Zoltán ROSTÁS. Cînd s-a dat drumul la peisaj? Reflecţii răzleţe despre trecutul din prezent

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

Cînd s-a dat drumul la peisaj?
Reflecţii răzleţe despre trecutul din prezent
Autor: Zoltán ROSTÁS

Dacă s-ar face un sondaj de opinie, printre cei şcoliţi în ultimii 20 de ani, despre autori români şi perioade ale culturii române, fără îndoială că pe primele locuri ar ieşi Emil Cioran, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Constantin Noica, iar ca perioada cea mai prolifică a României – cea dintre cele două războaie. Cine nu are încredere în sondajele de opinie poate recurge la altă metodă, mai obiectivă, de investigare, dar şi printr-o analiză de conţinut a mass-mediei ar apărea cam aceeaşi imagine. Însă cei care cunosc pulsul vieţii culturale ar putea confirma această ipoteză chiar şi fără sondaje sau alte analize costisitoare.
Deoarece această situaţie poate fi considerată, fireşte, cel puţin reducţionistă, dacă nu şi falsificatoare, voi încerca să schiţez o posibilă explicaţie.

Aparent, rădăcinile acestei configuraţii culturale se regăsesc în perioada imediat următoare schimbării din decembrie 1989. Reacţia faţă de regimul comunist a luat atunci forme viscerale şi la cei care avuseseră de suferit, şi la cei care profitaseră de el. Maniheismul primilor ani de după revoluţie a negat integral regimul prăbuşit. Ca să nu dau exemple arhicunoscute, mă refer la o experienţă personală, aceea de realizator de interviuri de istorie orală în anii ’80. Înregistrările de atunci, evident nepublicabile la data realizării lor, nu interesau publicaţiile după ’89 decît dacă subiecţii vizaţi făcuseră închisoare în comunism. Cel care în anii socialismului real scăpase de temniţă acum era considerat oarecum suspect. La fel se întîmplase şi în epoca dură, stalinistă, nu putea fi altfel nici acum. Maniheistul nu analizează, nu nuanţează, ci condamnă în bloc totul sau – ceea ce e şi mai simplu – pune între paranteze decenii întregi, ca pe un vis urît.
Mai revenim la acest „vis urît“, dar să vedem mai întîi felul în care elita intelectuală dominantă a plonjat în interbelic. Făcînd abstracţie de lucrările istorice pertinente, avalanşa de reeditări, exegeze şi, mai ales, publicistica despre tinerii „eseişti“, cărţi despre strălucirea clasei de mijloc, despre Micul Paris fericit, bogat şi lipsit de griji de orice fel au construit în mentalul colectiv al ultimilor 20 de ani o imagine de model demn de urmat pentru viaţa culturală de zi cu zi. Evident, această strategie pare să reflecte o incapacitate de a răspunde adecvat la provocările prezentului, o soluţie de criză la o întrebare evidentă: ce e de făcut? Oricum, noua „reabilitare“ postdecembristă a interbelicului a avut două urmări certe: a derutat prezentul (prin modele inadecvate) şi a falsificat trecutul (prin selectarea simplistă şi tendenţioasă a faptelor).

Cum dinamica prezentului cultural este autonomă şi nu se supune unui model unic oferit, voi reflecta în continuare asupra trecutului interbelic.
Să ne înţelegem: interbelicul nu a fost abordat plenar pentru valoarea sa intrinsecă, ci în opoziţie (presupusă) cu modul comunist de a-l trata. Prin această nouă abordare a rezultat imaginea unei vieţi sociale lipsite de conflicte, a unei emulaţii neîngrădite, a unei vieţi politice constituţionale periclitate doar de zurbagiul de Carol al II-lea, imaginea unei vieţi spirituale înnoite de generaţia ’27, patronată de profesorul Nae Ionescu.
Nu afirm, desigur, că în aceste două decenii nu ar fi apărut cărţi, abordări nuanţate – chiar foarte multe – despre fenomene, autori, dimensiuni interbelice, dar ele nu au fost comentate, vehiculate astfel încît să intre în conştiinţa publică.

Situaţia este, deci, paradoxală. Cultura, ştiinţele umaniste nu au fost îngrădite în a recupera interbelicul integral, nuanţat. Totuşi, ceea ce a rezultat în conştiinţa culturală a publicului şcolit a fost amintita configuraţie deosebit de restrictivă.
Cum se poate dezlega enigma acestui paradox? După părerea mea, doar prin analiza sine ira et studio a perioadei comuniste. Nu spun nici o noutate. Antropologii americani atrăgeau atenţia încă din anii ’90 că, pentru a înţelege tranziţia din România, trebuie înţeles mai întîi regimul comunist. Acest regim, contrar credinţei tinerei generaţii – credinţă formată de şcoala contemporană şi de mass-media –, nu a fost nici unitar, nici omogen. Mai ales nu în privinţa bazei de legitimare a partidului comunist. Dacă în anii ’50 referinţele istorice erau reprezentate de trecutul glorios al luptei de clasă şi de personalităţile legate de valorile acesteia, în anii ’60 a început să prevaleze dimensiunea naţională. A debutat, astfel, seria de reabilitări ale unor personalităţi de primă importanţă din cultura interbelică, ca Lucian Blaga, Nicolae Iorga, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti şi şcoala sa, ca să mă refer numai la dimensiuni socio-umane. Ca să folosim sintagma populară în politica artistică a vremii: „s-a dat drumul la peisaj“. Evident, era vorba nu de recuperări critico-ştiinţifice, ci de construcţii acceptabile din punctul de vedere al ideologiei partidului comunist. Au fost reabilitaţi şi editaţi Eliade şi Noica, apoi şi Cioran – în proporţii şi intensitate diferite.

Aş ilustra din nou cu un exemplu din sfera mea de preocupări. Avalanşa reabilitărilor din anii ’60-’70 a fost urmată de un fenomen tratat foarte discret, şi anume slăbirea entuziasmului faţă de Şcoala gustiană. Pe fondul limitării masive a sociologiei universitare de la sfîrşitul anilor ’70, a început o punere în umbră a Şcolii sociologice de la Bucureşti. Publicarea operei lui Dimitrie Gusti a fost supusă cenzurii, iar ultimul volum nici nu a apucat să fie publicat. Importanta operă sociologică a lui Anton Golopenţia şi a lui Mircea Vulcănescu – ambii pieriţi în închisorile anilor ’50 – nici măcar nu a fost luată în discuţie. Cei doi membri marcanţi ai Şcolii, Henri H. Stahl şi Traian Herseni, au fost obstrucţionaţi ani de zile de forurile academice în publicarea unei istorii a sociologiei româneşti, ca să se tipărească o altă istorie a acestei ştiinţe, cu totul nesemnificativă, cu Şcoala gustiană mult diminuată.

Probabil nu s-ar fi observat o schimbare radicală în strategia partidului comunist de „valorificare a moştenirii culturale progresiste“, dacă volumul lui H.H. Stahl, Eseuri critice despre cultura populară românească (Bucureşti, Minerva, 1983) nu ar fi fost violent atacat de criticii revistei Luceafărul, portdrapel al protocronismului, foarte apropiat de secţia de propagandă a CC al PCR. Acest atac neobişnuit se datora, în primul rînd, faptului că autorul a cutezat să reia dezbaterea critică, începută în anii ’30, a concepţiei lui Blaga şi Eliade despre satul românesc şi cultura populară, de pe poziţia sociologului şi istoricului cunoscător al spaţiului rural prin cercetare ştiinţifică de teren. Cu acest atac, a ieşit clar la iveală opţiunea autorităţilor culturale ale timpului pentru mitizarea culturii naţionale în defavoarea analizei obiective a satului şi culturii populare. Este clar că în anii ’80 – în plin regim ceauşist –, Blaga şi generaţia din ’27 au biruit a doua oară Şcoala Gusti. Diferenţa era că în anii ’30 cele două curente au existat paralel (cu excepţia lunilor de dictatură legionară, cînd gustiştii fuseseră reduşi la tăcere), iar în anii ’80, lui Stahl i s-a refuzat orice posibilitate de publicare, pînă în 1990.
În aceste condiţii, după decembrie 1989, nu mi s-a mai părut surprinzător că mai multe edituri şi-au făcut un titlu de glorie din publicarea şi republicarea operelor generaţiei ’27, a celor atît de eficient apăraţi de secţia de propagandă în anii ’80. Iar opera gustiştilor – lipsiţi de susţinere instituţională – a rămas în anii ’90 (cu excepţia filozofului Mircea Vulcănescu) o chestiune personală a Sandei Golopenţia şi a lui Paul Stahl.
Prin urmare, maniheismul a fost şi a rămas „selectiv“ după ’89. Un „anumit“ interbelic reabilitat în comunismul ceauşist a fost promovat şi în epoca postdecembristă. Ciudat, protocronismul, curent al epocii ceauşiste, a fost vehement criticat, promotorii săi – huliţi, dar o parte din „moştenirea“ lor a fost dusă mai departe chiar de criticii lor. Vasăzică, cei care îi apăraseră de critica lui Stahl pe Blaga şi Eliade au fost politruci ai partidului în cultură, cei care îi promovează după revoluţie sînt eroi.

Evident, ne aflăm într-un impas. Unii cred că au recuperat interbelicul „aşa cum a fost“, în plenitudinea lui sau măcar în linii mari, curăţindu-i imaginea distorsionată de ideologia comunistă. Alţii, din ce în ce mai mulţi tineri intelectuali, încep să trateze cu scepticism interbelicul establishmentului cultural de acum, caută – şi găsesc – dimensiuni nebănuite în viaţa publică, politică, cultural-literară, în evoluţia structurilor sociale, demografice şi de gen.
Cred că asistăm la încercarea de descoperire a unui „alt interbelic“ care să nu legitimeze politic elita intelectuală, ci să ofere acea varietate de stări, curente, conflicte, nădejdi şi temeri, prin care se caracteriza cu adevărat perioada dintre cele două războaie mondiale.
Dar, dincolo de aducerea la suprafaţă a faptelor neglijate sau ascunse, cea mai importantă este, totuşi, nevoia unei altfel de abordări a interbelicului. Cred că o investigare prin tehnicile istoriei sociale contemporane ne-ar ajuta să înţelegem mai bine şi violenţa politică, şi grupările literare, şi mişcările de femei, şi psihozele politico-religoase, şi influenţa unor personalităţi charismatice. Mărturisesc aici că cercetarea Şcolii gustiene nu ne-ar fi dat atîtea satisfacţii, mie şi tinerilor mei colegi, dacă nu am fi descoperit fertilitatea abordării acestei şcoli prin ţesătura socială în care a creat şi a ajuns la notorietate europeană.

Dar cunoaşterea interbelicului prin metodele mai noi ale istoriografiei, combinate cu sociologia şi cu antropologia culturală, ne va aduce nu doar un alt interbelic, mai puţin triumfalist, mai dramatic şi, în orice caz, mai nuanţat. Va aduce totodată şi înţelegerea mai bună a perioadei comuniste, fiindcă, oricît de uniformizator ar fi fost acest regim în Europa Răsăriteană, specificul celui românesc rezidă tocmai în cultura politică moştenită din interbelic. Altfel spus, perioada comunistă nu se poate înţelege numai prin contextul internaţional est-european de după cel de-Al Doilea Război Mondial (ceea ce ar fi foarte tentant pentru unii), ci prin înţelegerea interbelicului. Mutatis mutandis, perioada postdecembristă este o continuare (cu mari fracturi) al anilor ’60-’70-’80 ai secolului al XX-lea.
Şi, ca să revin la personalităţile amintite la începutul acestui articol, aş vrea să văd o analiză pertinentă a rolului lor în contextul tabloului complet al cercului Criterion, cu toţi invitaţii (şi neinvitaţii) săi. Aş vrea să văd capitole, segmente uitate sau chiar necercetate ale interbelicului şi, mai ales, o receptare responsabilă a recuperărilor dintre cele două războaie mondiale.