nu trebuia sã mã desolidarizez de Antonescu, formula mareșalului, „eu țara pe mâna rușilor nu o dau !", se cuvenea sã fie și a mea.)
Corneliu Coposu, apologet al rãsturnãrii de atunci, noteazã în Armistițiul din 1944 și implicațiile lui (ed, Gândirea Româneascã, 1990) cã „departe de a fi înfrântã, armata românã ar fi putut opune o rezistențã dârzã, care ar fi întârziat sfârșitul rãzboiului cu cel puțin 10 luni, soldate cu pierderi inconsiderabile pentru armata sovieticã în ofensivã."
Pãi dacã așa se prezenta situația, rãmâne de neînțeles de-a pururi și faptul și modul în care ne-am predat URSS-ului cu arme (162 000 de prizonieri pe 24 si 25 august, fiindcã așa-zisul armistițiu era unilateral, „pe calea undelor" și neiscãlit ; se va iscãli peste 3 sãptãmâni !) și bagaje, rãmâne ca o sinistrã farsã gloriosul august 23 !
Cã a fost din partea României o capitulare necondiționatã, recunoaște chiar luliu Maniu (v. Stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 15 septembrie 1944). Dar sfinxul de la Bãdãcin, maestru al chibițãrii, suferea de o bine precizatã amnezie : de câteva ori, pânã și-n pragul fatalei zile de 23 august, Antonescu i-a propus sã preia cârma statului, așadar sã încheie dsa. rãzboiul și toate armistițiile imaginabile… (N.B. în septembrie '40, toate partidele, toți fruntașii politici s-au dat la o parte, copleșiți. Au ieșit din expectativã patru ani mai târziu, când în lume începea sã miroasã din nou a pace și pertractãri, și s-au pus pe fapte mari, cu rezultatul cunoscut.)
Nu se putea altfel ? Era în pericol de moarte însãși existența ca stat a României? Hai sã fim serioși. Hai sã nu ne mai gargarisim cu fraze adhoc. Serbia în 1915, Polonia de câteva ori, etc. au dispãrut de pe hartã, dar un foc interiorizant a fãcut posibilã renașterea. Hai sã nu mai dãm vina pe așezarea geograficã ori conjuncția planetelor. într-un cuvânt, hai sã nu mai pavoazãm acomodarea și lașitatea și demisia în eroism.
Dar cine au fost fãptașii acelui fiasco botezat Victorie ? Un rege complexat, exponenții partidelor burgheze în dezagregare încã din timpul lui Carol II, câțiva generali chinuiți de invidie și parvenitism, elementele de coloanã a cincea ale PCR. Combinație mai falimentarã nici cã se putea imagina l Ca respectiva zi de negurã sã fi fost 45 de ani zi de sãrbãtoare naționala era în ordinea turpitudinii…
Sunã bizar, bizar pânã la rãstãlmãcire, sub iscãlitura lui Maniu, Coposu ș.a., afirmația cã, între 1940 și 1944, România nu era sub ocupație germanã sau invective precum „sângeroasa dictaturã antonescianã" și, respectiv, prezentarea unui act de înrobire drept „eliberarea țãrii", când se știe cã, în anii guvernãrii sale, Antonescu le-a permis tot ce pofteau sã-și permitã (inclusiv transmiterea de informații cu caracter militar anglo-americanilor, care le comunicau rușilor !) și când, odatã fixați la putere, prima grija a comuniștilor a fost exterminarea tovarãșilor de Bloc National Democrat. Sunã bizar pâna la nãucire și, finalmente, invitativ la nepãsare, mai ales în mintea tinerilor…
Nu-i politica o problemã nici foarte simplã nici foarte curatã, dar cu adevãrul cum rãmîne, domnilor ? La urma urmei, ce diferențã e între cum înfãțișați dvs. evenimentele și manualele din RPR ? O tragere a spuzei de pe o turtã pe alta, și gata.
Regimul era bineînțeles autoritar, situația generalã o impunea, nici pomenealã însã de totalitarism. Un singur exemplu : Hitler, alertat de poznele cam extravagante ale opoziției (opozitie cu voie de la „dictaturã" !), l-a sfãtuit pe Antonecu s-o neutralizeze, ba chiar sã-i aresteze pe cei prea zburdalnici, act de neconceput pentru spiritul democrat al mareșalului. Au putut face, din pãcate la umbra gratiilor, și Coposu și destui din autorii lui 23 august, un paralelism între „dictatura antonescianã" și „dictatura proletariatului", de fapt a regimului la a cãrui înscãunare au larg contribuit. De aici slãbiciunea pentru alde Bodnaraș, Pãtrașcanu, Pârvulescu et comp. (omagii negru pe alb în cartea Seniorului), slãbiciune perpetuatã, vai, pâna-n anii porecliți „de tranziție" pentru urmașii celor sosiți cãlãri pe katiușe ori extrași direct din pestilența conjuncturii, spioni și sabotori și agenți de influențã. De aici și înverșunarea constantã a domniilor lor împotriva mareșalului. Când ai comis o gugumanie, o gugumanle cu repercusiuni multiplu tragice, e obligatoriu sã nu te dezminți, s-o ții ca gaia mațul, nu-i așa ? (Hilaritate maxima, 23 august se sãrbãtorea și-n exil, iar fețele politice scãpate de tãvãlugul comunist vorbeau și scriau despre „cãlãul Antonescu" !)
Vor, apoi, niște comentatori sã ne convingã, cu lux de amãnunte înfricoșãtoare, despre urgia care s-ar fi abãtut asupra țãrii în ipoteza rezistenței plãnuite de Antonescu…, așadar încã o data cât de binevenit, de salvator a fost actul cedãrii, agitarea post-factum a gogoriței dezastrului nu urmãrește decât spãlarea conștiinței celor implicați si e deplin neîntemeiatã din punct de vedere politico-militar.
Rușii erau zoriți sã ajungã în inima Germaniei. Nu și-ar fi mãcinat absurd forțele, nu erau nebuni sã-i lase pe aliați sã înainteze pânã cine știe unde — și joncțiunea sã aibã loc pe Siret (nu pe Elba cum, din mãrinimia româneascã, a avut loc). Rușii ar fi procedat ca în cazul Finlandei. Lovindu-se de o rezistențã exemplarã, iar frontul finlandez nefiind, cum si cel românesc, pe direcția centralã de pãtrundere, sovieticii au oferit condiții acceptabile de armistițiu (fãrã ocuparea teritoriului și obligativitatea cooperãrii militare).
La noi s-a întâmplat pe dos. Camarila de la palat și partidele istorice, dupã ce au sabotat cu ticãloasã râvnã frontul (faptul a culminat prin cererea expresã adresatã sovieticilor sã declanșeze o puternicã ofensivã în Moldova în sincron cu urzelile dumnealor, de parcã soldații și ofițerii din tranșee nu erau români ci extratereștrii…), s-au aruncat orbește în brațele inamicului. Citez din mesajul regal : „Primiți cu încredere pe soldații Uniunii Sovietice" (omoarã și jefuiesc admirabil). Ce ar mai fi de adãugat pentru ca perplexitatea sã fie completã ? Poate frazele unde C. Coposu (v. Dialoguri, ed. Anastasia, 1991) spune cã vinovãția occidentalilor nu a fost cã ne-au vândut sovieticilor ci, pasãmite, cã „n-au avut loialitatea sã ne punã în cunoștința de cauza cu soarta pe care ne-au croit-o." „Uniunea Sovietica ar fi fost foarte bucuroasã ca în loc sa fi întâmpinat ostilitatea partidelor politice românești, sã fi gãsit o tendințã de înțelegere… „Stalin și Kremlinul ar fi fost mult mai bucuroși (înduioșãtor câta grija are Seniorul pentru bucuria dușmanilor ! n.m.) sã poatã colabora în condiții oneste (s. m.), facând anumite concesii bineînțeles, cu partidele politice din România, în loc sa încerce sã înființeze aici un partid comunist." Visãtorie, sau obsesia soluțiilor tranzacționale ? proprie clasei noastre politice laminatã de Carol II în anii de iarmaroc al tuturor deșucherilor.
Dar întrebarea care într-adevãr se impune e alta : cum se face cã, în vreme ce România (regatul România !) are încã din 6 martie '45 un guvern comunist, în Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia (aceasta da-abia în 1948) acapararea puterii a fost mai lentã, mai anevoioasã ? Nu cumva tocmai faptul ca ne-am oferit pe tavã sovieticilor (care au folosit menținerea monarhiei ca diversiune) a funcționat ca un catalizator ?.., „Germania a pierdut rãzboiul. E cazul acum sã nu-l pierdem si noi pe al nostru." (Antonescu dupã ultima întrevedere cu Hitler, 7 august '44).
Un rãzboi „al nostru" în cuprinsul (mai exact, la sfârșitul) unei conflagrații mondiale — în care am fost nevoiți sa mergem alãturi de Germania ca urmare a defecțiunilor occidentale (nota Marii Britanii cã nu își va onora garanțiile militare fațã de România e din decembrie 1939 !).
Acest rãzboi de rezistențã nu era o invenție antonescianã. El venea din arta militarã (ergo : voința de libertate) a marilor noștri voievozi, care au știut cã suveranitatea țarii se decide nu prin promisiunile altora, schimbãtoare ca vântul, ci întâi si întâi prin ținerea la respect a dușmanului.
Acest rãzboi al demnitãții n-a mai avut loc, substituindu-i-se capitularea, compromisul, contrariul absolut la declarația mareșalului (din martie 1944 în aula ªcolii Superioare de Rãzboi) cã el „nu poate intra la braț cu comunismul în Europa".
ªtiu, orice comparație șchioapãtã, dar îndrãznesc a-l compara pe Antonescu cu mareșalul Mannerheim, de fapt, sã-i alãtur. Cu o precizare : în situații perfect identice, finlandezul a avut alãturi de el întreaga clasã politicã, în vreme ce mareșalul român a fost trãdat.
latã, din atari „detalii" istorice — nefigurând pe arcul de triumf — consider 23 august o foarte pocitã zi, ziua începerii declinului moral al României.
în septembrie 1939, Germania și URSS își împart frãțește Polonia. Franța și Marea Britanie se declarau în rãzboi cu Germania, deloc cu URSS. între noiembrie '39 si martie '40, URSS face tentativa de invadare a Finlandei. Nicio reacție occidentalã, exceptând câteva proteste platonice și… felicitãrile pentru „marele eroism al micuțului popor finlandez". în iulie 1940, URSS sfeterisește libertatea Estoniei, Lituaniei și Letoniei. Tãcere occidentalã.
Din ce rațiuni marile puteri apusene (inclusiv SUA) au sprijinit atât de prompt, de generos, de fãrã condiții, de… imoral URSS în 1941 ? E logica terțiului de netolerat ! Cum globul terestru nu are decât doi poli, și ideologic el trebuie sã aibe numai douã focare… între denumitele sisteme „capitalist" și „comunist" funcționa dupã 1920 o stare de echilibru pseudoconflictualã : ne spionãm, ne înarmãm și, în fapt, ne pregãtim (antrenãm) în așteptarea celui de al treilea — nul si neavenit acesta.
ªi a apãrut, contravenind statuquo-ului, al treilea Reich — cu pretenția de a stãpâni singur lumea.
Dupã izgonirea pretendentului la dominație unicã, jocul de-a sferele de influențã și-a reluat cursul.
Acțiunea militarã și a României în URSS s-a numit „cruciada contra comunismului", titlu desigur grandilocvent dar acoperind o necesitate vitalã pentru soarta continentului. Interese si ambiții partinice (obiectivele Germaniei naziste erau îndeosebi economice și prea deloc eliberatoare ; obiectivele apusenilor se orientau strict pragmatic ; obiectivele politicienilor din țãrile mici reflectau paraponul celor lãsați pe tușã de evenimente…) au conlucrat la zãdãrnicirea respectivei operații de salubritate. Spasiva, tovarișci !
Vinovãția puterilor occidentale, a SUA mai ales, în triumful Internaționalei și înrobirea atâtor popoare este imprescriptibilã, imprescriptibilã numai gândindu-ne la milioanele (contabilitãțile, aici, nu-s doar derizorii ; sunt o impietate…) și milioanele de victime. Cã faptul acesta monstruos, unic în analele planetei, a fost cu putințã din inconștiențã ori s-a petrecut în mod deliberat, cade în seama istoricilor si deopotrivã a psihiatrilor sa-l explice…
Ravagiile nazismului au durat 12 ani. Satrapia comunistã s-a lãțit pe trei sferturi de veac. Despre nazism se poate vorbi, se vorbește non stop. Subiectul comunism e, însã, un tabu politic. De ce, domnilor cenzori ? Cumva dintr-un ereditar sentiment de culpabilitate ?
(Hora vicioasã în care e prinsã acum România n-ar trebui sã mire pe nimeni. Tentativa de conducere a țãrii și de necomunlsti, așa-numita „schimbare" — cu falimentul ei cu tot — a fost moșitã de oameni politici provenind din complotiștii de la 23 august '44. Unde schimbarea ? Piesa era ineditã, dar personajele aveau metehne vechi…)
Daniel CONSTANTIN
P.-S. Ofițer de rezervã, tatãl meu trebuia sa plece pe front în dimineața de 24 august. Pare-se cã s-ar cuveni sa fiu recunoscãtor capitularii și, totuși, nu. Tata a rãmas inginer într-o schelã petroliferã pânã la sfârșitul rãzboiului. Dar a urmat : asasinarea tatãlui tatei la colectivizare și purtarea prin închisori a cinci bãrbați din familie… Cã se fudulesc albii sau roșiii cu lovitura de stat e același drac.
Vodã si camarila vroiau sã treacã în mai '44 linia frontului c-o naframã-n vârf de bãț, propunând sovieticilor un armistițiu sui generis. I-a întors din drum generalul Sãnãtescu (v. Jurnalul, ed. Humanitas, 1993). Ce rezulta din nãzbâtia asta concoctatã la Peleș e clar si pentru lipsiții de imaginație… O ultimã nedumerire : Suveranul (vorba sa fie !), «de țarã (citește : castele) iubitor și-apãrãtor de țarã», chiar nu era conștient, așteptându-și în mândrie și onor mãtrãșirea, cã devenise o simplã fotografie (și aceasta întotdeauna alãturi de cea a lui Stalin ori a Anei Pauker) pe zidurile instituțiilor, inclusiv la Ministerul de Interne unde Nikolski și ai sãi torționari lucrau din plin încã din 1945 ? Aserțiunile unor istorici, potrivit cãrora, un rege frumos și curajos a restaurat valorile democrației și parlamentarismului repunând în vigoare Constituția de la 1923, cea mai avansatã si poate cea mai democraticã…, par inspirate de Urmuz.
Armistițiul… Antonescu și opoziția tatonau simultan terenul întru obținerea unor condiții favorabile. Se pare cã le-a obținut mareșalul. Lucid, el considera însã actul irealizabil în plinã bãtãlie. Trebuia în mod obligatoriu gãsit (provocat) momentul de stabilizare a focului. De aici planul rezistenței pe aliniamentul Focșani-Galați. Dar niște veleitari erau foarte zoriți sa intre în scenã. Iatã motivul arestãrii mareșalului Antonescu. Restul e basm apocrif, dovadã contradicțiile dintre mãrturiile pãrtașilor la complot :
cã Antonescu nu dorea sã se rupã de nemți sau dorea numai sã-i înștiințeze ; cã Antonescu nu a solicitat el audiența la palat ci a fost convocat expres de rege ; cu alte cuvinte, ori cã (versiunea cea mai frecventã) Antonescu s-a invitat la rege pentru a expune soluția sa în ceea ce privea armistițiul, ori cã (versiunea regelui,- vezi Convorbiri, ed. Humanitas, 1991), panicați de ipoteza unei rezistențe militare, palatiștii au devansat cu trei zile lovitura pusã la cale inițial pentru 26 august…, soarta lui Antonescu era fixatã ; cã gl. Sãnãtescu a voit sã-l elibereze pe mareșal, cerându-i scuze, de vreme ce „s-a oferit sã încheie armistițiul", dar s-au opus vehement Stârcea, Niculescu-Buzesti și gl. Aldea ; cã vreunii preferau o moarte în picioare iar vrealții o supraviețuire în genunchi, cã, surprizã a surprizelor, în noaptea premergãtoare lui 23 august, Ion Mihalache a declarat mareșalului cã liderii PNț „s-au înșelat, au crezut în sprijinul anglo-americanilor, însã și-au fãcut convingerea definitivã cã aceștia sunt total nepregãtiți de a indispune pe ruși si cã suntem lãsați la totala lor discreție" (v. „Magazin Istoric" nr. 8, 1990), declarație care arunca o lumina sinistrã asupra faptelor : deci se știa ce i s-a hãrãzit României, cãpeteniile politice se dumiriserã, dar — blestem mioritic ! — cursa cãtre prãpastie continua.
Textul de fațã e închinat soldaților români, sutelor de mii de soldați români fideli pânã la ultimul sacrificiu datoriei lor naționale, și care n-au știut, nu aveau cum sã știe, cã jertfa le-a fost nu o datã ignoratã, disprețuitã, pusã în cumpanã de manevrele de culise ale unor carieriști nemeritându-și nici mãcar buletinul de identitate…
Daniel Constantin
22 iunie 2001
* Glorie victimei!
Acest articol este publicat de Asymetria. Revistă de cultură, critică și imaginație
http://www.asymetria.org/
URLul pentru acest articol este:
http://www.asymetria.org//modules.php?name=News&file=article&sid=813
miercuri, 26 august 2009
marți, 25 august 2009
Leftist journalist a spy for Stalin. Isidor Feinstein Stone
651787247
Isidor Feinstein Stone s-a născut în 24 decembrie 1907 în Philadelphia într-o familie de evrei ruși și a decedat în 18 iunie 1989. În anii 60, revista pe care o conducea era considerată pe locul 16 din punctul de vedere al influenței în Statele Unite ale Americii. A lucrat la New York Post în anii 30 și a fost unul din susținătorii lui Roosvelt. Apoi a scos IF Stone Weekly, unde a dus un război cu FBI-ul.
Leftist journalist a spy for Stalin
Posted: August 21, 2009
1:00 am Eastern
By Ion Mihai Pacepa and Ronald J. Rychlak © 2009
Highly classified Soviet intelligence documents have recently proved that American writer I.F. Stone, an intellectual icon of the American political left, lived a secret, parallel life as a paid agent of the Soviet KGB and its predecessor, the NKVD. Unfortunately, many of Stone's devotees have been unable to face this ugly truth and continue to depict him as a hero. Certainly that is true of D.D. Guttenplan, London correspondent for The Nation and author of the book "American Radical: The Life and Times of I.F. Stone." Other commentators may not promote Stone's cause so openly, but many of them are – perhaps unwittingly – putting forth flawed arguments in his defense.
Consider the Washington Post's recent review of Guttenplan's book. In it, reviewer Michael Kimmage, assistant professor of history at the Catholic University of America, points out that the book fails to answer the charges that Stone spent most of his professional life as a paid Soviet agent. That was a good start, but then he lets Guttenplan – and Stone – off the hook by writing: "If Stone was a spy, he was not a significant one."
That argument, which frequently turns up in defenses of Stone, reflects a misperception about Soviet espionage. For most people, "spying" means stealing secrets. Soviet espionage, however, placed just as much emphasis on changing minds. Influence the media and you influence the public. Change enough minds among the public, and political policies will change as well. Changing minds constituted an extremely important part of NKVD/KGB operations. Changing minds was also Stone's main task as a spy, and he was good at it.
The NKVD/KGB motto during the years it was paying Stone to change American minds was: "Capitalist espionage reports history. We make it." As former CIA chief of Soviet operations David E. Murphy explains in his book, "What Stalin Knew: The Enigma of Barbarossa," Stalin wanted others to think that he already knew everything, He sometimes dismissed important intelligence, and he frequently took offense when his espionage service tried to tell him something new.
Stalin used his espionage service primarily to strengthen his rule and to embellish his own image – in other words, to lie to his own country and to the rest of the world. In the NKVD/KGB community, this kind of lie was called dezinformatsiya. Foreign leftists – who had not the faintest idea what life under communist terror might be like – enthusiastically joined Stalin's colossal swindle. I.F. Stone was one of them. At first, perhaps he did it for ideological reasons. Later he did it for money.
Original NKVD documents show that the Soviet espionage service recruited Stone in 1936 and gave him the codename "Blin" (Russian for "pancake"). Some of Stone's defenders have argued that these documents do not contain Stone's name. That is correct. But a recently disclosed report of April 13, 1936, from the NKVD's New York station (KGB file 35,112, v.5, pp.212, 283) shows that "Blin" was "Isidor Feinstein, a commentator for the New York Post." (Isidor Feinstein changed his name to I.F. Stone in the 1930s.)
Stone apparently broke off active contact with the NKVD in 1939, upset that Stalin had reached an agreement with Hitler. Deciphered wartime intercept communications show, however, that in October 1944 (by which time the Soviets were fighting against Germany) Stone had dealings with a new NKVD handler, Vladimir Pravdin.
Stone told Pravdin that he was interested in "supplementary income." Pravdin wrote to NKVD headquarters that if this "business" relationship were agreed upon, Stone would be required to do his part and "really produce." Subsequent intercepts show that by December 1944 the business relationship had been worked out. There was an unflinching rule in the KGB and its sister services: Whenever a Western agent agreed to receive money, he had to sign at least one handwritten receipt acknowledging the payment he got. That receipt was to be used as insurance for his cooperation in the future.
Stone was a prominent writer in his day, and he was certainly a prize catch for the NKVD/KGB. It is more than coincidental that after 1944 his articles expressed the position of the Soviet Union on so many issues: criticizing U.S. efforts to prevent communist expansion in Vietnam; belittling the FBI and embarrassing J. Edgar Hoover; blasting Sen. Joseph McCarthy's efforts to remove Communists from the government; maligning Pope Pius XII and faulting the Catholic Church for the Nazi persecution of Jews; supporting the Kremlin's efforts to persuade the world that there was no Soviet involvement in the JFK assassination; demonizing the Korean policies of John Forster Dulles, Gen. MacArthur and President Truman; and many, many similar issues. Stone raised a number of issues for which he might be hailed today, including opposition to racial discrimination, but his arguments were really more about criticizing U.S. policies and therefore fell right in line with the Soviet position.
In his review, without intending to do so, Kimmage explains how being a Soviet agent tainted Stone's work:
Quick to attack injustice in America, Stone was slow to acknowledge the criminal nature of Soviet governance. Over time he came to see the Soviet Union as tyrannical and to identify with the anti-Soviet dissidents, but this was not the story he wished to tell as a journalist.
Kimmage gives a benign (or at least semi-benign) reason for Stone's unwillingness to criticize the Soviets openly, despite Stone's personal feelings: "he did not engage in self-criticism. Doing so might have given comfort to Sen. McCarthy and his supporters on the House Committee for Un-American Activities, and it might have bolstered the neo-imperial hubris of Cold War America."
The more obvious answer here is that, as a paid agent of the NKVD/KGB, Stone was not at liberty to criticize the Soviet Union. Even if Stone had definitively broken relations – which was not the case – he still would have been under the KGB's thumb and subject to blackmail for the rest of his career.
"There are no ex-KGB officers!" Vladimir Putin warned his former KGB subordinates in 1998. "A KGB officer leaves us only feet first!" (The Wall Street Journal, Sept. 18, 2003). Those are exactly the words the KGB and its Eastern European surrogates told their Western agents during the years Stone was getting secret money from Moscow to do the KGB's job.
Revelation of Stone's work for the NKVD/KGB has damaged his journalistic trademark, but he did much more harm than that. Stone was paid to serve the interests of an organization that killed and terrorized millions of people and crushed freedom throughout a third of the world. Much of the propaganda he advanced worked its way into Western culture and is believed today. He was influential, but not in service to a good cause.
In the book "United in Hate: The Left's Romance With Tyranny and Terror," Dr. Jamie Glazov (who escaped from the Soviet Union, where his parents were prominent dissidents) refers to those Westerners who hold an idealized view of the Soviet Union as believers. They believe there is something wrong with their own country, and they fantasize about building a new and just world, where they would fit in with the ruling elite. Many of Stone's followers would fall into that category. Stone himself, however, was more than a believer. He was a KGB mercenary who accepted money to denigrate his own country.
Good journalists spread the truth. I.F. Stone was secretly paid by the NKVD/KGB to spread its dezinformatsiya. He was not an American hero. He was a most significant Soviet spy.
Retired Lt. Gen. Ion Mihai Pacepa is the highest official to have ever defected from the Soviet bloc. His latest book is "Programmed to Kill: Lee Harvey Oswald, the Soviet KGB and the Kennedy Assassination" (Ivan R. Dee, 2007).
Ronald J. Rychlak is professor of law and associate dean for academic affairs at the University of Mississippi School of Laws. His most recent book is "Righteous Genesis: How Pius XII and the Catholic Church Saved Half a Million Jews from the Nazis" (Spence Publishing, 2005).
Isidor Feinstein Stone s-a născut în 24 decembrie 1907 în Philadelphia într-o familie de evrei ruși și a decedat în 18 iunie 1989. În anii 60, revista pe care o conducea era considerată pe locul 16 din punctul de vedere al influenței în Statele Unite ale Americii. A lucrat la New York Post în anii 30 și a fost unul din susținătorii lui Roosvelt. Apoi a scos IF Stone Weekly, unde a dus un război cu FBI-ul.
În Worldnet, Ion Mihai Pacepa și Ronald J. Rychlak prezintă cazul IF Stone. Cititi articolul
Leftist journalist a spy for Stalin
Posted: August 21, 2009
1:00 am Eastern
By Ion Mihai Pacepa and Ronald J. Rychlak © 2009
Highly classified Soviet intelligence documents have recently proved that American writer I.F. Stone, an intellectual icon of the American political left, lived a secret, parallel life as a paid agent of the Soviet KGB and its predecessor, the NKVD. Unfortunately, many of Stone's devotees have been unable to face this ugly truth and continue to depict him as a hero. Certainly that is true of D.D. Guttenplan, London correspondent for The Nation and author of the book "American Radical: The Life and Times of I.F. Stone." Other commentators may not promote Stone's cause so openly, but many of them are – perhaps unwittingly – putting forth flawed arguments in his defense.
Consider the Washington Post's recent review of Guttenplan's book. In it, reviewer Michael Kimmage, assistant professor of history at the Catholic University of America, points out that the book fails to answer the charges that Stone spent most of his professional life as a paid Soviet agent. That was a good start, but then he lets Guttenplan – and Stone – off the hook by writing: "If Stone was a spy, he was not a significant one."
That argument, which frequently turns up in defenses of Stone, reflects a misperception about Soviet espionage. For most people, "spying" means stealing secrets. Soviet espionage, however, placed just as much emphasis on changing minds. Influence the media and you influence the public. Change enough minds among the public, and political policies will change as well. Changing minds constituted an extremely important part of NKVD/KGB operations. Changing minds was also Stone's main task as a spy, and he was good at it.
The NKVD/KGB motto during the years it was paying Stone to change American minds was: "Capitalist espionage reports history. We make it." As former CIA chief of Soviet operations David E. Murphy explains in his book, "What Stalin Knew: The Enigma of Barbarossa," Stalin wanted others to think that he already knew everything, He sometimes dismissed important intelligence, and he frequently took offense when his espionage service tried to tell him something new.
Stalin used his espionage service primarily to strengthen his rule and to embellish his own image – in other words, to lie to his own country and to the rest of the world. In the NKVD/KGB community, this kind of lie was called dezinformatsiya. Foreign leftists – who had not the faintest idea what life under communist terror might be like – enthusiastically joined Stalin's colossal swindle. I.F. Stone was one of them. At first, perhaps he did it for ideological reasons. Later he did it for money.
Original NKVD documents show that the Soviet espionage service recruited Stone in 1936 and gave him the codename "Blin" (Russian for "pancake"). Some of Stone's defenders have argued that these documents do not contain Stone's name. That is correct. But a recently disclosed report of April 13, 1936, from the NKVD's New York station (KGB file 35,112, v.5, pp.212, 283) shows that "Blin" was "Isidor Feinstein, a commentator for the New York Post." (Isidor Feinstein changed his name to I.F. Stone in the 1930s.)
Stone apparently broke off active contact with the NKVD in 1939, upset that Stalin had reached an agreement with Hitler. Deciphered wartime intercept communications show, however, that in October 1944 (by which time the Soviets were fighting against Germany) Stone had dealings with a new NKVD handler, Vladimir Pravdin.
Stone told Pravdin that he was interested in "supplementary income." Pravdin wrote to NKVD headquarters that if this "business" relationship were agreed upon, Stone would be required to do his part and "really produce." Subsequent intercepts show that by December 1944 the business relationship had been worked out. There was an unflinching rule in the KGB and its sister services: Whenever a Western agent agreed to receive money, he had to sign at least one handwritten receipt acknowledging the payment he got. That receipt was to be used as insurance for his cooperation in the future.
Stone was a prominent writer in his day, and he was certainly a prize catch for the NKVD/KGB. It is more than coincidental that after 1944 his articles expressed the position of the Soviet Union on so many issues: criticizing U.S. efforts to prevent communist expansion in Vietnam; belittling the FBI and embarrassing J. Edgar Hoover; blasting Sen. Joseph McCarthy's efforts to remove Communists from the government; maligning Pope Pius XII and faulting the Catholic Church for the Nazi persecution of Jews; supporting the Kremlin's efforts to persuade the world that there was no Soviet involvement in the JFK assassination; demonizing the Korean policies of John Forster Dulles, Gen. MacArthur and President Truman; and many, many similar issues. Stone raised a number of issues for which he might be hailed today, including opposition to racial discrimination, but his arguments were really more about criticizing U.S. policies and therefore fell right in line with the Soviet position.
In his review, without intending to do so, Kimmage explains how being a Soviet agent tainted Stone's work:
Quick to attack injustice in America, Stone was slow to acknowledge the criminal nature of Soviet governance. Over time he came to see the Soviet Union as tyrannical and to identify with the anti-Soviet dissidents, but this was not the story he wished to tell as a journalist.
Kimmage gives a benign (or at least semi-benign) reason for Stone's unwillingness to criticize the Soviets openly, despite Stone's personal feelings: "he did not engage in self-criticism. Doing so might have given comfort to Sen. McCarthy and his supporters on the House Committee for Un-American Activities, and it might have bolstered the neo-imperial hubris of Cold War America."
The more obvious answer here is that, as a paid agent of the NKVD/KGB, Stone was not at liberty to criticize the Soviet Union. Even if Stone had definitively broken relations – which was not the case – he still would have been under the KGB's thumb and subject to blackmail for the rest of his career.
"There are no ex-KGB officers!" Vladimir Putin warned his former KGB subordinates in 1998. "A KGB officer leaves us only feet first!" (The Wall Street Journal, Sept. 18, 2003). Those are exactly the words the KGB and its Eastern European surrogates told their Western agents during the years Stone was getting secret money from Moscow to do the KGB's job.
Revelation of Stone's work for the NKVD/KGB has damaged his journalistic trademark, but he did much more harm than that. Stone was paid to serve the interests of an organization that killed and terrorized millions of people and crushed freedom throughout a third of the world. Much of the propaganda he advanced worked its way into Western culture and is believed today. He was influential, but not in service to a good cause.
In the book "United in Hate: The Left's Romance With Tyranny and Terror," Dr. Jamie Glazov (who escaped from the Soviet Union, where his parents were prominent dissidents) refers to those Westerners who hold an idealized view of the Soviet Union as believers. They believe there is something wrong with their own country, and they fantasize about building a new and just world, where they would fit in with the ruling elite. Many of Stone's followers would fall into that category. Stone himself, however, was more than a believer. He was a KGB mercenary who accepted money to denigrate his own country.
Good journalists spread the truth. I.F. Stone was secretly paid by the NKVD/KGB to spread its dezinformatsiya. He was not an American hero. He was a most significant Soviet spy.
Retired Lt. Gen. Ion Mihai Pacepa is the highest official to have ever defected from the Soviet bloc. His latest book is "Programmed to Kill: Lee Harvey Oswald, the Soviet KGB and the Kennedy Assassination" (Ivan R. Dee, 2007).
Ronald J. Rychlak is professor of law and associate dean for academic affairs at the University of Mississippi School of Laws. His most recent book is "Righteous Genesis: How Pius XII and the Catholic Church Saved Half a Million Jews from the Nazis" (Spence Publishing, 2005).
Romulus Rusan. Condamnarea comunismului
Condamnarea comunismului
Romulus Rusan
8 martie 2006
La 26 ianuarie, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a luat în discuţie Raportul Comisiei de Afaceri Politice, precum şi Rezoluţia de condamnare a crimelor regimurilor comuniste totalitare (aprobată) şi Recomandarea conexă (respinsă din cauza lipsei de cvorum).
A doua zi, la 27 ianuarie, Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, a ţinut o prelegere pe această temă în cadrul "Conferinţelor revistei Cuvântul", în sala Radiodifuziunii Române. Întrucât conferinţa rezuma preocupările Fundaţiei Academia Civică din ultimii ani, o reproducem aici.
Societatea vrea un proces al comunismului. Dar politicienii?
Întrucât conferinţa mea are loc la mai puţin de 24 de ore de la dezbaterea în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a două importante documente referitoare la subiectul propus, va trebui să încep prin a relata ce ştiu despre acest eveniment.
În februarie 2004, într-o rezoluţie adoptată la cel de al XVI-lea congres al său, desfăşurat la Bruxelles, Partidul Popular European a votat o rezoluţie privind "Condamnarea comunismului totalitar".
În luna septembrie a aceluiaşi an, deputatul olandez, PPE René van der Linden, a introdus această rezoluţie la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, devenind preşedintele unei comisii - în cadrul Comisiei de Afaceri Politice - care urma să elaboreze un raport. Devenind, la puţin timp după aceea, preşedinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE), van der Linden a cedat preşedinţia Comisiei colegului său suedez, Goran Lindblad, membru, şi el, al Partidul Popular European.
Timp de un an încheiat, comisia despre care vorbeam a funcţionat: întâi prin audierea unor experţi în problemele comunismului, ca Stéphane Courtois şi Vladimir Bukovski, apoi prin vizite în Bulgaria şi Estonia (ţări care au sprijinit din plin lucrările Comisiei), şi în Rusia (care s-a opus). Goran Lindblad a prezentat un raport detaliat despre crimele comunismului, preluând datele fulminante din Cartea neagră a Comunismului, coordonată de Stéphane Courtois.
În 14 decembrie 2005, Comisia de Afaceri Politice a adoptat "Raportul Lindblad", care făcea analiza amănunţită a tuturor încălcărilor drepturilor omului, de-a lungul a 75 de ani, în Uniunea Sovietică, şi a 45 de ani în fostele ţări comuniste.
Întrucât în majoritatea acestor ţări - se menţiona în raport - au avut loc, în ultimii ani, evoluţii spre democraţie, ele au fost primite (excepţie făcând Belarus) în Consiliul Europei. Ca urmare, Comisia Lindblad a întocmit o rezoluţie - prin care se cere recunoaşterea de către Adunarea Parlamentară a crimelor regimurilor comuniste totalitare - şi o Recomandare făcută Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei: să creeze un comitet format din experţi independenţi, care să culeagă şi să analizeze crimele comunismului, să organizeze o conferinţă internaţională pe acest subiect, să lanseze o campanie de sensibilizare în privinţa acestor încălcări grosolane ale drepturilor omului şi, de asemenea, să ceară guvernelor din ţările foste comuniste să permită comunicarea arhivelor (cerinţă prevăzută, de altfel, într-o altă Recomandare: nr. 13/2000), să sensibilizeze, ele însele, opinia publică din ţările lor prin comisii naţionale de studiu, prin educaţie (revizuirea manualelor şcolare), prin introducerea unei zile comemorative pentru victimele comunismului, prin ridicarea de monumente, prin deschiderea de muzee.
Ambele documente - Rezoluţia şi Recomandarea - au fost aprobate prin votul Comisiei de Afaceri Politice cu o majoritate ce părea satisfăcătoare: Recomandarea cu 26 voturi pentru, cinci contra şi patru abţineri, iar Rezoluţia cu un scor mai mic: 24 pentru, opt contra şi două abţineri.
Nu se prevedea o răsturnare a proporţiilor votului la sesiunea Adunării Parlamentare ce avea să se desfăşoare între 23 şi 27 ianuarie 2006. Numai că, între timp, agenţiile de presă au anunţat o campanie extrem de violentă, pornită de "partidele comuniste şi muncitoreşti", unele făcând parte, altele nu, din Adunarea Parlamentară. În comunicate şi mitinguri vitriolante, amintind de perioada Războiului Rece, Ghenadi Ziuganov, preşedintele Partidului Comunist Rus, a denunţat proiectele ce urmau să fie votate drept "o provocare a dreptei", care "nu vrea o Europă unită şi nu vrea o ameliorare a relaţiilor cu Rusia, moştenitoare a URSS" (deşi - nota mea - Raportul Lindblad specifica expres că nu este îndreptat împotriva vreunei ţări şi, pe de altă parte, că Rusia însăşi a dat cel mai mare număr de victime ale comunismului). Tot Ziuganov anunţa că "73 de lideri de partide muncitoreşti" au considerat Rezoluţia şi Recomandarea drept "tentative de a face din APCE o organizaţie fascistă". Două sute de comunişti, veniţi din Belgia, Republica Cehă, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg şi alte state - a anunţat France Press - au protestat chiar în zilele premergătoare votului în faţa Consiliului Europei (faţă de numai 20 de persoane care îşi manifestau aprobarea pentru Recomandare). Partidul Comunist Grec a calificat Rezoluţia Lindblad drept o "declaraţie de război", cel francez a condamnat "asimilarea revizionistă (a comunismului) cu nazismul", iar Partidul Democrat Social (fost Comunist) German "o tentativă de neo-McCarthysm" care ar duce la interzicerea partidelor comuniste.
Pe de altă parte - anunţa Agenţia "Reuters" chiar în ziua votului -, "grupul socialist din APCE a cerut retrimiterea documentelor la comisia juridică", unii dintre membrii lui estimând că "nu Consiliul Europei, ci istoricii trebuie să se pronunţe asupra acestui subiect".
Ca urmare, discuţiile din plenul Adunării, care au avut loc în seara de 25 ianuarie, au fost extrem de tensionate. Din cele două documente, numai unul a obţinut majoritatea necesară, şi anume Rezoluţia. Proiectul de Recomandare, deşi a avut o majoritate de 85 de voturi pentru, faţă de 50 contra şi 11 abţineri, nu a întrunit majoritatea necesară, de două treimi, din cauza absenteismului masiv (au fost prezenţi doar 146 de parlamentari din 315).
Dar cum sună Rezoluţia care a primit numărul 1481 şi a fost votată? Colegele mele de la Academia Civică au listat textul de ultimă oră de pe site-ul Consiliului Europei şi îmi permit să-l citesc, traducând ad-hoc din limba franceză:
Rezoluţia se numeşte "Necesitatea unei condamnări internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare" şi are numărul 1481:
1. Adunarea Parlamentară face trimitere la Rezoluţia 1096/1996 asupra măsurilor de demantelare a moştenirii vechilor regimuri totalitare comuniste. (În 1996, fusese votată o asemenea rezoluţie privind descurajarea structurilor comuniste din ţările nou primite în Consiliul Europei, nota R.R.)
2. Regimurile comuniste totalitare, care au fost în Europa Centrală şi Orientală în secolul trecut, şi care există încă în numeroase ţări ale lumii, au fost marcate, fără excepţie, de violări masive ale drepturilor omului. Aceste violări care variază în funcţie de cultură, de ţară şi de perioada istorică includ asasinate, execuţii fie ele individuale sau colective, decese în lagărele de concentrare, moartea prin înfruntare a sute de mii şi milioane de persoane, deportări, tortură, muncă forţată şi alte forme de tortură colectivă, persecuţii pe motive etnice sau religioase, atingeri ale libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de expresie şi ale libertăţii presei şi pluralismului politic.
3. Crimele au fost justificate în numele teoriei luptei de clasă şi al principiului dictaturii proletariatului. Interpretarea celor două principii făcea legitimă eliminarea categoriilor de persoane considerate ca periculoase pentru construirea unei societăţi noi şi, în consecinţă, ca inamici ai regimului comunist totalitar. În fiecare ţară, victimele erau în mare parte autohtone. Acesta este mai ales cazul populaţiilor foste sovietice, care au fost în număr foarte mare victime ale naţionalităţii dominante.
4. Adunarea recunoaşte că, în ciuda crimelor regimurilor comuniste totalitare, anumite partide comuniste europene au făcut un drum relativ important în realizarea democraţiei.
5. Căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi Orientală nu a fost urmată nici de o anchetă internaţională exhaustivă aprofundată, nici de o dezbatere asupra crimelor acestor regimuri. Pe deasupra, crimele în chestiune nu au fost condamnate de comunitatea internaţională aşa cum s-a întâmplat în cazul oribilelor crime comise de naţional-socialism (nazism).
6. În consecinţă, marele public este prea puţin conştient de crimele comise de regimurile comuniste totalitare. Partidele comuniste sunt legale şi încă active în anumite ţări, care nu şi-au luat distanţă în raport cu crimele comise în trecut de regimurile comuniste totalitare precedente.
7. Adunarea este convinsă că luarea la cunoştinţă a istoriei este una dintre condiţiile de îndeplinit pentru a se evita repetarea unor crime similare în viitor. Pe deasupra, judecata morală şi condamnarea crimelor comise joacă un rol important în educaţia tinerelor generaţii. O poziţie clară a comunităţii internaţionale asupra acestui trecut ar putea să le servească drept referinţă pentru viitoarele lor acţiuni.
8. În plus, adunarea este de părere că victimele crimelor comise de regimurile comuniste totalitare încă în viaţă sau familiile lor merită compasiune, comprehensiune şi recunoştinţă pentru suferinţele lor.
9. Există încă regimuri comuniste totalitare în anumite ţări ale lumii sub care continuă să se producă crime. Pretinsele interese naţionale nu trebuie să împiedice ţările Consiliului Europei să critice regimurile comuniste totalitare actuale, atunci când acestea o merită. Adunarea condamnă cu vigoare toate aceste violări ale drepturilor omului.
10. Dezbaterile şi condamnările care au avut loc până în prezent în anumite ţări membre ale Consiliului Europei nu dispensează Comunitatea Europeană să ia, ea însăşi, o poziţie clară asupra crimelor comise de către regimurile comuniste totalitare. Consiliul Europei are obligaţia morală să facă neîntârziat acest lucru.
11. Consiliul Europei este în poziţia de a lansa o dezbatere la nivel internaţional asupra acestor probleme. Toate fostele ţări comuniste din Europa, cu excepţia Belarus, sunt astăzi membre ale Consiliului Europei, iar protecţia drepturilor omului şi statul de drept sunt valori fundamentale pe care le apără.
12. În consecinţă, Adunarea Parlamentară condamnă cu vigoare violările masive ale drepturilor omului, comise de regimurile comuniste totalitare şi aduce un omagiu victimelor acestor crime.
13. De asemenea, Adunarea Parlamentară invită toate partidele comuniste şi postcomuniste din statele membre ale Consiliului Europei, care nu au făcut încă examinarea istoriei comunismului şi a propriului lor trecut, să se distanţeze faţă de crimele comise de regimurile comuniste totalitare şi să le condamne fără ambiguitate.
14. Adunarea Parlamentară estimează faptul că limpezimea acestei poziţii adoptate de comunitatea internaţională va favoriza continuarea reconcilierii. De altfel, există speranţa că această evoluţie va încuraja istoricii din lumea întreagă să continue cercetările vizând stabilirea şi verificarea obiectivă a derulării faptelor istorice.
Acesta este textul votat la 25 ianuarie şi adoptat la cea de a cincea sesiune a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. După cum se vede, este vorba de o poziţie oficială europeană, care, cu 15 ani în urmă, nici nu ar fi putut fi visată de victimele comunismului. Un pas pe calea apropierii dintre adevărurile istoriei şi cele ale politicii. Sau, cum se spune chiar în textul oficial, este vorba de "luarea la cunoştinţă asupra istoriei".
Dacă am arătat partea plină a paharului - această rezoluţie care condamnă fără echivoc crimele comuniste (iniţiată, pentru prima dată în istorie, de o organizaţie internaţională de talia Consiliului Europei) - nu putem să nu ne întrebăm cum a fost posibil ca o recomandare atât de importantă să fie respinsă (nu atât din cauza voturilor contra, ci, mai ales, din cauza absenteismului şi abţinerilor). Aici ne amintim, fără să vrem, cuvintele lui Vladimir Bukovski, care definea dublul limbaj ca metodă fundamentală a comunismului. Comuniştii se ştiu replia şi mobiliza cu maximă promptitudine în situaţiile critice. Ei devin instantaneu din bolşevici - menşevici, prezentându-se sub această înfăţişare social-democraţilor, pe care îi fac să uite că aceştia din urmă, mai precis înaintaşii lor, au fost victimele preferate ale lui Stalin (acesta, după cum se ştie, considera că un social-democrat este mai periculos decât un fascist) [*1]. Mai este de remarcat limbajul stalinist al grupurilor de presiune extraparlamentare, care au aplicat imediat eticheta de "fascist", "mcCarthyst" ş.a.m.d. tuturor celor ce au intenţionat să voteze documentele Lindblad (tot o veche ecuaţie: "anticomunist = fascist"). Trebuie observată şi vulnerabilitatea politicienilor democraţi care, tocmai prin natura lor, acceptă dialogul ca, apoi, să cedeze şi să se lase intimidaţi sau şantajaţi de ameninţările, voalate sau grosolane, ale minorităţilor de extrema stângă. Mai este inerţia marxizantă a unor grupuri influente de intelectuali din Europa Occidentală şi Statele Unite, care reuşeşte să frâneze iniţiativele de condamnare a comunismului şi chiar de comemorare a victimelor comunismului (a se vedea, privitor la America, tergiversarea aplicării Legii publice din 1993, semnate de preşedintele Clinton şi de speaker-ul republican al Congresului, Newt Gingrich, prin care se preconiza construirea, la Washington, a unui Memorial al Victimelor Comunismului - proiect abandonat până la urmă din cauza celor ce-l caracterizau o "vânătoare de vrăjitoare", pornită de "cavalerii Războiului Rece").
Până acum, comunitatea internaţională condamnase cu vigoarea meritată crimele nazismului. Pentru prima dată are loc o condamnare internaţională şi a crimelor comunismului. Astfel stând lucrurile, putem considera adoptarea Rezoluţiei APCE un moment istoric, cel puţin pe plan teoretic. Respingerea Recomandării nu înseamnă că prevederile ei nu vor putea fi aplicate în ţările în care conducerile au voinţa politică de a se distanţa de trecutul comunist. De altfel, aceste prevederi au şi fost deja aplicate în unele ţări. Cum şi de către cine - vom vedea mai departe.
Dacă această dezbatere ar fi avut loc mai devreme cu două săptămâni sau două luni (deci înainte de dezbaterile de la Strassbourg), mi-aş fi structurat conferinţa pe trei întrebări şi pe răspunsurile la acestea.
1) Pe ce căi poate fi făcut procesul comunismului?
a. juridic; b. politic; c. cultural-moral.
a. Abordarea juridică, de tip Nürnberg, preconizată (mai bine zis, regretată) de Vladimir Bukovski, nu a fost aplicată în nici una dintre ţările foste comuniste. Bukovski îi acuza pe politicienii occidentali că au avut o atitudine mult mai îngăduitoare faţă de criminalii Războiului Rece, comunişti, decât faţă de criminalii nazişti, judecaţi pentru crime de război. Disidentul rus afirma că această îngăduinţă le-a permis oamenilor din rândul doi al nomenclaturii să ocupe posturi-cheie în unele ţări, camuflată în adepţi ai statului de drept (şi ai drepturilor omului). Dacă vrem să găsim totuşi câteva exemple de proces juridic, ne putem gândi la procesul de la Târgovişte, al soţilor Ceauşescu, şi la procesul CPEX din 1990, continuând cu procesul Todor Jivkov, procesul Krenz sau procesul Mielke, dar ele mi se par atipice, fie prin lipsa de legalitate (primul), fie prin tergiversare şi diluare (celelalte). Procesele celor ce au reprimat Revoluţia din 1989 s-au pierdut şi ele în nisipurile tranziţiei.
Aş putea spune, în schimb, că, în cadrul luptei pentru putere dintre diversele grupuri şi facţiuni, o condamnare a crimelor comunismului a fost făcută în România, în mod paradoxal, chiar de către comunişti. În 1953, Teohari Georgescu şi, în 1968, Alexandru Drăghici au fost anchetaţi şi condamnaţi, pe linie de partid, de către comisii anume instituite; dar Gheorghiu-Dej, respectiv Ceauşescu, au dorit aceste dezvăluiri mai ales în ceea ce privea uciderea unor comunişti de către alţi comunişti, scopul vizat fiind ori unul propagandistic, ori unul care ţinea de o răfuială politică (debarasarea de răspunderea propriilor crime, respectiv înlăturarea unui rival).
b. Procesul politic al comunismului (în adevăratul sens al cuvântului) a fost făcut în mai multe ţări şi în perioade diferite.
În Germania, la puţin timp după unificare, în decembrie 1991, a fost votată o lege privind accesul la documentele fostei poliţii politice, STASI, din fosta RDG. Acest model, finalizat prin cunoscutul Oficiu Gauck "pentru studierea actelor STASI", a fost urmat - mai devreme sau mai târziu - şi de alte state est-europene, cu deosebirea că le-a trebuit mai mult curaj, pentru că nu aveau o soră mai mare, care să le protejeze acţiunea, cum s-a întâmplat în cazul german. Voi parcurge evoluţiile din câteva ţări (folosind un studiu al cercetătoarei Petruska Sustrova, prezentat la Şcoala de Vară de la Sighet, în 2005).
În noiembrie 1991, în Cehoslovacia a fost adoptată aşa-zisa Lege a Lustraţiei (lustraţia fiind o treaptă superioară simplei consultări a dosarelor), lege care interzicea ca posturile importante din administraţia de stat să fie ocupate de persoanele care au făcut parte din următoarele categorii: foşti angajaţi ai poliţiei secrete, colaboratori secreţi ai acestei poliţii, foşti demnitari ai Partidului Comunist, membri ai "Miliţiilor populare" (organizaţie paramilitară voluntară), absolvenţi ai şcolii superioare a KGB din Moscova sau cei care au absolvit acolo un stagiu de peste trei luni. Motivarea acestei decizii a fost teama că în funcţii înalte de stat să nu ajungă oamenii legaţi de serviciile secrete ruseşti şi, în consecinţă, şantajabili. Aşa-zisele certificate de lustraţie sunt eliberate de Ministerul de Interne. O lege similară a fost votată cam în acelaşi timp de parlamentul estonian.
Legea lustraţiei din Polonia, promulgată ceva mai târziu, spre sfârşitul anilor '90, privea mai ales problema morală. După această lege, candidatul la o funcţie înaltă de stat era obligat să prezinte o declaraţie proprie, în care să precizeze dacă, în trecut, a colaborat sau nu cu organele Securităţii. În caz că oficiul apărătorului public al drepturilor omului descoperea că declaraţia era falsă, autorul ei era trimis apoi în judecată şi putea fi condamnat la închisoare.
Nici una dintre aceste atitudini nu-şi punea însă problema publicării documentelor Securităţii. Abia mult mai târziu, oamenii politici din ţările foste comuniste central-europene s-au declarat de acord cu ideea că şi publicul ar putea - sau chiar ar trebui - să ia cunoştinţă de conţinutul dosarelor fostei poliţii secrete. În decembrie 1998, parlamentul din Polonia a adoptat Legea cu privire la înfiinţarea Institutului Memoriei Naţionale (http://ipn.gov.pl), care urma să preia nu numai documentele fostei poliţii din Polonia, ci şi toate documentele privind crimele împotriva poporului polonez din perioada 1 septembrie 1939 - 31 decembrie 1989. Este vorba, deci, despre crimele naziste şi sovietice, comise în timpul războiului, şi despre crimele şi represiunile comuniste de pe vremea Republicii Populare Polone. Este demn de menţionat şi faptul că în arhivele Institutului Memoriei Naţionale se află aproximativ 80 de kilometri compuşi din metrii curenţi ai documentelor de arhivă (un metru reprezintă în jurul a 10.000 de pagini format A4, dispuse vertical, una lângă cealaltă). Volumul total al documentelor Institutului este egal cu aproximativ o treime din Arhivele de Stat, însă e de la sine înţeles că fondurile s-au adunat treptat, pe parcursul unui mileniu întreg.
În Institutul polonez lucrează mii de angajaţi. În cadrul lui activează şi o Comisie pentru urmărirea crimelor împotriva poporului polonez, însărcinată să ancheteze fiecare crimă concretă, având şi procurori proprii, în stare să ducă la tribunal cauza respectivă. Afară de aceasta, în cadrul Institutului funcţionează şi un Oficiu pentru accesul la documente şi pentru arhivarea lor, cât şi un Oficiu pentru popularizare, care asigură publicarea unei reviste şi a unui număr însemnat de alte publicaţii. Pe de altă parte, accesul publicului la documentele de arhivă este destul de limitat, fiindcă, după legea în vigoare, numai victimele represiunilor sau urmaşii lor pot studia materialele respective, şi numai pe acelea care îl privesc pe solicitant.
Răsfoind presa poloneză, ne dăm repede seama că atitudinea de până acum va trebui să se schimbe. În media apar foarte des, aproape zilnic, ştiri conform cărora politicianul cutare ar fi colaborat în trecut cu poliţia secretă comunistă. În această situaţie, mulţi dintre oamenii politici din Polonia au ajuns la concluzia că singura modalitate prin care s-ar putea împiedica asemenea defăimări ar fi să i se permită fiecărui doritor accesul la aceste materiale.
În ceea ce priveşte Slovacia, parlamentul a adoptat Legea cu privire la înfiinţarea Institutului Memoriei Naţionale în august 2002. În preambulul acestei legi, se arată că deputaţii au votat-o, printre altele, pentru că au fost conştienţi de "obligaţia statului de a face cunoscute activităţile secrete ale organelor represive din perioada privării de libertate (1939-1989) şi de a stabili responsabilitatea pentru subjugarea patriei, omoruri, înrobire, jefuire şi umilire, pentru decăderea morală şi economică, însoţită de crime judiciare şi de teroarea îndreptată împotriva reprezentanţilor unor opinii diferite, precum şi pentru responsabilitatea distrugerii principiilor tradiţionale ale dreptului de proprietate, pentru abuzarea educaţiei, învăţământului, ştiinţei şi culturii în scopuri politice şi ideologice".
Pe site-ul Institutului Memoriei Naţionale din Slovacia (http://www.upn.gov.sk) sunt publicate registrele care conţin lista dosarelor întocmite de securitate. Pe lângă aceasta, site-ul cuprinde şi lista membrilor acestei organizaţii. Nici legea slovacă, în multe privinţe asemănătoare celei poloneze, nu permite ca Institutul să publice conţinutul dosarelor. Acest demers îl poate face numai cel care a solicitat un dosar concret. În Slovacia, ca şi în cazul Poloniei, numai persoana urmărită de poliţia politică sau urmaşii acesteia au dreptul să consulte dosare. Deci, şi în Slovacia, istoricii, ziariştii, cercetătorii sau, pur şi simplu, cetăţenii dornici să studieze aspecte ascunse ale represiunilor comuniste sunt nevoiţi să apeleze la ajutorul celor îndreptăţiţi să consulte dosarele.
În Republica Cehă, situaţia s-a schimbat radical în 2005. A intrat în vigoare o nouă lege privind arhivele, potrivit căreia publicul are acces nu numai la toate documentele întocmite de fosta Securitate, ci şi la acelea care provin de la organele de stat şi de la organizaţiile fostului Front Naţional (sub regimul comunist, acest Front Naţional reunea, practic, toate organizaţiile politice şi obşteşti). Problema cehă se pune puţin altfel decât în cazul Poloniei sau al Slovaciei. E adevărat că legea asigură un acces aproape complet la materialele de arhivă, însă din punct de vedere tehnic accesul este destul de complicat, dat fiind că se realizează numai prin intermediul unui mic oficiu al Ministerului de Interne. Materialele, de altfel, rămân deocamdată în proprietatea acestui minister. La mijlocul anului 2005, la Senatul Republicii Cehe a avut loc o audienţă publică în care a fost dezbătută problema înfiinţării unui institut al memoriei de genul celor din Polonia sau Slovacia.
De remarcat faptul că în preambulul legii slovace privitoare la Institutul Memoriei Naţionale sunt exprimate exact sensul şi scopul deschiderii arhivelor fostei poliţii politice, cu o parafrază după Santayana: "Cel care nu-şi cunoaşte trecutul este sortit să-l retrăiască. Nici o acţiune ilegală a statului împotriva cetăţenilor nu poate fi ascunsă sub pretextul de a fi secretă şi, de asemenea, nu trebuie uitată".
În sfârşit, mulţumindu-i doamnei Sustrova pentru acest rezumat al situaţiei din patru ţări central-europene (îl vom publica şi în culegerea de studii a Şcolii de Vară de la Sighet) [*2], să ne întoarcem la situaţia din România. La 11 martie 1990, Proclamaţia de la Timişoara lansa, prin bine cunoscutul "punct 8", o invitaţie către foştii nomenclaturişti şi securişti de a nu candida la alegerile care se apropiau, pentru că "Revoluţia n-a fost făcută pentru un grup de privilegiaţi". Acest deziderat, de fapt nucleul unei legi a lustraţiei, anterior modelului ceh, a fost unul dintre principiile pentru care s-a pledat în săptămânile mitingului din Piaţa Universităţii din Bucureşti. Campania de denigrare iniţiată de FSN şi de serviciile secrete a dus la demonizarea punctului 8 şi, cum se ştie, ulterior a avut loc mineriada din iunie. În 1993, senatorul C. Ticu Dumitrescu a lansat în Parlamentul României o moţiune, iar în 1996 un proiect de lege pentru deconspirarea Securităţii, din care a rezultat - abia în decembrie 1999 - CNSAS, după ce legea fusese amputată şi deformată până la a o face inoperantă. În aceiaşi ani, George Şerban, autorul Proclamaţiei de la Timişoara, şi acelaşi C. Ticu Dumitrescu au lansat proiecte de legi ale lustraţiei, care au fost respinse, înainte de a ajunge în Camere, de Consiliul Legislativ.
După mulţi ani, în care cei ce au sabotat Legea Lustraţiei din start au pretextat că ea a devenit tardivă, un grup de parlamentari ai actualei coaliţii de guvernare a lansat un nou proiect. Rezultatul: o nouă respingere, de această dată în Comisia Juridică a Senatului.
În decembrie 2005, printr-o hotărâre de guvern, a fost înfiinţat însă Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, care este în curs de organizare şi căruia îi dorim mai mult succes decât a avut CNSAS. Din păcate, activitatea institutului va depinde, ca şi în cazul CNSAS, tot de disponibilitatea arhivelor. După recomandarea 13 din anul 2000 a aceleiaşi Adunări Parlamentare a Consiliului Europei, comunicarea acestor arhive ar fi obligatorie!
În sfârşit, tot în rândul condamnării crimelor comunismului pe cale politică s-ar putea înscrie declaraţia recentă a Seimului Leton prin care este condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov şi le sunt pretinse ocupanţilor sovietici despăgubiri pentru daunele din timpul sovietizării ţării. Declaraţia, repetată şi în celelalte două state baltice, ca şi în Polonia, a fost votată la 12 mai 2005, după ce, cu câteva zile în urmă, preşedintele Bush, în drum spre parada aniversară de la Moscova, făcuse pe cont propriu o declaraţie similară.
c. Întrebarea următoare ar fi ce s-a făcut în România pentru un proces al comunismului prin mijloace culturale? Opinia mea este că, deşi clasa politică a fost în general indiferentă la procesul comunismului (a se vedea muţenia totală a parlamentarilor români la Strassbourg în zilele trecute, care face parte dintr-o indolenţă programată), societatea civilă a fost extrem de prezentă, mult mai prezentă decât în alte ţări. Cărţile publicate - fie că este vorba de mărturii, fie de studii asupra represiunii comuniste şi asupra rezistenţei naţionale - sunt de ordinul miilor. Seriale de televiziune ca Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin, emisiuni de radio şi reviste specializate, simpozioane şi conferinţe, precum şi o necontenită presiune asupra autorităţilor statului (fie că e vorba de ministere, de Parlament sau de preşedintele ţării) de a dezavua crimele comunismului... rămase, din păcate, fără răspuns - iată ce face societatea civilă din România, fără să obosească şi fără să se descurajeze (asta, în timp ce oamenii politici invocă... dezinteresul societăţii pentru aceste probleme şi ne recomandă - cam în felul lui Ghenadi Ziuganov - să privim înainte şi să lăsăm trecutul istoricilor!). Rezoluţia votată la 25 ianuarie la Strassbourg arată însă că nu poate fi nici unitate, nici reconciliere fără cunoaşterea trecutului.
Voi evoca, printre realizările societăţii civile, una de o natură şi o importanţă speciale, care, în plus, îmi este foarte aproape: realizarea, de către Fundaţia Academia Civică, a Memorialului Sighet.
Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a început să fie realizat în 1993, după ce proiectul său a fost înaintat aceluiaşi Consiliu al Europei, care l-a luat sub egida sa. Această egidă..., acest scut, a fost nu unul material sau financiar, ci unul de ordin politic şi moral. El a apărat Memorialul de atacurile fie dinspre stânga, fie dinspre dreapta, ale celor care nu puteau concepe existenţa sa. Între timp, devenit în 1997 "ansamblu de interes naţional", a început să atragă tot mai mulţi vizitatori. Organizat pe principii muzeistice ştiinţifice, pe fluxuri cronologice şi tematice, muzeul acoperă în întregime perioada celor 45 de ani de comunism. El este gândit şi realizat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din Bucureşti, care strânge material, organizează ateliere şi simpozioane documentare, înregistrează istorie orală (5.000 de ore de mărturii), publică cinci colecţii de studii şi documente (18.000 de pagini) şi pregăteşte, sală de sală, exponatele. Din Consiliul ştiinţific al Centrului fac parte academicienii români Alexandru Zub, Şerban Papacostea, cercetătorii Vladimir Bukovski, Stéphane Courtois, Dennis Deletant, Thomas Blanton, Müller-Enbergs.
Sub îndrumarea aceluiaşi Centru de Studii se organizează, an de an, o Şcoală de Vară, al cărei rector este Stéphane Courtois, unde participă, ca profesori, istorici şi intelectuali de primă mărime, şcoală la care acced, printr-un sever concurs, câte o sută de elevi din România şi din Republica Moldova. Pe parcursul unei săptămâni de discuţii se conturează aici, din discuţiile elevi-profesor, un spirit de lucru patetic şi, în acelaşi timp, profund ştiinţific. Este un mod de a preda ştafeta tinerei generaţii care, în pofida scepticilor care o cred capabilă doar de divertisment sau dornică doar să plece din ţară, se dovedeşte de o maturitate exemplară.
Printre realizările importante ale Centrului de Studii se mai numără o expoziţie despre Războiul Rece (care va fi vernisată în luna mai, tot la Sighet, şi apoi itinerată în patru ţări est-europene) şi un Recensământ al populaţiei concentraţionare, realizat prin mijloace statistice-informatice, pe 93.000 de fişe de încarcerare, aflate în arhivele noastre. Când va apărea sub formă de carte, va fi cel mai obiectiv instrument analitic asupra dimensiunilor şi proporţiilor Gulagului românesc, pe care îl apreciem ca având până la două milioane de victime directe.
Pentru obiectivitatea sa ştiinţifică, pentru lipsa de improvizaţie, de exhibiţionism sau de caracter propagandistic, Memorialul Sighet a fost apreciat în exclusivitate pozitiv la o întâlnire care a avut loc la Weimar, întrunind cercetători şi muzeografi din toate ţările est-europene. În 1998, Consiliul Europei l-a situat, la rândul său, printre primele trei locuri ale memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Franţa.
Şi, fiindcă ne aflăm la Conferinţele revistei "Cuvântul", nu voi fi nici acum modest şi voi spune că Şcoala de Vară de la Sighet a fost declarată în 2004 "Instituţia Anului" în cadrul premiilor "Cuvântul".
În încheiere, pentru a nu abuza de aceste mărturisiri pro domo - care sunt însă doar un studiu de caz pentru activitatea societăţii civile, surpasând-o adesea pe cea a politicienilor -, vreau să vă spun că, în privinţa documentului votat la 25 ianuarie la Strassbourg, rămân optimist.
Multe puncte din Recomandarea respinsă au fost deja înfăptuite tocmai de societatea civilă din România, în timp ce textul Rezoluţiei aprobate reprezintă o garanţie şi un îndemn în sine pentru oamenii noştri politici de a lua ei înşişi iniţiativele prevăzute în el [*3]. Dacă există dorinţă, voinţă, dar şi ştiinţă, Rezoluţia poate fi pusă în practică şi fără Recomandare. Dacă toate acestea nu există, nici Recomandarea nu ar fi fost aplicată, chiar dacă ar fi fost votată.
În concluzie, ca să fiu patetic, voi încheia cu o frază a lui Gheorghe Brătianu, unul dintre istoricii români care au murit pentru adevărul operei lor: "Adevărul învinge, indiferent de soarta celor care l-au servit".
Note explicative:
1 - "Bukovski la Sighet", Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2002, pp. 50-53.
2 - "Şcoala Memoriei 2005" (în curs de apariţie).
3 - Ulterior acestei conferinţe, am aflat că ministrul român al Afacerilor Externe, Mihai-Răzvan Ungureanu, a exprimat în intervenţia pe care a prezentat-o la 26 ianuarie, în faţa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, disponibilitatea României de a găzdui o conferinţă internaţională pe tema crimelor comise de regimurile comuniste. Se va realiza această conferinţă? Şi, dacă da, cel mai potrivit loc de desfăşurare a ei n-ar putea fi Memorialul de la Sighet?
Dorin Dobrincu. Colectivizarea şi răscoalele ţărăneşti
Şcoala de Vară Sighet, ed. VII /
Colectivizarea şi răscoalele ţărăneşti
Dorin Dobrincu
Romulus Rusan: Domnul Dorin Dobrincu este cercetător la Institutul de Istorie A.D. Xenopol din Iaşi. A fost unul dintre oaspeţii simpozioanelor noastre de la Sighet, care au funcţionat an de an, între 1993 şi 2002. Ne va vorbi despre una din cele mai dramatice componente ale instaurării comunismului, şi anume de colectivizare, de colectivizarea agriculturii. Această tragedie a ţăranului român, care continuă şi astăzi, a început în martie 1949, printr-o plenară a Partidului Muncitoresc Român, aşa se numea atunci partidul comunist şi, după cum vă va spune probabil, urma reformei agrare din 1945, prin care comuniştii dăduseră pământ ţăranilor şi le promiteau că nu or să fie colectivizaţi. Ce a urmat vă va spune domnul profesor Dobrincu. Dorin Dobrincu: Probabil cei mai mulţi dintre dumneavoastră au auzit despre răscoalele ţărăneşti din istoria României. Până în 1989 nu se ascundea faptul că în România existaseră de-a lungul istoriei răscoale ţărăneşti, dar nu în timpul comunismului. Bunăoară, cândva în anii \'80, probabil în 1987, când se împlineau 80 de ani de la izbucnirea răscoalei ţărăneşti din 1907, un reporter, de la televiziune sau de la radio, nu ştiu cu exactitate, s-a dus în nordul Moldovei, în localitatea Flămânzi, unde a izbucnit răscoala. A căutat un om mai în vârstă, un martor ocular, şi l-a întrebat: "Cum a fost atunci?", iar moşul a început - o să vorbesc puţin în grai moldovenesc - "Şî ne-o bătut, şî ne-o bătut, şî ne-o bătut... ", moment în care soţia lui intervine: "Nu, nu, aiasta o fost în timpu\' colectivizări\'!" Iată că mărturiile ţăranilor ne spun câte ceva despre grozăviile procesului de colectivizare, însă mai multe şi mai exacte informaţii aflăm din documentele create de securitate şi către de celelalte structuri ale regimului comunist. Sunt dator cu o precizare. Mi-am pregătit conferinţa, desigur, dar expunerea mea va fi liberă. Colectivizarea sau procesul de "transformare socialistă a agriculturii", cum a fost denumirea oficială, era într-un fel continuarea măsurilor politice ale comuniştilor pentru impunerea controlului în sate şi, aş include aici reforma agrară din martie 1945, cotele obligatorii şi confiscarea ultimelor proprietăţi moşiereşti la 2/3 martie 1949. Colectivizarea propriu-zisă a început cu o plenară. Este vorba de plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949, când s-a hotărât trecerea la colectivizare, la aplicarea modelului sovietic. Eu, alături de alţi cercetători, cred că procesul de colectivizare a fost principala dimensiune politică, socială şi economică a comunismului în România populară. Spun aceasta gândindu-mă la faptul că populaţia României postbelice era în proporţie de 75-80% rurală. Rotunjind cifra, ţara avea atunci o populaţie de 16.000.000; deci, ar fi vorba de 12.000.000 de locuitori în mediul rural. Enorm! România a fost un stat agrar până la jumătatea secolului XX, dar şi după aceea tenta agrară a fost foarte importantă, până astăzi, nu? Vedem, e un caz aproape singular în Europa, o jumătate din populaţia României încă trăieşte la ţară şi practică o agricultură de subzistenţă. La plenara din 3-5 martie, Dej, urmând modelul lui Stalin, care la rândul său mergea pe linia trasată de Lenin, afirma că în sate erau mai multe categorii sociale, să spunem aşa: cea mai importantă din punct de vedere numeric se dovedea ţărănimea săracă, 57%, urma ţărănimea mijlocaşă, 34%, apoi chiaburii şi moşierii, 7% împreună, şi în cele din urmă proletariatul agricol, 2,5%. Ce se încerca, de fapt, prin această plenară ştiţi deja: implementarea luptei de clasă. Dar cum s-a pus în practică e o problemă încă în curs de cercetare. Evident că ştim destul de multe lucruri despre procesul de colectivizare, eu însă mă voi opri asupra răscoalelor. Am în vedere răscoalele din vara anului 1949, cele din vara lui 1950, şi răscoalele de la sfârşitul anilor \'50 şi începutul anilor \'60. S-ar putea să nu am timp să mă ocup de toate, ar fi nerealist să încerc în 45 de minute să expun un proces atât de amplu, aşa că mă voi concentra mai mult asupra răscoalelor din 1949 şi 1950, dar totuşi voi trece puţin şi prin cele de la sfârşitul colectivizării. În privinţa cauzelor răscoalelor ţărăneşti din 1949, pot să spun că acestea au fost generate de sistemul cotelor. "Cotele" sau prelevările forţate de cereale au fost instituite în România în 1946, era de fapt un model rusesc, un model sovietic. În anii războiului a existat o propagandă antisovietică destul de bine direcţionată a regimului antonescian, incluzând în repertoriu tema colectivizării din Uniunea Sovietică. Dincolo de aceasta, cred că cel mai important s-a dovedit a fi faptul că foarte mulţi ţărani români, în uniformă militară, au putut vedea la faţa locului realităţile din satele sovietice, am în vedere în special satele ucrainene, dar şi pe cele ruseşti. În ceea ce priveşte răscoalele din 1950 - şi sunt unele semnalate şi în 1951 -, acestea au fost şi ele generate în principal de cote, dar frica de colectivizare era mult mai mare, pentru că deja se constituiau în satele româneşti gospodării agricole colective (aceasta era denumirea oficială a colhozurilor). Cât despre răscoalele de la sfârşitul anilor \'50 şi începutul anilor \'60, acestea au fost rezultatul colectivizării forţate şi al comasărilor, având în vedere că nu mai existau cote, desfiinţate la începutul anului 1957. Răscoalele din 1949, lunile iulie-august, au fost cantonate în vestul României, în judeţele Arad şi Bihor, şi în nordul Moldovei, în judeţele Rădăuţi, Botoşani şi Suceava. În partea de vest a ţării, mă gândesc doar la prelungirea Câmpiei Panonice, deci la zona foarte fertilă de-a lungul graniţei, ţăranii erau destul de înstăriţi, procentul acestora fiind foarte important. Era o populaţie foarte diversă din punct de vedere etnic, alături de români fiind foarte mulţi maghiari, germani, sârbi, slovaci. Din punct de vedere religios, erau ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici (în clandestinitate, întrucât biserica lor fusese interzisă în 1948), reformaţi şi baptişti. Zona, repet, era una din cele mai fertile din România, cu precipitaţii foarte bogate, iar cultura cerealelor era foarte răspândită. Până astăzi, de fapt, regiunea produce o parte destul de importantă a cerealelor româneşti. Autorităţile introduseseră, reamintesc, în 1946 cotele obligatorii. Însă în 1949 s-a mai instituit ceva cu care ţăranii nu erau obişnuiţi: obligativitatea treieratului la arie. Ariile erau nişte spaţii special amenajate, în afara localităţilor, or, măsura nu era luată ca să nu existe pierderi de cereale sau într-un alt scop benefic pentru ţărani. Nu, era din simplul motiv pentru a putea fi supravegheată recoltarea şi preluarea cantităţilor stabilite de către stat. Însă cantităţile erau atât de mari încât ţăranii practic nu rămâneau decât cu partea cea mai inconsistentă a producţiei, cum se spune prin Moldova, era vorba de codină, deci grâu în combinaţie cu foarte multe corpuri străine, impropriu pentru măcinat. Au existat proteste paşnice ale ţăranilor în faza iniţială, petiţii, nemulţumiri, care nu au luat o formă violentă, dar autorităţile erau decise să aplice măsurile luate la nivel central şi, din aproape în aproape, avea să se ajungă în iulie 1949 la radicalizarea ţărănimii din Bihor şi Arad. Acelaşi lucru avea să se întâmple şi în nordul Moldovei, dar despre aceasta la momentul potrivit. Ţăranii din vestul României au început la sfârşitul lui iulie 1949 prin a-i bate pe activiştii trimişi să-i "convingă" să transporte cerealele la arie, au strigat lozinci antiguvernamentale. În cele din urmă, provocaţi, aveau să treacă la devastarea sediilor puterii comuniste. Dar de ce spun că au fost provocaţi ţăranii? În afară de măsura aceasta a cotelor, atunci când s-au plâns: "Noi cu ce vom trăi?" - chiar aşa au fost dialogurile între ei şi activişti în mai multe sate, deci nu e vorba de un caz singular - în mai multe localităţi li s-a răspuns: "N-aveţi ce mânca? O să mâncaţi corcoduşe!" sau "Să mâncaţi prune!" ori "Veţi paşte pe imaş precum animalele!" Ce se poate întâmpla atunci când primeşti un asemenea răspuns? Era vorba de mase de ţărani, care cum am menţionat deja i-au bătut pe activişti. A urmat faza devastării sediilor Partidului Muncitoresc Român, ale organizaţiilor de bază din sate, sediile primăriilor sau, cum se numeau atunci, ale Comitetelor Provizorii, lăptăriilor (centrele de achiziţie a laptelui), gospodăriile agricole de stat, care erau constituite de câţiva ani. Ţăranii au distrus centralele şi au tăiat firele telefonice pentru a împiedica alarmarea autorităţilor judeţene, au distrus registrele de cote, era foarte important pentru ei, pentru că acolo erau trecute toate cantităţile pe care trebuiau să le livreze. Iar în mai multe locuri au întâmpinat trupele de securitate, miliţie sau grăniceri, trimise împotriva lor, cu armele dintotdeauna ale ţăranului, cu ciomege, furci şi coase. În zona de vest ţăranii au avut şi arme de foc, dar, evident, foarte puţine. Nu a fost o răscoală limitată la două-trei sate. În judeţul Bihor au fost implicate 18 localităţi, am să le amintesc doar pentru a vă da seama de amploarea răscoalei: Tăut, Batăr, Talpoş, Girişul Negru, Belfir, Ucuriş, Susag, Craiova (azi Craiva), Suiug, Marginea, Saldabagiu, Barcău, Barba, Tăuteu, Cociuba Mare, Bicaciu, Cheţ şi Marţihaz. În judeţul Arad au fost cuprinse de răscoală şapte sate: Şepreuş, Apateu, Berechiu, Şomoşcheş, Moţiori, Ţipar şi Vărşand. Represaliile autorităţilor însă au fost foarte dure. Noi ştim astăzi că, în general, comuniştii nu glumeau. Şi ţăranii cred că ştiau, dar poate nu îşi dădeau seama foarte bine de riscurile imense la care se expuneau. Au fost mobilizate forţe impresionante în vederea pacificării satelor: şapte batalioane de securitate, două batalioane de grăniceri, reamintesc că zona Bihor-Arad era/este una de graniţă, plus foarte mulţi miliţieni şi activişti civili. Autorităţile au fost speriate atât de tare de răscoala din vestul României încât au fost înfiinţate urgent noi regimente şi batalioane de securitate, fapt cunoscut din documentele în care se menţiona crearea acestor forţe suplimentare. Toţi securiştii sau miliţienii care erau în concedii au fost rechemaţi, şcolile de ofiţeri şi subofiţeri de securitate, miliţie şi grăniceri au fost transformate în batalioane de intervenţie, încât e foarte clar că era o confruntare inegală. Pe de o parte era un stat modern, cu limitele lui fără îndoială, cu toată infrastructura necesară unei intervenţii în forţă, pe de altă parte erau ţărani radicalizaţi, dar cu program limitat. Până la urmă ştim că orice răscoală ţărănească importantă din istoria est-europeană - mă gândesc aici la perioada dintre secolele XVIII-XX - nu a făcut decât să pună în pericol statul, dar niciodată să determine schimbarea unui regim politic. Răscoalele produse în vestul României în vara anului 1949 au pus în primejdie, ca orice răscoală, sistemul existent, dar nu exista nici o şansă de a-l schimba. De fapt ţăranii nici nu şi-au pus în gând aşa ceva. În Bihor au fost ucişi 16 ţărani, iar în Arad 12, în total 28 de oameni în cele două judeţe. Nu era vorba de oameni împuşcaţi în mod întâmplător, de către securiştii care ar fi tras în mulţime, ci de oameni reţinuţi, unii chiar cercetaţi în reşedinţele de judeţ, iar după aceea aduşi în satele lor şi executaţi demonstrativ, pentru a băga panica în ceilalţi. Zeci de persoane au fost reţinute, torturate înfiorător, judecate şi condamnate la ani grei de detenţie. De asemenea, au fost deportate peste 1.550 de persoane, satele au fost pur şi simplu înconjurate, izolate, au intrat, ca să spunem aşa, într-un fel de carantină, nu era vorba de o molimă biologică, în ochii Securităţii era vorba de o molimă socială. Localităţile au fost înconjurate, oamenii au fost selectiv încolonaţi, urcaţi în vagoane la cea mai apropiată gară şi expediaţi în Dobrogea. De preferinţă erau aleşi membrii familiilor celor executaţi, de obicei era vorba de cei mai bogaţi, cei mai gospodari oameni din sat, deci oameni cu un important capital social, era vorba de ţărani cu pământ, de avocaţi care domiciliau în mediul rural, de învăţători. Au fost trimişi în Dobrogea unde au trăit ani de zile în condiţii absolut îngrozitoare, unii au lucrat la gospodăriile agricole de stat, alţii au lucrat la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cei mai mulţi nu s-au întors în localităţile lor decât după mulţi ani, iar alţii niciodată. În urma lor a rămas prăpădul pentru că toate bunurile le-au fost confiscate şi, de regulă, cu ele au fost constituite gospodării agricole colective. Exista un aşa-numit Statut al GAC, în care se preciza că ţăranii care intrau trebuiau să aibă minimum trei hectare de pământ, dar, de regulă, cei care au intrat primii în GAC-uri nu aveau pământ. Şi statul trebuia să-l ia de undeva ca să-l dea acestora, iar în zonele din vestul României, ca mai peste tot, au găsit soluţia: l-au confiscat de la "reacţionari" (observaţi ghilimelele). La începutul lunii august 1949, deci la doar câteva zile după cele din Bihor şi Arad, izbucnesc răscoale ţărăneşti într-o altă zonă a României, la sute de kilometri distanţă, e vorba de nordul Moldovei, judeţele Rădăuţi, Botoşani şi Suceava. În iunie 1949 se înregistrase o răscoală în comuna Roma, judeţul Botoşani, pornind de la protestele ţăranilor împotriva cooperativei. Nu era vorba de aşa-numita, ulterior, cooperativă agricolă de producţie, ci de acea cooperativă în care ţăranii puseseră capital pentru a putea aduce mărfuri în satul lor şi, întrucât comuniştii foloseau această instituţie pentru a face presiuni asupra sătenilor, ei s-au revoltat. A fost, de fapt, scânteia pentru o răscoală în toată regula, la începutul căreia activiştii au fost bătuţi, şi cei locali, şi cei trimişi de la judeţ. Intervenţia în forţă a trupelor de Securitate a dus la împuşcarea unora dintre ţărani, arestarea altora şi confiscarea bunurilor lor. Acolo, la Roma, avea să se înfiinţeze de fapt prima gospodărie agricolă colectivă din nordul Moldovei. Asta a fost o caracteristică a represiunii regimului de la Bucureşti. Peste tot unde ţăranii s-au radicalizat au fost preferate măsurile de forţă. Nu a existat în rândurile autorităţilor teama că dacă apelează la represiune în grade maxime procedează greşit. Dimpotrivă. La revoltă s-a răspuns cu o reprimare fără milă. Ţăranii din satele judeţului Rădăuţi, în principal cei din Rogojeşti, Frătăuţii Noi şi Milişăuţi, dar şi din judeţul Suceava, spre exemplu în localităţile Bălăceana şi Stroieşti, erau nemulţumiţi tot de sistemul cotelor, care practic îi lăsa fără nimic. Acolo s-a întâmplat exact ca în Bihor şi Arad. La un moment dat i-au întrebat pe activişti: "Noi şi copiii noştri ce vom mânca?", la care răspunsul a fost: "Veţi mânca buruieni şi urzicuţe!" Era numai în parte o trimitere la faptul că la ţară se foloseau - se folosesc încă şi astăzi, inclusiv în oraşe - în alimentaţie urzicile în faza iniţială de creştere. Tipul acesta de răspuns reprezenta o sfidare la adresa ţăranilor. Vă puteţi închipui, dimineaţa copiii ar fi spus: "Mamă, dă-mi să mănânc că mă duc la şcoală!", iar potrivit logicii activiştilor răspunsul cinic ar fi fost: "La buruieni şi urzicuţe!" Ne putem imagina ce a însemnat aceasta în sufletul ţăranului din nordul Moldovei/ Bucovina dacă avem în vedere că zona fusese calamitată cu câţiva ani înainte. În 1944 a fost acolo un cumplit război. Frontul a fost în regiune între martie şi august 1944. Au fost bombardamente, distrugeri imense, numeroase victime, plus că sovieticii au mutat o mare parte a populaţiei departe de zona frontului. Asta nu a fost tot, pentru că au fost în acelaşi timp şi rechiziţii nemiloase din partea ocupanţilor. Iar autorităţile române au aplicat din 1946 acelaşi sistem al rechiziţiilor forţate în forma cotelor. Peste toate, a mai dat Dumnezeu şi o secetă prelungită în 1946, iar în 1947 a fost o foamete cumplită, în timpul căreia au murit mii de oameni. Aşadar sunt cauze multiple care trebuie luate în considerare. Toate acestea i-au nemulţumit pe ţărani, în special pe cei din Rădăuţi şi Suceava, care au făcut exact ce făcuseră - deşi nu s-au înţeles, întrucât nu era vorba de un centru coordonator - cu cei din vestul României. Au devastat sediile autorităţilor, i-au bătut pe activişti şi activiste. A urmat intervenţia Securităţii, s-a tras în plin, au fost 11 morţi în satele din zonă, zeci de arestări şi condamnări şi aproape 100 de deportaţi în aceeaşi zonă a Dobrogei. Dobrogea a fost, alături de Bărăgan, un fel de Siberie românească; păstrând proporţiile, asta a fost pentru regimul de la Bucureşti. Bunurile ţăranilor au fost confiscate, distruse, aşa cum se întâmpla când erau puse la un loc. În iarna 1949-1950 nu s-au înregistrat răscoale pentru că nu erau cereale de preluat, însă în vara lui 1950, în iulie, răscoalele au izbucnit în altă zonă a României, în sudul extrem de astă dată, pe linia Dunării, în judeţul Vlaşca (peste care se suprapun, cu aproximaţie, actualele judeţe Giurgiu şi Ilfov, era vorba de un judeţ mult mai mare decât judeţul Ilfov de astăzi, care e doar în jurul Bucureştiului). Răscoalele de aici au fost, repet, cauzate şi de cote, dar mai ales de constituirea gospodăriilor colective. Devenise foarte clar pentru ţărani că se urmărea colectivizarea, deposedarea lor de proprietate pentru a intra pe "făgaşul luminos al socialismului", cum suna un slogan din epocă. Au fost implicate localităţi situate mai ales în plasa Siliştea. Plasele erau nişte subdiviziuni ale judeţelor - astăzi nu avem ceva asemănător -, unităţi administrative mai mici decât judeţele, care includeau câteva comune. Deci au fost implicate în special sate din plasa Siliştea, şi amintesc localităţile Ciuperceni, Siliştea, Berceni, Tudor Vladimirescu, Cămineasca, dar ulterior şi Baciu, Udeni, Cosmeşti, Blejeşti, Scurtu, Negreni, Sârbeni, Corbii Mari, Corbii Ciungi, Ghimpaţi etc. Au participat sute şi sute de ţărani, care nu s-au speriat de intervenţia miliţienilor şi securiştilor, au tras clopotele, cum s-a întâmplat şi în alte zone, au devastat aceleaşi sedii administrative şi politice, au cerut plecarea din sate a activiştilor, dacă aceştia n-au făcut-o, i-au forţat ei s-o facă. Intervenţia Securităţii şi Miliţiei a dus la uciderea a 9 persoane şi rănirea altor 25, zeci de oameni au fost reţinuţi şi aveau să facă ani şi ani de puşcărie (acum toată lumea cred/sper că ştie ce a însemnat gulagul românesc). De asemenea, au fost deportate foarte multe familii. Din Vlaşca, pârjolul, ca să folosim acest termen, a trecut în judeţul vecin, Ilfov (spre exemplu în comuna Gruiu), unde n-a mai avut aceeaşi amploare, dar oricum s-a pus sub semnul întrebării autoritatea regimului comunist la ţară. În aceeaşi vară a anului 1950, răscoale s-au înregistrat şi în judeţul Ialomiţa, spre exemplu în zona Urziceni, urmate de aceeaşi intervenţie a Securităţii şi Miliţiei. O răscoală a izbucnit şi în satul Ungureni, comuna Plevna, judeţul Gorj. De ce nu mai avem răscoale sau nu mai avem manifestări care să merite acest nume din 1950 până la sfârşitul anilor \'50? Pentru un motiv simplu. Dacă între 1949-1952 regimul comunist a forţat colectivizarea, ulterior, speriat de faptul că se înregistraseră răscoale, iar producţia ţărănească scădea şi statul nu mai avea de unde şi ce să ia - au fost foarte multe discuţii în Comitetul Central, dar în special în Biroul Politic, dar nu insistăm - ritmul a slăbit. Plus că moartea lui Stalin a produs o oarecare confuzie în interiorul partidelor comuniste din Estul Europei, inclusiv a celui din România, ca reacţie la ceea ce se întâmpla la Moscova. Şi atunci, din 1953 până în 1955 colectivizarea stagnează. Nu s-au mai înfiinţat gospodării agricole colective în număr mare, chiar unii dintre ţăranii care intraseră în aceste gospodării şi-au putut retrage cererile. Însă era doar o măsură provizorie, pentru că în 1956-1957 sunt semnale că regimul intenţionează să reia colectivizarea în forţă. Totuşi, se fac unele concesii, mai ales în contextul internaţional deosebit de sensibil. În 1955, guvernul de la Bucureşti a purtat unele negocieri cu statele occidentale şi a eliberat pe unii deţinuţi politici, spre exemplu, a dat drumul prizonierilor francezi aflaţi în închisorile româneşti. În acelaşi an România a fost admisă în Organizaţia Naţiunilor Unite. În 1956 a fost cunoscuta revoluţie maghiară. Probabil şi aceasta alături de alte cauze a dus, la începutul anului 1957, la eliminarea cotelor forţate de cereale, lână, lapte, dar nu şi de carne. Însă în 1957 era foarte clar ce voia regimul: colectivizarea totală. Acest lucru s-a întâmplat mai întâi într-o singură regiune, o regiune pilot, Constanţa, şi oficialii au crezut că pot extinde procesul la nivelul întregii ţări. Pentru colectivizare trebuiau făcute comasări, adică unificarea tuturor suprafeţelor ţărăneşti în trupuri, să spunem, compacte, pentru că ştim că aşa cum se prezintă lucrurile acum, cu milioane de parcele ţărăneşti, aşa stăteau lucrurile şi atunci. Comasarea era forţată, desigur, numai că în foarte multe sate ţăranii s-au opus. Spre exemplu, în noiembrie-decembrie 1957, la Suraia, lângă Focşani, au fost confruntări între ţărani şi activiştii sosiţi să-i "lămurească", după aceea la Vadu Roşca şi Răstoaca, unde a fost implicat direct Nicolae Ceauşescu. Cazul de la Vadu Roşca este foarte interesant, întrucât Ceauşescu era membru al Biroului Politic, răspundea de problemele agrare. Cert este că s-a tras în plin împotriva ţăranilor ieşiţi la marginea satului să împiedice intrarea activiştilor şi au murit 9 oameni, mulţi au fost răniţi, iar alte zeci aveau să ajungă în puşcărie. Satul nu a fost însă colectivizat decât câţiva ani mai târziu. De ce regiunea Galaţi? Pentru că regimul a ales, după Constanţa, o nouă regiune pilot şi aceasta a fost Galaţi. Se voia o regiune în general cu suprafeţe plane sau semiplane, cu înaltă productivitate a solului. Scopul final era succesul total în colectivizarea agriculturii. Alte revolte ţărăneşti de mai mică sau mare amploare s-au produs în 1958-1959-1960, e un lung "pomelnic", ca să spunem aşa, dar le amintesc, pentru a nu rămâne doar la nivelul unei fraze generale. În 1958 au fost răscoale la: Măcin, Pisica, Hânguleşti, Luncaviţa, Vânători, regiunea Galaţi, la Isaccea, actualul judeţ Tulcea, la Găneşti, în actualul judeţ Mureş, la Măceşul de Jos, Gura Jiului, actualul judeţ Gorj, la Sântămăria, actualul judeţ Braşov. În 1959: la Vădaia, Vânju Mare, regiunea Oltenia, la Deleni, actualul judeţ Bacău, la Giubaga şi Cioroiaşi, Băileşti, actualul judeţ Dolj, în Satu Nou, actualul judeţ Galaţi, în Ciupercenii Noi, Calafat, actualul judeţ Mehedinţi, la Dăbuleni, actualul judeţ Olt, la Cuceu, actualul judeţ Cluj. În 1960: în satul Costeşti-Vatră, comuna Costeşti-Vale, actualul judeţ Dâmboviţa, la Mozăceni, actualul judeţ Argeş. În 1961, când aproximativ 20% din populaţia şi suprafaţa agricolă mai rămăseseră de colectivizat, s-au înregistrat noi răscoale, spre exemplu în satele Liceşti, Dealul Mare şi Măndăneşti, comuna Vâlcele, actualul judeţ Olt, la Dobroteşti, Negreni şi Tătărăşti, actualul judeţ Teleorman. Până şi în 1962, în cele trei luni care au precedat colectivizarea totală, s-au înregistrat răscoale, de exemplu la Drăgoieşti, actualul judeţul Suceava, şi la Mărceşti, comuna Dobra, actualul judeţ Dâmboviţa. Regimul nu glumise. În cei 13 ani cât durase colectivizarea, 1949-1962, a trecut peste micile destine a milioane de ţărani. Însă colectivizarea nu a fost un proces uniform, asta trebuie să reţinem, peste tot au existat încercări de adaptare la realităţile politice şi sociale din România timpului, au existat foarte multe persoane care au profitat de pe urma colectivizării, "au dus-o" mai bine decât înainte, dar au existat şi foarte mulţi oameni, poate cei mai mulţi, mai ales pe termen scurt şi mediu, pentru care acest proces a însemnat o "gaură neagră". Spre exemplu, numai între 1949 şi 1952 în România au fost - acestea sunt cifre pe care le-au recunoscut chiar liderii comunişti - 80.000 de ţărani închişi pentru diferite "delicte", legate în special de colectivizare şi cote. Aproape 30.000 au fost judecaţi în procese publice. Vă puteţi închipui ce înseamnă un proces public în plin stalinism? Înseamnă că acuzaţii erau aduşi în faţa satului, judecaţi, trataţi drept "sabotori", "ticăloşi", "lepre", "duşmani ai poporului", "criminali" ş.a.m.d. Limbajul stalinist te înfioară pur şi simplu. Au fost judecaţi şi condamnaţi, în plus averile lor au fost deseori confiscate, iar familiile persecutate, marginalizate. Spun că regimul nu a glumit pentru că, până în 1962, colectivizarea totală era o realitate în satul românesc. Aşa se face că în aprilie 1962 Dej putea anunţa încheierea "transformării socialiste a agriculturii" în faţa unei Mari Adunări Naţionale (titulatura oficială), în care fuseseră invitaţi 11.000 de ţărani. Aceasta era o cifră simbolică pe care o clama propaganda comunistă; conform ei, numărul ţăranilor ucişi în timpul răscoalei din 1907 s-ar fi ridicat la 11.000. Câţi au fost ucişi însă în timpul răscoalelor şi ca urmare a măsurilor represive din timpul regimului Dej? Ceea ce am înfăţişat e doar o mică parte din ceea ce a fost în realitate, probabil că vom cunoaşte faptele cu mai multă exactitate abia peste câţiva ani, după ce se vor fi deschis, sperăm, toate arhivele comunismului românesc.
Ţărănimea a fost ultima categorie socială subjugată de regim. Intelectualii au fost rapid anihilaţi. Faptul că intelectualul român era, în general, dependent de stat, e vorba de instituţii, a dus la anihilarea lui destul de rapidă la începuturile regimului comunist. Muncitorii au fost şi ei neutralizaţi în scurt timp. De altfel, muncitorimea era foarte redusă din punct de vedere numeric în raport cu ansamblul populaţiei României. În urma naţionalizării din 1948 nu mai rămăseseră decât puţine întreprinderi private, mai ales mici ateliere, dar şi acestea au fost restrânse până la dispariţie în următorii ani. Deci, ţărănimea a fost ultima categorie socială supusă. Lucrul acesta a fost posibil pentru că regimul avusese un plan, chiar dacă sincopat, nu a avut nici un fel de scrupule, iar în 13 ani oamenii chiar obosiseră. Marele lor vis, marea lor speranţă că vor veni americanii nu se împlinise şi mai ales s-a instituit încet-încet ideea că regimul va dura la nesfârşit. Acesta a fost un proces care s-a definitivat în anii \'70-\'80. Dacă o să-i întreb pe cei mai în vârstă prezenţi aici: "Mai credeaţi în anii \'70-\'80 că va cădea regimul comunist?", cei mai mulţi probabil ar spune foarte cinstit că nu. De aici şi nevoia de adaptare. Discuţii Andrei Gurji (Bucureşti): Am o întrebare: de ce comuniştii le dădeau ţăranilor o parte foarte mică de recolte, chiar dacă ştiau că vor exista nemulţumiri? Cu alte cuvinte, de ce nu au încercat să-i atragă pe ţărani de partea lor, asigurându-le un trai cât de cât acceptabil? Andrei Moraru (Vatra Dornei): În primul rând, vreau să vă întreb dacă credeţi că dezvoltarea României ar fi fost cu un grad mai mare decât este acum dacă nu ar fi existat o colectivizare? Şi, în al doilea rând, credeţi că această colectivizare a avut un efect negru asupra mentalităţii românului? Pentru că ştim că, după 1962, după o anumită adaptare a ţăranilor cu regimul comunist, cu această colectivizare, nimeni nu prea venea acasă cu mâna goală sau cu cizmele goale, ci toată lumea aducea porumb, grâu, toată lumea fura. Gabriel Berceanu (Călăraşi). Aş dori să vă întreb ce rol credeţi că a avut literatura în tot acest proces de colectivizare? Şi mă refer la un caz celebru la noi, în Bărăgan, un roman al lui Ion Anghel Mănăstire, Noaptea caii nu se împuşcă, cred că aşa se numea romanul, şi este corelat de procesul de la Gârbovi. După apariţia acestui roman, ţăranii s-au recunoscut în personaje şi au simţit, practic, un sprijin din partea intelectualităţii. Dr. Miron Costin (Los Angeles): Pot, într-o paranteză, să răspund eu la această ultimă întrebare, şi dumneavoastră vă rog să mă completaţi. Eu am fost în centrul colectivizării, în comuna Gârbovi, medic veterinar, din 1956 până în 1959. Când perioada a fost cea mai acută, cea mai strânsă, când s-a terminat colectivizarea, eu personal am văzut şi ştiu oameni care au fost arestaţi, ... crime odioase. Li se băgau oamenilor arme în şira de paie şi pe urmă veneau şi spuneau: "Ai arme", ţăranul spunea "nu", ei le scoteau şi-l ameninţau apoi cu 10 ani de puşcărie, ca el să recunoască că a avut arme şi să semneze intrarea în colectivă, după care procesul era stins. Acesta era un mod. Al doilea fenomen care s-a petrecut în Gârbovi şi în toată regiunea aceea, ţăranii erau foarte buni agricultori, erau mijlocaşi care aveau 20-25 de hectare şi aveau nişte cai extraordinari, ceea ce dumneavoastră ştiţi, ca în poezia El Zorab, ataşamentul ţăranului român faţă de cal era formidabil. Colectivizarea nu se putea face din cauza cailor. Şi au trebuit să omoare toţi caii ca să oblige pe ţărani să intre la colectiv. Astea au presupus alte câteva crime, oameni care s-au sfâşiat între ei cu cei care le confiscau caii. Însă ideea este că, acum mă întorc la modul general, comunismul vroia să aibă toată puterea în mână. În România nu erau mari capitalişti, nu erau mari industriaşi, nu erau mari bancheri, dar erau milioane de mici capitalişti. Aceştia erau ţăranii şi acesta era motivul pentru care trebuiau distruşi. Aş dori să mai adaug un singur lucru. S-a vorbit aici despre rolul intelectualilor. Intelectualii de la ţară erau învăţătorii, preoţii, primarii sau sfatul popular, notari, medici veterinari, medici umani. Eram toţi obligaţi să ne prezentăm dimineaţa la sfatul popular şi să mergem în echipă să lămurim ţăranii să între în colectivă. Dacă nu făceam treaba asta, eram daţi afară din serviciu. Şi un episod comic la ora asta, dar n-a fost comic deloc, a fost că, după circa două-trei săptămâni în care eu trebuia să merg în aceste echipe, m-au prins că agentul meu veterinar şi tehnicianul meu nu se înscriseseră în colectiv. Şi nici vizitiul pe care-l aveam la cal şi la şaretă. Şi m-au dat afară din comisie, până nu vin cu cererile lor "n-ai ce căuta la noi". Prof. Zenovia Pavlică (Bucureşti): Aş vrea să depun şi eu mărturie în faţa dumneavoastră, deşi la vremea aceea eu eram ca voi, ca unii din voi. Şi ţin minte două episoade, despre care cred că sunt pline de învăţăminte. Domnul Dobrincu a vorbit de cote obligatorii. Ce se întâmpla când ţăranii nu plăteau cotele obligatorii? Se venea acasă, veneau activişti şi puneau sechestru pe bunuri, pe avere. Eram în clasa a şaptea, înainte de Paşti. Îşi alegeau nu întâmplător timpul când puneau sechestru pe bunurile personale. Înainte de sărbători, când fiecare familie făcea eforturi pentru copii, ca să fie îmbrăcaţi, înnoiţi, casa să se împrospăteze. Şi mi-amintesc acest episod, eram şi eu domnişorică, îmi cumpărase mama rochie nouă pentru Paşti, sandale, aşteptam momentul şi a venit un activist - în ochii mei şi astăzi îl visez - înalt, slab, ţin minte, ştiu cum îl cheamă, Adochiţei, care a pus în casă sechestru pe bunuri. Nu credeţi că alegeau paturile, dulapul, mobila, ci, de regulă, în primul rând, hainele noi ale copiilor. Părinţii erau foarte sensibili la lucrul ăsta şi pe urmă făceau eforturi, se împrumutau prin sat sau scoteau ce au dosit, alimentele absolut necesare supravieţuirii. Stăteam lângă sobă şi plângeam, mă rugam să nu-mi ia rochia şi sandalele. N-au vrut, deci au confiscat toate acestea şi câteva zile tatăl a căutat în sat, a adunat cu ajutorul rudelor şi s-a dus şi a achitat cotele obligatorii ca să răscumpere bunurile care ne-au fost sechestrate. Al doilea episod, deja eram studentă, era momentul când trebuia să se declare încheierea colectivizării. Eram în anul I, la Iaşi. Şi atunci se făceau presiuni iarăşi prin copii asupra părinţilor. Am fost chemată la decanat într-una din zile şi mi s-a spus să mă duc acasă, am două săptămâni învoire şi să nu mă întorc fără cererea de înscriere în colectivă a tatălui meu. Vă daţi seama ce situaţie pentru un copil. Ştiam că tatăl meu, în toată copilăria noastră, până a început această nebunie a cumpărat pământ. Noi eram patru fete şi ni se spunea: "2 hectare de pământ şi un loc de casă zestrea pentru o fată". Şi, deci, tatăl agonusise 8 hectare de pământ, avea 3 locuri de casă, iar eu să mă duc să-i spun să dea pământul la colectivă? Am venit, totuşi, acasă şi am început complotul cu mama şi cu fratele mai mare al tatălui meu, care era mai înţelegător şi avea autoritate. Le-am spus de ce am venit. Câteva zile, mama n-a îndrăznit să-i spună tatălui meu. Până la urmă, i-a spus. Tata mă întreba: "Tu nu eşti la studii? Tu nu înveţi? Tu ai fugit de la şcoală?" Şi până la urmă i-a spus: "Uite ce se întâmplă, Vasile. Fata a venit, nu se mai poate duce, nu e primită în sesiune dacă tu nu te duci să dai cerere". Trebuia capul familiei să facă lucrul ăsta. Vă mărturisesc că o săptămână tatăl meu a ţinut-o numai într-o supărare, mă certa: "Uite ce-am ajuns, propriul meu copil să mă pună...". Până la urmă, şi-a călcat pe inimă, m-a luat de mână, a mers la primărie, a făcut cererea şi m-am întors la facultate. Astea sunt lucruri trăite de mine, care şi acum, vă spun sincer, îmi creează coşmaruri şi lacrimi pentru ceea ce ţin minte că s-a întâmplat. Iar la Roman, unde a fost răscoala, socrul meu era poliţai, fusese jandarm, a ştiut că va veni în seara aceea, în noaptea aia, Securitatea, a anunţat pe câţiva fruntaşi din sat să se ascundă, pentru că erau luaţi, (mi-amintesc un nume, Boieru Hurduc, s-a ascuns şi s-a salvat). Mă rog, răscoala a avut loc cum v-a spus domnul Dobrincu, şi după aceea, socrul meu a fost dat afară şi a ajuns undeva, la o fabrică de cărămidă, şi a muncit până la pensie pentru faptul că s-a solidarizat cu "duşmanul de clasă". Şi acolo, un cetăţean, trăieşte şi acum, a fost ascuns să nu fie arestat, 22 de ani a trăit sub sobă, într-o groapă, de el n-a ştiut decât mama lui. Deci sunt tragedii pe care şi voi aţi putea să le descoperiţi la rude, bunici, vecini şi alţii. Antonela Pană (Câmpulung-Muscel): Fac parte din familia Arnăuţoiu, familie care se ştie că a luptat împotriva comunismului, întrebarea mea e din alt registru. Ştim că programul colectivizării a fost preconizat de Marx. Dacă s-ar fi aplicat întocmai acest program, credeţi că altfel ar fi fost evoluţia în România? Radu Şimon (Bucureşti): S-au gândit oare ţăranii la o revoltă în masă, au încercat să colaboreze între ei cei din diferite regiuni pentru a avea o oarecare putere? Ioana Bidilică (Ploieşti): Nu aţi vorbit deloc de rezistenţa în munţi. În ce măsură aceasta a fost o formă de răscoală sau faptul că au existat acele grupări a susţinut şi răscoalele care au avut loc în nordul Moldovei, în Muntenia, Oltenia? Alexandra Florea (Petroşani): Dacă în condiţiile de atunci se mai poate vorbi despre proprietate privată şi dacă a avut loc o schimbare de mentalitate în rândul ţăranilor ori s-au conformat de frică? Mădălina Jeler (Ocna Mureş, judeţul Alba): De ce credeţi că autorităţile comuniste au reacţionat prin atacarea ţăranilor şi nu i-au lăsat în pace? Puteau să-i lase, de exemplu, în pace şi, poate, nefiind luaţi în seamă, aceştia treceau de partea lor. Dorin Dobrincu: O să iau pe rând întrebările puse de dumneavoastră. Prima întrebare: De ce comuniştii nu dădeau o parte din recoltă ţăranilor? Problema e că, de fapt, comuniştii nu dădeau nimic, ei le luau ţăranilor cea mai mare parte a recoltei, de pe proprietatea lor, din munca lor. Le confiscau pur şi simplu cea mai mare şi mai bună calitativ parte a recoltei. Cum puteau să-i atragă de partea lor când programul comunist includea deposedarea de proprietate? Era vorba de un malaxor unde, pe o parte, intrau proprietarii individuali, iar pe cealaltă parte trebuia să iasă o masă amorfă. Cum spunea domnul Costin, comunismul a avut o problemă cu proprietatea. Cu proprietatea asupra terenurilor, cu proprietatea asupra bunurilor diverse, cu proprietatea intelectuală. Vedem reminiscenţele până astăzi. De ce au vrut comuniştii deposedarea de proprietate? Mai întâi au făcut-o cu industriaşii, cu micii meseriaşi şi apoi au făcut-o şi cu ţăranii, pentru că se urmărea obţinerea puterii absolute. Noi ştim că nu există libertate fără libertate politică şi economică. Or, deposedarea de proprietate însemna punerea întregii populaţii la dispoziţia puterii. Cea de-a doua întrebare: Credeţi că dezvoltarea României ar fi fost alta sau mai mare, fără colectivizare? Răspunsul meu este categoric da. E o iluzie periculoasă să credem că ar fi fost mai rău fără comunism. Eu cred că ar fi fost mult mai bine, fiindcă, fără îndoială, România n-ar fi rămas la stadiul în care se găsea în momentul în care au venit comuniştii la putere. Să privim la alte state care din punct de vedere economic erau în anii \'30-\'40 cam pe acelaşi plan cu noi. Uitaţi-vă nu la ţări superdezvoltate care erau oricum cu zeci de ani înaintea noastră, ci la ţări precum Portugalia, Grecia şi altele. E o diferenţă enormă între aceste ţări şi fostele ţări socialiste. Între Grecia şi Bulgaria, ţări balcanice vecine, e o distanţă foarte mare din punct de vedere economic şi chiar al solidităţii structurilor democratice. Prima însă a fost scutită de comunism, pe când cea de-a doua a cunoscut, ca şi România, "binefacerile" unui regim totalitar aproape jumătate de secol. O altă întrebare: Dacă procesul de colectivizare a avut un "efect negru" asupra mentalităţii românilor? Iarăşi un categoric da, pentru că de aceasta puteţi să vă daţi seama foarte uşor. Care sunt realităţile româneşti astăzi? Suntem o societate, dacă suntem una, complet destructurată. Vedeţi câte eforturi se fac pentru coagularea socială. Or, acesta este un rezultat, nu total, pentru că sunt, să zicem, multe sechele istorice, dar este un rezultat, în principal, al comunismului. Deposedarea de proprietate s-a făcut după un plan bine structurat. În primele constituţii comuniste, mă refer la cele din 1948 şi din 1952, se recunoştea dreptul de proprietate privată asupra pământului. Comuniştii români n-au vrut, pur şi simplu, cum au făcut sovieticii în anii 1929-1932, n-au vrut confiscarea proprietăţilor ţărăneşti, ci au urmărit să obţină asentimentul ţăranilor, deci colectivizarea din punct de vedere oficial trebuia să fie rezultatul persuasiunii. Nu a fost însă rezultatul persuasiunii decât într-o oarecare măsură şi în grade diferite de la zonă la zonă, cât a fost mai ales rezultatul terorii. Nu mă gândesc doar la violenţa fizică, căci a existat şi violenţă psihică. Când te trimite de la facultate, sau din şcoală, sau din armată, ca să-ţi convingi părinţii să treacă în colectiv, e o formă de violenţă psihică. Când tu, ţăran, îţi vezi copiii, sau fraţii, sau ştiu eu pe cine, trimişi acasă din poziţii, să spunem, oarecum mai bune în societate, e o formă de violenţă psihică. Furtul este generalizat astăzi. E adevărat că românii au aşa - asta ar trebui să recunoaştem - o problemă cu furtul dintotdeauna. Încă nu a fost scrisă o istorie a hoţiei în România, şi ar trebui scrisă. Dar cum a ajuns hoţia să se manifeste în timpul comunismului şi în postcomunism, nu cred că este uşor reperabil ceva asemănător în trecutul nostru. Problema furtului, în ceea ce-l priveşte pe ţăran, este mult mai complicată. Ţăranii, odată intraţi în colectiv, continuau să fie teoretic proprietarii terenurilor acestuia. Formal nu era vorba de o proprietate atât de atomizată cum era cea asupra bunurilor industriale. Proprietatea agricolă în România era de două feluri: una a întregului popor, prin asta înţelegându-se "naţiunea socialistă", un concept problematic, şi proprietatea cooperatistă, în care membrii, care se cunoşteau, erau în număr limitat, în cazul acesta dintr-o gospodărie agricolă colectivă, erau, teoretic, stăpânii, proprietarii acelui pământ. La modul real, însă, proprietatea colectivă era o formă mascată a proprietăţii de stat. În momentul în care produsele pe care le-au primit ţăranii sau de care beneficiau nu le mai satisfăceau cele mai elementare cerinţe, apelau la furt. Era vorba, în cele din urmă, de o metodă care să le asigure supravieţuirea biologică. Familiile ţărăneşti au continuat să fie numeroase până în anii \'60, când a intervenit o echilibrare a natalităţii în mediul rural datorită schimbărilor de mentalitate în această privinţă. Şi atunci, pentru a se asigura minimul necesar, s-a apelat la furt. Chiar era vorba de furt? Da, într-o oarecare măsură. Din punct de vedere strict tehnic, dacă vrem să fim puţin ironici, nu era vorba de furt, pentru că ei luau de pe pământul lor. Însă asta a influenţat mentalul colectiv, pentru că oamenii nu s-au mai dezobişnuit niciodată să nu mai ai din bunurile "obşteşti", "comune". Inevitabil, ajung în prezent. Se fură foarte mult în România zilelor noastre, fiecare cum poate. Suntem oripilaţi de marii corupţi. Dar corupţia începe, pot să afirm, de la cel care dă o ciocolată ca să intre peste rând la un ghişeu sau care dă 50.000 de lei ca să pătrundă mai repede într-un spital. Astea sunt în principal, cred, consecinţele comunismului. Un alt coleg al dumneavoastră a întrebat: Ce rol a avut literatura în procesul colectivizării? Eu cred că literatura a fost folosită în scop propagandistic de către comunismul de pretutindeni, şi România nu a reprezentat o excepţie. În privinţa colectivizării, la începuturile comunismului, să zicem din 1949 până în 1952-1953, s-a marşat pe demonizarea chiaburului, a ţăranului gospodar, care era în realitate un model pentru cea mai mare parte a ţărănimii. După 1953, şi mai ales din 1955-1956, literatura este în continuare prezentă în slujba propagandei, dar de această dată nu mai este demonizat atât chiaburul, pentru că se încearcă, paradoxal, o recuperare a sa, cât mai ales este idealizată gospodăria agricolă colectivă. Au fost foarte multe lucrări literare prin care s-a încercat influenţarea ţărănimii, atragerea ei în colective. Nu este vorba numai de romane, ci şi de nuvele, poezii, multe articole în presa timpului, în Scânteia şi în celelalte ziare centrale sau locale. O altă întrebare la care încerc să răspund: Dacă s-au gândit ţăranii la o colaborare între ei? Am subliniat că ţărănimea are limite în ceea ce priveşte organizarea. Cum puteau să stabilească o colaborare ţăranii din Vlaşca cu cei din Satu Mare sau cei din Bihor şi Arad cu cei din nordul Moldovei? Mai ales că nu a fost vorba de implicarea unor organizaţii subversive. Securitatea a încercat în special în cazul Bihorului şi Aradului să ofere o explicaţie conspiraţionistă. Vinovaţi de răscoalele din vest erau "duşmanii". Era vorba de "duşmanul de clasă", prezent peste tot. Acesta nu doarme nici o clipă, el conspiră în permanenţă, visul lui este dărâmarea comunismului. S-au inventat organizaţii subversive în zonele din vestul ţării. E adevărat că au şi existat unele organizaţii anticomuniste, dar ele nu puteau să provoace răscoale de dimensiunile celor cunoscute. Revoltele despre care am vorbit au fost spontane. De fapt asta şi caracterizează răscoalele ţărăneşti. În legătură cu rezistenţa din munţi şi răscoalele, unii au spus, dar la modul generic, nedocumentat, în primele sinteze ale comunismului românesc, că în unele zone partizanii au colaborat cu ţăranii, deci partizanii i-ar fi ajutat pe ţărani în timpul revoltelor. Lucrurile nu stau de fapt aşa pentru că în general grupurile înarmate erau situate de obicei în zonele montane, iar răscoalele au fost preponderent în zonele de câmpie, cerealiere. E adevărat că cei mai mulţi partizani erau ţărani, dar nu au fost confruntaţi cu acelaşi tip de probleme. Doar Vrancea a reprezentat o situaţie diferită prin faptul că în câteva localităţi - Bârseşti este cea mai cunoscută - o parte importantă a ţăranilor s-a ridicat deschis împotriva regimului în vara anului 1950, sperând în izbucnirea grabnică a războiului prin venirea americanilor. Însă imediat ce au realizat că aşa ceva nu se va întâmpla, răsculaţii au plecat în munţi transformându-se în partizani, situaţie care nu a durat prea mult timp datorită intervenţiei prompte şi nemiloase a Securităţii. În ceea ce priveşte programul marxist de împărţire a bunurilor, discuţia este mult mai largă şi trebuie contextualizată. Părerea mea este că Marx a fost unul dintre cei mai importanţi filosofi sociali ai secolului XIX, a fost un intelectual de birou, iar programul lui a fost utopic. El vine în contextul intelectualului din secolul XIX, toată ideologia lui e dominată de ideea progresului, o idee hegemonică. Acum, când s-a încheiat şi secolul XX, putem spune, fără teama de a greşi, că nu există progres continuu. Această paradigmă a fost deja regândită. După ce lumea a trecut prin secolul XX cu două totalitarisme - de fapt, comunismul şi fascismul, în opinia mea (şi mergând pe urmele unor reputaţi gânditori liberali), sunt specii ale aceluiaşi gen politic - a crede în utopia marxistă înseamnă a eluda un trecut care a stat sub semnul catastrofei umane. Cum am putea crede? Până la urmă, Marx l-a generat pe Lenin, Lenin l-a generat pe Stalin. Ce au generat Lenin şi Stalin? Milioane de cadavre. Cum poţi împărţi bunurile? Eu, personal, am o perspectivă liberală. Simplificând oarecum, cred că numai cei care nu au ceva vor să împartă bunurile celor care le au. Desigur, s-au înregistrat şi situaţii oarecum împotriva logicii, când unii din cei care au ajuns la putere şi aveau totuşi ceva au vrut să împartă bunurile celor care nu erau la putere dar aveau şi ei ceva. Dar, pentru a reveni la subiectul nostru, satul românesc nu era fundamentat pe conflictul de clasă aşa cum l-au teoretizat marxiştii. Fără îndoială că existau conflicte în sat, în special ţăranii erau foarte uniţi împotriva boierilor, împotriva moşierilor, asta este foarte adevărat. Totuşi, după 1945 în mediul rural nu au mai existat moşieri. Şi atunci, acel conflict pe care l-a teoretizat partidul comunist de la noi şi de aiurea, că la ţară există ţărănimea săracă, asuprită de ţăranii chiaburi, asta era chiar o fantasmă, pentru că graniţele între categoriile sociale erau arbitrar fixate. Până la urmă cum puteai fixa care era chiabur? Într-o zonă avea 5 hectare, în altă zonă 20 de hectare. Chiar era vorba de arbitrariu din acest punct de vedere. A mai existat un criteriu pentru identificarea chiaburilor, şi anume în rândurile celor care "exploatau" forţă de muncă străină, adică toţi cei care angajau persoane pentru mai mult de 30 de zile pe an. Ca şi în cazul mărimii terenurilor, şi această normă a prilejuit nesfârşite abuzuri, ceea ce a determinat chiar intervenţia autorităţilor, pentru că situaţia tindea să scape de sub control. Dacă în condiţiile colectivizării se putea vorbi de proprietate privată? Da. Nici chiar după încheierea colectivizării, în România nu a fost desfiinţată proprietatea privată. O parte a pământului nu a fost colectivizată. De exemplu, în regiunile montane sau chiar şi în cele colinare şi de câmpie au fost ţărani, nu foarte mulţi, extrem de puţini de fapt în cele din urmă zone semnalate, care n-au intrat în colective. Unii şi-au putut menţine pământul, cei mai mulţi pe lângă propriile locuinţe. Dar ţăranii s-au conformat de frică. Fără îndoială, teroarea era teribilă în acei ani şi oamenii sunt, în general, foarte slabi. Acesta este un truism pe care ar trebui să nu-l uităm. Puşi între aruncarea în puşcărie, lichidarea fizică sau marginalizarea socială şi intrarea în colectiv, cei mai mulţi asta au ales. Plus că ţăranul român avea o moştenire nu tocmai în spiritul libertăţii, să spunem, de tip contractualist. Statul modern fusese construit în principal împotriva lui, un lucru care trebuie subliniat. Mă refer la statul român modern. În această privinţă, comunismul nu a făcut decât să exacerbeze o situaţie mai veche. E adevărat că în perioada interbelică ţăranul român câştigase foarte mult în putere economică, în întărirea gospodăriei lui, şi devenise important din punct de vedere politic. Era vorba, totuşi, de schimbări importante în mediul rural. Gândiţi-vă că a fost un partid care s-a numit chiar (Partidul) Ţărănesc. După unirea cu Partidul Naţional din Ardeal s-a numit Partidul Naţional Ţărănesc. Iar în timpul alegerilor din 1946 votul pe care locuitorii satelor l-au dat ţărăniştilor a fost covârşitor. Comuniştii au căutat să transforme structural societatea. A fost, de fapt, punerea în practică a unei vaste inginerii sociale care în bună măsură a reuşit. Ceea ce n-a reuşit a fost, cred eu, stârpirea dorinţei de proprietate. Etica ţărănească a fost afectată. Mă întreb dacă iremediabil. Nu ştiu, sperăm că nu. Dar nevoia de proprietate nu. Dovadă că, la începutul anilor \'90, foarte mulţi oameni au vrut să-şi ia pământul înapoi. Dar când cei mai curajoşi au şi pus planul în practică, chiar s-a raliat întreaga ţărănime. Pentru că s-a demonstrat irefutabil că bunurile tuturor sunt, de fapt, bunurile nimănui. Ca efect, responsabilitatea se diminuează extrem de mult. Pentru ilustrare, situaţia Sighetului este la îndemână. Nu ştiţi cum arăta acest oraş acum câţiva ani. Nici acum nu arată foarte bine, dar înainte zidurile erau aproape toate coşcovite. La ţară ce se întâmpla? Terenuri nelucrate şi producţii "record". Iar în oraşe erau renumitele, infernalele cozi. Şi ultima întrebare: De ce autorităţile au intervenit contra ţăranilor? Simplu. Ţăranii erau anticomunişti nu pentru că teoretizau ca nişte filosofi ex cathedra, ci pentru că ei chiar şi-au dat seama ce urmărea noul regim. Deci nu era vorba de teorii complicate, ci despre atentatul la modul tradiţional de organizare, atentatul la familie şi mai ales la proprietate. Asta schimba totul. Dacă mai sunt întrebări... Romulus Rusan: Dacă sunteţi de acord cu mine că această încercare de distrugere a ţărănimii prin pauperizare continuă şi astăzi, când suntem în pragul intrării în Uniunea Europeană? După 1990, prin desfiinţarea gospodăriilor colective, şi ştiu că e un proiect care vă interesează, "de decooperativizare", majoritatea inventarului agricol, staţiunile de maşini şi tractoare, centrele de colectare, au trecut în mâinile micii nomenclaturi, în aşa fel încât ţăranul individual a rămas în continuare un sclav. În fond, a continuat să lucreze mica suprafaţă din jurul casei şi să dea în asociaţii, în cel mai bun caz, pământul pe care şi-l recupera. În mod ostentativ, cele două legi de retrocedare a proprietăţilor, au admis de la 10 până la 50 de hectare. Dar nu s-a oprit prin asta, ci a fost stimulată chiar cumpărarea pământului de către "moşierii roşii", în aşa fel încât ţăranul este absolut lipsit de apărare, anumite produse tradiţionale sunt devalorizate în mod planificat, un litru de lapte costă cât o sticlă de apă minerală, mai puţin chiar, un kilogram de lână costă cât un pachet de ţigări (şi, practic, nimeni nu se ocupă de mica producţie de prelucrare a lânii, o ocupaţie milenară a românilor. Să ne amintim doar de "Mioriţa" şi de atâtea balade). În aşa fel încât ţăranul va intra în Uniunea Europeană ca un condamnat la dispariţie. Vor supravieţui moşierii roşii, veniţi din vechea nomenclatură, care vor stabili preţul grâului, prin colectările dirijate, prin importuri chiar, care depreciază preţul local. Mă gândesc la oameni de tipul Triţă Făniţă, care au ajuns până în Parlament, ca deputat al diverselor partide şi mă gândesc, în acelaşi timp, la faptul că grâul ţăranilor zace în poduri, necumpărat, pe motiv că este de calitate slabă şi, în felul acesta, piaţa grâului este total bulversată şi rămâne la cheremul nomenclaturii. Credeţi că este ceva teoretic în asta sau e doar o stihie a noii orânduiri pe care o traversăm? Dorin Dobrincu: Da, cred că în bună măsură aveţi dreptate cu realităţile nu tocmai roz ale satului românesc. E foarte clar că nu se poate continua cu actuala situaţie din mediul rural, dar statul nu a făcut absolut nimic pentru îmbunătăţirea pieţei ţăranilor, să spunem aşa, deşi ne întrebăm dacă mai sunt ţărani. Ţărani, aşa cum îi ştiam, nu mai sunt. Nu spun că ar trebui să fie neapărat, pentru că peste tot ţăranul tradiţional a cam dispărut. Nu-l mai întâlnim în Europa Centrală decât în foarte puţine locuri, iar în cea Occidentală nu mai este o realitate de decenii. Vreau, totuşi, să revin la mijloacele colectivizării. Cum am spus, colectivizarea s-a situat undeva între persuasiune şi teroare. În privinţa persuasiunii îmbinate cu teroarea psihică o să amintesc o... nu e o anecdotă, deşi poate părea, e o scenă reală dintr-un sat de lângă Iaşi. Cum spunea domnul dr. Costin, intelectualii din mediul rural sau funcţionarii statului, împreună cu muncitorii industriali din oraşe, erau trimişi în sate pentru a-i convinge pe ţărani să se înscrie în gospodăriile agricole colective. La un moment dat, o echipă de lămurire s-a dus la un ţăran dintr-un sat de lângă Iaşi să-l convingă de "viitorul luminos", că "asta-i cărarea", "nu putem să facem nimic altceva" şi toată povestea binecunoscută. Cum i-a văzut pe "lămuritori", ţăranul a schimbat vorba imediat: "Lăsaţi, întâi vă servesc cu nişte vin!" A adus o stacană de vin, ăştia au băut, au plecat, azi aşa, mâine aşa, a durat zeci de zile. Într-o zi a venit iarăşi comisia la ţăran şi el a zis: "Nu mai am vin, daţi cererea s-o semnez!" Omul pur şi simplu îşi epuizase stocurile de vin. Am putea extrage de aici o explicaţie generală: strategiile de amânare ale ţăranilor îşi dovedeau limitele în timp. Cât despre sărăcia din mediul rural, şi eu cred că în bună măsură ceea ce vedem astăzi este un rezultat al colectivizării. Cum mai cred, pe baza unor studii empirice, că ţărănimea este în continuare dependentă de vechile elite locale, de nomenclatură, că aceiaşi oameni care în anii \'60-\'80 îi mânau la prăşit, la recoltat, precum vătafii din romanele lui Zaharia Stancu - era vorba despre inventatele realităţi de altădată -, cred, deci, că aceste elite parazitează în continuare mediul rural. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu "elitele de pradă", pentru a utiliza un potrivit concept sociologic. Consecinţele nu sunt numai economice, ci şi politice. Dacă luăm votul din 2004, votul alegerilor locale, de ce cele mai multe voturi pe care le are un anumit partid cu ascendenţă comunistă sunt la ţară? În primul rând ţin să precizez că este deplasat să credem că sătenii sunt "mai proşti" decât alţii, în speţă faţă de orăşeni, deşi există o superbie a orăşeanului de mahala, care îl consideră inferior pe ţăran. Este o perspectivă în cel mai bun caz simplistă. E vorba de fapt despre dependenţa de structurile locale şi de slaba informare, de impenetrabilitatea sistemului construit timp de decenii. Cristina Mincu (Timişoara): Vroiam să vă întreb despre ce s-a întâmplat cu ţăranii. Oricât de mult au avut de suferit, totuşi, sunt atât de mulţi oameni la ţară care spun că era mai bine înainte. Asta e doar ca să arate disperarea, deci ei, de fapt, nu cred în ceea ce spun, ei ştiu că nu mai vine comunismul la putere şi vor să arate, de fapt, starea lor jalnică sau de ce încă mai cred că era mai bine înainte? Alina Galeriu (Bucureşti): M-am oprit la o afirmaţie a dumneavoastră, cu care aţi încheiat prelegerea de fapt, că ţăranii obosiseră la un moment dat, că nu mai sperau prin anii \'60 că se va mai schimba ceva. Şi intervine aici o nuanţare pe care vă rog s-o comentaţi. Vreau să ştiu dacă le faceţi un reproş, poate au cedat prea repede sau prea uşor, poate n-au fost destul de solidari. E adevărat că era teroare, dar scuza asta, pierderea speranţei. Şi, pe de altă parte, spuneaţi că era firesc să cedeze, că e de mirare că au rezistat şi atât. Sau poate că e puţin din amândouă, dar aş vrea să ştiu care e predominantă. Dorin Dobrincu: O să încep cu ultima întrebare. Am spus că ţăranii obosiseră. Eu nu le fac un reproş, cum aş putea să le fac un reproş? Nu sunt procuror. Meseria mea este cea de istoric, de cercetător al trecutului. Foarte simplu spus, eu încerc să înţeleg şi să comunic în mod comprehensibil nişte realităţi. Evident că mă pot înşela. Istoria cu majuscule nu prea există, după cum nu există nici istorici infailibili. Ţăranii au rezistat mult timp, dar nu pentru că şi-au propus aceasta la nivelul ideal, cum cred unii, ci pentru că acesta era interesul lor. Pentru a putea afla găsi explicaţii corecte se impune să nu pornim de la sisteme teoretice greşite. E important să avem o părere despre ceea ce s-a întâmplat, să construim ipoteze. Pentru că întrebările bune dau răspunsuri bune sau, dacă nu le dau, oricum lasă deschisă posibilitatea găsirii unor explicaţii plauzibile. Da, în anii \'60 ţăranii chiar obosiseră. Erau la capătul unei foarte lungi perioade - 13 ani! - de asediu asupra lumii lor. Iar în 1961-1962 nu mai erau decât aproximativ 20% necolectivizaţi. Restul erau de mult în gospodăriile agricole colective. Şi penultima întrebare, dar care devine ultima: De ce ţăranii sunt astăzi nostalgici, de ce cred că era mai bine înainte? Aici cred că trebuie aduse mai multe explicaţii. Mai curând este vorba de biologie. Cei mai mulţi dintre nostalgicii de azi erau tineri cândva, în anii \'70-\'80, e vorba în primul rând de amintirea tinereţii lor. Atunci au făcut copii, atunci au făcut case. Unii, cred că totuşi nu foarte mulţi, "au dus-o bine". Memoria anilor \'70-\'80, în special a anilor \'70, ascunde memoria anilor \'50, când teroarea a cunoscut apogeul. Astăzi puţini mai ştiu acest lucru, ştiu doar cei care au suferit direct, membrii familiilor lor, şi nici măcar aceştia toţi. Dar cei mai mulţi au o memorie scurtă, pentru că oamenii - nu e vorba doar de români aici - oamenii, în general, sunt amnezici. După aceea, din punct de vedere strict politic, cei mai mulţi au fost, după \'90, dezorientaţi. Au fost învăţaţi să aibă un "tătuc", care să aibă grijă de ei, nu puteau exista mai multe partide înainte, deci era bine să fie un singur partid, nu exista liberă iniţiativă, deci era bine ca în plan economic totul să fie controlat de stat ş.a.m.d. Realităţile unei societăţi complexe, libere, i-au nedumerit, i-au bulversat. Totuşi, nu cred că astăzi la ţară predomină nostalgicii comunismului. Am impresia că cei mai mulţi nostalgici sunt, aparent paradoxal, în oraşe. Şi aceştia constituie cea mai mare parte a populaţiei oraşelor de astăzi. E vorba de ţărani dezrădăcinaţi. Dacă v-aş ruga să ridicaţi mâinile pe cei care sunteţi la a doua sau a treia generaţie în oraşe, cred că sunteţi într-o proporţie covârşitoare, "99,99%", pentru a prelua ironic procentele în uz acum 15-20 de ani. E adevărat? Asta este! Dar, până la urmă toţi orăşenii de pe planeta asta vin de undeva de la ţară, acolo îşi au originile. În nici un caz nu fac această afirmaţie dintr-un puseu paseist, eventual cu accente sămănătoriste, cum se mai practică la noi, ci doar pledez pentru o corectă înţelegere a trecutului.
Colectivizarea şi răscoalele ţărăneşti
Dorin Dobrincu
Romulus Rusan: Domnul Dorin Dobrincu este cercetător la Institutul de Istorie A.D. Xenopol din Iaşi. A fost unul dintre oaspeţii simpozioanelor noastre de la Sighet, care au funcţionat an de an, între 1993 şi 2002. Ne va vorbi despre una din cele mai dramatice componente ale instaurării comunismului, şi anume de colectivizare, de colectivizarea agriculturii. Această tragedie a ţăranului român, care continuă şi astăzi, a început în martie 1949, printr-o plenară a Partidului Muncitoresc Român, aşa se numea atunci partidul comunist şi, după cum vă va spune probabil, urma reformei agrare din 1945, prin care comuniştii dăduseră pământ ţăranilor şi le promiteau că nu or să fie colectivizaţi. Ce a urmat vă va spune domnul profesor Dobrincu. Dorin Dobrincu: Probabil cei mai mulţi dintre dumneavoastră au auzit despre răscoalele ţărăneşti din istoria României. Până în 1989 nu se ascundea faptul că în România existaseră de-a lungul istoriei răscoale ţărăneşti, dar nu în timpul comunismului. Bunăoară, cândva în anii \'80, probabil în 1987, când se împlineau 80 de ani de la izbucnirea răscoalei ţărăneşti din 1907, un reporter, de la televiziune sau de la radio, nu ştiu cu exactitate, s-a dus în nordul Moldovei, în localitatea Flămânzi, unde a izbucnit răscoala. A căutat un om mai în vârstă, un martor ocular, şi l-a întrebat: "Cum a fost atunci?", iar moşul a început - o să vorbesc puţin în grai moldovenesc - "Şî ne-o bătut, şî ne-o bătut, şî ne-o bătut... ", moment în care soţia lui intervine: "Nu, nu, aiasta o fost în timpu\' colectivizări\'!" Iată că mărturiile ţăranilor ne spun câte ceva despre grozăviile procesului de colectivizare, însă mai multe şi mai exacte informaţii aflăm din documentele create de securitate şi către de celelalte structuri ale regimului comunist. Sunt dator cu o precizare. Mi-am pregătit conferinţa, desigur, dar expunerea mea va fi liberă. Colectivizarea sau procesul de "transformare socialistă a agriculturii", cum a fost denumirea oficială, era într-un fel continuarea măsurilor politice ale comuniştilor pentru impunerea controlului în sate şi, aş include aici reforma agrară din martie 1945, cotele obligatorii şi confiscarea ultimelor proprietăţi moşiereşti la 2/3 martie 1949. Colectivizarea propriu-zisă a început cu o plenară. Este vorba de plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949, când s-a hotărât trecerea la colectivizare, la aplicarea modelului sovietic. Eu, alături de alţi cercetători, cred că procesul de colectivizare a fost principala dimensiune politică, socială şi economică a comunismului în România populară. Spun aceasta gândindu-mă la faptul că populaţia României postbelice era în proporţie de 75-80% rurală. Rotunjind cifra, ţara avea atunci o populaţie de 16.000.000; deci, ar fi vorba de 12.000.000 de locuitori în mediul rural. Enorm! România a fost un stat agrar până la jumătatea secolului XX, dar şi după aceea tenta agrară a fost foarte importantă, până astăzi, nu? Vedem, e un caz aproape singular în Europa, o jumătate din populaţia României încă trăieşte la ţară şi practică o agricultură de subzistenţă. La plenara din 3-5 martie, Dej, urmând modelul lui Stalin, care la rândul său mergea pe linia trasată de Lenin, afirma că în sate erau mai multe categorii sociale, să spunem aşa: cea mai importantă din punct de vedere numeric se dovedea ţărănimea săracă, 57%, urma ţărănimea mijlocaşă, 34%, apoi chiaburii şi moşierii, 7% împreună, şi în cele din urmă proletariatul agricol, 2,5%. Ce se încerca, de fapt, prin această plenară ştiţi deja: implementarea luptei de clasă. Dar cum s-a pus în practică e o problemă încă în curs de cercetare. Evident că ştim destul de multe lucruri despre procesul de colectivizare, eu însă mă voi opri asupra răscoalelor. Am în vedere răscoalele din vara anului 1949, cele din vara lui 1950, şi răscoalele de la sfârşitul anilor \'50 şi începutul anilor \'60. S-ar putea să nu am timp să mă ocup de toate, ar fi nerealist să încerc în 45 de minute să expun un proces atât de amplu, aşa că mă voi concentra mai mult asupra răscoalelor din 1949 şi 1950, dar totuşi voi trece puţin şi prin cele de la sfârşitul colectivizării. În privinţa cauzelor răscoalelor ţărăneşti din 1949, pot să spun că acestea au fost generate de sistemul cotelor. "Cotele" sau prelevările forţate de cereale au fost instituite în România în 1946, era de fapt un model rusesc, un model sovietic. În anii războiului a existat o propagandă antisovietică destul de bine direcţionată a regimului antonescian, incluzând în repertoriu tema colectivizării din Uniunea Sovietică. Dincolo de aceasta, cred că cel mai important s-a dovedit a fi faptul că foarte mulţi ţărani români, în uniformă militară, au putut vedea la faţa locului realităţile din satele sovietice, am în vedere în special satele ucrainene, dar şi pe cele ruseşti. În ceea ce priveşte răscoalele din 1950 - şi sunt unele semnalate şi în 1951 -, acestea au fost şi ele generate în principal de cote, dar frica de colectivizare era mult mai mare, pentru că deja se constituiau în satele româneşti gospodării agricole colective (aceasta era denumirea oficială a colhozurilor). Cât despre răscoalele de la sfârşitul anilor \'50 şi începutul anilor \'60, acestea au fost rezultatul colectivizării forţate şi al comasărilor, având în vedere că nu mai existau cote, desfiinţate la începutul anului 1957. Răscoalele din 1949, lunile iulie-august, au fost cantonate în vestul României, în judeţele Arad şi Bihor, şi în nordul Moldovei, în judeţele Rădăuţi, Botoşani şi Suceava. În partea de vest a ţării, mă gândesc doar la prelungirea Câmpiei Panonice, deci la zona foarte fertilă de-a lungul graniţei, ţăranii erau destul de înstăriţi, procentul acestora fiind foarte important. Era o populaţie foarte diversă din punct de vedere etnic, alături de români fiind foarte mulţi maghiari, germani, sârbi, slovaci. Din punct de vedere religios, erau ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici (în clandestinitate, întrucât biserica lor fusese interzisă în 1948), reformaţi şi baptişti. Zona, repet, era una din cele mai fertile din România, cu precipitaţii foarte bogate, iar cultura cerealelor era foarte răspândită. Până astăzi, de fapt, regiunea produce o parte destul de importantă a cerealelor româneşti. Autorităţile introduseseră, reamintesc, în 1946 cotele obligatorii. Însă în 1949 s-a mai instituit ceva cu care ţăranii nu erau obişnuiţi: obligativitatea treieratului la arie. Ariile erau nişte spaţii special amenajate, în afara localităţilor, or, măsura nu era luată ca să nu existe pierderi de cereale sau într-un alt scop benefic pentru ţărani. Nu, era din simplul motiv pentru a putea fi supravegheată recoltarea şi preluarea cantităţilor stabilite de către stat. Însă cantităţile erau atât de mari încât ţăranii practic nu rămâneau decât cu partea cea mai inconsistentă a producţiei, cum se spune prin Moldova, era vorba de codină, deci grâu în combinaţie cu foarte multe corpuri străine, impropriu pentru măcinat. Au existat proteste paşnice ale ţăranilor în faza iniţială, petiţii, nemulţumiri, care nu au luat o formă violentă, dar autorităţile erau decise să aplice măsurile luate la nivel central şi, din aproape în aproape, avea să se ajungă în iulie 1949 la radicalizarea ţărănimii din Bihor şi Arad. Acelaşi lucru avea să se întâmple şi în nordul Moldovei, dar despre aceasta la momentul potrivit. Ţăranii din vestul României au început la sfârşitul lui iulie 1949 prin a-i bate pe activiştii trimişi să-i "convingă" să transporte cerealele la arie, au strigat lozinci antiguvernamentale. În cele din urmă, provocaţi, aveau să treacă la devastarea sediilor puterii comuniste. Dar de ce spun că au fost provocaţi ţăranii? În afară de măsura aceasta a cotelor, atunci când s-au plâns: "Noi cu ce vom trăi?" - chiar aşa au fost dialogurile între ei şi activişti în mai multe sate, deci nu e vorba de un caz singular - în mai multe localităţi li s-a răspuns: "N-aveţi ce mânca? O să mâncaţi corcoduşe!" sau "Să mâncaţi prune!" ori "Veţi paşte pe imaş precum animalele!" Ce se poate întâmpla atunci când primeşti un asemenea răspuns? Era vorba de mase de ţărani, care cum am menţionat deja i-au bătut pe activişti. A urmat faza devastării sediilor Partidului Muncitoresc Român, ale organizaţiilor de bază din sate, sediile primăriilor sau, cum se numeau atunci, ale Comitetelor Provizorii, lăptăriilor (centrele de achiziţie a laptelui), gospodăriile agricole de stat, care erau constituite de câţiva ani. Ţăranii au distrus centralele şi au tăiat firele telefonice pentru a împiedica alarmarea autorităţilor judeţene, au distrus registrele de cote, era foarte important pentru ei, pentru că acolo erau trecute toate cantităţile pe care trebuiau să le livreze. Iar în mai multe locuri au întâmpinat trupele de securitate, miliţie sau grăniceri, trimise împotriva lor, cu armele dintotdeauna ale ţăranului, cu ciomege, furci şi coase. În zona de vest ţăranii au avut şi arme de foc, dar, evident, foarte puţine. Nu a fost o răscoală limitată la două-trei sate. În judeţul Bihor au fost implicate 18 localităţi, am să le amintesc doar pentru a vă da seama de amploarea răscoalei: Tăut, Batăr, Talpoş, Girişul Negru, Belfir, Ucuriş, Susag, Craiova (azi Craiva), Suiug, Marginea, Saldabagiu, Barcău, Barba, Tăuteu, Cociuba Mare, Bicaciu, Cheţ şi Marţihaz. În judeţul Arad au fost cuprinse de răscoală şapte sate: Şepreuş, Apateu, Berechiu, Şomoşcheş, Moţiori, Ţipar şi Vărşand. Represaliile autorităţilor însă au fost foarte dure. Noi ştim astăzi că, în general, comuniştii nu glumeau. Şi ţăranii cred că ştiau, dar poate nu îşi dădeau seama foarte bine de riscurile imense la care se expuneau. Au fost mobilizate forţe impresionante în vederea pacificării satelor: şapte batalioane de securitate, două batalioane de grăniceri, reamintesc că zona Bihor-Arad era/este una de graniţă, plus foarte mulţi miliţieni şi activişti civili. Autorităţile au fost speriate atât de tare de răscoala din vestul României încât au fost înfiinţate urgent noi regimente şi batalioane de securitate, fapt cunoscut din documentele în care se menţiona crearea acestor forţe suplimentare. Toţi securiştii sau miliţienii care erau în concedii au fost rechemaţi, şcolile de ofiţeri şi subofiţeri de securitate, miliţie şi grăniceri au fost transformate în batalioane de intervenţie, încât e foarte clar că era o confruntare inegală. Pe de o parte era un stat modern, cu limitele lui fără îndoială, cu toată infrastructura necesară unei intervenţii în forţă, pe de altă parte erau ţărani radicalizaţi, dar cu program limitat. Până la urmă ştim că orice răscoală ţărănească importantă din istoria est-europeană - mă gândesc aici la perioada dintre secolele XVIII-XX - nu a făcut decât să pună în pericol statul, dar niciodată să determine schimbarea unui regim politic. Răscoalele produse în vestul României în vara anului 1949 au pus în primejdie, ca orice răscoală, sistemul existent, dar nu exista nici o şansă de a-l schimba. De fapt ţăranii nici nu şi-au pus în gând aşa ceva. În Bihor au fost ucişi 16 ţărani, iar în Arad 12, în total 28 de oameni în cele două judeţe. Nu era vorba de oameni împuşcaţi în mod întâmplător, de către securiştii care ar fi tras în mulţime, ci de oameni reţinuţi, unii chiar cercetaţi în reşedinţele de judeţ, iar după aceea aduşi în satele lor şi executaţi demonstrativ, pentru a băga panica în ceilalţi. Zeci de persoane au fost reţinute, torturate înfiorător, judecate şi condamnate la ani grei de detenţie. De asemenea, au fost deportate peste 1.550 de persoane, satele au fost pur şi simplu înconjurate, izolate, au intrat, ca să spunem aşa, într-un fel de carantină, nu era vorba de o molimă biologică, în ochii Securităţii era vorba de o molimă socială. Localităţile au fost înconjurate, oamenii au fost selectiv încolonaţi, urcaţi în vagoane la cea mai apropiată gară şi expediaţi în Dobrogea. De preferinţă erau aleşi membrii familiilor celor executaţi, de obicei era vorba de cei mai bogaţi, cei mai gospodari oameni din sat, deci oameni cu un important capital social, era vorba de ţărani cu pământ, de avocaţi care domiciliau în mediul rural, de învăţători. Au fost trimişi în Dobrogea unde au trăit ani de zile în condiţii absolut îngrozitoare, unii au lucrat la gospodăriile agricole de stat, alţii au lucrat la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cei mai mulţi nu s-au întors în localităţile lor decât după mulţi ani, iar alţii niciodată. În urma lor a rămas prăpădul pentru că toate bunurile le-au fost confiscate şi, de regulă, cu ele au fost constituite gospodării agricole colective. Exista un aşa-numit Statut al GAC, în care se preciza că ţăranii care intrau trebuiau să aibă minimum trei hectare de pământ, dar, de regulă, cei care au intrat primii în GAC-uri nu aveau pământ. Şi statul trebuia să-l ia de undeva ca să-l dea acestora, iar în zonele din vestul României, ca mai peste tot, au găsit soluţia: l-au confiscat de la "reacţionari" (observaţi ghilimelele). La începutul lunii august 1949, deci la doar câteva zile după cele din Bihor şi Arad, izbucnesc răscoale ţărăneşti într-o altă zonă a României, la sute de kilometri distanţă, e vorba de nordul Moldovei, judeţele Rădăuţi, Botoşani şi Suceava. În iunie 1949 se înregistrase o răscoală în comuna Roma, judeţul Botoşani, pornind de la protestele ţăranilor împotriva cooperativei. Nu era vorba de aşa-numita, ulterior, cooperativă agricolă de producţie, ci de acea cooperativă în care ţăranii puseseră capital pentru a putea aduce mărfuri în satul lor şi, întrucât comuniştii foloseau această instituţie pentru a face presiuni asupra sătenilor, ei s-au revoltat. A fost, de fapt, scânteia pentru o răscoală în toată regula, la începutul căreia activiştii au fost bătuţi, şi cei locali, şi cei trimişi de la judeţ. Intervenţia în forţă a trupelor de Securitate a dus la împuşcarea unora dintre ţărani, arestarea altora şi confiscarea bunurilor lor. Acolo, la Roma, avea să se înfiinţeze de fapt prima gospodărie agricolă colectivă din nordul Moldovei. Asta a fost o caracteristică a represiunii regimului de la Bucureşti. Peste tot unde ţăranii s-au radicalizat au fost preferate măsurile de forţă. Nu a existat în rândurile autorităţilor teama că dacă apelează la represiune în grade maxime procedează greşit. Dimpotrivă. La revoltă s-a răspuns cu o reprimare fără milă. Ţăranii din satele judeţului Rădăuţi, în principal cei din Rogojeşti, Frătăuţii Noi şi Milişăuţi, dar şi din judeţul Suceava, spre exemplu în localităţile Bălăceana şi Stroieşti, erau nemulţumiţi tot de sistemul cotelor, care practic îi lăsa fără nimic. Acolo s-a întâmplat exact ca în Bihor şi Arad. La un moment dat i-au întrebat pe activişti: "Noi şi copiii noştri ce vom mânca?", la care răspunsul a fost: "Veţi mânca buruieni şi urzicuţe!" Era numai în parte o trimitere la faptul că la ţară se foloseau - se folosesc încă şi astăzi, inclusiv în oraşe - în alimentaţie urzicile în faza iniţială de creştere. Tipul acesta de răspuns reprezenta o sfidare la adresa ţăranilor. Vă puteţi închipui, dimineaţa copiii ar fi spus: "Mamă, dă-mi să mănânc că mă duc la şcoală!", iar potrivit logicii activiştilor răspunsul cinic ar fi fost: "La buruieni şi urzicuţe!" Ne putem imagina ce a însemnat aceasta în sufletul ţăranului din nordul Moldovei/ Bucovina dacă avem în vedere că zona fusese calamitată cu câţiva ani înainte. În 1944 a fost acolo un cumplit război. Frontul a fost în regiune între martie şi august 1944. Au fost bombardamente, distrugeri imense, numeroase victime, plus că sovieticii au mutat o mare parte a populaţiei departe de zona frontului. Asta nu a fost tot, pentru că au fost în acelaşi timp şi rechiziţii nemiloase din partea ocupanţilor. Iar autorităţile române au aplicat din 1946 acelaşi sistem al rechiziţiilor forţate în forma cotelor. Peste toate, a mai dat Dumnezeu şi o secetă prelungită în 1946, iar în 1947 a fost o foamete cumplită, în timpul căreia au murit mii de oameni. Aşadar sunt cauze multiple care trebuie luate în considerare. Toate acestea i-au nemulţumit pe ţărani, în special pe cei din Rădăuţi şi Suceava, care au făcut exact ce făcuseră - deşi nu s-au înţeles, întrucât nu era vorba de un centru coordonator - cu cei din vestul României. Au devastat sediile autorităţilor, i-au bătut pe activişti şi activiste. A urmat intervenţia Securităţii, s-a tras în plin, au fost 11 morţi în satele din zonă, zeci de arestări şi condamnări şi aproape 100 de deportaţi în aceeaşi zonă a Dobrogei. Dobrogea a fost, alături de Bărăgan, un fel de Siberie românească; păstrând proporţiile, asta a fost pentru regimul de la Bucureşti. Bunurile ţăranilor au fost confiscate, distruse, aşa cum se întâmpla când erau puse la un loc. În iarna 1949-1950 nu s-au înregistrat răscoale pentru că nu erau cereale de preluat, însă în vara lui 1950, în iulie, răscoalele au izbucnit în altă zonă a României, în sudul extrem de astă dată, pe linia Dunării, în judeţul Vlaşca (peste care se suprapun, cu aproximaţie, actualele judeţe Giurgiu şi Ilfov, era vorba de un judeţ mult mai mare decât judeţul Ilfov de astăzi, care e doar în jurul Bucureştiului). Răscoalele de aici au fost, repet, cauzate şi de cote, dar mai ales de constituirea gospodăriilor colective. Devenise foarte clar pentru ţărani că se urmărea colectivizarea, deposedarea lor de proprietate pentru a intra pe "făgaşul luminos al socialismului", cum suna un slogan din epocă. Au fost implicate localităţi situate mai ales în plasa Siliştea. Plasele erau nişte subdiviziuni ale judeţelor - astăzi nu avem ceva asemănător -, unităţi administrative mai mici decât judeţele, care includeau câteva comune. Deci au fost implicate în special sate din plasa Siliştea, şi amintesc localităţile Ciuperceni, Siliştea, Berceni, Tudor Vladimirescu, Cămineasca, dar ulterior şi Baciu, Udeni, Cosmeşti, Blejeşti, Scurtu, Negreni, Sârbeni, Corbii Mari, Corbii Ciungi, Ghimpaţi etc. Au participat sute şi sute de ţărani, care nu s-au speriat de intervenţia miliţienilor şi securiştilor, au tras clopotele, cum s-a întâmplat şi în alte zone, au devastat aceleaşi sedii administrative şi politice, au cerut plecarea din sate a activiştilor, dacă aceştia n-au făcut-o, i-au forţat ei s-o facă. Intervenţia Securităţii şi Miliţiei a dus la uciderea a 9 persoane şi rănirea altor 25, zeci de oameni au fost reţinuţi şi aveau să facă ani şi ani de puşcărie (acum toată lumea cred/sper că ştie ce a însemnat gulagul românesc). De asemenea, au fost deportate foarte multe familii. Din Vlaşca, pârjolul, ca să folosim acest termen, a trecut în judeţul vecin, Ilfov (spre exemplu în comuna Gruiu), unde n-a mai avut aceeaşi amploare, dar oricum s-a pus sub semnul întrebării autoritatea regimului comunist la ţară. În aceeaşi vară a anului 1950, răscoale s-au înregistrat şi în judeţul Ialomiţa, spre exemplu în zona Urziceni, urmate de aceeaşi intervenţie a Securităţii şi Miliţiei. O răscoală a izbucnit şi în satul Ungureni, comuna Plevna, judeţul Gorj. De ce nu mai avem răscoale sau nu mai avem manifestări care să merite acest nume din 1950 până la sfârşitul anilor \'50? Pentru un motiv simplu. Dacă între 1949-1952 regimul comunist a forţat colectivizarea, ulterior, speriat de faptul că se înregistraseră răscoale, iar producţia ţărănească scădea şi statul nu mai avea de unde şi ce să ia - au fost foarte multe discuţii în Comitetul Central, dar în special în Biroul Politic, dar nu insistăm - ritmul a slăbit. Plus că moartea lui Stalin a produs o oarecare confuzie în interiorul partidelor comuniste din Estul Europei, inclusiv a celui din România, ca reacţie la ceea ce se întâmpla la Moscova. Şi atunci, din 1953 până în 1955 colectivizarea stagnează. Nu s-au mai înfiinţat gospodării agricole colective în număr mare, chiar unii dintre ţăranii care intraseră în aceste gospodării şi-au putut retrage cererile. Însă era doar o măsură provizorie, pentru că în 1956-1957 sunt semnale că regimul intenţionează să reia colectivizarea în forţă. Totuşi, se fac unele concesii, mai ales în contextul internaţional deosebit de sensibil. În 1955, guvernul de la Bucureşti a purtat unele negocieri cu statele occidentale şi a eliberat pe unii deţinuţi politici, spre exemplu, a dat drumul prizonierilor francezi aflaţi în închisorile româneşti. În acelaşi an România a fost admisă în Organizaţia Naţiunilor Unite. În 1956 a fost cunoscuta revoluţie maghiară. Probabil şi aceasta alături de alte cauze a dus, la începutul anului 1957, la eliminarea cotelor forţate de cereale, lână, lapte, dar nu şi de carne. Însă în 1957 era foarte clar ce voia regimul: colectivizarea totală. Acest lucru s-a întâmplat mai întâi într-o singură regiune, o regiune pilot, Constanţa, şi oficialii au crezut că pot extinde procesul la nivelul întregii ţări. Pentru colectivizare trebuiau făcute comasări, adică unificarea tuturor suprafeţelor ţărăneşti în trupuri, să spunem, compacte, pentru că ştim că aşa cum se prezintă lucrurile acum, cu milioane de parcele ţărăneşti, aşa stăteau lucrurile şi atunci. Comasarea era forţată, desigur, numai că în foarte multe sate ţăranii s-au opus. Spre exemplu, în noiembrie-decembrie 1957, la Suraia, lângă Focşani, au fost confruntări între ţărani şi activiştii sosiţi să-i "lămurească", după aceea la Vadu Roşca şi Răstoaca, unde a fost implicat direct Nicolae Ceauşescu. Cazul de la Vadu Roşca este foarte interesant, întrucât Ceauşescu era membru al Biroului Politic, răspundea de problemele agrare. Cert este că s-a tras în plin împotriva ţăranilor ieşiţi la marginea satului să împiedice intrarea activiştilor şi au murit 9 oameni, mulţi au fost răniţi, iar alte zeci aveau să ajungă în puşcărie. Satul nu a fost însă colectivizat decât câţiva ani mai târziu. De ce regiunea Galaţi? Pentru că regimul a ales, după Constanţa, o nouă regiune pilot şi aceasta a fost Galaţi. Se voia o regiune în general cu suprafeţe plane sau semiplane, cu înaltă productivitate a solului. Scopul final era succesul total în colectivizarea agriculturii. Alte revolte ţărăneşti de mai mică sau mare amploare s-au produs în 1958-1959-1960, e un lung "pomelnic", ca să spunem aşa, dar le amintesc, pentru a nu rămâne doar la nivelul unei fraze generale. În 1958 au fost răscoale la: Măcin, Pisica, Hânguleşti, Luncaviţa, Vânători, regiunea Galaţi, la Isaccea, actualul judeţ Tulcea, la Găneşti, în actualul judeţ Mureş, la Măceşul de Jos, Gura Jiului, actualul judeţ Gorj, la Sântămăria, actualul judeţ Braşov. În 1959: la Vădaia, Vânju Mare, regiunea Oltenia, la Deleni, actualul judeţ Bacău, la Giubaga şi Cioroiaşi, Băileşti, actualul judeţ Dolj, în Satu Nou, actualul judeţ Galaţi, în Ciupercenii Noi, Calafat, actualul judeţ Mehedinţi, la Dăbuleni, actualul judeţ Olt, la Cuceu, actualul judeţ Cluj. În 1960: în satul Costeşti-Vatră, comuna Costeşti-Vale, actualul judeţ Dâmboviţa, la Mozăceni, actualul judeţ Argeş. În 1961, când aproximativ 20% din populaţia şi suprafaţa agricolă mai rămăseseră de colectivizat, s-au înregistrat noi răscoale, spre exemplu în satele Liceşti, Dealul Mare şi Măndăneşti, comuna Vâlcele, actualul judeţ Olt, la Dobroteşti, Negreni şi Tătărăşti, actualul judeţ Teleorman. Până şi în 1962, în cele trei luni care au precedat colectivizarea totală, s-au înregistrat răscoale, de exemplu la Drăgoieşti, actualul judeţul Suceava, şi la Mărceşti, comuna Dobra, actualul judeţ Dâmboviţa. Regimul nu glumise. În cei 13 ani cât durase colectivizarea, 1949-1962, a trecut peste micile destine a milioane de ţărani. Însă colectivizarea nu a fost un proces uniform, asta trebuie să reţinem, peste tot au existat încercări de adaptare la realităţile politice şi sociale din România timpului, au existat foarte multe persoane care au profitat de pe urma colectivizării, "au dus-o" mai bine decât înainte, dar au existat şi foarte mulţi oameni, poate cei mai mulţi, mai ales pe termen scurt şi mediu, pentru care acest proces a însemnat o "gaură neagră". Spre exemplu, numai între 1949 şi 1952 în România au fost - acestea sunt cifre pe care le-au recunoscut chiar liderii comunişti - 80.000 de ţărani închişi pentru diferite "delicte", legate în special de colectivizare şi cote. Aproape 30.000 au fost judecaţi în procese publice. Vă puteţi închipui ce înseamnă un proces public în plin stalinism? Înseamnă că acuzaţii erau aduşi în faţa satului, judecaţi, trataţi drept "sabotori", "ticăloşi", "lepre", "duşmani ai poporului", "criminali" ş.a.m.d. Limbajul stalinist te înfioară pur şi simplu. Au fost judecaţi şi condamnaţi, în plus averile lor au fost deseori confiscate, iar familiile persecutate, marginalizate. Spun că regimul nu a glumit pentru că, până în 1962, colectivizarea totală era o realitate în satul românesc. Aşa se face că în aprilie 1962 Dej putea anunţa încheierea "transformării socialiste a agriculturii" în faţa unei Mari Adunări Naţionale (titulatura oficială), în care fuseseră invitaţi 11.000 de ţărani. Aceasta era o cifră simbolică pe care o clama propaganda comunistă; conform ei, numărul ţăranilor ucişi în timpul răscoalei din 1907 s-ar fi ridicat la 11.000. Câţi au fost ucişi însă în timpul răscoalelor şi ca urmare a măsurilor represive din timpul regimului Dej? Ceea ce am înfăţişat e doar o mică parte din ceea ce a fost în realitate, probabil că vom cunoaşte faptele cu mai multă exactitate abia peste câţiva ani, după ce se vor fi deschis, sperăm, toate arhivele comunismului românesc.
Ţărănimea a fost ultima categorie socială subjugată de regim. Intelectualii au fost rapid anihilaţi. Faptul că intelectualul român era, în general, dependent de stat, e vorba de instituţii, a dus la anihilarea lui destul de rapidă la începuturile regimului comunist. Muncitorii au fost şi ei neutralizaţi în scurt timp. De altfel, muncitorimea era foarte redusă din punct de vedere numeric în raport cu ansamblul populaţiei României. În urma naţionalizării din 1948 nu mai rămăseseră decât puţine întreprinderi private, mai ales mici ateliere, dar şi acestea au fost restrânse până la dispariţie în următorii ani. Deci, ţărănimea a fost ultima categorie socială supusă. Lucrul acesta a fost posibil pentru că regimul avusese un plan, chiar dacă sincopat, nu a avut nici un fel de scrupule, iar în 13 ani oamenii chiar obosiseră. Marele lor vis, marea lor speranţă că vor veni americanii nu se împlinise şi mai ales s-a instituit încet-încet ideea că regimul va dura la nesfârşit. Acesta a fost un proces care s-a definitivat în anii \'70-\'80. Dacă o să-i întreb pe cei mai în vârstă prezenţi aici: "Mai credeaţi în anii \'70-\'80 că va cădea regimul comunist?", cei mai mulţi probabil ar spune foarte cinstit că nu. De aici şi nevoia de adaptare. Discuţii Andrei Gurji (Bucureşti): Am o întrebare: de ce comuniştii le dădeau ţăranilor o parte foarte mică de recolte, chiar dacă ştiau că vor exista nemulţumiri? Cu alte cuvinte, de ce nu au încercat să-i atragă pe ţărani de partea lor, asigurându-le un trai cât de cât acceptabil? Andrei Moraru (Vatra Dornei): În primul rând, vreau să vă întreb dacă credeţi că dezvoltarea României ar fi fost cu un grad mai mare decât este acum dacă nu ar fi existat o colectivizare? Şi, în al doilea rând, credeţi că această colectivizare a avut un efect negru asupra mentalităţii românului? Pentru că ştim că, după 1962, după o anumită adaptare a ţăranilor cu regimul comunist, cu această colectivizare, nimeni nu prea venea acasă cu mâna goală sau cu cizmele goale, ci toată lumea aducea porumb, grâu, toată lumea fura. Gabriel Berceanu (Călăraşi). Aş dori să vă întreb ce rol credeţi că a avut literatura în tot acest proces de colectivizare? Şi mă refer la un caz celebru la noi, în Bărăgan, un roman al lui Ion Anghel Mănăstire, Noaptea caii nu se împuşcă, cred că aşa se numea romanul, şi este corelat de procesul de la Gârbovi. După apariţia acestui roman, ţăranii s-au recunoscut în personaje şi au simţit, practic, un sprijin din partea intelectualităţii. Dr. Miron Costin (Los Angeles): Pot, într-o paranteză, să răspund eu la această ultimă întrebare, şi dumneavoastră vă rog să mă completaţi. Eu am fost în centrul colectivizării, în comuna Gârbovi, medic veterinar, din 1956 până în 1959. Când perioada a fost cea mai acută, cea mai strânsă, când s-a terminat colectivizarea, eu personal am văzut şi ştiu oameni care au fost arestaţi, ... crime odioase. Li se băgau oamenilor arme în şira de paie şi pe urmă veneau şi spuneau: "Ai arme", ţăranul spunea "nu", ei le scoteau şi-l ameninţau apoi cu 10 ani de puşcărie, ca el să recunoască că a avut arme şi să semneze intrarea în colectivă, după care procesul era stins. Acesta era un mod. Al doilea fenomen care s-a petrecut în Gârbovi şi în toată regiunea aceea, ţăranii erau foarte buni agricultori, erau mijlocaşi care aveau 20-25 de hectare şi aveau nişte cai extraordinari, ceea ce dumneavoastră ştiţi, ca în poezia El Zorab, ataşamentul ţăranului român faţă de cal era formidabil. Colectivizarea nu se putea face din cauza cailor. Şi au trebuit să omoare toţi caii ca să oblige pe ţărani să intre la colectiv. Astea au presupus alte câteva crime, oameni care s-au sfâşiat între ei cu cei care le confiscau caii. Însă ideea este că, acum mă întorc la modul general, comunismul vroia să aibă toată puterea în mână. În România nu erau mari capitalişti, nu erau mari industriaşi, nu erau mari bancheri, dar erau milioane de mici capitalişti. Aceştia erau ţăranii şi acesta era motivul pentru care trebuiau distruşi. Aş dori să mai adaug un singur lucru. S-a vorbit aici despre rolul intelectualilor. Intelectualii de la ţară erau învăţătorii, preoţii, primarii sau sfatul popular, notari, medici veterinari, medici umani. Eram toţi obligaţi să ne prezentăm dimineaţa la sfatul popular şi să mergem în echipă să lămurim ţăranii să între în colectivă. Dacă nu făceam treaba asta, eram daţi afară din serviciu. Şi un episod comic la ora asta, dar n-a fost comic deloc, a fost că, după circa două-trei săptămâni în care eu trebuia să merg în aceste echipe, m-au prins că agentul meu veterinar şi tehnicianul meu nu se înscriseseră în colectiv. Şi nici vizitiul pe care-l aveam la cal şi la şaretă. Şi m-au dat afară din comisie, până nu vin cu cererile lor "n-ai ce căuta la noi". Prof. Zenovia Pavlică (Bucureşti): Aş vrea să depun şi eu mărturie în faţa dumneavoastră, deşi la vremea aceea eu eram ca voi, ca unii din voi. Şi ţin minte două episoade, despre care cred că sunt pline de învăţăminte. Domnul Dobrincu a vorbit de cote obligatorii. Ce se întâmpla când ţăranii nu plăteau cotele obligatorii? Se venea acasă, veneau activişti şi puneau sechestru pe bunuri, pe avere. Eram în clasa a şaptea, înainte de Paşti. Îşi alegeau nu întâmplător timpul când puneau sechestru pe bunurile personale. Înainte de sărbători, când fiecare familie făcea eforturi pentru copii, ca să fie îmbrăcaţi, înnoiţi, casa să se împrospăteze. Şi mi-amintesc acest episod, eram şi eu domnişorică, îmi cumpărase mama rochie nouă pentru Paşti, sandale, aşteptam momentul şi a venit un activist - în ochii mei şi astăzi îl visez - înalt, slab, ţin minte, ştiu cum îl cheamă, Adochiţei, care a pus în casă sechestru pe bunuri. Nu credeţi că alegeau paturile, dulapul, mobila, ci, de regulă, în primul rând, hainele noi ale copiilor. Părinţii erau foarte sensibili la lucrul ăsta şi pe urmă făceau eforturi, se împrumutau prin sat sau scoteau ce au dosit, alimentele absolut necesare supravieţuirii. Stăteam lângă sobă şi plângeam, mă rugam să nu-mi ia rochia şi sandalele. N-au vrut, deci au confiscat toate acestea şi câteva zile tatăl a căutat în sat, a adunat cu ajutorul rudelor şi s-a dus şi a achitat cotele obligatorii ca să răscumpere bunurile care ne-au fost sechestrate. Al doilea episod, deja eram studentă, era momentul când trebuia să se declare încheierea colectivizării. Eram în anul I, la Iaşi. Şi atunci se făceau presiuni iarăşi prin copii asupra părinţilor. Am fost chemată la decanat într-una din zile şi mi s-a spus să mă duc acasă, am două săptămâni învoire şi să nu mă întorc fără cererea de înscriere în colectivă a tatălui meu. Vă daţi seama ce situaţie pentru un copil. Ştiam că tatăl meu, în toată copilăria noastră, până a început această nebunie a cumpărat pământ. Noi eram patru fete şi ni se spunea: "2 hectare de pământ şi un loc de casă zestrea pentru o fată". Şi, deci, tatăl agonusise 8 hectare de pământ, avea 3 locuri de casă, iar eu să mă duc să-i spun să dea pământul la colectivă? Am venit, totuşi, acasă şi am început complotul cu mama şi cu fratele mai mare al tatălui meu, care era mai înţelegător şi avea autoritate. Le-am spus de ce am venit. Câteva zile, mama n-a îndrăznit să-i spună tatălui meu. Până la urmă, i-a spus. Tata mă întreba: "Tu nu eşti la studii? Tu nu înveţi? Tu ai fugit de la şcoală?" Şi până la urmă i-a spus: "Uite ce se întâmplă, Vasile. Fata a venit, nu se mai poate duce, nu e primită în sesiune dacă tu nu te duci să dai cerere". Trebuia capul familiei să facă lucrul ăsta. Vă mărturisesc că o săptămână tatăl meu a ţinut-o numai într-o supărare, mă certa: "Uite ce-am ajuns, propriul meu copil să mă pună...". Până la urmă, şi-a călcat pe inimă, m-a luat de mână, a mers la primărie, a făcut cererea şi m-am întors la facultate. Astea sunt lucruri trăite de mine, care şi acum, vă spun sincer, îmi creează coşmaruri şi lacrimi pentru ceea ce ţin minte că s-a întâmplat. Iar la Roman, unde a fost răscoala, socrul meu era poliţai, fusese jandarm, a ştiut că va veni în seara aceea, în noaptea aia, Securitatea, a anunţat pe câţiva fruntaşi din sat să se ascundă, pentru că erau luaţi, (mi-amintesc un nume, Boieru Hurduc, s-a ascuns şi s-a salvat). Mă rog, răscoala a avut loc cum v-a spus domnul Dobrincu, şi după aceea, socrul meu a fost dat afară şi a ajuns undeva, la o fabrică de cărămidă, şi a muncit până la pensie pentru faptul că s-a solidarizat cu "duşmanul de clasă". Şi acolo, un cetăţean, trăieşte şi acum, a fost ascuns să nu fie arestat, 22 de ani a trăit sub sobă, într-o groapă, de el n-a ştiut decât mama lui. Deci sunt tragedii pe care şi voi aţi putea să le descoperiţi la rude, bunici, vecini şi alţii. Antonela Pană (Câmpulung-Muscel): Fac parte din familia Arnăuţoiu, familie care se ştie că a luptat împotriva comunismului, întrebarea mea e din alt registru. Ştim că programul colectivizării a fost preconizat de Marx. Dacă s-ar fi aplicat întocmai acest program, credeţi că altfel ar fi fost evoluţia în România? Radu Şimon (Bucureşti): S-au gândit oare ţăranii la o revoltă în masă, au încercat să colaboreze între ei cei din diferite regiuni pentru a avea o oarecare putere? Ioana Bidilică (Ploieşti): Nu aţi vorbit deloc de rezistenţa în munţi. În ce măsură aceasta a fost o formă de răscoală sau faptul că au existat acele grupări a susţinut şi răscoalele care au avut loc în nordul Moldovei, în Muntenia, Oltenia? Alexandra Florea (Petroşani): Dacă în condiţiile de atunci se mai poate vorbi despre proprietate privată şi dacă a avut loc o schimbare de mentalitate în rândul ţăranilor ori s-au conformat de frică? Mădălina Jeler (Ocna Mureş, judeţul Alba): De ce credeţi că autorităţile comuniste au reacţionat prin atacarea ţăranilor şi nu i-au lăsat în pace? Puteau să-i lase, de exemplu, în pace şi, poate, nefiind luaţi în seamă, aceştia treceau de partea lor. Dorin Dobrincu: O să iau pe rând întrebările puse de dumneavoastră. Prima întrebare: De ce comuniştii nu dădeau o parte din recoltă ţăranilor? Problema e că, de fapt, comuniştii nu dădeau nimic, ei le luau ţăranilor cea mai mare parte a recoltei, de pe proprietatea lor, din munca lor. Le confiscau pur şi simplu cea mai mare şi mai bună calitativ parte a recoltei. Cum puteau să-i atragă de partea lor când programul comunist includea deposedarea de proprietate? Era vorba de un malaxor unde, pe o parte, intrau proprietarii individuali, iar pe cealaltă parte trebuia să iasă o masă amorfă. Cum spunea domnul Costin, comunismul a avut o problemă cu proprietatea. Cu proprietatea asupra terenurilor, cu proprietatea asupra bunurilor diverse, cu proprietatea intelectuală. Vedem reminiscenţele până astăzi. De ce au vrut comuniştii deposedarea de proprietate? Mai întâi au făcut-o cu industriaşii, cu micii meseriaşi şi apoi au făcut-o şi cu ţăranii, pentru că se urmărea obţinerea puterii absolute. Noi ştim că nu există libertate fără libertate politică şi economică. Or, deposedarea de proprietate însemna punerea întregii populaţii la dispoziţia puterii. Cea de-a doua întrebare: Credeţi că dezvoltarea României ar fi fost alta sau mai mare, fără colectivizare? Răspunsul meu este categoric da. E o iluzie periculoasă să credem că ar fi fost mai rău fără comunism. Eu cred că ar fi fost mult mai bine, fiindcă, fără îndoială, România n-ar fi rămas la stadiul în care se găsea în momentul în care au venit comuniştii la putere. Să privim la alte state care din punct de vedere economic erau în anii \'30-\'40 cam pe acelaşi plan cu noi. Uitaţi-vă nu la ţări superdezvoltate care erau oricum cu zeci de ani înaintea noastră, ci la ţări precum Portugalia, Grecia şi altele. E o diferenţă enormă între aceste ţări şi fostele ţări socialiste. Între Grecia şi Bulgaria, ţări balcanice vecine, e o distanţă foarte mare din punct de vedere economic şi chiar al solidităţii structurilor democratice. Prima însă a fost scutită de comunism, pe când cea de-a doua a cunoscut, ca şi România, "binefacerile" unui regim totalitar aproape jumătate de secol. O altă întrebare: Dacă procesul de colectivizare a avut un "efect negru" asupra mentalităţii românilor? Iarăşi un categoric da, pentru că de aceasta puteţi să vă daţi seama foarte uşor. Care sunt realităţile româneşti astăzi? Suntem o societate, dacă suntem una, complet destructurată. Vedeţi câte eforturi se fac pentru coagularea socială. Or, acesta este un rezultat, nu total, pentru că sunt, să zicem, multe sechele istorice, dar este un rezultat, în principal, al comunismului. Deposedarea de proprietate s-a făcut după un plan bine structurat. În primele constituţii comuniste, mă refer la cele din 1948 şi din 1952, se recunoştea dreptul de proprietate privată asupra pământului. Comuniştii români n-au vrut, pur şi simplu, cum au făcut sovieticii în anii 1929-1932, n-au vrut confiscarea proprietăţilor ţărăneşti, ci au urmărit să obţină asentimentul ţăranilor, deci colectivizarea din punct de vedere oficial trebuia să fie rezultatul persuasiunii. Nu a fost însă rezultatul persuasiunii decât într-o oarecare măsură şi în grade diferite de la zonă la zonă, cât a fost mai ales rezultatul terorii. Nu mă gândesc doar la violenţa fizică, căci a existat şi violenţă psihică. Când te trimite de la facultate, sau din şcoală, sau din armată, ca să-ţi convingi părinţii să treacă în colectiv, e o formă de violenţă psihică. Când tu, ţăran, îţi vezi copiii, sau fraţii, sau ştiu eu pe cine, trimişi acasă din poziţii, să spunem, oarecum mai bune în societate, e o formă de violenţă psihică. Furtul este generalizat astăzi. E adevărat că românii au aşa - asta ar trebui să recunoaştem - o problemă cu furtul dintotdeauna. Încă nu a fost scrisă o istorie a hoţiei în România, şi ar trebui scrisă. Dar cum a ajuns hoţia să se manifeste în timpul comunismului şi în postcomunism, nu cred că este uşor reperabil ceva asemănător în trecutul nostru. Problema furtului, în ceea ce-l priveşte pe ţăran, este mult mai complicată. Ţăranii, odată intraţi în colectiv, continuau să fie teoretic proprietarii terenurilor acestuia. Formal nu era vorba de o proprietate atât de atomizată cum era cea asupra bunurilor industriale. Proprietatea agricolă în România era de două feluri: una a întregului popor, prin asta înţelegându-se "naţiunea socialistă", un concept problematic, şi proprietatea cooperatistă, în care membrii, care se cunoşteau, erau în număr limitat, în cazul acesta dintr-o gospodărie agricolă colectivă, erau, teoretic, stăpânii, proprietarii acelui pământ. La modul real, însă, proprietatea colectivă era o formă mascată a proprietăţii de stat. În momentul în care produsele pe care le-au primit ţăranii sau de care beneficiau nu le mai satisfăceau cele mai elementare cerinţe, apelau la furt. Era vorba, în cele din urmă, de o metodă care să le asigure supravieţuirea biologică. Familiile ţărăneşti au continuat să fie numeroase până în anii \'60, când a intervenit o echilibrare a natalităţii în mediul rural datorită schimbărilor de mentalitate în această privinţă. Şi atunci, pentru a se asigura minimul necesar, s-a apelat la furt. Chiar era vorba de furt? Da, într-o oarecare măsură. Din punct de vedere strict tehnic, dacă vrem să fim puţin ironici, nu era vorba de furt, pentru că ei luau de pe pământul lor. Însă asta a influenţat mentalul colectiv, pentru că oamenii nu s-au mai dezobişnuit niciodată să nu mai ai din bunurile "obşteşti", "comune". Inevitabil, ajung în prezent. Se fură foarte mult în România zilelor noastre, fiecare cum poate. Suntem oripilaţi de marii corupţi. Dar corupţia începe, pot să afirm, de la cel care dă o ciocolată ca să intre peste rând la un ghişeu sau care dă 50.000 de lei ca să pătrundă mai repede într-un spital. Astea sunt în principal, cred, consecinţele comunismului. Un alt coleg al dumneavoastră a întrebat: Ce rol a avut literatura în procesul colectivizării? Eu cred că literatura a fost folosită în scop propagandistic de către comunismul de pretutindeni, şi România nu a reprezentat o excepţie. În privinţa colectivizării, la începuturile comunismului, să zicem din 1949 până în 1952-1953, s-a marşat pe demonizarea chiaburului, a ţăranului gospodar, care era în realitate un model pentru cea mai mare parte a ţărănimii. După 1953, şi mai ales din 1955-1956, literatura este în continuare prezentă în slujba propagandei, dar de această dată nu mai este demonizat atât chiaburul, pentru că se încearcă, paradoxal, o recuperare a sa, cât mai ales este idealizată gospodăria agricolă colectivă. Au fost foarte multe lucrări literare prin care s-a încercat influenţarea ţărănimii, atragerea ei în colective. Nu este vorba numai de romane, ci şi de nuvele, poezii, multe articole în presa timpului, în Scânteia şi în celelalte ziare centrale sau locale. O altă întrebare la care încerc să răspund: Dacă s-au gândit ţăranii la o colaborare între ei? Am subliniat că ţărănimea are limite în ceea ce priveşte organizarea. Cum puteau să stabilească o colaborare ţăranii din Vlaşca cu cei din Satu Mare sau cei din Bihor şi Arad cu cei din nordul Moldovei? Mai ales că nu a fost vorba de implicarea unor organizaţii subversive. Securitatea a încercat în special în cazul Bihorului şi Aradului să ofere o explicaţie conspiraţionistă. Vinovaţi de răscoalele din vest erau "duşmanii". Era vorba de "duşmanul de clasă", prezent peste tot. Acesta nu doarme nici o clipă, el conspiră în permanenţă, visul lui este dărâmarea comunismului. S-au inventat organizaţii subversive în zonele din vestul ţării. E adevărat că au şi existat unele organizaţii anticomuniste, dar ele nu puteau să provoace răscoale de dimensiunile celor cunoscute. Revoltele despre care am vorbit au fost spontane. De fapt asta şi caracterizează răscoalele ţărăneşti. În legătură cu rezistenţa din munţi şi răscoalele, unii au spus, dar la modul generic, nedocumentat, în primele sinteze ale comunismului românesc, că în unele zone partizanii au colaborat cu ţăranii, deci partizanii i-ar fi ajutat pe ţărani în timpul revoltelor. Lucrurile nu stau de fapt aşa pentru că în general grupurile înarmate erau situate de obicei în zonele montane, iar răscoalele au fost preponderent în zonele de câmpie, cerealiere. E adevărat că cei mai mulţi partizani erau ţărani, dar nu au fost confruntaţi cu acelaşi tip de probleme. Doar Vrancea a reprezentat o situaţie diferită prin faptul că în câteva localităţi - Bârseşti este cea mai cunoscută - o parte importantă a ţăranilor s-a ridicat deschis împotriva regimului în vara anului 1950, sperând în izbucnirea grabnică a războiului prin venirea americanilor. Însă imediat ce au realizat că aşa ceva nu se va întâmpla, răsculaţii au plecat în munţi transformându-se în partizani, situaţie care nu a durat prea mult timp datorită intervenţiei prompte şi nemiloase a Securităţii. În ceea ce priveşte programul marxist de împărţire a bunurilor, discuţia este mult mai largă şi trebuie contextualizată. Părerea mea este că Marx a fost unul dintre cei mai importanţi filosofi sociali ai secolului XIX, a fost un intelectual de birou, iar programul lui a fost utopic. El vine în contextul intelectualului din secolul XIX, toată ideologia lui e dominată de ideea progresului, o idee hegemonică. Acum, când s-a încheiat şi secolul XX, putem spune, fără teama de a greşi, că nu există progres continuu. Această paradigmă a fost deja regândită. După ce lumea a trecut prin secolul XX cu două totalitarisme - de fapt, comunismul şi fascismul, în opinia mea (şi mergând pe urmele unor reputaţi gânditori liberali), sunt specii ale aceluiaşi gen politic - a crede în utopia marxistă înseamnă a eluda un trecut care a stat sub semnul catastrofei umane. Cum am putea crede? Până la urmă, Marx l-a generat pe Lenin, Lenin l-a generat pe Stalin. Ce au generat Lenin şi Stalin? Milioane de cadavre. Cum poţi împărţi bunurile? Eu, personal, am o perspectivă liberală. Simplificând oarecum, cred că numai cei care nu au ceva vor să împartă bunurile celor care le au. Desigur, s-au înregistrat şi situaţii oarecum împotriva logicii, când unii din cei care au ajuns la putere şi aveau totuşi ceva au vrut să împartă bunurile celor care nu erau la putere dar aveau şi ei ceva. Dar, pentru a reveni la subiectul nostru, satul românesc nu era fundamentat pe conflictul de clasă aşa cum l-au teoretizat marxiştii. Fără îndoială că existau conflicte în sat, în special ţăranii erau foarte uniţi împotriva boierilor, împotriva moşierilor, asta este foarte adevărat. Totuşi, după 1945 în mediul rural nu au mai existat moşieri. Şi atunci, acel conflict pe care l-a teoretizat partidul comunist de la noi şi de aiurea, că la ţară există ţărănimea săracă, asuprită de ţăranii chiaburi, asta era chiar o fantasmă, pentru că graniţele între categoriile sociale erau arbitrar fixate. Până la urmă cum puteai fixa care era chiabur? Într-o zonă avea 5 hectare, în altă zonă 20 de hectare. Chiar era vorba de arbitrariu din acest punct de vedere. A mai existat un criteriu pentru identificarea chiaburilor, şi anume în rândurile celor care "exploatau" forţă de muncă străină, adică toţi cei care angajau persoane pentru mai mult de 30 de zile pe an. Ca şi în cazul mărimii terenurilor, şi această normă a prilejuit nesfârşite abuzuri, ceea ce a determinat chiar intervenţia autorităţilor, pentru că situaţia tindea să scape de sub control. Dacă în condiţiile colectivizării se putea vorbi de proprietate privată? Da. Nici chiar după încheierea colectivizării, în România nu a fost desfiinţată proprietatea privată. O parte a pământului nu a fost colectivizată. De exemplu, în regiunile montane sau chiar şi în cele colinare şi de câmpie au fost ţărani, nu foarte mulţi, extrem de puţini de fapt în cele din urmă zone semnalate, care n-au intrat în colective. Unii şi-au putut menţine pământul, cei mai mulţi pe lângă propriile locuinţe. Dar ţăranii s-au conformat de frică. Fără îndoială, teroarea era teribilă în acei ani şi oamenii sunt, în general, foarte slabi. Acesta este un truism pe care ar trebui să nu-l uităm. Puşi între aruncarea în puşcărie, lichidarea fizică sau marginalizarea socială şi intrarea în colectiv, cei mai mulţi asta au ales. Plus că ţăranul român avea o moştenire nu tocmai în spiritul libertăţii, să spunem, de tip contractualist. Statul modern fusese construit în principal împotriva lui, un lucru care trebuie subliniat. Mă refer la statul român modern. În această privinţă, comunismul nu a făcut decât să exacerbeze o situaţie mai veche. E adevărat că în perioada interbelică ţăranul român câştigase foarte mult în putere economică, în întărirea gospodăriei lui, şi devenise important din punct de vedere politic. Era vorba, totuşi, de schimbări importante în mediul rural. Gândiţi-vă că a fost un partid care s-a numit chiar (Partidul) Ţărănesc. După unirea cu Partidul Naţional din Ardeal s-a numit Partidul Naţional Ţărănesc. Iar în timpul alegerilor din 1946 votul pe care locuitorii satelor l-au dat ţărăniştilor a fost covârşitor. Comuniştii au căutat să transforme structural societatea. A fost, de fapt, punerea în practică a unei vaste inginerii sociale care în bună măsură a reuşit. Ceea ce n-a reuşit a fost, cred eu, stârpirea dorinţei de proprietate. Etica ţărănească a fost afectată. Mă întreb dacă iremediabil. Nu ştiu, sperăm că nu. Dar nevoia de proprietate nu. Dovadă că, la începutul anilor \'90, foarte mulţi oameni au vrut să-şi ia pământul înapoi. Dar când cei mai curajoşi au şi pus planul în practică, chiar s-a raliat întreaga ţărănime. Pentru că s-a demonstrat irefutabil că bunurile tuturor sunt, de fapt, bunurile nimănui. Ca efect, responsabilitatea se diminuează extrem de mult. Pentru ilustrare, situaţia Sighetului este la îndemână. Nu ştiţi cum arăta acest oraş acum câţiva ani. Nici acum nu arată foarte bine, dar înainte zidurile erau aproape toate coşcovite. La ţară ce se întâmpla? Terenuri nelucrate şi producţii "record". Iar în oraşe erau renumitele, infernalele cozi. Şi ultima întrebare: De ce autorităţile au intervenit contra ţăranilor? Simplu. Ţăranii erau anticomunişti nu pentru că teoretizau ca nişte filosofi ex cathedra, ci pentru că ei chiar şi-au dat seama ce urmărea noul regim. Deci nu era vorba de teorii complicate, ci despre atentatul la modul tradiţional de organizare, atentatul la familie şi mai ales la proprietate. Asta schimba totul. Dacă mai sunt întrebări... Romulus Rusan: Dacă sunteţi de acord cu mine că această încercare de distrugere a ţărănimii prin pauperizare continuă şi astăzi, când suntem în pragul intrării în Uniunea Europeană? După 1990, prin desfiinţarea gospodăriilor colective, şi ştiu că e un proiect care vă interesează, "de decooperativizare", majoritatea inventarului agricol, staţiunile de maşini şi tractoare, centrele de colectare, au trecut în mâinile micii nomenclaturi, în aşa fel încât ţăranul individual a rămas în continuare un sclav. În fond, a continuat să lucreze mica suprafaţă din jurul casei şi să dea în asociaţii, în cel mai bun caz, pământul pe care şi-l recupera. În mod ostentativ, cele două legi de retrocedare a proprietăţilor, au admis de la 10 până la 50 de hectare. Dar nu s-a oprit prin asta, ci a fost stimulată chiar cumpărarea pământului de către "moşierii roşii", în aşa fel încât ţăranul este absolut lipsit de apărare, anumite produse tradiţionale sunt devalorizate în mod planificat, un litru de lapte costă cât o sticlă de apă minerală, mai puţin chiar, un kilogram de lână costă cât un pachet de ţigări (şi, practic, nimeni nu se ocupă de mica producţie de prelucrare a lânii, o ocupaţie milenară a românilor. Să ne amintim doar de "Mioriţa" şi de atâtea balade). În aşa fel încât ţăranul va intra în Uniunea Europeană ca un condamnat la dispariţie. Vor supravieţui moşierii roşii, veniţi din vechea nomenclatură, care vor stabili preţul grâului, prin colectările dirijate, prin importuri chiar, care depreciază preţul local. Mă gândesc la oameni de tipul Triţă Făniţă, care au ajuns până în Parlament, ca deputat al diverselor partide şi mă gândesc, în acelaşi timp, la faptul că grâul ţăranilor zace în poduri, necumpărat, pe motiv că este de calitate slabă şi, în felul acesta, piaţa grâului este total bulversată şi rămâne la cheremul nomenclaturii. Credeţi că este ceva teoretic în asta sau e doar o stihie a noii orânduiri pe care o traversăm? Dorin Dobrincu: Da, cred că în bună măsură aveţi dreptate cu realităţile nu tocmai roz ale satului românesc. E foarte clar că nu se poate continua cu actuala situaţie din mediul rural, dar statul nu a făcut absolut nimic pentru îmbunătăţirea pieţei ţăranilor, să spunem aşa, deşi ne întrebăm dacă mai sunt ţărani. Ţărani, aşa cum îi ştiam, nu mai sunt. Nu spun că ar trebui să fie neapărat, pentru că peste tot ţăranul tradiţional a cam dispărut. Nu-l mai întâlnim în Europa Centrală decât în foarte puţine locuri, iar în cea Occidentală nu mai este o realitate de decenii. Vreau, totuşi, să revin la mijloacele colectivizării. Cum am spus, colectivizarea s-a situat undeva între persuasiune şi teroare. În privinţa persuasiunii îmbinate cu teroarea psihică o să amintesc o... nu e o anecdotă, deşi poate părea, e o scenă reală dintr-un sat de lângă Iaşi. Cum spunea domnul dr. Costin, intelectualii din mediul rural sau funcţionarii statului, împreună cu muncitorii industriali din oraşe, erau trimişi în sate pentru a-i convinge pe ţărani să se înscrie în gospodăriile agricole colective. La un moment dat, o echipă de lămurire s-a dus la un ţăran dintr-un sat de lângă Iaşi să-l convingă de "viitorul luminos", că "asta-i cărarea", "nu putem să facem nimic altceva" şi toată povestea binecunoscută. Cum i-a văzut pe "lămuritori", ţăranul a schimbat vorba imediat: "Lăsaţi, întâi vă servesc cu nişte vin!" A adus o stacană de vin, ăştia au băut, au plecat, azi aşa, mâine aşa, a durat zeci de zile. Într-o zi a venit iarăşi comisia la ţăran şi el a zis: "Nu mai am vin, daţi cererea s-o semnez!" Omul pur şi simplu îşi epuizase stocurile de vin. Am putea extrage de aici o explicaţie generală: strategiile de amânare ale ţăranilor îşi dovedeau limitele în timp. Cât despre sărăcia din mediul rural, şi eu cred că în bună măsură ceea ce vedem astăzi este un rezultat al colectivizării. Cum mai cred, pe baza unor studii empirice, că ţărănimea este în continuare dependentă de vechile elite locale, de nomenclatură, că aceiaşi oameni care în anii \'60-\'80 îi mânau la prăşit, la recoltat, precum vătafii din romanele lui Zaharia Stancu - era vorba despre inventatele realităţi de altădată -, cred, deci, că aceste elite parazitează în continuare mediul rural. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu "elitele de pradă", pentru a utiliza un potrivit concept sociologic. Consecinţele nu sunt numai economice, ci şi politice. Dacă luăm votul din 2004, votul alegerilor locale, de ce cele mai multe voturi pe care le are un anumit partid cu ascendenţă comunistă sunt la ţară? În primul rând ţin să precizez că este deplasat să credem că sătenii sunt "mai proşti" decât alţii, în speţă faţă de orăşeni, deşi există o superbie a orăşeanului de mahala, care îl consideră inferior pe ţăran. Este o perspectivă în cel mai bun caz simplistă. E vorba de fapt despre dependenţa de structurile locale şi de slaba informare, de impenetrabilitatea sistemului construit timp de decenii. Cristina Mincu (Timişoara): Vroiam să vă întreb despre ce s-a întâmplat cu ţăranii. Oricât de mult au avut de suferit, totuşi, sunt atât de mulţi oameni la ţară care spun că era mai bine înainte. Asta e doar ca să arate disperarea, deci ei, de fapt, nu cred în ceea ce spun, ei ştiu că nu mai vine comunismul la putere şi vor să arate, de fapt, starea lor jalnică sau de ce încă mai cred că era mai bine înainte? Alina Galeriu (Bucureşti): M-am oprit la o afirmaţie a dumneavoastră, cu care aţi încheiat prelegerea de fapt, că ţăranii obosiseră la un moment dat, că nu mai sperau prin anii \'60 că se va mai schimba ceva. Şi intervine aici o nuanţare pe care vă rog s-o comentaţi. Vreau să ştiu dacă le faceţi un reproş, poate au cedat prea repede sau prea uşor, poate n-au fost destul de solidari. E adevărat că era teroare, dar scuza asta, pierderea speranţei. Şi, pe de altă parte, spuneaţi că era firesc să cedeze, că e de mirare că au rezistat şi atât. Sau poate că e puţin din amândouă, dar aş vrea să ştiu care e predominantă. Dorin Dobrincu: O să încep cu ultima întrebare. Am spus că ţăranii obosiseră. Eu nu le fac un reproş, cum aş putea să le fac un reproş? Nu sunt procuror. Meseria mea este cea de istoric, de cercetător al trecutului. Foarte simplu spus, eu încerc să înţeleg şi să comunic în mod comprehensibil nişte realităţi. Evident că mă pot înşela. Istoria cu majuscule nu prea există, după cum nu există nici istorici infailibili. Ţăranii au rezistat mult timp, dar nu pentru că şi-au propus aceasta la nivelul ideal, cum cred unii, ci pentru că acesta era interesul lor. Pentru a putea afla găsi explicaţii corecte se impune să nu pornim de la sisteme teoretice greşite. E important să avem o părere despre ceea ce s-a întâmplat, să construim ipoteze. Pentru că întrebările bune dau răspunsuri bune sau, dacă nu le dau, oricum lasă deschisă posibilitatea găsirii unor explicaţii plauzibile. Da, în anii \'60 ţăranii chiar obosiseră. Erau la capătul unei foarte lungi perioade - 13 ani! - de asediu asupra lumii lor. Iar în 1961-1962 nu mai erau decât aproximativ 20% necolectivizaţi. Restul erau de mult în gospodăriile agricole colective. Şi penultima întrebare, dar care devine ultima: De ce ţăranii sunt astăzi nostalgici, de ce cred că era mai bine înainte? Aici cred că trebuie aduse mai multe explicaţii. Mai curând este vorba de biologie. Cei mai mulţi dintre nostalgicii de azi erau tineri cândva, în anii \'70-\'80, e vorba în primul rând de amintirea tinereţii lor. Atunci au făcut copii, atunci au făcut case. Unii, cred că totuşi nu foarte mulţi, "au dus-o bine". Memoria anilor \'70-\'80, în special a anilor \'70, ascunde memoria anilor \'50, când teroarea a cunoscut apogeul. Astăzi puţini mai ştiu acest lucru, ştiu doar cei care au suferit direct, membrii familiilor lor, şi nici măcar aceştia toţi. Dar cei mai mulţi au o memorie scurtă, pentru că oamenii - nu e vorba doar de români aici - oamenii, în general, sunt amnezici. După aceea, din punct de vedere strict politic, cei mai mulţi au fost, după \'90, dezorientaţi. Au fost învăţaţi să aibă un "tătuc", care să aibă grijă de ei, nu puteau exista mai multe partide înainte, deci era bine să fie un singur partid, nu exista liberă iniţiativă, deci era bine ca în plan economic totul să fie controlat de stat ş.a.m.d. Realităţile unei societăţi complexe, libere, i-au nedumerit, i-au bulversat. Totuşi, nu cred că astăzi la ţară predomină nostalgicii comunismului. Am impresia că cei mai mulţi nostalgici sunt, aparent paradoxal, în oraşe. Şi aceştia constituie cea mai mare parte a populaţiei oraşelor de astăzi. E vorba de ţărani dezrădăcinaţi. Dacă v-aş ruga să ridicaţi mâinile pe cei care sunteţi la a doua sau a treia generaţie în oraşe, cred că sunteţi într-o proporţie covârşitoare, "99,99%", pentru a prelua ironic procentele în uz acum 15-20 de ani. E adevărat? Asta este! Dar, până la urmă toţi orăşenii de pe planeta asta vin de undeva de la ţară, acolo îşi au originile. În nici un caz nu fac această afirmaţie dintr-un puseu paseist, eventual cu accente sămănătoriste, cum se mai practică la noi, ci doar pledez pentru o corectă înţelegere a trecutului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)